Constituția dogmatică despre Biserică
LUMEN GENTIUM
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
21 noiembrie 1964
Capitolul I
MISTERUL BISERICII
Biserica, sacrament în Cristos
1. Cristos este LUMINA NEAMURILOR; de aceea Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, dorește ca, vestind evanghelia la toată făptura (Mc 16,15), să lumineze pe toți oamenii cu lumina lui Cristos, care strălucește pe chipul Bisericii. Și întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc, ea își propune să arate mai limpede credincioșilor și lumii întregi, continuând învățătura conciliilor anterioare, natura și misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgența acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toți oamenii, uniți mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice și culturale, să dobândească și deplina unitate în Cristos.
Planul Tatălui de mântuire universală
2. Părintele veșnic, în planul total liber și tainic al înțelepciunii și bunătății sale, a creat lumea întreagă, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtășirea vieții divine, iar atunci când ei au căzut, prin Adam, nu i-a părăsit, ci le-a dăruit mereu ajutoare spre mântuire, în vederea lui Cristos Răscumpărătorul, „care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Col 1, 15). Pe toți cei aleși, Tatăl „i-a cunoscut” din veșnicie „în preștiința sa și i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului său, pentru ca el să fie întâiul născut între mulți frați” (Rom 8,29). Iar pe cei care cred în Cristos a hotărât să-i adune în sfânta Biserică; ea, prefigurată încă de la începutul lumii, pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel și în vechiul legământ[1] și instituită în „timpurile din urmă”, a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt și va fi împlinită în glorie la sfârșitul veacurilor. Atunci, după expresia sfinților părinți, toți drepții, începând cu Adam, „de la dreptul Abel până la ultimul ales”[2], se vor aduna la Tatăl în Biserica universală.
3. A venit, așadar, Fiul trimis de Tatăl, care ne-a ales întru el înainte de întemeierea lumii și ne-a predestinat spre înfiere, deoarece a voit să refacă toate în el (cf. Ef 1,4-5. 10). De aceea Cristos, pentru a împlini voința Tatălui, a pus început împărăției cerurilor pe pământ și ne-a revelat taina sa, iar prin ascultarea sa a săvârșit răscumpărarea. Biserica – împărăția lui Cristos prezentă deja în mister – crește vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu. Acest început și această creștere sunt semnificate prin sângele și apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (cf. In 19,34) și sunt prevestite de cuvintele Domnului despre moartea sa pe cruce: „Iar eu, când voi fi înălțat de la pământ, voi atrage pe toți la mine” (In 12,32). Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care „Cristos, Paștele nostru, a fost jertfit” (1Cor 5,7), se împlinește opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul Pâinii euharistice, este reprezentată și realizată unitatea credincioșilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1Cor 10,17). Toți oamenii sunt chemați la această unire cu Cristos care este Lumina lumii, de la care venim, prin care trăim, spre care tindem.
4. O dată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredințat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinți necontenit Biserica și astfel cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2,18). El este Duhul vieții, izvorul apei săltătoare în viața veșnică (cf. In 4,14; 7,38-39), prin care Tatăl dă viață oamenilor morți prin păcat, până când va învia în Cristos trupurile lor muritoare (cf. Rom 8,10-11). Duhul locuiește în Biserică și în inimile credincioșilor ca într-un templu (1Cor 3,16; 6,19) și în ei se roagă și dă mărturie despre înfiere (Gal 4,6; Rom 8,15-16.26). El călăuzește Biserica spre tot adevărul (In 16,13), o unește în comuniune și slujire, o înzestrează și o conduce cu diferite daruri ierarhice și carismatice și o împodobește cu roadele sale (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea evangheliei, el întinerește Biserica, o reînnoiește fără încetare și o duce la unirea desăvârșită cu Mirele ei[3]. Căci Duhul și Mireasa spun Domnului Isus: „Vino!” (cf. Ap 22, 17).
Astfel, Biserica universală se înfățișează ca „popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt”[4].
5. Misterul sfintei Biserici se manifestă în întemeierea ei. Într-adevăr, Domnul Isus a pus început Bisericii sale proclamând vestea cea bună, adică venirea împărăției lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură: „S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu” (Mc 1,15; cf. Mt 4,17). Această împărăție strălucește oamenilor în cuvântul, faptele și prezența lui Cristos. Cuvântul Domnului este comparat cu sămânța care este semănată pe ogor (cf. Mc 4,14): cei care îl ascultă cu credință și fac parte din mica turmă a lui Cristos (cf. Lc 12,32) au primit însăși împărăția lui Dumnezeu; apoi sămânța, prin puterea proprie, încolțește și crește până la timpul secerișului (cf. Mc 4,26-29). Minunile lui Isus sunt dovada că împărăția lui Dumnezeu a și venit pe pământ: „Dacă cu degetul lui Dumnezeu scot diavolii, a venit la voi împărăția lui Dumnezeu” (Lc 11,20; cf. Mt 12,28). Dar, înainte de toate, împărăția se manifestă în însăși persoana lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, care a venit „ca să slujească și să-și dea viața drept răscumpărare pentru mulți” (Mc 10, 45).
După ce Isus, pătimind moartea pe cruce pentru oameni, a înviat, el a apărut ca Domn, Cristos și Preot în veac (Fap 2,36; Evr 5,6; 7,17-21) și a revărsat asupra ucenicilor săi pe Duhul promis de Tatăl (Fap 2,32). De atunci Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său și păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinței și abnegației, primește misiunea de a vesti și a instaura la toate neamurile împărăția lui Cristos și a lui Dumnezeu și constituie pe pământ germenul și începutul acestei împărății. Între timp, crescând încetul cu încetul, ea aspiră la Împărăția desăvârșită și din toate puterile speră și dorește să se unească în slavă cu Regele său.
6. După cum în Vechiul Testament revelarea împărăției adesea e prezentată prin figuri, tot astfel și acum natura intimă a Bisericii ni se face cunoscută prin diferite imagini luate fie din viața pastorală sau agricolă, fie din construcții, din familie și nuntă, și care sunt schițate încă din cărțile profeților.
Astfel, Biserica este staul, a cărui poartă, unică și necesară, este Cristos (cf. In 10,1-10). Ea este și turma, al cărei Păstor Dumnezeu a prevestit că va fi el însuși (cf. Is 40,11; Ez 34,11 ss) și ale cărei oi, deși sunt conduse de păstori omenești, sunt totuși călăuzite și hrănite neîncetat de însuși Cristos, Bunul Păstor și Păstorul cel mare (cf. In 10,11; 1Pt 5,4) care și-a dat viața pentru oi (cf. In 10,11-15).
Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Pe acest ogor crește măslinul străvechi ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii și în care s-a petrecut și se va petrece împăcarea dintre iudei și păgâni (cf. Rom 11,13-26). Ea a fost sădită de Tatăl ceresc ca o vie aleasă (cf. Mt 21 33-43 par.; Is 5,1 ss). Vița adevărată este Cristos, care dă viață și rodnicie mlădițelor, adică nouă, celor care rămânem în el prin Biserică și care, fără el, nimic nu putem face (cf. In 15, 1-5).
Mai adesea Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Însuși Domnul s-a asemănat cu piatra pe care au aruncat-o ziditorii și care a fost pusă în capul unghiului (cf. Mt 21,42 par.; Fap 4,11; 1Pt 2,7; Ps 117,22). Pe această Temelie este construită de către apostoli Biserica (cf. 1Cor 3,11) și de la el primește tărie și coeziune. Acest edificiu primește diferite denumiri: casa lui Dumnezeu (cf. 1Tim 3, 15) în care locuiește „familia sa”, locuința lui Dumnezeu în Duh (cf. Ef 2,19-22), cortul lui Dumnezeu printre oameni (Ap 21,3) și mai ales „templul” sfânt pe care sfinții părinți îl văd și îl laudă reprezentat în sanctuarele de piatră, și care, în liturgie, este asemănat pe bună dreptate cu cetatea sfântă, noul Ierusalim[5]. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual (cf. 1Pt 2,5). Această sfântă cetate este contemplată de Ioan coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei” (Ap 21,1 ss).
Biserica este numită, de asemenea, „Ierusalimul ceresc” și „Maica noastră” (Gal 4,26; cf. Ap 12,17); este descrisă ca Mireasa nepătată a Mielului nevinovat (cf. Ap 19,7; 21,2.9; 22,17), pe care Cristos „a iubit-o și s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfințească” (Ef 5,25-26), pe care și-a unit-o cu legământ indisolubil și fără încetare „o hrănește și o îngrijește” (Ef 5,29), pe care, purificând-o, a voit-o unită și supusă lui în iubire și fidelitate (cf. Ef 5,24) și pe care a copleșit-o pentru veșnicie cu daruri cerești pentru a ne face cunoscută dragostea lui Dumnezeu și a lui Cristos față de noi, dragoste care întrece orice cunoștință (cf. Ef 3,19). Cât timp este călătoare aici pe pământ, departe de Domnul, (cf. 2Cor 5,6) Biserica se socotește exilată și de aceea caută și dorește cele de sus, unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu, unde viața Bisericii este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, până ce va apărea în slavă cu Mirele său. (cf. Col 3,1-4).
7. Fiul lui Dumnezeu, în natura umană pe care și-a asumat-o, învingând moartea prin moartea și învierea sa, l-a răscumpărat pe om și l-a transformat într-o făptură nouă (cf. Gal 6,15; 2Cor 5,17). Căci împărtășindu-le fraților săi, adunați dintre toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca trup al său.
În acest trup, viața lui Cristos se revarsă în toți credincioșii care, prin sacramente, sunt uniți în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit și a fost glorificat[6]. Astfel, prin botez îmbrăcăm chipul lui Cristos: „căci toți am fost botezați într-un singur duh ca să alcătuim un singur trup” (1Cor 12,13). Prin acest rit sacru este reprezentată și realizată unirea cu moartea și învierea lui Cristos: „Într-adevăr, prin botez am fost înmormântați împreună cu el, în moarte”; iar dacă „am fost altoiți în el printr-o moarte asemenea cu a lui, la fel vom fi și în învierea lui” (Rom 6,4-5). În frângerea pâinii euharistice, făcându-ne realmente părtași de trupul Domnului, suntem ridicați la comuniunea cu el și între noi. „Întrucât este o singură pâine, un trup suntem și noi cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o singură Pâine” (1Cor 10,17). Astfel, noi toți devenim mădulare ale acestui trup (cf. 1Cor 12,27) „și fiecare în parte suntem mădulare unii altora” (Rom 12,5).
După cum toate mădularele trupului omenesc, deși sunt multe, formează un singur trup, tot astfel și credincioșii în Cristos (cf. 1Cor 12,12). Și în alcătuirea trupului lui Cristos există diversitate de mădulare și funcțiuni. Unul este Duhul care, după bogăția sa și după necesitățile slujirilor, își împarte darurile sale diferite în folosul Bisericii (cf. 1Cor 12,1-11). Dintre aceste daruri, cel mai important este harul apostolilor, sub a căror autoritate Duhul însuși îi așează și pe carismatici (cf. 1Cor 14). Același Duh, unificând trupul prin propria sa putere și prin legătura internă dintre mădulare, face să se nască și să crească dragostea între credincioși. Astfel, dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el (cf. 1Cor 12,26).
Capul acestui trup este Cristos. El este chipul nevăzutului Dumnezeu și în el au fost create toate. El este înainte de toate și toate stau în el. El este capul trupului care este Biserica. El este începutul, întâiul născut dintre cei morți, ca să aibă întâietate în toate lucrurile (cf. Col 1, 15-18). În măreția puterii sale, el domnește peste cele cerești și peste cele pământești și, prin incomparabila sa perfecțiune și acțiune, copleșește întregul trup cu bogățiile slavei sale (cf. Ef 1,18-23)[7].
Toate mădularele trebuie să tindă la asemănarea cu chipul lui până ce Cristos se va întruchipa în ele (cf. Gal 4, 19). De aceea suntem cuprinși în misterele vieții lui, îmbrăcăm chipul lui, morți și înviați împreună cu el, până ce vom domni împreună cu el (cf. Fil 3,21; 2Tim 2,11; Ef 2, 6; Col 2,12 etc.); fiind călători încă pe pământ și mergând pe urmele sale, în încercări și prigoană, ne asociem pătimirilor sale – ca și trupul față de cap – suferind împreună cu el, pentru a fi preamăriți împreună cu el (cf. Rom 8,17).
Din el „întreg trupul, orânduit și alcătuit prin legături și încheieturi, sporește în creșterea ce i-o dă Dumnezeu” (Col 2,19). El împarte fără încetare în trupul său, care este Biserica, darurile slujirilor, datorită cărora, prin puterea sa, ne slujim unul pe altul spre mântuire, pentru ca, urmând adevărului în iubire, să creștem întru toate în el, care este Capul nostru (cf. Ef 4,11-16).
Și, ca să ne reînnoim fără încetare în el (cf. Ef 4,23), ne-a dăruit din Duhul său care, fiind unul și același în Cap și în mădulare, dă întregului trup viața, unitatea și mișcarea, așa încât sfinții părinți au putut compara rolul său cu acela al principiului vital, adică al sufletului, în trupul omenesc[8].
Cristos iubește Biserica sa ca pe o mireasă, făcându-se model soțului care își iubește soția ca pe propriul trup (cf. Ef 5,25-28); iar Biserica este supusă Capului său (ibid. 23-24). „Pentru că în el locuiește întrupată plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9), el copleșește cu darurile sale divine Biserica, trupul și plinătatea sa (cf. Ef 1,22-23), pentru ca ea să tindă și să ajungă la toată plinătatea lui Dumnezeu (cf. Ef 3,19).
Biserica, realitate vizibilă și spirituală
8. Unicul mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credință, de speranță și de dragoste, ca organism vizibil; el o susține fără încetare[9] și, prin ea, revarsă asupra tuturor harul și adevărul. Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, și trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ și Biserica plină de bogății cerești nu trebuie considerate ca fiind două entități, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman și un element divin[10]. De aceea, printr-o analogie nu lipsită de valoare, ea a fost comparată cu misterul Cuvântului întrupat. Căci precum natura asumată de Cuvântul dumnezeiesc Îi slujește acestuia ca instrument viu de mântuire, indisolubil unit cu el, într-un mod comparabil organismul social al Bisericii e în serviciul Duhului lui Cristos care îi dă viață pentru creșterea trupului (cf. Ef 4,16)[11].
Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică și apostolică[12]. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredințat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia și celorlalți apostoli misiunea de a o răspândi și călăuzi (cf. Mt 28,18 ss) și a înălțat-o pe veci ca stâlp și temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el[13], deși în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică.
După cum Cristos a realizat opera răscumpărării în sărăcie și prigoană, tot astfel și Biserica este chemată să urmeze aceeași cale, pentru a împărtăși oamenilor roadele mântuirii. Cristos Isus, „fiind din fire Dumnezeu, s-a nimicit pe sine și a luat fire de rob” (Fil 2,6-7) și pentru noi „s-a făcut sărac, deși era bogat” (2Cor 8,9). La fel Biserica, deși pentru împlinirea misiunii sale are nevoie de mijloace omenești, nu este instituită pentru a căuta slava omenească, ci pentru a propovădui, și prin exemplul său, umilința și abnegația. Cristos a fost trimis de Tatăl „pentru a aduce vestea cea bună săracilor… pentru a vindeca pe cei cu inima zdrobită” (Lc 4,18), „pentru a căuta și salva ceea ce era pierdut” (Lc 19, 10). La fel și Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toți cei apăsați de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaște în săraci și suferinzi chipul Întemeietorului său sărac și suferind, își dă toată silința să înlăture mizeria lor și vrea să-l slujească pe Cristos în ei. Dar, în vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat și fără pată (Evr 7,26) nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăși doar păcatele poporului (cf. Evr 2, 17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea.
Biserica „își continuă peregrinarea între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu”[14], vestind crucea și moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare și dragoste, suferințele și dificultățile sale interioare și exterioare și pentru a revela lumii, în mod fidel, deși sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârșit, el se va manifesta în plină lumină.
Capitolul II
POPORUL LUI DUMNEZEU
Noul legământ și poporul cel nou
9. În orice timp și în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el și săvârșește dreptatea (cf. Fap 10, 35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfințească și să-i mântuiască pe oameni nu individual și fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr și să-l slujească în sfințenie. Și-a ales așadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ și l-a educat treptat, manifestându-se pe sine și dezvăluind planul voinței sale în istoria lui, consfințindu-l pentru sine. Toate acestea, însă, au fost o pregătire și o prefigurare a legământului nou și desăvârșit care avea să fie încheiat în Cristos și a revelației mai depline care urma să fie transmisă prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. „Iată vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Iuda și cu casa lui Israel un legământ nou… Voi pune legea mea înăuntrul lor, o voi înscrie în inima lor, și eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu. Toți mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, spune Domnul” (Ier 31,31-34). Cristos a instituit acest nou legământ, adică noua alianță în sângele său (cf. 1Cor 11, 25), chemând dintre iudei și păgâni o mulțime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh, și care să fie noul popor al lui Dumnezeu. Într-adevăr, cei care cred în Cristos, renăscuți nu din sămânță pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu (cf. 1Pt 1, 23), nu din trup, ci din apă și din Duhul Sfânt (cf. In 3,5-6), constituie în sfârșit un „neam ales, preoție împărătească, popor sfânt, popor răscumpărat… care înainte nu era un popor, dar acum este poporul lui Dumnezeu” (1Pt 2,9-10).
Acest popor mesianic îl are conducător pe Cristos, care „a fost dat morții pentru fărădelegile noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră” (Rom 4,25) și care, dobândind numele care este mai presus de orice nume, domnește cu slavă în ceruri. Acest popor se află în starea demnității și libertății fiilor lui Dumnezeu, și în fiecare locuiește Duhul Sfânt ca într-un templu. El are drept lege porunca nouă de a iubi precum însuși Cristos ne-a iubit (cf. In 13,34). În sfârșit, are drept scop împărăția lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuși și care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârșitul veacurilor, va fi desăvârșită de el însuși, când se va arăta Cristos, viața noastră (cf. Col 3,4), și „făptura însăși va fi eliberată de robia stricăciunii pentru a intra în libertatea plină de slavă a fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,1). De aceea poporul mesianic, deși nu cuprinde în fapt pe toți oamenii și nu o dată apare ca o turmă mică, este totuși pentru întreg neamul omenesc un germen foarte puternic de unitate, speranță și mântuire. Stabilit de Cristos în împărtășire de viață, de iubire și de adevăr, este folosit de el și ca instrument al mântuirii tuturor și este trimis în lumea întreagă ca lumină a lumii și sare a pământului (cf. Mt 5, 13-16).
Poporul lui Israel după trup, peregrinând prin pustie, este deja numit Biserica lui Dumnezeu (2Esd 13,1; cf. Num 20,4; Dt 23,1 ss); la fel noul Israel, care în veacul acesta e călător, îndreptându-se spre cetatea viitoare statornică (cf. Evr 13,14), este numit Biserica lui Cristos (cf. Mt 16,18), întrucât acesta și-a dobândit-o cu sângele său, a umplut-o cu Duhul său și a înzestrat-o cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil și social. Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credință privesc spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii și Principiul unității și al păcii, și a constituit Biserica spre a fi pentru toți și pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unități mântuitoare[15]. Trebuind să se răspândească pretutindeni, ea intră în istoria oamenilor, dar depășește totodată timpurile și frontierele popoarelor. Înaintând prin încercări și suferințe, Biserica este susținută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit Domnul pentru ca, în condițiile slăbiciunii omenești, să nu se abată de la fidelitatea desăvârșită, ci să rămână mireasa vrednică a Domnului său și, sub acțiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin cruce, va ajunge la lumina cea neînserată.
10. Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni (cf. Evr 5,1-5), a făcut din noul popor „o împărăție de preoți pentru Dumnezeu, Tatăl său” (Ap 1,6; cf. 5,9-10). Într-adevăr, cei botezați sunt consacrați prin regenerarea și ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaș spiritual și preoție sfântă, pentru a oferi, prin toată activitatea lor de creștini, jertfe spirituale și pentru a vesti puterea aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-10). De aceea, toți ucenicii lui Cristos, stăruind în rugăciune și lăudându-l împreună pe Dumnezeu (cf. Fap 2,42-47), să se ofere pe ei înșiși drept jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1), să dea mărturie despre Cristos pretutindeni, iar celor care le-o cer, să le dea seamă de speranța vieții veșnice aflată în ei (cf. 1Pt 3,15).
Preoția comună a credincioșilor și preoția ministerială sau ierarhică, deși diferența dintre ele este de esență și nu numai de grad, sunt totuși rânduite una pentru alta, căci și una și alta participă în modul său specific la preoția unică a lui Cristos[16]. Prin puterea sacră de care se bucură, preotul hirotonit formează și conduce poporul sacerdotal, celebrează jertfa euharistică in persona Christi și o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor; iar credincioșii, în puterea preoției lor regale, participă la jertfa euharistică[17] și își exercită preoția prin primirea sacramentelor, prin rugăciune și mulțumire, prin mărturia unei vieți sfinte, prin abnegație și dragoste activă.
Exercitarea preoției comune în sacramente
11. Natura sacră și structurată organic a comunității sacerdotale se manifestă în fapt prin sacramente și prin virtuți. Credincioșii, încorporați în Biserică prin Botez, devin apți, în puterea caracterului baptismal, pentru cultul religiei creștine și, renăscuți ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naștere, trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credința pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică[18].
Prin sacramentul Mirului sunt legați mai desăvârșit de Biserică, sunt întăriți cu o putere specială a Duhului Sfânt, și prin aceasta au obligația mai strictă de a răspândi și de a apăra, prin cuvânt și faptă, credința, ca adevărați martori ai lui Cristos[19].
Participând la jertfa euharistică, izvor și apogeu al întregii vieți creștine, ei oferă lui Dumnezeu victima divină și pe ei înșiși odată cu ea[20]. Astfel, atât prin oferire cât și prin sfânta Împărtășanie, toți, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, își împlinesc rolul propriu în acțiunea liturgică. Hrăniți cu trupul lui Cristos în adunarea sfântă, ei manifestă concret unitatea poporului lui Dumnezeu care este în mod adecvat semnificată și minunat realizată prin acest sacrament sublim.
Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinței dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă și în același timp sunt reconciliați cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat și care, prin dragostea, exemplul și rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor.
Prin sfânta Ungere a bolnavilor și prin rugăciunile preoților, Biserica întreagă îi încredințează pe bolnavi Domnului răstignit și glorificat, pentru a-i alina și a-i mântui (Iac 5,14-16); mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie patimii și morții lui Cristos (cf. Rom 8,17; Col 1,24; 2Tim 2,11-12; 1Pt 4,13) pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu.
Apoi, aceia dintre credincioși care sunt pecetluiți cu caracterul preoțesc sunt instituiți în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica, prin cuvântul și harul lui Dumnezeu.
În sfârșit, soții creștini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unității și dragostei rodnice dintre Cristos și Biserică și participă la el (cf. Ef 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală precum și în acceptarea și educarea copiilor. Prin aceasta, în starea și felul lor de viață, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu[21]. Din această unire provine familia, în care se nasc noi membri ai societății umane, care, prin harul Duhului Sfânt, sunt ridicați prin Botez la starea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a perpetua de-a lungul veacurilor poporul lui Dumnezeu. În ceea ce s-ar putea numi Biserica familială, părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și să vegheze la vocația proprie a fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre.
Întăriți cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toți credincioșii, de orice condiție și stare, sunt chemați de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecțiunea sfințeniei Tatălui.
Simțul credinței și carismele în poporul lui Dumnezeu
12. Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă și la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viață de credință și iubire și oferind lui Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui (cf. Evr 13,15). Totalitatea credincioșilor care au primit ungerea Celui Sfânt (cf. 1In 2,20.27) nu se poate înșela în credință și manifestă această prerogativă prin simțământul supranatural de credință al întregului popor atunci când „de la episcopi și până la ultimii credincioși laici”[22] își exprimă consensul universal în materie de credință și moravuri. Prin acest simțământ al credinței, insuflat și susținut de Duhul adevărului, poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea magisteriului sacru, căruia i se supune cu fidelitate, primește nu cuvântul oamenilor, ci adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,13), aderă neclintit la „credința transmisă sfinților odată pentru totdeauna” (Iud 3), o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă și o aplică mai pe deplin în viață.
Pe lângă aceasta, același Duh Sfânt sfințește, conduce și împodobește cu virtuți poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente și slujiri, ci „împărțindu-și fiecăruia darurile după cum voiește” (1Cor 12,11), el dăruiește credincioșilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili și dispuși să primească diferite activități și servicii folositoare pentru reînnoirea și creșterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: „Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor” (1Cor 12,7). Aceste carisme, fie extraordinare fie mai simple și mai răspândite, fiind deosebit de adecvate și folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoștință și bucurie. Darurile extraordinare nu trebuie însă cerute în mod temerar, nici nu trebuie așteptate de la ele cu prezumție roadele acțiunilor apostolice. Iar judecata despre autenticitatea și dreapta lor folosire aparține acelora care sunt în fruntea Bisericii și care au o datorie specială de a nu stinge Duhul, ci de a cerceta toate și a păstra ce e bun (cf. 1Tes 5,12.19-21).
Universalitatea poporului unic al lui Dumnezeu
13. Toți oamenii sunt chemați în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-și unitatea și unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea și în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară și a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiți (cf. In 11,52). Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moștenitor a toate (cf. Evr 1,2), ca să fie Învățătorul, Regele și Preotul tuturor, Capul poporului nou și universal al fiilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu a trimis și pe Duhul Fiului său, Domnul și de viață Dătătorul, care este pentru întreaga Biserică, pentru toți credincioșii și pentru fiecare dintre ei, principiul de unire și de unitate în învățătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune (cf. Fap 2,42).
În toate neamurile pământului există un singur popor al lui Dumnezeu, pentru că el își ia cetățenii din toate neamurile, cetățeni ai unei împărății care nu este pământească, ci de natură cerească. Toți credincioșii răspândiți pe suprafața pământului se află în comuniune unii cu alții în Duhul Sfânt și astfel „cel care stă la Roma știe că indienii sunt mădularele sale”[23]. Și fiindcă împărăția lui Cristos nu este din această lume, Biserica sau poporul lui Dumnezeu, când implantează această împărăție, nu sustrage nimic din binele vremelnic al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează și adoptă înzestrările, bogățiile și obiceiurile popoarelor în măsura în care sunt bune și, adoptându-le, le purifică, le întărește și le înalță. Biserica nu uită că trebuie să adune împreună cu acel Rege căruia i-au fost date neamurile drept moștenire (cf. Ps 2,8) și în a cărui cetate neamurile vor aduce daruri și ofrande (cf. Ps 71/72,10; Is 60,4-7; Ap 21,24). Acest caracter de universalitate care împodobește poporul lui Dumnezeu este darul Domnului însuși, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace și perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile sale sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său[24].
În virtutea acestei catolicități, fiecare parte comunică celorlalte și întregii Biserici darurile proprii, astfel ca întregul și fiecare parte să sporească prin contribuția tuturor celorlalte spre plinătatea în unitate. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu nu numai că este constituit din diferite popoare, ci se dezvoltă și înlăuntrul său în varietatea funcțiunilor. Într-adevăr, între membrii săi există o diversitate, fie în ce privește funcțiunile, unii slujind prin preoție spre binele fraților lor, fie în ce privește condiția și orânduirea vieții, mulți tinzând la sfințenie pe o cale mai strâmtă, în starea călugărească, și stimulând, prin exemplu, pe frații lor. În virtutea aceleiași catolicități există în mod legitim în comuniunea eclezială Biserici particulare, înzestrate cu tradiții proprii, rămânând neatins primatul Catedrei lui Petru care se află în fruntea adunării universale a carității[25], ocrotește formele de diversitate legitime și veghează, în același timp, ca ceea ce este particular să nu aducă nici un prejudiciu unității, ci mai degrabă să o slujească. Tot de acolo provin, în sfârșit, legăturile de comuniune intimă între diferitele părți ale Bisericii, în ce privește bogățiile spirituale, lucrătorii apostolici și resursele materiale. Căci membrii poporului lui Dumnezeu sunt chemați să-și împărtășească unii altora bunurile, iar cuvintele apostolului sunt valabile și pentru fiecare Biserică în parte: „Fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit, ca niște buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1Pt 4,10).
La această unitate catolică a poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează și promovează pacea universală, sunt chemați, așadar, toți oamenii; cu ea se află în relație, în diferite feluri, și pentru ea sunt meniți atât credincioșii catolici cât și ceilalți care cred în Cristos, precum și absolut toți oamenii, chemați la mântuire prin harul lui Dumnezeu.
14. Sfântul Conciliu se adresează în primul rând credincioșilor catolici. Bazat pe Scriptură și tradiție, el afirmă învățătura de credință că Biserica aceasta peregrină este necesară pentru mântuire. Aceasta deoarece Cristos, care este singurul mijlocitor și calea mântuirii, este prezent pentru noi în trupul său, care este Biserica; el însuși, afirmând în mod explicit necesitatea credinței și a Botezului (cf. Mc 16,16; In 3,5), a confirmat în același timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine știind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea.
Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură și toate mijloacele de mântuire instituite în ea și sunt uniți, în organismul ei vizibil – prin legătura mărturisirii de credință, a sacramentelor, a conducerii și comuniunii bisericești – cu Cristos, care o conduce prin supremul pontif și prin episcopi. Totuși nu se mântuiește acela care, deși încorporat în Biserică, nu perseverează în dragoste rămânând astfel în sânul Bisericii cu „trupul”, dar nu cu „inima”[26]. Toți fiii Bisericii să nu uite că nu trebuie să atribuie nobila lor condiție meritelor proprii, ci unui har al lui Cristos; iar dacă nu vor corespunde acestui har cu gândul, cuvântul și fapta, nu numai că nu se vor mântui, ci vor fi mai aspru judecați[27].
Catehumenii care, sub impulsul Duhului Sfânt, doresc din toată inima să fie încorporați în Biserică, se unesc cu ea prin însăși această dorință, iar Maica Biserică îi îmbrățișează ca pe fiii săi, cu iubire și grijă.
Biserica și creștinii necatolici
15. Cu aceia care, fiind botezați, poartă numele de creștini dar nu mărturisesc întreaga credință sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmașului lui Petru, Biserica se știe unită din mai multe puncte de vedere[28]. Există, într-adevăr, mulți care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credință și de viață, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul și în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul[29], sunt însemnați cu Botezul prin care sunt uniți cu Cristos, ba chiar recunosc și primesc și alte sacramente în Bisericile sau comunitățile lor bisericești. Mulți dintre ei se bucură și de episcopat, celebrează sfânta Euharistie și au o evlavie deosebită față de Fecioara Născătoare de Dumnezeu[30]. La acestea se adaugă comuniunea în rugăciune și în alte binefaceri spirituale și chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile și harurile sale lucrează și în ei prin puterea sa sfințitoare și i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezește în toți ucenicii lui Cristos dorința și acțiunea pentru ca toți să se unească pașnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor[31]. Pentru a ajunge la aceasta, Maica Biserică nu încetează să se roage, să spere și să lucreze și îi îndeamnă pe fiii săi la curățire și la reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe fața Bisericii.
16. În sfârșit, cei care nu au primit încă evanghelia, se raportează în diferite moduri la poporul lui Dumnezeu[32]. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele și făgăduințele, și din care s-a născut Cristos după trup (cf. Rom 9,4-5), popor ales, iubit pentru părinții lui: căci Dumnezeu nu-și ia înapoi darurile și chemarea făcută (cf. Rom 11,28-29). Însă planul mântuirii îi îmbrățișează și pe aceia care îl recunosc pe Creator, și printre ei în primul rând pe musulmani care, declarând că țin credința lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi. De asemenea, Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în umbre și chipuri, caută un Dumnezeu necunoscut, căci el dă tuturor viață, suflare și orice lucru (cf. Fap 17,25-28) și ca Mântuitor voiește ca toți oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4). Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos și Biserica sa, îl caută totuși pe Dumnezeu cu inimă sinceră și se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conștiinței, pot dobândi mântuirea veșnică[33]. Providența divină nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaștere limpede a lui Dumnezeu și se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viață dreaptă. Tot ceea ce este bun și adevărat la ei este socotit de Biserică drept o pregătire la evanghelie[34] și un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viața. Dar foarte adesea oamenii, amăgiți de cel rău, au rătăcit în gândurile lor și au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului (cf. Rom 1,21.25) sau, trăind și murind fără Dumnezeu în această lume, se expun la disperarea absolută. De aceea, pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea acestora, Biserica, amintindu-și de porunca Domnului: „Predicați evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,16), se îngrijește cu zel de dezvoltarea misiunilor.
Caracterul misionar al Bisericii
17. Într-adevăr, precum Fiul a fost trimis de Tatăl, la fel i-a trimis și el pe apostoli (cf. In 20,21) zicând: „Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Mt 28,19-20). Această poruncă solemnă a lui Cristos de a vesti adevărul mântuitor, Biserica a primit-o de la apostoli pentru a o împlini până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Ea își aplică, de aceea, cuvintele Apostolului: „Vai mie dacă nu voi vesti evanghelia” (1Cor 9,16) și continuă să trimită neîncetat misionari până când tinerele Biserici sunt deplin constituite și pot continua ele însele opera de evanghelizare. Duhul Sfânt o împinge să conlucreze pentru împlinirea efectivă a planului lui Dumnezeu, care l-a rânduit pe Cristos principiu de mântuire pentru lumea întreagă. Predicând evanghelia, Biserica atrage pe aceia care o ascultă la credință și la mărturisirea credinței, îi dispune pentru Botez, îi smulge din robia greșelii și îi încorporează în Cristos, pentru ca ei să crească în el prin iubire până la plenitudine. Prin activitatea sa face ca orice sămânță bună aflată în mintea și inima oamenilor sau în religiile și culturile popoarelor să nu piară, ci, dimpotrivă, să fie împrospătată, înălțată și desăvârșită, spre slava lui Dumnezeu, spre rușinarea diavolului și fericirea omului. Fiecărui ucenic al lui Cristos îi revine îndatorirea de a răspândi personal credința[35]. Dar dacă oricine poate boteza pe cei ce cred, preotul este totuși cel care trebuie să desăvârșească zidirea trupului prin jertfa euharistică, împlinind cuvântul spus de Dumnezeu, prin profetul care zice: „De la răsăritul soarelui și până la apus, mare este numele meu printre neamuri și în tot locul se jertfește și se aduce numelui meu jertfă curată” (Mal 1,11)[36]. Astfel se roagă și muncește Biserica pentru ca plinătatea lumii întregi să devină poporul lui Dumnezeu, trupul Domnului și templul Duhului Sfânt, și pentru ca în Cristos, Capul tuturor, să se aducă toată slava și cinstea Creatorului și Părintelui a toate.
Capitolul III
CONSTITUȚIA IERARHICĂ A BISERICII
18. Cristos Domnul, pentru a păstori și a crește neîncetat poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri care tind spre binele întregului trup. Cei care le exercită, înzestrați cu putere sfântă, sunt în slujba fraților lor, pentru ca toți cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu și, ca atare, se bucură de adevărata demnitate de creștini, aspirând împreună în mod liber și organizat spre același scop, să ajungă la mântuire.
Acest sfânt Conciliu, mergând pe urmele primului conciliu din Vatican, învață și declară, împreună cu el, că Isus Cristos, Păstorul veșnic, a întemeiat sfânta Biserică, trimițându-i pe apostoli așa cum el însuși a fost trimis de Tatăl (cf. In 20,21), și a voit ca urmașii lor, adică episcopii, să fie până la sfârșitul veacurilor păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul însuși să fie unul și indivizibil, a așezat în fruntea celorlalți apostoli pe sfântul Petru și a stabilit în el principiul și fundamentul veșnic și vizibil al unității credinței și comuniunii[37]. Conciliul pune din nou în fața tuturor credincioșilor, pentru a fi crezută cu tărie, această învățătură despre instituirea, perpetuitatea, puterea și rostul primatului sacru al pontifului roman și despre magisteriul lui infailibil și, mergând pe aceeași linie, a hotărât să mărturisească și să proclame în fața tuturor învățătura despre episcopi, urmașii apostolilor, care, împreună cu urmașul lui Petru, vicarul lui Cristos[38] și capul văzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu.
Chemarea și instituirea celor doisprezece
19. Domnul Isus, după ce s-a rugat Tatălui, chemând la sine pe cei pe care i-a voit, a stabilit doisprezece pentru a fi cu el și pentru a-i trimite să predice împărăția lui Dumnezeu (cf. Mc 3,13-19; Mt 10,1-42); pe aceștia i-a constituit apostoli (cf. Lc 6,13) în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei (cf. In 21,15-17). I-a trimis mai întâi la fiii lui Israel și apoi la toate popoarele (cf. Rom 1,16) pentru ca ei, împărtășindu-se din puterea lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului, să-i sfințească și să-i cârmuiască (cf. Mt 28,16-20; Mc 16,15; Lc 24,45-48; In 20,21-23) și astfel să extindă Biserica și să o păstorească, exercitându-și slujba sub conducerea Mântuitorului în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28,20). În această misiune ei au fost pe deplin întăriți în ziua Rusaliilor (Fap 2,1-36) conform făgăduinței Domnului: „Veți primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi și îmi veți fi martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1,8). Apostolii, așadar, predicând pretutindeni evanghelia (cf. Mc 16,20) primită prin lucrarea Duhului Sfânt de către cei care îi ascultau, adună laolaltă Biserica universală, pe care Domnul a întemeiat-o pe apostoli și a zidit-o pe sfântul Petru, mai marele lor, Isus Cristos fiind el însuși piatra din capul unghiului (cf. Ap 21, 14; Mt 16,18; Ef 2,20)[39].
Episcopii – urmași ai apostolilor
20. Misiunea divină încredințată de Cristos apostolilor va trebui să continue până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28, 20), deoarece evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieți. De aceea apostolii, în această societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-și instituie urmași.
Într-adevăr, nu numai că au avut diferiți colaboratori în activitatea lor[40], ci, pentru ca misiunea care le fusese încredințată să se continue și după moartea lor, ei au lăsat colaboratorilor lor imediați, ca pe un testament, misiunea de a desăvârși și de a întări lucrarea începută de ei[41], poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a așezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu (cf. Fap 20,28). Ei i-au rânduit, așadar, pe aceștia și au dispus apoi ca, după moartea lor, alți oameni încercați să le preia slujirea[42]. Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia tradiției, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliți în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini[43], sunt vlăstare din trunchiul apostolic[44]. Astfel, după cum atestă sfântul Irineu, prin aceia care au fost instituiți episcopi de către apostoli și prin urmașii lor până la noi, tradiția apostolică este manifestată[45] și păstrată[46] în lumea întreagă.
Prin urmare, episcopii au primit misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o exercite ajutați de preoți și de diaconi[47], conducând în numele lui Dumnezeu turma[48] ai cărei păstori sunt, ca învățători ai doctrinei, preoți ai cultului sacru și având drept slujire conducerea Bisericii[49]. Și după cum dăinuie misiunea încredințată în mod individual de Domnul lui Petru, primul între apostoli, pentru a fi transmisă și urmașilor săi, tot astfel dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica, misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor[50]. De aceea Conciliul afirmă învățătura de credință că episcopii, în virtutea instituirii divine, au urmat apostolilor[51] ca păstori ai Bisericii; cine îi ascultă, pe Cristos îl ascultă, iar cine îi disprețuiește, pe Cristos îl disprețuiește și pe acela care l-a trimis pe Cristos (cf. Lc 10, 16)[52].
Caracterul sacramental al episcopatului
21. În persoana episcopilor, asistați de preoți, este așadar prezent în mijlocul credincioșilor Domnul Isus, Pontiful suprem. Într-adevăr, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, el nu încetează de a fi prezent în comunitatea pontifilor săi[53], ci, în primul rând prin slujba lor privilegiată, predică tuturor popoarelor cuvântul lui Dumnezeu și administrează necontenit credincioșilor sacramentele credinței; prin grija lor părintească (cf. 1Cor 4,15), încorporează noi mădulare în trupul său, renăscându-le la cele de sus; în sfârșit, prin înțelepciunea și prudența lor, el conduce și organizează poporul Noului Testament în peregrinarea sa spre fericirea veșnică. Acești păstori, aleși pentru a paște turma Domnului, sunt slujitorii lui Cristos și împărțitorii tainelor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1), cărora li s-a încredințat să dea mărturie pentru evanghelia harului lui Dumnezeu (cf. Rom 15,16; Fap 20,24) și pentru slujirea Duhului și a dreptății în slavă (cf. 2Cor 3,8-9).
Pentru a îndeplini aceste îndatoriri atât de însemnate, apostolii au fost dăruiți de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt, care a coborât asupra lor (cf. Fap 1,8; 2,4; In 20,22-23). Iar ei înșiși au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual (cf. 1Tim 4,14; 2Tim 1, 6-7), care s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală[54]. Conciliul afirmă învățătura de credință că prin consacrarea episcopală este conferită plenitudinea sacramentului Preoției, pe care uzanța liturgică a Bisericii și glasul sfinților părinți o numesc preoția supremă, culmea slujirii sacre[55]. Consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinți, le conferă și pe acelea de a învăța și a conduce, misiuni care însă, prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhică cu capul și membrii colegiului. Din tradiția atestată mai ales în ceremoniile liturgice și în obiceiurile Bisericii atât din Răsărit cât și din Apus rezultă clar că impunerea mâinilor și cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt[56] și imprimă un caracter sacru[57], astfel încât episcopii, în mod eminent și vizibil, țin locul lui Cristos Învățător, Păstor și Mare Preot și acționează in persona Christi, în numele și ca reprezentanți ai lui[58]. Numai episcopii au puterea de a primi noi aleși în colegiul episcopal prin consacrare.
Colegiul episcopilor și capul său
22. Precum, prin hotărârea Domnului, sfântul Petru și ceilalți apostoli au format un singur colegiu apostolic, în același fel sunt uniți între ei pontiful roman, urmașul lui Petru, și episcopii, urmașii apostolilor. Încă din cele mai vechi timpuri, disciplina după care episcopii din lumea întreagă comunicau între ei și cu episcopul Romei prin legătura unității, a dragostei și a păcii[59] arată caracterul și natura colegială a ordinului episcopal, arătate și prin reunirea de concilii[60] pentru a hotărî în comun[61], după cântărirea și discutarea[62] părerii multora, asupra unor probleme de mare importanță, iar conciliile ecumenice care au avut loc în decursul veacurilor confirmă în mod vădit această colegialitate. Același lucru reiese și din obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulți episcopi să participe la ridicarea unui nou ales în slujba preoției supreme. Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale și prin comuniunea ierarhică cu capul colegiului și cu membrii lui.
Colegiul sau corpul episcopal nu are, însă, autoritate decât împreună cu pontiful roman, urmașul lui Petru, în calitate de cap, care păstrează integral primatul asupra tuturor, atât păstori cât și credincioși. Căci pontiful roman, în virtutea misiunii sale de vicar al lui Cristos și păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă și universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber. Ordinul episcopilor, care succede, în magisteriu și în conducerea pastorală, colegiului apostolilor, sau, mai exact, în care corpul apostolic se perpetuează neîntrerupt, este de asemenea, împreună cu capul său, pontiful roman, și niciodată fără acest cap, subiectul supremei și deplinei puteri asupra întregii Biserici[63], putere care nu poate fi exercitată decât cu consimțământul pontifului roman. Domnul l-a stabilit numai pe Simon ca piatră și „purtătorul cheilor Bisericii” (cf. Mt 16,18-19) și l-a făcut păstor al întregii sale turme (cf. In 21,15 ss); însă însărcinarea de a lega și dezlega, care a fost dată lui Petru (cf. Mt 16,19), se știe că a fost dată și colegiului apostolilor unit cu capul său (cf. Mt 18,18; 28,16-20)[64]. Acest colegiu, întrucât este compus din mulți, exprimă varietatea și universalitatea poporului lui Dumnezeu, iar întrucât este adunat sub un singur cap, exprimă unitatea turmei lui Cristos. În acest colegiu, episcopii, respectând cu fidelitate primatul și preeminența capului lor, își exercită puterea proprie, spre binele credincioșilor lor, precum și pentru acela al întregii Biserici, ale cărei structură organică și armonie sunt necontenit întărite de Duhul Sfânt. Puterea supremă asupra întregii Biserici de care se bucură acest colegiu este exercitată solemn în conciliul ecumenic. Nu poate exista conciliu ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puțin acceptat de urmașul lui Petru; și este o prerogativă a pontifului roman de a convoca aceste concilii, de a le prezida și a le confirma[65]. Aceeași putere colegială poate fi exercitată împreună cu papa de episcopii aflați în lumea întreagă, cu condiția de a fi chemați la o acțiune colegială de către capul colegiului, sau cel puțin cu condiția ca acesta să aprobe sau să accepte liber acțiunea comună a episcopilor răspândiți pe tot pământul, așa încât să fie vorba de un adevărat act colegial.
Relațiile în interiorul colegiului
23. Unitatea colegială apare de asemenea în relațiile reciproce ale fiecărui episcop cu Bisericile particulare și cu Biserica universală. Pontiful roman, ca urmaș al lui Petru, este principiul și fundamentul perpetuu și vizibil al unității, atât a episcopilor cât și a mulțimii credincioșilor[66]. Fiecare episcop, la rândul său, este principiul vizibil și fundamentul unității în Biserica lui particulară[67], formată după chipul Bisericii universale; în aceste Biserici particulare constă și din ele este constituită Biserica Catolică, una și unică[68]. Prin urmare, fiecare episcop reprezintă Biserica sa și toți împreună cu papa reprezintă Biserica întreagă în legătura păcii, a dragostei și a unității.
Fiecare episcop pus în fruntea unei Biserici particulare își exercită conducerea pastorală asupra acelei părți a poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredințată și nu asupra altor Biserici, nici asupra Bisericii universale. Însă în calitate de membri ai colegiului episcopal și urmași legitimi ai apostolilor, toți episcopii sunt datori, prin orânduirea și porunca lui Cristos, să aibă pentru Biserica întreagă[69] o grijă care, deși nu se exercită printr-un act de jurisdicție, contribuie în cel mai înalt grad la binele Bisericii universale. Într-adevăr, toți episcopii trebuie să promoveze și să apere unitatea credinței și disciplina comună a întregii Biserici, să educe pe credincioși să iubească întregul trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace și suferinde și pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5,10), în sfârșit, să promoveze întreaga activitate comună a Bisericii, mai ales în vederea creșterii credinței și pentru ca lumina adevărului deplin să strălucească tuturor oamenilor. De altfel este sigur că, dacă își conduc bine Biserica proprie, ca pe o parte a Bisericii universale, ei contribuie în mod eficient la binele întregului trup mistic, care este și un trup format din Biserici[70].
Grija de a vesti evanghelia pe tot pământul revine colegiului păstorilor, cărora Cristos le-a dat această poruncă tuturor în comun, impunându-le o îndatorire comună, după cum papa Celestin le reamintește deja părinților conciliului din Efes[71]. Prin urmare, fiecare episcop, în măsura în care i-o permite împlinirea misiunii proprii, e dator să colaboreze cu colegii săi și cu urmașul lui Petru, căruia i-a fost încredințată în mod deosebit înalta îndatorire de a răspândi numele creștin[72]. Ei trebuie să facă toate eforturile pentru a sprijini misiunile, nu numai trimițând lucrători pentru seceriș, ci și ajutoare spirituale și materiale, atât direct, de la ei înșiși, cât și trezind cooperarea ferventă a credincioșilor. În sfârșit, episcopii, în comuniunea universală a carității, trebuie să ofere din toată inima un ajutor frățesc celorlalte Biserici, în special celor vecine și celor mai sărace, urmând întru aceasta venerabilul exemplu al Bisericii de la începuturi.
Prin providența divină, diferite Biserici, întemeiate în diferite locuri de către apostoli și urmașii lor, s-au constituit în decursul timpurilor în mai multe grupuri legate în mod organic, care, păstrând unitatea credinței și unica structură divină a Bisericii universale, au o disciplină proprie, o uzanță liturgică proprie, un patrimoniu teologic și spiritual propriu. Unele dintre ele, mai ales vechile Biserici patriarhale, au odrăslit, ca niște trunchiuri, alte vlăstare ale credinței, cu care au rămas unite până astăzi printr-o legătură mai strânsă de iubire în viața sacramentală și în respectul reciproc al drepturilor și îndatoririlor[73]. Această varietate de Biserici locale ce converg în unitate demonstrează și mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărțite. În mod similar, conferințele episcopale pot aduce astăzi o contribuție multiplă și rodnică pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete.
24. Episcopii, în calitate de urmași ai apostolilor, primesc de la Domnul, căruia i-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ, misiunea de a învăța toate neamurile și de a predica evanghelia la toată făptura, pentru ca toți oamenii, prin credință, Botez și împlinirea poruncilor, să ajungă la mântuire (cf. Mt 28,18; Mc 16,15-16; Fap 26,17 ss). Pentru împlinirea acestei misiuni, Cristos Domnul a făgăduit pe Duhul Sfânt apostolilor și în ziua de Rusalii l-a trimis din cer, pentru ca prin puterea acestuia ei să-i fie martori până la marginile pământului, înaintea neamurilor și a popoarelor și a regilor (cf. Fap 1,8; 2,1 ss; 9,15). Această misiune pe care Domnul a încredințat-o păstorilor poporului său este o adevărată slujire, care în Sfânta Scriptură este numită în mod semnificativ „diakonia”, ministerium (cf. Fap 1,17.25; 21,19; Rom 11,13; 1Tim 1,12).
Misiunea canonică a episcopilor se poate transmite după obiceiurile legitime nerevocate de puterea supremă și universală a Bisericii, sau prin legi date ori recunoscute de aceeași autoritate, sau, în mod direct, prin însuși urmașul lui Petru; dacă acesta se opune sau le refuză comuniunea apostolică, episcopii nu pot fi admiși în această funcție[74].
25. Printre principalele îndatoriri ale episcopilor, prima este predicarea evangheliei[75]. Într-adevăr, episcopii sunt crainicii credinței, care aduc la Cristos noi ucenici; ei sunt adevărații învățători, îmbrăcați cu autoritatea lui Cristos, care vestesc poporului încredințat lor credința pe care trebuie să o îmbrățișeze și să o pună în practică, învățători care, sub inspirația Duhului Sfânt, luminează această credință, scoțând din comoara revelației lucruri noi și vechi (cf. Mt 13, 52), fac credința să rodească și veghează cu grijă pentru a îndepărta de la turma lor erorile care o amenință (cf. 2Tim 4,1-4). Episcopii, când învață în comuniune cu pontiful roman, trebuie să fie venerați de toți ca martori ai adevărului divin și catolic; credincioșii trebuie să accepte cuvântul episcopului lor, exprimat în numele lui Cristos, asupra credinței și moravurilor, și cugetul lor să-l îmbrățișeze cu un respect religios. Această supunere religioasă a voinței și a minții este datorată în mod cu totul deosebit magisteriului autentic al pontifului roman chiar atunci când nu vorbește ex cathedra, așa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmațiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul și voința sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiași învățături, ori din însuși modul de exprimare.
Deși fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilității, totuși atunci când, fie și răspândiți în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei și cu urmașul lui Petru, în învățătura lor autentică de credință și morală sunt de acord asupra unei afirmații care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunță în mod infailibil învățătura lui Cristos[76]. Acest lucru este și mai evident când, reuniți în conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învățători și judecători ai credinței și moravurilor, și definițiile lor trebuie primite cu adeziune de credință[77].
Această infailibilitate, cu care divinul Mântuitor a voit să înzestreze Biserica sa în definirea învățăturii privind credința sau moravurile, are aceeași extindere cu tezaurul revelației divine, pe care Biserica trebuie să-l păstreze cu sfințenie și să-l expună cu fidelitate. De această infailibilitate se bucură pontiful roman, capul colegiului episcopilor, în virtutea funcției sale, atunci când, în calitate de păstor și învățător suprem al tuturor credincioșilor, care întărește în credință pe frații săi (cf. Lc 22,32), proclamă printr-un act definitiv o învățătură privind credința sau moravurile[78]. De aceea pe drept se spune că definițiile pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor și nu în virtutea consimțământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistența Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana sfântului Petru, și că, prin urmare, ele nu au nevoie de nici o altă aprobare și nu admit nici un apel la o altă instanță. Într-adevăr, atunci pontiful roman nu se pronunță ca persoană particulară, ci expune și apără învățătura credinței catolice ca învățător suprem al Bisericii universale, învățător în care rezidă într-un mod deosebit carisma infailibilității Bisericii înseși[79]. Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă și în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmașul lui Petru. Aceste definiții întâmpină întotdeauna asentimentul Bisericii datorită acțiunii aceluiași Duh Sfânt care păstrează și face să progreseze în unitatea credinței întreaga turmă a lui Cristos[80].
Când pontiful roman sau colegiul episcopilor împreună cu el definesc un adevăr, ei o fac conform Revelației înseși, căreia toți trebuie să i se conformeze și să i se supună și care s-a transmis integral prin Scriptură sau prin tradiție, prin succesiunea legitimă a episcopilor și în primul rând prin grija pontifului roman însuși; revelație care este păstrată cu sfințenie și expusă cu fidelitate în Biserică prin lumina Duhului adevărului[81]. Pontiful roman și episcopii, în virtutea misiunii lor și în funcție de importanța lucrului, se străduiesc cu grijă și atenție, prin mijloace corespunzătoare, ca revelația să fie cât mai bine cercetată și să fie adecvat exprimată[82]; însă ei nu primesc o nouă revelație publică drept făcând parte din tezaurul divin al credinței[83].
26. Episcopul, înzestrat cu plinătatea sacramentului Preoției, este „împărțitorul harului cu care este înzestrată Preoția supremă”[84], mai ales în ce privește Euharistia, pe care el însuși o oferă și se îngrijește să fie oferită[85] și prin care Biserica trăiește și crește fără încetare. Această Biserică a lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunitățile locale legitime ale credincioșilor care, adunate în jurul păstorilor lor, sunt și ele numite în Noul Testament „Biserici”[86]. Ele sunt, acolo unde se află, poporul cel nou, chemat de Dumnezeu în Duhul Sfânt și cu deplină convingere (cf. 1Tes 1,5). În ele, prin predicarea evangheliei lui Cristos, se adună credincioșii și se celebrează misterul Cinei Domnului „pentru ca prin trupul și sângele Domnului să fie strâns uniți toți frații trupului (mistic)”[87]. Orice comunitate adunată în jurul altarului, sub conducerea sacră a episcopului[88], este simbolul acelei iubiri și „unități a trupului mistic în afara căreia nu există mântuire”[89]. În aceste comunități, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos care, prin puterea sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică[90]. Într-adevăr, „participarea la trupul și sângele lui Cristos nu face altceva decât să ne transforme în acela pe care îl primim”[91].
Oricare celebrare legitimă a Euharistiei este condusă de episcop, căruia îi este încredințată îndatorirea de a aduce maiestății dumnezeiești cultul religiei creștine și de a-l orândui conform poruncilor Domnului și legilor Bisericii, pe care le aplică la dieceza sa, după judecata proprie.
Astfel, episcopii, rugându-se și muncind pentru popor, revarsă, în diverse forme și cu îmbelșugare, din plinătatea sfințeniei lui Cristos. Prin slujirea cuvântului, ei împărtășesc credincioșilor puterea lui Dumnezeu spre mântuire (cf. Rom 1,16), iar prin sacramente, a căror administrare corectă și rodnică o orânduiesc cu autoritatea lor[92], îi sfințesc pe credincioși. Ei orânduiesc administrarea Botezului, care conferă participarea la preoția împărătească a lui Cristos. Ei sunt cei care administrează de drept Mirul, conferă ordinele sacre și reglementează disciplina penitențială; îndeamnă și instruiesc cu grijă poporul ca să-și îndeplinească cu credință și respect rolul pe care îl are în liturgie și mai ales în sfânta jertfă a Liturghiei. Ei trebuie, în sfârșit, ca prin exemplul vieții lor să-i ajute pe cei pe care îi conduc, păzindu-se de a săvârși vreun rău și, pe cât le stă în putință, cu ajutorul lui Dumnezeu, făcând binele, pentru a ajunge împreună cu turma încredințată, la viața veșnică[93].
27. Episcopii conduc Bisericile locale încredințate lor, ca vicari și delegați ai lui Cristos[94], prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar și prin autoritatea și puterea sacră de care ei nu se folosesc decât pentru a-și edifica turma în adevăr și sfințenie, amintindu-și că acela care este mai mare trebuie să fie ca cel mai mic și cel care este în frunte, ca unul care slujește (cf. Lc 22,26-27). Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie, legată de consacrare și imediată, deși exercitarea ei este reglementată în ultimă instanță de autoritatea supremă a Bisericii și poate fi circumscrisă în anumite limite, ținând seama de binele Bisericii și al credincioșilor. În virtutea acestei puteri, episcopii au dreptul sacru și, în fața Domnului, îndatorirea de a da legi pentru supușii lor, de a judeca și a organiza tot ceea ce ține de cult și de apostolat.
Lor le este încredințată pe deplin îndatorirea de păstori, adică grija obișnuită și zilnică pentru turmă, și nu trebuie să fie socotiți vicari ai pontifului roman, deoarece exercită o putere care le e proprie și pe bună dreptate sunt numiți întâistătători ai popoarelor pe care le conduc[95]. Așadar, puterea lor nu este micșorată de către puterea supremă și universală, ci, dimpotrivă, este afirmată, întărită și apărată[96], întrucât Duhul Sfânt păstrează neschimbată forma de conducere fixată de Cristos Domnul în Biserica sa.
Episcopul, trimis de Tatăl pentru a-i cârmui familia, trebuie să aibă în fața ochilor exemplul Bunului Păstor care nu a venit spre a fi slujit, ci să slujească (cf. Mt 20,28; Mc 10,45) și să-și dea viața pentru oile sale (cf. In 10,11). Luat dintre oameni și supus slăbiciunii, el poate să fie îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți (cf. Evr 5,1-2). Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supușii săi, de care se îngrijește, ca de niște adevărați fii și pe care îi îndeamnă să colaboreze activ cu el. Întrucât va avea de dat seamă lui Dumnezeu de sufletele lor (cf. Evr 13,17), el trebuie ca, prin rugăciune, prin predică și prin toate faptele dragostei, să aibă grijă de ei, precum și de aceia care încă nu sunt în turma unică și pe care trebuie să-i considere încredințați lui în Domnul. De vreme ce el, asemeni apostolului Paul, este dator tuturor, trebuie să fie gata să le vestească tuturor evanghelia (cf. Rom 1,14-15) și să-i îndemne pe credincioșii săi la activitate apostolică și misionară. Credincioșii, la rândul lor, trebuie să fie atașați episcopului lor precum Biserica – lui Isus Cristos și Isus Cristos Tatălui, pentru ca toate să se armonizeze în unitate[97] și să sporească pentru slava lui Dumnezeu (cf. 2Cor 4,15).
28. Cristos, sfințit și trimis în lume de Tatăl (cf. In 10,36), i-a făcut părtași de consacrarea și misiunea sa pe apostoli și, prin ei, pe urmașii lor, episcopii[98]; aceștia, la rândul lor, au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite și la diferite persoane. Astfel, slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată, în diferite ordine, de cei care încă din antichitate au fost numiți episcopi, preoți, diaconi[99]. Preoții, deși nu dețin plinătatea preoției și depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuși uniți cu aceștia în demnitatea sacerdotală[100]; în virtutea sacramentului Preoției[101], după chipul lui Cristos, Marele Preot veșnic (cf. Evr 5,1-10; 7,24; 9,11-28), ei sunt consacrați pentru a propovădui evanghelia, pentru a păstori pe credincioși și a celebra cultul divin, ca adevărați preoți ai noului legământ[102]. Părtași, după gradul slujirii proprii, la misiunea lui Cristos, unicul mijlocitor (cf. 1Tim 2,5), ei vestesc tuturor cuvântul divin. Ei își exercită însă în cel mai înalt grad funcția sacră în cultul sau adunarea euharistică în care, acționând in persona Christi[103] și proclamând misterul lui, unesc rugăciunile credincioșilor cu jertfa capului lor și, în jertfa Liturghiei, actualizează și aplică[104] până la venirea Domnului (cf. 1Cor 11,26), jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca victimă nepătată (cf. Evr 9,11-28). Pentru credincioșii penitenți sau bolnavi, ei exercită în cel mai înalt grad slujba împăcării și a alinării și poartă în fața lui Dumnezeu Tatăl nevoile și rugăciunile credincioșilor (cf. Evr 5,1-3). Exercitând, în limitele autorității lor, misiunea lui Cristos, păstor și cap[105], ei adună familia lui Dumnezeu într-o fraternitate însuflețită de un singur scop[106] și o aduc, prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Dumnezeu Tatăl. În mijlocul turmei, îl adoră în duh și adevăr (cf. In 4,24). În sfârșit, ei se ostenesc, prin cuvânt și învățătură (cf. 1Tim 5, 17), crezând ceea ce au citit și meditat în legea Domnului, învățând ceea ce au crezut, trăind ceea ce au învățat[107].
Preoții, înțelepți colaboratori ai ordinului episcopal[108], ajutoare și instrumente ale acestuia, chemați să slujească poporul lui Dumnezeu, alcătuiesc, împreună cu episcopul lor, o unică preoție[109] distribuită, desigur, pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală de credincioși ei îl fac, într-un fel, prezent pe episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel și generos, luându-și asupra lor partea ce le revine din îndatoririle și preocupările acestuia și îndeplinindu-le zilnic cu toată grija. Sub autoritatea episcopului, ei sfințesc și conduc acea parte din turma Domnului care le-a fost încredințată; acolo unde se află, ei fac să apară în mod vizibil Biserica universală și contribuie în mod eficient la zidirea întregului trup al lui Cristos (cf. Efes 4,12). Mereu preocupați de binele fiilor lui Dumnezeu, se vor strădui să-și aducă contribuția la activitatea pastorală a întregii dieceze și chiar a întregii Biserici. Având în vedere această comuniune în preoție și misiune, preoții trebuie să vadă în episcop pe tatăl lor și să i se supună cu respect. Iar episcopul trebuie să-i considere pe colaboratorii săi preoți ca pe niște fii și prieteni, după cum și Cristos nu îi mai numește pe ucenicii săi servitori, ci prieteni (cf. In 15,15). Prin urmare, toți preoții, atât diecezani cât și călugări, sunt asociați corpului episcopal în virtutea preoției și a slujirii și, după chemarea și harul lor, contribuie la binele întregii Biserici.
În virtutea hirotonirii și misiunii comune, toți preoții sunt uniți între ei printr-o strânsă legătură frățească, ce trebuie să se manifeste spontan și cu dragă inimă în întrajutorarea spirituală și materială, pastorală și personală, în întruniri și în comuniunea de viață, de muncă și de iubire.
Ca niște părinți în Cristos, să aibă grijă de credincioșii pe care i-au născut în mod spiritual prin Botez și învățătură (cf. 1Cor 4,15; 1Pt 1,23). Făcându-se din tot sufletul pildă turmei (cf. 1 Pt 5,3), să-și conducă și să-și slujească astfel comunitatea locală încât ea să poată fi numită pe drept cu numele ce împodobește întregul popor unic al lui Dumnezeu: Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,2; 2Cor 1,1 et passim). Să nu uite că, în purtarea și preocupările lor zilnice, trebuie să arate credincioșilor și necredincioșilor, catolicilor și necatolicilor, chipul slujirii cu adevărat preoțești și pastorale, să dea tuturor mărturia adevărului și a vieții și, ca buni păstori, să-i caute și pe aceia (cf. Lc 15,4-7) care, deși botezați în Biserica Catolică, s-au îndepărtat de practica sacramentelor sau chiar de credință.
Întrucât în zilele noastre neamul omenesc se unifică tot mai mult pe plan civil, economic și social, este cu atât mai necesar ca preoții, unindu-și strădaniile și munca sub conducerea episcopilor și a supremului pontif, să înlăture orice motiv de dezbinare, pentru ca întreg neamul omenesc să ajungă la unitatea familiei lui Dumnezeu.
29. Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor „nu pentru preoție, ci pentru slujire”[110]. Într-adevăr, întăriți de harul sacramental, în comuniune cu episcopul și cu preoțimea lui, prin slujirea – diaconia – liturgiei, a cuvântului și a carității, ei sunt în slujba poporului lui Dumnezeu. Îndatoririle diaconului, în măsura în care îi sunt încredințate de către autoritatea competentă, sunt: să administreze în mod solemn Botezul, să păstreze și să distribuie Euharistia, să asiste la căsătorie și să o binecuvânteze în numele Bisericii, să ducă Viaticul la muribunzi, să citească Sfânta Scriptură credincioșilor, să instruiască și să îndemne poporul, să prezideze cultul și rugăciunea credincioșilor, să administreze sacramentaliile, să săvârșească ceremoniile funeraliilor și înmormântărilor. Dăruiți operelor de caritate și de asistență, diaconii să-și amintească de îndemnul sfântului Policarp: „Să fie milostivi, zeloși, umblând în adevărul Domnului care s-a făcut slujitorul tuturor”[111].
Deoarece aceste funcții extrem de necesare pentru viața Bisericii pot fi mai greu îndeplinite, în multe locuri, în cadrul actualei discipline a Bisericii latine, diaconatul va putea fi în viitor restabilit ca grad propriu și permanent al ierarhiei. Conferințele episcopale teritoriale competente vor hotărî, cu aprobarea supremului pontif, dacă și unde este oportun, pentru binele sufletelor, să fie instituiți astfel de diaconi. Cu consimțământul pontifului roman, acest diaconat va putea fi conferit unor bărbați de vârstă matură, chiar și căsătoriți, precum și unor tineri apți pentru aceasta, pentru care însă trebuie să rămână în vigoare legea celibatului.
Capitolul IV
DESPRE LAICI
30. După ce s-a ocupat de funcțiile ierarhiei, sfântul Conciliu își îndreaptă cu drag atenția asupra condiției acelor credincioși care sunt numiți laici. Toate cele spuse despre poporul lui Dumnezeu se adresează în mod egal laicilor, călugărilor și clericilor; totuși unele trăsături aparțin în mod deosebit laicilor, bărbați și femei, în virtutea condiției și misiunii lor: bazele acestor trăsături trebuie examinate mai îndeaproape, datorită condițiilor deosebite ale vremurilor noastre. Păstorii sufletești sunt perfect conștienți de marea contribuție pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici. Ei știu că nu au fost instituiți de Cristos pentru a-și asuma singuri întreaga misiune mântuitoare a Bisericii față de lume, ci au măreața îndatorire ca astfel să-i păstorească pe credincioși și să le recunoască slujirile și carismele, încât toți să conlucreze unanim, fiecare pe măsura lui, la opera comună. Căci trebuie ca toți, „făptuind adevărul în iubire, să creștem întru toate spre acela care este Capul, Cristos, din care trupul întreg, bine alcătuit și bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mișcare, își săvârșește creșterea – după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte – și se zidește întru iubire” (Ef 4,15-16).
31. Prin „laici” se înțeleg aici toți credincioșii, în afară de membrii ordinului sacru și ai stării călugărești recunoscute de Biserică, și anume credincioșii care, încorporați lui Cristos prin Botez, constituiți popor al lui Dumnezeu și făcuți părtași, în modul lor propriu, la funcția preoțească, profetică și împărătească a lui Cristos, își exercită partea lor din misiunea încredințată întregului popor creștin în Biserică și în lume.
Laicilor le este propriu și caracteristic domeniul temporal. Într-adevăr, cei care participă la preoție prin consacrare, deși uneori se pot ocupa de lucruri temporale, chiar exercitând o profesie temporală, sunt totuși, în virtutea chemării lor speciale, destinați în principal și propriu zis (ex professo) slujirii sacre, iar călugării, prin starea lor de viață, oferă o mărturie luminoasă și cu totul deosebită a faptului că lumea nu poate fi transfigurată și oferită lui Dumnezeu fără spiritul fericirilor. Chemarea specifică a laicilor este să caute Împărăția lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice și orânduindu-le după voința lui Dumnezeu. Ei trăiesc în mijlocul lumii, angrenați în toate îndatoririle și activitățile din lume și în condițiile obișnuite ale vieții familiale și sociale din care le este țesută existența. Acolo sunt chemați de Dumnezeu pentru ca, îndeplinindu-și menirea proprie, călăuziți de spiritul evangheliei, să contribuie din lăuntru, ca o plămadă, la sfințirea lumii și să-l arate astfel celorlalți pe Cristos, mai ales prin mărturia vieții lor, prin iradierea credinței, speranței și iubirii lor. Ei sunt, așadar, aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze și să orânduiască toate realitățile vremelnice, în care sunt puternic implicați, în așa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească și să fie spre lauda Creatorului și Răscumpărătorului.
Demnitatea laicilor în poporul lui Dumnezeu
32. Sfânta Biserică, din instituire divină, este organizată și condusă într-o minunată diversitate. „Căci precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Cristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom 12, 4-5).
Unul este, așadar, poporul ales al lui Dumnezeu: „Un singur Domn, o singură credință, un singur Botez” (Ef 4,5). Este comună tuturor demnitatea membrilor datorită renașterii lor în Cristos; este comun harul înfierii, comună chemarea la desăvârșire; una este mântuirea, una este speranța, neîmpărțită este iubirea. Așadar, nu există în Cristos și în Biserică nici o inegalitate în funcție de rasă sau neam, de condiție socială sau sex, căci „nu mai este iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este bărbat, nici femeie, pentru că voi toți una sunteți în Cristos Isus” (Gal 3,28; cf. Col 3,11).
Prin urmare, cu toate că, în Biserică, nu toți merg pe aceeași cale, toți sunt chemați la sfințenie și au primit o credință de aceeași valoare prin dreptatea lui Dumnezeu (cf. 2Pt 1,1). Chiar dacă unii, din voința lui Cristos, sunt puși învățători, împărțitori ai tainelor și păstori pentru alții, există totuși între toți o adevărată egalitate în privința demnității și acțiunii comune tuturor credincioșilor pentru zidirea trupului lui Cristos. Într-adevăr, deosebirea stabilită de Domnul între slujitorii sacri și restul poporului lui Dumnezeu implică o unire izvorâtă din relația reciprocă necesară care îi leagă pe păstori și pe ceilalți credincioși; păstorii Bisericii, urmând exemplul Domnului, trebuie să-și slujească unii altora și celorlalți credincioși, iar aceștia trebuie să colaboreze din tot sufletul cu păstorii și învățătorii. Astfel, în diversitate, cu toții dau mărturie despre minunata unitate din trupul lui Cristos; însăși varietatea harurilor, slujirilor și lucrărilor adună într-o unitate pe fiii lui Dumnezeu, căci „toate acestea le face unul și același Duh” (1Cor 12,11).
După cum, din bunăvoința divină, laicii îl au frate pe Cristos, care, deși este stăpânul a toate, „n-a venit ca să fie slujit, ci să slujească” (Mt 20,28), tot astfel îi au frați pe aceia care, rânduiți în slujirea sacră, învățând și sfințind și conducând familia lui Dumnezeu cu autoritatea lui Cristos, o păstoresc în așa fel ca noua poruncă a iubirii să fie îndeplinită de toți. Despre aceasta spune foarte frumos sfântul Augustin: „Dacă ceea ce sunt pentru voi mă îngrozește, ceea ce sunt împreună cu voi mă mângâie. Căci pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creștin. Primul este numele unei slujbe, al doilea – al unui har; primul este numele primejdiei, al doilea – al mântuirii”[112].
33. Laicii, adunați în poporul lui Dumnezeu și constituiți în unicul trup al lui Cristos sub un singur cap, oricine ar fi ei, sunt chemați, ca mădulare vii, să contribuie la creșterea Bisericii și la sfințirea ei necontenită, cu toate puterile lor primite prin bunătatea Creatorului și harul Răscumpărătorului.
Apostolatul laicilor este o participare la însăși misiunea mântuitoare a Bisericii și la acest apostolat sunt trimiși cu toții de Domnul însuși prin Botez și Mir. Prin sacramente și mai ales prin sfânta Euharistie le este împărtășită și hrănită acea iubire față de Dumnezeu și față de oameni care este sufletul întregului apostolat. Însă laicii sunt chemați în mod deosebit să facă prezentă și activă Biserica în acele locuri și împrejurări în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei[113]. Astfel, orice laic, în virtutea darurilor primite, este martor și, în același timp, instrument viu al misiunii Bisericii înseși „după măsura darului lui Cristos” (Ef 4,7).
În afara acestui apostolat care îi privește pe toți credincioșii, fără excepție, laicii pot fi chemați, în diferite feluri, și la o cooperare mai directă cu apostolatul ierarhiei[114], în felul acelor bărbați și femei care îl ajutau pe apostolul Paul în evanghelizare, ostenindu-se mult în Domnul (cf. Fil 4,3; Rom 16,3ss). În afară de aceasta, ei mai pot fi cooptați de ierarhie la exercitarea unor funcții bisericești în scop spiritual.
Laicii au, prin urmare, măreața îndatorire de a lucra pentru ca planul divin al mântuirii să ajungă tot mai mult la toți oamenii din orice timp și din orice loc. Să le fie, așadar, deschisă pretutindeni calea ca, după puterile lor și după necesitățile timpului, să participe și ei în mod activ la opera mântuitoare a Bisericii.
34. Cristos Isus, Marele Preot veșnic, voind să-și continue și prin laici mărturia și slujirea, le dă viață prin Duhul Său și îi îndeamnă necontenit la tot lucrul bun și desăvârșit.
Într-adevăr, acelora pe care îi leagă intim de viața și de misiunea sa le împărtășește și din funcția sa preoțească, pentru ca ei să aducă un cult spiritual spre gloria lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Prin urmare, laicii, fiind dăruiți lui Cristos și unși de Duhul Sfânt, sunt chemați și înzestrați în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile și inițiativele lor apostolice, viața conjugală și de familie, munca zilnică, destinderea trupului și a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul, ba chiar și încercările vieții, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda trupului Domnului. Astfel, și laicii, acționând peste tot cu sfințenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăși.
35. Cristos, Marele Profet, care, prin mărturia vieții și prin puterea cuvântului, a proclamat împărăția Tatălui, își împlinește misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie, care învață în numele și prin puterea lui, ci și prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori și i-a înzestrat cu simțul credinței și cu harul cuvântului (cf. Fap 2,17-18; Ap 19,10), pentru ca puterea evangheliei să strălucească în viața de toate zilele, în familie și în societate. Ei se arată fii ai făgăduinței dacă, statornici în credință și speranță, răscumpără clipa de față (cf. Ef 5,16; Col 4,5) și așteaptă cu răbdare mărirea ce va veni (cf. Rom 8,25). Această speranță ei nu trebuie să o ascundă în adâncul sufletului, ci, printr-o continuă convertire și prin lupta „împotriva stăpânitorilor acestei lumi de întuneric și împotriva duhurilor rele” (Ef 6,12) trebuie să o manifeste și prin structurile vieții pământești.
Precum sacramentele legii noi, prin care sunt hrănite viața și apostolatul credincioșilor, vestesc un cer nou și un pământ nou (cf. Ap 21,1), tot astfel și laicii sunt adevărați vestitori ai credinței în cele nădăjduite (cf. Evr 11,1), dacă de viața trăită din credință leagă mărturisirea fără echivoc a credinței. Această evanghelizare, această vestire a lui Cristos prin mărturia vieții și prin cuvânt, dobândește un caracter specific și o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condițiile obișnuite ale vieții.
Misiunea aceasta pune în lumină marea valoare a acelei stări de viață sfințite printr-un sacrament deosebit, și anume viața de căsătorie și de familie. Acolo unde religia creștină străbate întreaga viață și o transformă pe zi ce trece, se află cea mai bună practică și școală de apostolat laic. Acolo soții sunt chemați anume să fie unul pentru altul, și împreună pentru copiii lor, martori ai credinței și iubirii lui Cristos. Familia creștină proclamă cu tărie atât puterea actuală a împărăției lui Dumnezeu, cât și speranța vieții fericite. Astfel, prin pilda și mărturia ei, vădește lumea de păcat și luminează pe cei care caută adevărul.
Așadar, laicii, chiar atunci când sunt angrenați în problemele vieții pământești, pot și trebuie să exercite o prețioasă acțiune de evanghelizare a lumii. Unii dintre ei, atunci când nu sunt suficienți preoți sau când aceștia nu pot activa din cauza prigoanei, suplinesc, după puterile acordate lor, anumite funcții sacre; mulți își consacră toate forțele muncii apostolice; cu toții, însă, trebuie să coopereze la răspândirea și creșterea împărăției lui Cristos în lume. De aceea, laicii trebuie să caute cu stăruință să cunoască mai profund adevărul revelat și să ceară de la Dumnezeu darul înțelepciunii.
36. Cristos, care s-a făcut ascultător până la moarte și de aceea a fost înălțat de Tatăl (cf. Fil 2,8-9), a intrat în slava împărăției sale; lui îi sunt supuse toate până când el însuși se va supune Tatălui, împreună cu toată făptura, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1Cor 15,27-28). Această putere el a împărtășit-o ucenicilor săi, pentru ca și ei să fie statorniciți în libertatea regească, iar prin lepădarea de ei înșiși și printr-o viață sfântă să învingă în ei stăpânirea păcatului (cf. Rom 6,12) și slujindu-l pe Cristos și în alții, să-i ducă pe frații lor cu umilință și răbdare la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni. Căci Domnul dorește să-și extindă și prin credincioșii laici împărăția: „Împărăția adevărului și a vieții, împărăția sfințeniei și a harului, împărăția dreptății, a iubirii și a păcii”[115]; în ea făptura însăși va fi eliberată de robia stricăciunii, spre a se bucura de libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21). Într-adevăr, mare făgăduință și mare poruncă se dă ucenicilor: „Toate sunt ale voastre, dar voi sunteți ai lui Cristos, iar Cristos – al lui Dumnezeu” (1Cor 3,23).
Credincioșii trebuie, așadar, să recunoască natura intimă a întregii făpturi, valoarea și menirea ei spre lauda lui Dumnezeu și, chiar prin activitățile lor pământești, să se ajute unii pe alții spre o viață mai sfântă, așa încât lumea să se pătrundă de spiritul lui Cristos și să-și atingă în mod mai eficient scopul în dreptate, iubire și pace. În împlinirea acestei îndatoriri în toată universalitatea ei, laicii dețin locul principal. Prin competența lor în disciplinele profane și prin activitatea lor înălțată în mod intrinsec de harul lui Cristos, ei trebuie să contribuie activ ca bunurile create să fie valorificate, prin munca umană, prin tehnică și civilizație, conform cu rânduiala stabilită de Creator și cu lumina cuvântului său, spre folosul tuturor oamenilor, fără excepție; să fie împărțite între ei cu mai multă dreptate și să ducă, pe măsura lor, la progresul universal, în libertatea umană și creștină. Astfel, Cristos, prin membrii Bisericii, va lumina din ce în ce mai mult întreaga societate umană cu lumina lui mântuitoare.
Pe lângă aceasta, laicii trebuie să-și unească eforturile pentru a însănătoși instituțiile și condițiile de viață din lume, dacă acestea conțin elemente ce ar îndemna la păcat; astfel toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptății și, în loc să stânjenească, vor favoriza practicarea virtuților. Acționând astfel, ei vor impregna cu valoare morală cultura și lucrarea omului. În acest fel, ogorul lumii va fi mai bine pregătit pentru sămânța cuvântului divin și, în același timp, i se vor deschide mai larg Bisericii porțile pentru ca mesajul păcii să poată străbate lumea.
Ținând seamă de însăși economia mântuirii, credincioșii să învețe să distingă atent între drepturile și îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii și acelea care le incumbă ca membri ai societății umane. Să se străduiască să le armonizeze între ele, amintindu-și că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziți de conștiința creștină, deoarece nici o activitate umană, nici chiar în sfera celor vremelnice, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu. În epoca noastră este de cea mai mare importanță ca această distincție și această armonie să strălucească în mod cât mai limpede în felul de a acționa al credincioșilor, pentru ca misiunea Bisericii să poată răspunde mai plenar condițiilor caracteristice lumii de azi. Așa cum trebuie să recunoaștem că cetatea pământească, angrenată pe bună dreptate în griji vremelnice, este condusă de principii proprii, tot astfel este pe drept cuvânt respinsă teoria nefastă care pretinde să construiască societatea fără a ține seama în nici un fel de religie și care combate sau suprimă libertatea religioasă a cetățenilor[116].
37. Ca toți credincioșii, laicii au dreptul să primească din belșug de la păstorii sufletești bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales ajutorul cuvântului lui Dumnezeu și al sacramentelor[117], și trebuie să le facă cunoscute nevoile și dorințele lor, cu libertatea și încrederea cuvenite unor fii ai lui Dumnezeu și frați în Cristos. În măsura științei, competenței și prestigiului de care se bucură, ei au dreptul, ba uneori chiar și datoria, de a-și spune părerea în cele ce privesc binele Bisericii[118]. Aceasta se va face, dacă este cazul, prin instituțiile stabilite în acest scop de Biserică și întotdeauna în spiritul adevărului, tăriei și prudenței, cu respect și iubire față de aceia care, în virtutea misiunii lor sacre, îl reprezintă pe Cristos.
Ca toți credincioșii, laicii vor îmbrățișa cu promptitudine, în ascultarea creștină, ceea ce păstorii, ca reprezentanți ai lui Cristos, hotărăsc în calitate de învățători și conducători în Biserică; în acest fel, ei urmează exemplul lui Cristos care, prin ascultarea sa până la moarte, a deschis tuturor oamenilor calea fericită a libertății fiilor lui Dumnezeu. Să nu neglijeze să-i încredințeze lui Dumnezeu prin rugăciuni pe cei așezați în fruntea lor, care veghează ca unii care trebuie să dea socoteală pentru sufletele noastre, ca să facă aceasta cu bucurie și nu gemând (cf. Evr 13,17).
La rândul lor, păstorii să recunoască și să promoveze demnitatea și responsabilitatea laicilor în Biserică; să se folosească bucuros de sfaturile lor prudente, să le dea cu încredere însărcinări în serviciul Bisericii și să le lase libertate și câmp de acțiune, ba chiar să-i încurajeze în a întreprinde și acțiuni din proprie inițiativă. Cu o iubire părintească, să examineze atent, în Cristos, proiectele, cererile și dorințele prezentate de laici[119]. Păstorii să le recunoască cu respect acea dreaptă libertate ce se cuvine tuturor în cetatea pământească.
De la aceste relații familiare dintre laici și păstori e de așteptat mult bine pentru Biserică. Într-adevăr, în laici se întărește astfel simțul responsabilității proprii, li se încurajează elanul și forțele lor sunt mai ușor asociate la lucrarea păstorilor. Aceștia, la rândul lor, ajutați de experiența laicilor, pot judeca mai clar și mai corect atât în cele spirituale, cât și în cele pământești, astfel încât întreaga Biserică, susținută de toți membrii săi, să-și poată împlini mai eficient misiunea pentru viața lumii.
38. Orice laic trebuie să fie, în fața lumii, martor al învierii și al vieții Domnului Isus și semn al Dumnezeului celui viu. Toți împreună și fiecare în parte trebuie să hrănească lumea cu roade spirituale (cf. Gal 5,22) și să reverse în ea spiritul de care sunt însuflețiți acei săraci, blânzi și făcători de pace pe care Domnul, în evanghelie, i-a proclamat fericiți (cf. Mt 5,3-9). Într-un cuvânt, „ceea ce este sufletul în trup, să fie în lume creștinii”[120].
Capitolul V
CHEMAREA UNIVERSALĂ LA SFINȚENIE ÎN BISERICĂ
39. Noi credem că Biserica, al cărei mister îl expune sfântul Conciliu, este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl și cu Duhul este proclamat „unul sfânt”[121], a iubit Biserica sa ca pe o mireasă și s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfințească (cf. Ef 5,25-26); a unit-o cu sine ca pe trupul său și a copleșit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu. De aceea, toți membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriți de ea, sunt chemați la sfințenie, după cuvântul Apostolului: „Aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră” (1Tes 4,3; cf. Ef 1,4). Această sfințenie a Bisericii se manifestă continuu și trebuie să se manifeste prin roadele harului pe care Duhul Sfânt le face să crească în sufletul credincioșilor; ea se exprimă diferit în fiecare dintre aceia care, în modul lor de viață, ajung la desăvârșirea iubirii, edificându-i pe ceilalți; ea apare într-un mod aparte în practicarea sfaturilor numite, de obicei, „evanghelice”. Această practicare a sfaturilor, îmbrățișată de mulți creștini sub impulsul Duhului Sfânt, fie în particular, fie într-o condiție sau stare recunoscută de Biserică, aduce și trebuie să aducă în lume o mărturie și o pildă strălucită a acestei sfințenii.
Chemarea universală la sfințenie
40. Divinul învățător și exemplu al oricărei desăvârșiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor și fiecăruia din ucenicii săi, de orice condiție, sfințenia vieții al cărei autor și înfăptuitor este el însuși: „Fiți, așadar, desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit”[122] (Mt 5,48). Căci tuturora le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntru să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toate puterile (cf. Mc 12, 30) și să se iubească unii pe alții așa cum Cristos i-a iubit pe ei (cf. In 13,34; 15,12). Cei care îl urmează pe Cristos, chemați de Dumnezeu și îndreptățiți în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea și harul lui, au devenit, în botezul credinței, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu și părtași la natura divină și, prin aceasta, realmente sfinți. Ei trebuie, așadar, să păstreze și să desăvârșească în viața lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfințenia pe care au primit-o. Apostolul îi îndeamnă să trăiască „după cum se cuvine unor sfinți” (Ef 5,3), să se îmbrace „ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu simțăminte de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, blândețe, cu îndelungă răbdare” (Col 3,12) și să aibă roadele Duhului în sfințenie (cf. Gal 5, 22; Rom 6,22). Și pentru că toți greșim în multe (cf. Iac 3, 2), avem mereu nevoie de îndurarea lui Dumnezeu și trebuie să ne rugăm zilnic: „Și ne iartă nouă greșelile noastre” (Mt 6,12)[123].
Este limpede, așadar, pentru oricine că toți credincioșii, de orice stare sau condiție, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii[124]: prin această sfințenie se va ajunge la un mod de viață mai uman și în societatea pământească. Pentru a dobândi această desăvârșire, credincioșii trebuie să-și folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, pășind pe urmele lui și deveniți asemenea chipului lui, supunându-se în toate voinței Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Astfel, sfințenia poporului lui Dumnezeu va crește în roade îmbelșugate, după cum preabine o dovedește, în istoria Bisericii, viața atâtor sfinți.
Diverse forme de trăire a unicei sfințenii
41. În diferitele feluri de viață și în diferitele ocupații, o unică sfințenie este trăită de toți aceia care, mânați de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui și adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit și adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit și cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtași de mărirea lui. Fiecare, după darurile și îndatoririle sale, trebuie să pornească fără șovăire pe calea credinței vii care trezește speranța și acționează prin iubire.
În primul rând, păstorii turmei lui Cristos trebuie ca, asemeni Marelui Preot veșnic, Păstorul și Episcopul sufletelor noastre, să-și împlinească slujirea cu sfințenie și elan, cu umilință și tărie, pentru că o astfel de împlinire va fi și pentru ei înșiși cel mai bun mijloc de sfințire. Aleși pentru plinătatea preoției, ei primesc harul sacramental spre a-și îndeplini în mod desăvârșit îndatorirea carității pastorale, rugându-se, aducând jertfa și predicând, precum și prin orice formă a purtării de grijă și a activității unui episcop[125]; să nu șovăie să-și dea viața pentru oi și, făcându-se pildă turmei (cf. 1Pt 5,3), să îndemne și prin exemplul lor Biserica la o sfințenie din zi în zi mai mare.
Preoții, asemenea episcopilor, a căror cunună spirituală sunt[126], participând la harul misiunii lor, prin Cristos, veșnicul și unicul mijlocitor, trebuie să crească, prin exercitarea zilnică a îndatoririi lor, în iubirea de Dumnezeu și de aproapele, să păstreze legătura comuniunii preoțești, să abunde în orice bogăție spirituală și să dea tuturor mărturie vie despre Dumnezeu[127], după exemplul acelor preoți care, de-a lungul veacurilor, într-o slujire adeseori umilă și ascunsă, au lăsat o strălucită pildă de sfințenie. Lauda lor răsună în Biserica lui Dumnezeu. Rugându-se și aducând jertfa – în virtutea îndatoririi lor – pentru turma încredințată și pentru întreg poporul lui Dumnezeu, conștienți de ceea ce fac și imitând ceea ce săvârșesc[128], departe de a fi împiedicați de grijile, primejdiile și ostenelile apostolatului, ei trebuie să se ridice, mai degrabă, prin ele, la o sfințenie mai înaltă, hrănindu-și și înviorându-și activitatea la izvoarele nesecate ale contemplației, spre bucuria întregii Biserici a lui Dumnezeu. Toți preoții, și în special aceia care prin hirotonire sunt numiți preoți diecezani, să nu uite în ce măsură contribuie la sfințenia lor unirea fidelă și cooperarea generoasă cu episcopul lor.
La misiunea și harul Marelui Preot participă într-un mod deosebit și slujitorii din ordinele inferioare, în primul rând diaconii, care, slujind tainelor lui Cristos și ale Bisericii[129], trebuie să se păstreze curați de orice viciu, să fie plăcuți lui Dumnezeu și să făptuiască tot binele înaintea oamenilor (cf. 1Tim 3,8-10.12-13). Clericii, care, chemați de Domnul și puși deoparte pentru el, se pregătesc sub privegherea păstorilor pentru exercitarea unei slujiri sacre, sunt datori să-și conformeze gândurile și inimile unei alegeri atât de înalte: stăruitori în rugăciune, înflăcărați în iubire, cugetând la tot ce este adevărat, drept și cu nume bun, săvârșind toate pentru slava și cinstea lui Dumnezeu. Acestora li se adaugă laicii aleși de Dumnezeu care sunt chemați de episcop pentru a se dedica pe deplin activităților apostolice și care lucrează cu mult rod în ogorul Domnului[130].
Soții și părinții creștini, urmându-și propria cale, printr-o iubire fidelă trebuie să se susțină reciproc în har în tot cursul vieții, iar pe copiii pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu să-i educe în învățătura creștină și în virtuțile evanghelice. Ei oferă astfel tuturor o pildă de iubire neobosită și generoasă, edifică o fraternitate a carității și se fac martori și colaboratori ai rodniciei Maicii Biserici, ca semn și participare la iubirea cu care Cristos și-a iubit Mireasa și s-a dat pe sine pentru ea[131]. Un exemplu asemănător este oferit, în alt mod, de către persoanele văduve și de cele necăsătorite care pot și ele să contribuie considerabil la sfințenia și activitatea Bisericii. Cât despre aceia care îndeplinesc munci adeseori grele, ei trebuie, prin realizările lor omenești, să se perfecționeze pe sine, să-și ajute concetățenii, să îmbunătățească starea întregii societăți și a întregii creații; mai mult, printr-o iubire activă, bucuroși în speranță și purtându-și poverile unii altora, să-l imite pe Cristos, care a muncit cu mâinile sale și care lucrează pururi împreună cu Tatăl la mântuirea tuturor; în sfârșit, prin însăși munca lor de fiecare zi, ei trebuie să se ridice la o sfințenie mai înaltă, chiar și apostolică.
Se știe că sunt în mod deosebit uniți cu Cristos care suferă pentru mântuirea lumii cei ce sunt apăsați de sărăcie, de slăbiciune, de boală și de necazuri sau care sunt prigoniți pentru dreptate: pe aceștia Domnul, în evanghelie, i-a numit fericiți, iar „Dumnezeul a tot harul, care ne-a chemat la mărirea sa cea veșnică în Cristos Isus, după puțină suferință îi va desăvârși, îi va face statornici și îi va întări” (1Pt 5,10).
Așadar, toți credincioșii se vor sfinți din zi în zi mai mult în condițiile lor de viață, în îndatoririle lor și în împrejurările în care se află și prin toate aceste condiții, îndatoriri și împrejurări, dacă primesc toate cu credință din mâna Tatălui ceresc și conlucrează cu voința divină, manifestând tuturor, în însăși îndeplinirea activităților pământești, iubirea cu care Dumnezeu a iubit lumea.
42. „Dumnezeu este iubire și cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el” (1In 4,16). Dumnezeu și-a revărsat iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); de aceea, primul dar, și cel mai necesar, este dragostea, prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate și pe aproapele pentru Dumnezeu. Dar pentru ca iubirea, ca o sămânță bună, să crească și să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu și, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voința, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie și la celebrările liturgice, și să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraților și în practicarea tuturor virtuților. Într-adevăr, iubirea, ca legătură a desăvârșirii și plinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), guvernează toate mijloacele de sfințire, le dă formă și le duce la scop[132]. De aceea, semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu și de aproapele.
De vreme ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, și-a arătat iubirea dându-și viața pentru noi, nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care își dă viața pentru el și pentru frații săi (cf. 1In 3,16; In 15,13). Încă din primele timpuri, unii creștini au fost chemați să dea această mărturie supremă de iubire în fața tuturor, mai ales a prigonitorilor, și pururi vor fi creștini chemați la aceasta. De aceea, martiriul, prin care ucenicul devine asemenea cu Învățătorul, care primește în mod liber moartea pentru mântuirea lumii, și se ridică la conformitatea cu el prin vărsarea sângelui, este prețuit de Biserică drept darul cel mai ales și suprema dovadă a iubirii. Și chiar dacă nu le este acordat multora, toți trebuie să fie, însă, pregătiți să-l mărturisească pe Cristos în fața oamenilor și să-l urmeze pe calea crucii în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii.
Sfințenia Bisericii este, de asemenea, susținută în mod deosebit de multele sfaturi pe care Domnul, în evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi[133]. Între acestea strălucește mai ales prețiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruiește unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai ușor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărțită (cf. 1Cor 7,32-34), în feciorie sau în celibat[134]. Această înfrânare desăvârșită pentru împărăția cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn și stimulent al iubirii și ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume.
Biserica își amintește și de cuvintele Apostolului care, chemându-i pe credincioși la iubire, îi îndeamnă să aibă în ei aceleași simțăminte care au fost în Cristos Isus, care „s-a nimicit pe sine luând chip de rob… făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8) și care pentru noi „s-a făcut sărac deși era bogat” (2Cor 8,9). Întrucât e necesar ca ucenicii să imite mereu această iubire și umilință a lui Cristos și să dea mărturie pentru ele, Maica Biserică se bucură să afle în sânul său mulți bărbați și femei care urmează mai îndeaproape și manifestă mai limpede această nimicire a Mântuitorului, îmbrățișând sărăcia în libertatea fiilor lui Dumnezeu și renunțând la voința proprie: ei se supun unui om, pentru Dumnezeu, în cele ale desăvârșirii, dincolo de măsura poruncii, pentru a se asemăna mai deplin cu Cristos cel ascultător[135].
Așadar, toți credincioșii sunt chemați și datori să tindă spre sfințenie și spre desăvârșirea proprie stării lor. Să se străduiască, așadar, toți să-și orienteze corect înclinările ca nu cumva folosirea lucrurilor acestei lumi și alipirea de bogății împotriva spiritului sărăciei evanghelice să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârșite; și, într-adevăr, Apostolul ne avertizează: cei ce se folosesc de lumea aceasta să nu se oprească aici, căci fața acestei lumi e trecătoare (cf. 1Cor 7,31)[136].
Capitolul VI
CĂLUGĂRII
Sfaturile evanghelice în Biserică
43. Sfaturile evanghelice ale curăției închinate lui Dumnezeu, sărăciei și ascultării, fiind întemeiate pe cuvintele și exemplul Domnului și fiind recomandate de apostoli și de părinții Bisericii, de învățătorii și păstorii ei, sunt un dar divin pe care Biserica l-a primit de la Domnul său și pe care, prin harul lui, îl păstrează necontenit. Autoritatea Bisericii, călăuzită de Duhul Sfânt, s-a îngrijit să le interpreteze, să orânduiască practicarea lor și să organizeze, plecând de la ele, forme stabile de viață. Ca urmare, ca pe un copac care, dintr-o sămânță dată de Dumnezeu, poartă în chip minunat și îmbelșugat ramuri în ogorul Domnului, au crescut diferite forme de viață solitară sau comună și diferite familii care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor, cât și spre binele întregului trup al lui Cristos[137]. Căci aceste familii oferă membrilor lor sprijinul unei stabilități mai ferme în modul de a trăi, al unei doctrine aprobate pentru urmărirea perfecțiunii, al comuniunii frățești în armata lui Cristos, al libertății întărite prin ascultare, astfel încât să-și poată împlini în siguranță și păzi cu credință profesiunea călugărească și să poată înainta pe calea iubirii, bucurându-se în duh[138].
Ținând seama de alcătuirea divină și ierarhică a Bisericii, o astfel de stare de viață nu e o stare intermediară între condiția de cleric și cea de laic, ci creștini din ambele stări sunt chemați de Dumnezeu să se bucure în viața Bisericii de un dar deosebit și să contribuie, fiecare în felul său, la misiunea ei mântuitoare[139].
Natura și importanța vieții călugărești
44. Prin voturi sau prin alte legăminte sacre asimilate voturilor după modalitatea lor proprie – prin care creștinul se obligă la cele trei sfaturi evanghelice amintite, el se dăruiește cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, astfel încât e închinat cu un titlu nou și deosebit slujirii lui Dumnezeu și cinstirii lui. Prin Botez a murit păcatului și a fost consfințit lui Dumnezeu, însă, pentru a primi un rod mai bogat al harului baptismal, tinde, prin profesiunea sfaturilor evanghelice în Biserică, să se elibereze de piedicile care l-ar putea reține de la râvna iubirii și de la perfecțiunea cultului divin și se consacră mai intim slujirii lui Dumnezeu[140]. Iar consacrarea va fi cu atât mai desăvârșită cu cât, prin legături mai puternice și mai stabile, îl reprezintă mai mult pe Cristos legat printr-o legătură indisolubilă de Mireasa lui, Biserica.
Dar, pentru că sfaturile evanghelice, prin iubirea la care duc[141], îi unesc în mod deosebit cu Biserica și cu misterul ei pe cei care le urmează, se cuvine ca și viața spirituală a acestora să fie închinată binelui întregii Biserici. De aici se naște îndatorirea ca, după puteri și după chemarea fiecăruia, fie prin rugăciune, fie prin alte activități, ei să lucreze la înrădăcinarea și întărirea împărăției lui Cristos în suflete și la extinderea ei pe tot pământul. De aceea, și Biserica apără și susține caracterul propriu al diferitelor institute călugărești.
Profesiunea sfaturilor evanghelice apare așadar ca un semn care poate și trebuie să atragă în mod eficace pe toți membrii Bisericii la îndeplinirea cu râvnă a îndatoririlor chemării de creștin. Căci, întrucât poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică, ci merge în căutarea celei viitoare, starea călugărească, eliberându-i în mai mare măsură de grijile pământești pe aceia care o urmează, arată mai mult, tuturor celor care cred, prezența chiar în această lume a bunurilor cerești; dă o mai puternică mărturie pentru viața nouă și veșnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos și prevestește mai limpede învierea viitoare și slava împărăției cerurilor. De asemenea, această stare de viață imită mai îndeaproape și reprezintă pururi în Biserică forma de viață pe care a îmbrățișat-o Fiul lui Dumnezeu venind în lume pentru a face voia Tatălui și pe care a propus-o ucenicilor care îl urmau. În sfârșit, manifestă în mod deosebit superioritatea împărăției lui Dumnezeu față de tot ce este pământesc precum și exigențele ei supreme; arată tuturor oamenilor neasemuita măreție a forței lui Cristos stăpânitorul și infinita putere a Duhului Sfânt care acționează în chip minunat în Biserică.
Așadar, starea de viață constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu ține de structura ierarhică a Bisericii, se află totuși în legătură nezdruncinată cu viața și sfințenia ei.
Autoritatea Bisericii și viața călugărească
45. Fiind îndatorirea ierarhiei bisericești de a paște poporul lui Dumnezeu și de a-l duce la pășuni mănoase (cf. Ez 34, 14), ei îi revine să orânduiască cu înțelepciune, prin legile sale, practicarea sfaturilor evanghelice, prin care este favorizată în mod deosebit desăvârșirea iubirii față de Dumnezeu și de aproapele[142]. De asemenea, urmând cu docilitate impulsurile Duhului Sfânt, ea primește regulile propuse de oameni străluciți, bărbați și femei, și după ce sunt revizuite, le aprobă în mod autentic; de asemenea, sprijină cu autoritatea sa vigilentă și ocrotitoare institutele înființate în orice loc pentru edificarea trupului lui Cristos, ca ele să crească și să înflorească urmând spiritul întemeietorilor lor.
Pentru a se răspunde mai bine la nevoile întregii turme a Domnului, orice institut călugăresc și fiecare membru în parte pot fi scoși de sub jurisdicția ordinariului locului pentru binele comun, de către supremul pontif, în virtutea primatului său în Biserica întreagă, și subordonați lui singur[143]. De asemenea, pot fi lăsați sau încredințați autorităților patriarhale proprii. Membrii înșiși, în împlinirea îndatoririi față de Biserică după forma lor particulară de viață, trebuie să aibă față de episcopi respect și ascultare după legile canonice, pentru autoritatea lor pastorală în Bisericile particulare și pentru unitatea și buna înțelegere necesare în munca apostolică[144].
Biserica nu numai că ridică, prin confirmarea sa, la demnitatea de stare canonică profesiunea călugărească, dar și prin acțiunea sa liturgică o prezintă ca stare de viață consacrată lui Dumnezeu. Căci Biserica însăși, cu autoritatea încredințată ei de Dumnezeu, primește voturile celor care fac profesiunea, le mijlocește de la Dumnezeu, prin rugăciunea ei publică, ajutoare și har, îi încredințează lui Dumnezeu și le oferă binecuvântarea spirituală, asociind ofranda lor cu jertfa euharistică.
Măreția consacrării călugărești
46. Călugării să se străduiască cu grijă ca prin ei Biserica să-l arate într-adevăr, din zi în zi mai bine, atât credincioșilor cât și necredincioșilor, pe Cristos – fie în contemplație pe munte, fie vestind mulțimilor împărăția lui Dumnezeu, fie vindecând bolnavi și infirmi, fie întorcându-i pe păcătoși pe calea cea bună, fie binecuvântând copiii, și tuturor făcându-le bine, totdeauna ascultător față de voia Tatălui care l-a trimis[145].
În sfârșit, să le fie tuturor foarte limpede că profesiunea sfaturilor evanghelice, deși comportă renunțarea la bunuri care sunt, neîndoielnic, vrednice de apreciere, totuși nu se opune adevăratului progres al persoanei umane, ci prin însăși natura sa îi este de cel mai mare folos. Căci sfaturile evanghelice, primite de bunăvoie după chemarea personală a fiecăruia, ajută în mare măsură la purificarea inimii și la libertatea spirituală, aprind necontenit râvna iubirii și mai ales, după cum se dovedește prin pilda atâtor sfinți fondatori, au puterea de a-l conforma pe creștin în mai mare măsură cu modul de viață feciorelnic și sărac pe care și l-a ales pentru sine Cristos Domnul și pe care l-a îmbrățișat Maica sa Fecioară. Și să nu socotească cineva că, prin consacrarea lor, călugării devin străini de oameni sau nefolositori în cetatea pământească. Într-adevăr, chiar dacă uneori nu-i asistă direct pe contemporanii lor, îi au prezenți totuși într-un mod mai profund în inima lui Cristos și cooperează în mod spiritual cu ei, pentru ca edificarea cetății pământești să se întemeieze întotdeauna pe Domnul și spre el să se îndrepte, ca nu cumva să lucreze în deșert acei ce o zidesc[146].
De aceea, Conciliul confirmă și laudă bărbații și femeile, frați și surori, care în mănăstiri sau școli și spitale, ori în misiuni, cu fidelitate statornică și smerită față de această consacrare, împodobesc Mireasa lui Cristos și aduc tuturor oamenilor servicii generoase și foarte variate.
47. Fiecare om care este chemat la profesiunea sfaturilor să se străduiască deci cu râvnă să rămână și să exceleze în cel mai înalt grad în acea chemare în care a fost chemat de Dumnezeu, pentru mai îmbelșugata sfințenie a Bisericii, pentru mai marea glorie a Treimii de o ființă și nedespărțite, care în Cristos și prin Cristos este pentru orice sfințenie izvor și origine.
Capitolul VII
CARACTERUL ESCATOLOGIC AL BISERICII PEREGRINE ȘI UNIREA EI CU BISERICA CEREASCĂ
Caracterul escatologic al chemării creștine
48. Biserica, la care suntem chemați cu toții în Cristos Isus și în care, prin harul lui Dumnezeu, dobândim sfințenia, nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească, atunci când va veni timpul desăvârșirii tuturor lucrurilor (cf. Fap 3,21) și când, împreună cu neamul omenesc, întreg universul, care este intim unit cu omul și prin el își atinge scopul, va fi refăcut cu desăvârșire în Cristos (cf. Ef 1,10; Col 1,20; 2 Pt 3,10-13).
Cristos, fiind înălțat de pe pământ, i-a atras pe toți la sine (cf. In 12,32). Înviat din morți (cf. Rom 6,9), a trimis asupra ucenicilor pe Duhul cel de viață dătător și, prin el, a constituit trupul său, care este Biserica, sacrament universal de mântuire; șezând la dreapta Tatălui, lucrează fără încetare în lume pentru a-i călăuzi pe oameni spre Biserică, pentru a-i uni mai strâns cu sine prin ea și pentru ca, hrănindu-i cu trupul și sângele său, să-i facă părtași de viața sa glorioasă. Așadar, desăvârșirea făgăduită, pe care o așteptăm, a și început în Cristos; ea înaintează prin trimiterea Duhului Sfânt și prin el continuă în Biserică, a cărei învățătură de credință ne arată și sensul vieții pământești, în timp ce noi ducem la bun sfârșit, în speranța bunurilor viitoare, lucrarea care ne-a fost încredințată în lume de către Tatăl și lucrăm la mântuirea noastră (cf. Fil 2,12).
Așadar, a ajuns la noi sfârșitul veacurilor (cf. 1Cor 10, 11) și reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită și, într-un anume sens, este realmente anticipată pe pământ. Căci Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfințenie adevărată, chiar dacă nedesăvârșită. Dar, până nu vor fi un cer nou și un pământ nou în care să locuiască dreptatea (cf. 2Pt 3,13), Biserica peregrină, în sacramentele și în instituțiile ei care țin de lumea aceasta, poartă chipul acestei lumi trecătoare și ea însăși trăiește între făpturile care până acum suspină și pătimesc durerile nașterii, așteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19-22).
Așadar, uniți cu Cristos în Biserică și însemnați cu pecetea Duhului Sfânt, „care este chezășia moștenirii noastre” (Ef 1,14), cu adevărat ne numim fiii lui Dumnezeu și suntem (cf. 1In 3,1), dar încă nu am apărut cu Cristos în slavă (cf. Col 3,4), în care vom fi asemenea cu Dumnezeu, pentru că îl vom vedea așa cum este (cf. 1In 3,2). De aceea, „atâta timp cât suntem în trup, suntem surghiuniți departe de Dumnezeu” (2Cor 5,6) și, având pârga Duhului, suspinăm în noi înșine (cf. Rom 8,23) și dorim să fim cu Cristos (cf. Fil 1,23). Aceeași iubire ne zorește să trăim mai mult pentru el, care pentru noi a murit și a înviat (cf. 2Cor 5,15).
Ne străduim deci să-i fim în toate plăcuți Domnului (cf. 2Cor 5,9) și îmbrăcăm armura lui Dumnezeu ca să ne putem împotrivi curselor diavolului și să ținem piept în ziua cea rea (cf. Ef 6,11-13). Și întrucât nu știm nici ziua nici ceasul, trebuie, după sfatul Domnului, să veghem cu statornicie pentru ca, la sfârșitul unicului drum al vieții noastre pământești (cf. Evr 9,27), să ne învrednicim să intrăm cu el la nuntă și să ne numărăm printre binecuvântații săi (cf. Mt 25,31-46) și să nu auzim, ca niște slujitori răi și leneși (cf. Mt 25,26), porunca de a merge în focul veșnic (cf. Mt 25,41), în întunericul cel mai din afară, unde „va fi plâns și scrâșnirea dinților” (Mt 22,13; 25,30). Într-adevăr, înainte de a domni cu Cristos în slavă, toți ne vom înfățișa „înaintea judecății lui Cristos, ca fiecare să-și primească răsplata celor făcute pe când era în trup: fie bine, fie rău” (2Cor 5,10) și la sfârșitul lumii „cei care au făcut binele vor ieși spre învierea vieții, iar cei care au făcut răul, spre învierea judecății” (In 5,29; cf. Mt 25,46).
Socotind, așadar, că „nu se pot măsura suferințele ceasului de față cu mărirea viitoare ce se va arăta în noi” (Rom 8,18; cf. 2Tim 2,11-12), tari în credință, așteptăm „nădejdea fericită și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitor al nostru, Isus Cristos” (Tit 2,13), „care va schimba trupul smereniei noastre făcându-l asemenea cu trupul gloriei sale” (Fil 3,21) și care va veni „ca să fie preamărit în sfinții săi și să se arate minunat în toți cei care au crezut” (2Tes 1,10).
Comuniunea dintre Biserica din cer și cea peregrină
49. Până când Domnul va veni în mărirea sa și toți îngerii împreună cu el (cf. Mt 25,31) și, moartea fiind nimicită, toate îi vor fi supuse (cf. 1Cor 15,26-27), unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ, în vreme ce alții, trecuți din această viață, se află în purificare, iar alții sunt în glorie, contemplând „limpede pe Dumnezeu însuși, unul întreit, așa cum este”[147]. Cu toții, însă, deși în grade și în feluri diferite, suntem uniți în aceeași dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele și cântăm Dumnezeului nostru aceeași cântare de slavă. Într-adevăr, toți care sunt ai lui Cristos, având Duhul lui, formează o singură Biserică și sunt uniți între ei în Cristos (cf. Ef 4,16). Unirea dintre cei aflați pe cale și frații care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel, ci, dimpotrivă, după credința statornică a Bisericii, este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale[148]. Datorită unirii lor mai intime cu Cristos, cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfințenie, înnobilează cultul pe care ea îl aduce lui Dumnezeu aici pe pământ și contribuie în multe feluri la propășirea ei tot mai intensă (cf. 1Cor 12,12-27)[149]. Căci primiți în patrie și stând înaintea Domnului (cf. 2Cor 5,8), aceștia nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl prin Cristos, cu Cristos și în Cristos[150], oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Cristos Isus (cf. 1Tim 2,5), slujind Domnului în toate și împlinind în trupul lor cele ce lipsesc patimii lui Cristos pentru trupul lui care este Biserica (cf. Col 1,24)[151]. Așadar, slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frățească.
50. Conștientă de această comuniune a întregului trup mistic al lui Isus Cristos, Biserica celor aflați pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creștine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposați[152] și, „pentru că sfânt și mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposați ca să fie dezlegați de păcatele lor” (2Mac 12,46), a oferit și jertfe pentru ei. Biserica a crezut întotdeauna că apostolii și martirii lui Cristos, care, prin vărsarea sângelui, au dat mărturie supremă de credință și iubire, sunt mai strâns uniți cu noi în Cristos; i-a venerat cu o evlavie deosebită, alături de preacurata Fecioară Maria și de sfinții îngeri[153] și a implorat cu pietate ajutorul mijlocirii lor. Acestora le-au fost adăugați în scurt timp și alții care au imitat mai îndeaproape fecioria și sărăcia lui Cristos[154], și, în sfârșit, ceilalți pe care practicarea strălucită a virtuților creștine[155] și carismele divine îi făceau vrednici să fie cinstiți și imitați de credincioși[156].
Într-adevăr, privind viața acelora care l-au urmat cu fidelitate pe Cristos, suntem îndemnați de un motiv în plus să tindem spre cetatea viitoare (cf. Evr 13,14; 11,10) și în același timp învățăm calea cea mai sigură pe care, în această lume schimbătoare, vom putea ajunge, după starea și condiția fiecăruia, la unirea desăvârșită cu Cristos, la sfințenie[157]. În viața acelora care, deși părtași ai firii noastre omenești, sunt transformați mai desăvârșit după chipul lui Cristos (cf. 2Cor 3,18), Dumnezeu își arată pregnant oamenilor prezența și chipul. În ei ne vorbește el însuși și ne arată semnul împărăției sale[158] spre care, având în fața noastră un asemenea nor de martori (cf. Evr 12,1) și o asemenea afirmare a adevărului evangheliei, suntem atrași cu putere.
Însă noi nu cinstim amintirea sfinților numai pentru pilda pe care ne-o dau, ci, mai mult încă, pentru ca unitatea întregii Biserici în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frățești (cf. Ef 4,1-6). Căci, după cum comuniunea creștină între cei aflați încă pe cale ne apropie de Cristos, tot astfel comuniunea cu sfinții ne unește cu Cristos, de la care, ca de la izvorul și capul său, izvorăște orice har și însăși viața poporului lui Dumnezeu[159]. Se cade, așadar, în cel mai înalt grad să-i iubim pe acești prieteni și împreună moștenitori ai lui Isus Cristos, frații și aleșii noștri binefăcători, să-i mulțumim cum se cuvine lui Dumnezeu pentru ei[160], „să-i chemăm în rugăciune stăruitoare și să recurgem la ajutorul lor puternic pentru a dobândi binefacerile lui Dumnezeu prin Fiul lui, Isus Cristos, Domnul nostru, care este singurul nostru Răscumpărător și Mântuitor”[161]. Într-adevăr, orice mărturie autentică de iubire pe care o aducem sfinților, tinde și ajunge, prin însăși natura ei, la Cristos, care este „cununa tuturor sfinților”[162] și prin el la Dumnezeu, care este minunat în sfinții săi și în ei este preamărit[163].
Însă unirea noastră cu Biserica din ceruri se realizează în modul cel mai înalt atunci când – mai ales în liturgia sacră în care puterea Duhului Sfânt acționează asupra noastră prin semnele sacramentale – cântăm într-un glas laudele maiestății divine[164] și toți din orice neam, limbă și popor, răscumpărați prin sângele lui Cristos (cf. Ap 5,9) și adunați într-o unică Biserică, preamărim cu aceeași cântare de laudă pe Dumnezeu unul întreit. Așadar, celebrând jertfa euharistică, ne alăturăm în cel mai înalt grad cultului adus de Biserica cerească împărtășindu-ne din el și amintind și cinstind înainte de toate pe preasfânta Fecioară Maria precum și pe sfântul Iosif, pe sfinții apostoli și martiri și pe toți sfinții[165].
51. Conciliul primește cu mare pietate venerabila credință a înaintașilor noștri despre comuniunea noastră de viață cu frații aflați în mărirea cerească sau cu aceia care, după moarte, se mai află încă în purificare; el reafirmă decretele celui de-al doilea conciliu din Niceea[166], ale conciliului din Florența[167] și ale conciliului Tridentin[168]. În același timp, în grija sa pastorală el îndeamnă pe toți cei competenți să se străduiască să îndepărteze sau să corecteze abuzurile, excesele sau lipsurile apărute eventual pe alocuri și să restabilească totul spre lauda mai deplină a lui Cristos și a lui Dumnezeu. Să-i învețe, așadar, pe credincioși că un cult autentic al sfinților constă nu atât în mulțimea actelor exterioare, cât mai degrabă în intensitatea iubirii noastre active prin care, spre mai marele bine al nostru și al Bisericii, căutăm „în viața sfinților – un exemplu, în comuniunea cu ei – o împărtășire și în mijlocirea lor – un ajutor”[169]. Pe de altă parte, să-i învețe pe credincioși că relația noastră cu sfinții, cu condiția să fie concepută într-o lumină mai deplină a credinței, nu micșorează în nici un fel cultul de adorare adus lui Dumnezeu Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt, ci dimpotrivă îl îmbogățește[170].
Căci noi toți cei care suntem fii ai lui Dumnezeu și alcătuim o singură familie în Cristos (cf. Evr 3,6), atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă și în lauda unică a Preasfintei Treimi, corespundem la vocația intimă a Bisericii și participăm, pregustând-o, la liturgia gloriei desăvârșite[171]. Iar când se va arăta Cristos și va fi învierea glorioasă a morților, strălucirea lui Dumnezeu va lumina cetatea cerească și făclia ei va fi Mielul (cf. Ap 21, 23). Atunci întreaga Biserică a sfinților, în fericirea supremă a iubirii, va adora pe Dumnezeu și „pe Mielul care a fost jertfit” (Ap 5,12), strigând într-un glas: „Celui care șade pe tron și Mielului să fie binecuvântarea și cinstea și slava și puterea în vecii vecilor!” (Ap 5,13).
Capitolul VIII
SFÂNTA FECIOARĂ MARIA, NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, ÎN MISTERUL Lui CRISTOS ȘI AL BISERICII
Sfânta Fecioară în misterul lui Cristos
52. Dumnezeu cel preabun și preaînțelept, voind să înfăptuiască răscumpărarea lumii, „la plinirea timpului a trimis pe Fiul său născut din femeie… ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). Acesta, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara”[172]. Acest mister divin al mântuirii ne este revelat și se continuă în Biserică, pe care Domnul a constituit-o ca trupul său și în care credincioșii, unindu-se cu Cristos, capul lor, și trăind în comuniune cu toți sfinții lui, trebuie să cinstească amintirea „înainte de toate a slăvitei pururea Fecioare Maria, Născătoarea Dumnezeului și Domnului nostru Isus Cristos”[173].
53. Într-adevăr, Fecioara Maria, care la vestirea îngerului a primit în inima și în trupul ei pe Cuvântul lui Dumnezeu și a adus lumii viața, e recunoscută și cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu și a Mântuitorului. Răscumpărată în mod atât de sublim în vederea meritelor Fiului ei și unită strâns și indisolubil cu el, este înzestrată cu suprema menire și demnitate de a fi Născătoarea Fiului lui Dumnezeu și de aceea fiica predilectă a Tatălui și templul Duhului Sfânt, întrecând cu mult pe toate celelalte făpturi din cer și de pe pământ, prin acest har cu totul deosebit. În același timp însă, fiind din sămânța lui Adam, ea este unită cu toți oamenii care au nevoie de mântuire, ba mai mult, este „într-adevăr Mamă a mădularelor (lui Cristos)… pentru că ea a cooperat prin iubire la nașterea în Biserică a credincioșilor, care sunt mădularele acestui Cap”[174]. De aceea, ea este cinstită și ca membru supraeminent și cu totul deosebit al Bisericii, chipul și exemplul ei desăvârșit în credință și dragoste, iar Biserica Catolică, ascultând de Duhul Sfânt, o venerează cu afecțiunea pietății filiale ca pe o mamă preaiubitoare.
54. De aceea, sfântul Conciliu, expunând învățătura despre Biserică, în care divinul Răscumpărător înfăptuiește mântuirea, vrea să pună cu grijă în lumină atât rolul sfintei Fecioare în misterul Cuvântului întrupat și al trupului mistic, cât și îndatoririle oamenilor răscumpărați față de Născătoarea de Dumnezeu, Maica lui Cristos și mama oamenilor, mai ales a credincioșilor, însă fără a intenționa să propună o învățătură completă despre Maria sau să decidă în probleme pe care munca teologilor încă nu le-a elucidat complet. Rămân, așadar, în drepturile lor părerile liber expuse în școlile catolice de teologie cu privire la aceea care deține în sfânta Biserică locul cel mai de seamă după Cristos și este, în același timp, cea mai apropiată de noi[175].
II. ROLUL SFINTEI FECIOARE ÎN ECONOMIA MÂNTUIRII
Mama lui Mesia în Vechiul Testament
55. Sfintele Scripturi ale Vechiului și Noului Testament și tradiția venerabilă arată cu o limpezime crescândă rolul Mamei Mântuitorului în economia mântuirii și ne-o pun, într-un fel, în fața ochilor. Cărțile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii, istorie în care venirea lui Cristos în lume este îndelung pregătită. Aceste documente din primele timpuri, așa cum sunt citite în Biserică și înțelese în lumina revelației depline care avea să urmeze, pun, treptat, tot mai clar în lumină chipul unei femei: Mama Răscumpărătorului. În această lumină, ea este deja schițată profetic în făgăduința făcută protopărinților noștri căzuți în păcat, făgăduință privind biruința asupra șarpelui (cf. Gen 3,15). De asemenea, ea este Fecioara care va zămisli și va naște un fiu care va fi numit Emanuel (cf. Is 7,14; cf. Mih 5, 2-3; Mt 1,22-23). Ea se află în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului, care speră cu încredere de la el mântuirea și o primesc. În sfârșit, cu ea, fiica strălucită a Sionului, după îndelunga așteptare a făgăduinței, se împlinesc timpurile și se instaurează noua economie atunci când Fiul lui Dumnezeu și-a luat din ea firea omenească pentru ca prin misterele trupului său să-l elibereze pe om din păcat.
56. Părintele îndurărilor a voit ca întruparea să fie precedată de consimțământul celei predestinate să fie mamă, pentru ca astfel, după cum o femeie a contribuit la venirea morții, tot o femeie să contribuie la dăruirea vieții. Acest lucru este valabil într-un mod cu totul deosebit pentru Mama lui Isus, care a revărsat asupra lumii însăși Viața ce reînnoiește toate și a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire. Nu este deci de mirare dacă sfinții părinți pe Născătoarea de Dumnezeu obișnuiesc să o numească cea preasfântă și neatinsă de vreo prihană a păcatului, cea plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă[176]. Împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfințenii unice, Fecioara din Nazaret este, din porunca lui Dumnezeu, salutată de îngerul vestitor ca „plină de har” (cf. Lc 1,28), iar ea răspunde solului ceresc: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Astfel Maria, fiica lui Adam, consimțind la cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus și, îmbrățișând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voința mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, persoanei și lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului răscumpărării, în dependență de Cristos și împreună cu el, prin harul Dumnezeului atotputernic. Pe bună dreptate, așadar, sfinții părinți consideră că Maria nu a fost numai un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a cooperat la mântuirea omului în libertatea credinței și a ascultării. Într-adevăr, ea, după cum spune sfântul Irineu, „prin ascultare a devenit cauză de mântuire pentru sine și pentru întreg neamul omenesc”[177]. De aceea multor părinți din vechime le place să afirme în propovăduirea lor că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei; ceea ce a legat fecioara Eva prin necredință a dezlegat Fecioara Maria prin credință”[178] și, făcând o comparație cu Eva, o numesc pe Maria „Mama celor vii”[179] și afirmă foarte adesea: „Moartea a venit prin Eva, iar viața prin Maria”[180].
Sfânta Fecioară și copilăria lui Isus
57. Această unire a Mamei cu Fiul în opera răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos și până la moartea lui; mai întâi, când Maria, ridicându-se și pornind în grabă spre Elisabeta, este proclamată de aceasta fericită pentru credința ei în mântuirea făgăduită, iar Înaintemergătorul a tresăltat în sânul mamei sale (cf. Lc 1, 41-45); se manifestă, apoi, la naștere, atunci când Născătoarea de Dumnezeu le-a arătat, plină de bucurie, păstorilor și magilor pe Fiul său întâi născut, care nu i-a atins fecioria, ci i-a consacrat-o[181]. Iar când l-a înfățișat Domnului în templu, oferind darul săracilor, ea a auzit prevestirea lui Simeon că Fiul ei va fi un semn ce va stârni împotrivire și că o sabie îi va străpunge inima de mamă, ca să fie dezvăluite gândurile multor inimi (cf. Lc 2,34-35). Pierzându-l pe copilul Isus și căutându-l cu durere, părinții l-au găsit în templu, ocupându-se cu cele ale Tatălui său; și n-au înțeles cuvintele Fiului lor. Iar mama lui păstra toate acestea cumpănindu-le în inima ei (cf. Lc 2,41-51).
Sfânta Fecioară și viața publică a lui Isus
58. În viața publică a lui Isus, Mama lui apare în mod semnificativ: încă de la început, la nunta din Cana Galileii, îndemnată de compătimire, a determinat prin mijlocirea sa începutul minunilor lui Isus-Mesia (cf. In 2,1-11). În timpul propovăduirii lui, a primit cuvintele prin care Fiul ei, punând împărăția mai presus de relațiile și legăturile trupului și sângelui, i-a declarat fericiți pe cei care ascultă și păzesc cuvântul lui Dumnezeu (cf. Mc 3,35; Lc 11,27-28), așa cum ea făcea cu fidelitate (cf. Lc 2,19. 51). Astfel și sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinței și a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii, unde nu fără un plan divin a stat neclintită (cf. In 19,25), a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul născut și s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimțind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea; în sfârșit a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe cruce, prin cuvintele: „Femeie, iată fiul tău” (cf. In 19, 26-27)[182].
59. Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu manifeste în mod solemn sacramentul mântuirii oamenilor înainte de a-l trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe apostoli înainte de ziua Rusaliilor „stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, Mama lui Isus, și cu frații lui” (Fap 1,14), iar Maria implora și ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt, care o umbrise la Bunavestire. În sfârșit, Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoșesc[183], la capătul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească[184] și a fost înălțată de Domnul ca regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor (cf. Ap 19,16) și învingător asupra păcatului și a morții[185].
III. SFÂNTA FECIOARĂ ȘI BISERICA
Maria și Cristos, unicul Mijlocitor
60. Unul singur este Mijlocitorul nostru, după cum spune Apostolul: „Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Cristos-Isus, care s-a dat pe sine preț de răscumpărare pentru toți” (1 Tim 2,5-6). Rolul de mamă al Mariei față de oameni nu umbrește și nu micșorează în nici un fel această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea. Căci orice influență mântuitoare a sfintei Fecioare asupra oamenilor nu decurge dintr-o necesitate intrinsecă, ci din bunul plac al lui Dumnezeu și din belșugul meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în întregime de această mijlocire și din ea își ia toată puterea; mijlocirea Mariei nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioșilor cu Cristos, ci o înlesnește.
61. Sfânta Fecioară, a cărei maternitate divină a fost predestinată din veșnicie, ca și întruparea Cuvântului, după planul providenței divine a fost, aici pe pământ, Mama aleasă a divinului Răscumpărător, însoțitoare de o excepțională generozitate și slujitoare umilă a Domnului. Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfățișându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viața supranaturală. De aceea, ea ne este Mamă în ordinea harului.
62. Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului, de la consimțământul dat prin credință la Bunavestire și menținut fără șovăire sub cruce, până la încununarea veșnică a tuturor celor aleși. Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea ei multiformă continuă să ne obțină darurile mântuirii veșnice[186]. În iubirea ei maternă, are grijă de frații Fiului său care sunt încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări, până ce vor fi duși în patria fericită. De aceea, sfânta Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare, de Sprijinitoare, de Ajutătoare, de Mijlocitoare[187]. Acestea sunt înțelese totuși într-un sens care nu răpește și nu adaugă nimic demnității și eficacității lui Cristos, unicul Mijlocitor[188].
Într-adevăr, nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul întrupat, Răscumpărătorul. Însă, după cum la preoția lui Cristos participă în moduri diferite atât preoții, cât și poporul credincios, și după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi, la fel și unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude, ci suscită în făpturi o cooperare variată, ce provine de la unicul Izvor. Acest rol subordonat al Mariei, Biserica nu pregetă să-l mărturisească, îl experimentează necontenit și îl recomandă inimii credincioșilor pentru ca, sprijiniți de această ocrotire maternă, să se atașeze mai strâns de Mijlocitorul și Mântuitorul lor.
63. Prin darul și menirea maternității divine, prin care este unită cu Fiul ei, Răscumpărătorul, și prin harurile și funcțiile ei deosebite, sfânta Fecioară este strâns unită și cu Biserica: Născătoarea de Dumnezeu este prototipul Bisericii, așa cum afirma deja sfântul Ambroziu, și anume în ordinea credinței, iubirii și unirii perfecte cu Cristos[189]. Într-adevăr, în misterul Bisericii, numită și ea pe drept cuvânt Mamă și Fecioară, sfânta Fecioară Maria este cea dintâi, oferind în mod neasemuit și unic exemplul de Fecioară și Mamă[190]. Căci, prin credință și ascultare, ea a născut pe pământ pe însuși Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt, ca o nouă Evă, arătând, nu șarpelui din vechime, ci vestitorului lui Dumnezeu, o credință nealterată de vreo îndoială. Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulți frați (cf. Rom 8,29), adică dintre credincioși, la nașterea și creșterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă.
64. Contemplând sfințenia tainică a Mariei și imitându-i iubirea, împlinind cu fidelitate voința Tatălui, prin primirea cu credință a Cuvântului lui Dumnezeu Biserica devine și ea mamă: prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu. Ea este și fecioara care păzește neatinsă și curată credința față de Mirele ei și, imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt, păstrează în mod feciorelnic credința neatinsă, speranța tare, iubirea sinceră[191].
65. În timp ce Biserica își atinge în preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură (cf. Ef 5,27), credincioșii se străduiesc încă să crească în sfințenie învingând păcatul; de aceea, ei își ridică ochii spre Maria, care strălucește ca model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși. Biserica, gândindu-se la ea cu pietate și contemplând-o în lumina Cuvântului făcut om, pătrunde mai adânc, cu venerație, în sublimul mister al întrupării și devine tot mai asemenea cu Mirele său. Într-adevăr Maria, intrată intim în istoria mântuirii, unește într-un fel în sine și reflectă cele mai înalte date ale credinței; de aceea, când este predicată și cinstită, ea cheamă pe credincioși la Fiul său, la jertfa lui și la iubirea Tatălui. Iar Biserica, urmărind slava lui Cristos, devine mai asemănătoare cu prototipul ei sublim, înaintând necontenit în credință, speranță și iubire și căutând și urmând voința lui Dumnezeu în toate. De aceea, chiar și în lucrarea sa apostolică, Biserica privește pe bună dreptate spre aceea care l-a născut pe Cristos, zămislit de la Duhul Sfânt și născut din Fecioară tocmai pentru a se naște și a crește, prin Biserică, și în inimile credincioșilor. Căci Fecioara a fost în viața ei exemplu al acelei iubiri materne de care trebuie să fie însuflețiți toți aceia care, în misiunea apostolică a Bisericii, conlucrează la regenerarea oamenilor.
IV. CULTUL SFINTEI FECIOARE ÎN BISERICĂ
Natura și temeiul cultului sfintei Fecioare
66. Maria, care a fost înălțată prin harul lui Dumnezeu, după Fiul său, deasupra tuturor îngerilor și oamenilor pentru că este Mama preasfântă a lui Dumnezeu și a luat parte la misterele lui Cristos, este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri sfânta Fecioară e venerată sub titlul de „Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioșii aleargă rugându-se, în toate primejdiile și nevoile[192]. Mai ales începând cu conciliul din Efes, cultul poporului lui Dumnezeu față de Maria s-a dezvoltat minunat în venerație și iubire, în invocare și imitare, după cuvintele ei profetice: „Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel atotputernic” (Lc 1,48). Acest cult, în felul în care a existat întotdeauna în Biserică, deși este cu totul aparte, diferă în mod esențial de cultul de adorație care i se aduce Cuvântului întrupat, deopotrivă ca și Tatălui și Duhului Sfânt, și îl favorizează în cel mai înalt grad. Diferitele forme de pietate față de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat în limitele învățăturii sănătoase și adevărate, în funcție de împrejurările de timp și de loc și după firea și mentalitatea credincioșilor, au drept rezultat ca, prin cinstirea Mamei, Fiul, pentru care toate trăiesc (cf. Col 1,15-16) și în care Tatălui veșnic „i-a plăcut să sălășluiască toată plinătatea” (Col 1,19), să fie cunoscut, iubit, preamărit precum se cuvine, și poruncile lui să fie urmate.
67. Sfântul Conciliu afirmă în mod expres această doctrină catolică și în același timp îi îndeamnă pe toți fiii Bisericii să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, față de sfânta Fecioară, să prețuiască practicile și exercițiile de pietate față de ea, recomandate de magisteriu de-a lungul veacurilor, și să respecte cu sfințenie cele hotărâte în trecut cu privire la cultul icoanelor lui Cristos, ale sfintei Fecioare și ale sfinților[193]. El îndeamnă stăruitor și pe teologi și pe predicatorii cuvântului divin să se țină departe, cu grijă, de orice falsă exaltare precum și de orice îngustime a minții în considerarea demnității deosebite a Născătoarei de Dumnezeu[194]. Prin studiul Sfintei Scripturi, al sfinților părinți și învățători și al liturgiilor Bisericii, studiu efectuat sub conducerea magisteriului, ei să ilustreze corect rolul și privilegiile sfintei Fecioare care Îl au în vedere totdeauna pe Cristos, Izvorul unic al adevărului, al sfințeniei și al evlaviei. Să evite cu grijă, atât în cuvinte cât și în fapte, tot ce ar putea induce în eroare pe frații despărțiți sau pe orice altă persoană, în privința adevăratei învățături a Bisericii. La rândul lor, credincioșii să nu uite că adevărata devoțiune nu constă nici într-un sentiment steril și trecător, nici într-o credulitate deșartă, ci ea purcede din credința adevărată, care ne face să recunoaștem preeminența Maicii lui Dumnezeu și ne îndeamnă la iubire filială față de Mama noastră și la imitarea virtuților ei.
V. MARIA, SEMN DE SPERANȚĂ SIGURĂ ȘI DE MÂNGÂIERE PENTRU POPORUL PEREGRIN AL LUI DUMNEZEU
68. Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul și sufletul, este chipul și pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, strălucește ca un semn de speranță sigură și de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10).
69. Este o mare bucurie și mângâiere pentru acest sfânt Conciliu că nu lipsesc, nici printre frații despărțiți, oameni care aduc cinstea cuvenită Maicii Domnului și a Mântuitorului, mai ales la orientali, care se întrec cu elan arzător și cu suflet devotat în a aduce un cult Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioară[195]. Toți creștinii să înalțe rugi stăruitoare către Mama lui Dumnezeu și Mama oamenilor pentru ca ea, care a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii, și acum, când este înălțată în ceruri peste toți sfinții și îngerii, să mijlocească la Fiul său, în comuniunea tuturor sfinților, ca toate familiile popoarelor, atât cele împodobite cu numele de creștin cât și cele care nu-l cunosc încă pe Mântuitorul lor, să se unească în mod fericit, cu pace și armonie, într-un singur popor al lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei și nedespărțitei Treimi.
Toate cele stabilite în această constituție dogmatică și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 21 noiembrie 1964
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio dogmatica de Ecclesia Lumen gentium (Sessio V, 21 noiem. 1964): AAS 57 (1965) 5-67.
NOTIFICĂRI
FĂCUTE DE SECRETARIATUL GENERAL AL CONCILIULUI ÎN A 123-A ADUNARE GENERALĂ
(16 noiembrie 1964)
S-a pus întrebarea: Care trebuie să fie calificarea teologică a învățăturii expuse în schema supra Bisericii și supuse la vot? Comisia doctrinală a răspuns la întrebarea referitoare la evaluarea amendamentelor (modi) ce privesc capitolul al III-lea al schemei asupra Bisericii după cum urmează: „După cum se vede de la sine, textul Conciliului trebuie interpretat întotdeauna după regulile generale cunoscute de toți”. Cu aceeași ocazie, comisia doctrinală trimite la Declarația sa din 6 martie 1964, al cărui text îl transcriem aici:
Conform cu uzanța conciliilor și cu scopul pastoral al prezentului Conciliu, această sfântă adunare definește ca obligatoriu pentru Biserică, în materie de credință sau de morală, numai ceea ce a declarat ca atare în mod explicit. Celelalte lucruri pe care le propune sfânta adunare, ca învățătură a magisteriului suprem al Bisericii trebuie să fie primite și îmbrățișate de toți creștinii și de fiecare dintre ei conform cu intenția acestei sfinte adunări, intenție care se face cunoscută fie prin subiectul tratat, fie din modul de exprimare, conform cu normele interpretării teologice. Din însărcinarea autorității superioare este comunicat apoi părinților o notă explicativă prealabilă la amendamentele privitoare la capitolul al III-lea al schemei asupra Bisericii; în conformitate cu intenția și cu decizia acestei note trebuie să fie explicată și înțeleasă învățătura expusă în respectivul capitol al III-lea.
NOTĂ EXPLICATIVĂ PREALABILĂ
Comisia a hotărât ca examinarea amendamentelor să fieprecedată de următoarele observații generale:
1. „Colegiu” nu se înțelege în sens „strict juridic”, adică referitor la un grup de egali care și-au delegat puterea celui care îi prezidează, ci referitor la un grup stabil, ale cărui structură și autoritate trebuie deduse din Revelație. De aceea, în răspunsul la amendamentul 12, se spune în mod explicit despre cei doisprezece că Domnul i-a constituit „în modul unui colegiu sau «grup» (coetus) stabil”. Cf. și modul 53, c. Din același motiv, pentru colegiul episcopilor se folosesc frecvent și cuvintele ordin (ordo) sau corp (corpus).Paralelismul dintre Petru și ceilalți apostoli, pe de o parte, și supremul pontif și episcopii, pe de altă parte, nu implică transmiterea puterii extraordinare a apostolilor urmașilor lor și nici, după cum e evident, „o egalitate” (aequalitatem) între capul și membrii colegiului, ci numai o „proporționalitate” (proportionalitatem) între prima relație (Petru – apostoli) și cea de-a doua (papa – episcopi). De aceea, comisia a decis să scrie la nr. 22 nu eadem ratione, „în același mod”, ci pari ratione, „în mod asemănător”. Cf. amendamentul 57.
2. Cineva devine „membru al colegiului” în virtutea consacrării episcopale și prin comuniunea ierarhică cu capul colegiului și cu membrii lui. Cf. nr.22 §1, la sfârșit.
Prin consacrare este conferită o participare „ontologică” la „funcțiile” sacre, așa cum se constată în mod indubitabil din tradiție, chiar și din cea liturgică. Dinadins se folosește cuvântul manus și nu potestas, pentru că aceasta din urmă ar putea fi înțeleasă ca o putere ad actum expedita, „exercitabilă în mod liber”. Dar pentru a avea o astfel de putere liberă, trebuie să se adauge „determinarea canonică sau juridică” (iuridica determinatio) din partea autorității ierarhice. Iar această determinare a puterii poate consta în conferirea unei funcții anume sau în atribuirea de supuși și este conferită conform „normelor” aprobate de autoritatea supremă. O astfel de normă ulterioară este cerută de natura lucrului (ex natura rei), fiind vorba de funcții care trebuie exercitate de „mai mulți subiecți” care cooperează în mod ierarhic, din voința lui Cristos. Este evident că această „comuniune” a fost aplicată, în viața Bisericii, în funcție de timpuri și împrejurări, mai înainte de a fi codificată „în drept”.
De aceea, se spune în mod expres că este cerută comuniunea „ierarhică” cu capul Bisericii și cu membrii. „Comuniune” este un concept care s-a bucurat de mare cinste în Biserica antică (și se bucură și astăzi, mai ales în Orient). Prin ea nu se înțelege un „sentiment” vag, ci o „realitate organică” care pretinde o formă juridică și este, în același timp, însuflețită de iubire. De aceea, comisia, cu un consens cvasi-unanim, a stabilit să se scrie „în comuniune ierarhică„, cf. amendamentul 40, ceea ce se spune despre missio canonica, la nr.24.
Documentele recenților pontifi romani privitoare la jurisdicția episcopilor trebuie interpretate cu referire la această necesară determinare a puterilor.
3. Despre colegiu, care nu poate exista fără cap, se spune că este și el „subiectul supremei și deplinei puteri asupra întregii Biserici”. Acest lucru trebuie admis în mod necesar, pentru a nu pune sub semnul întrebării plinătatea puterii pontifului roman. Într-adevăr, colegiul presupune, în mod necesar și întotdeauna, și capul său, „care, în colegiu, își păstrează integral funcția de vicar al lui Cristos și de păstor al Bisericii universale”. Cu alte cuvinte, distincția nu este între pontiful roman și episcopii luați în mod colectiv, ci între pontiful roman, luat separat, și pontiful roman împreună cu episcopii. Dar pentru că pontiful suprem este „capul” colegiului, el poate face singur anumite acte care nu sunt în nici un fel de competența episcopilor, cum ar fi de a convoca și de a conduce colegiul, de a aproba normele de acțiune etc. Cf. amendamentul 81. E de competența judecății supremului pontif, căruia îi este încredințată grija pentru toată turma lui Cristos, ca, după necesitățile Bisericii, care variează în cursul veacurilor, să determine modul în care această grijă trebui exercitată, fie personal, fie colegial. În orânduirea, promovarea și aprobarea exercitării colegiale, pontiful roman procedează după judecata proprie, având în vedere binele Bisericii.
4. Supremul pontif, ca păstor suprem al Bisericii, își poate exercita, după plac, puterea în orice timp, așa cum i-o cere misiunea sa. Colegiul însă, deși există întotdeauna, nu acționează în mod permanent în mod „strict colegial”, lucru care se vede din tradiția Bisericii. Cu alte cuvinte, el nu este tot timpul in actu pleno („în act deplin”), ci acționează în mod strict colegial doar din timp în timp și „cu consimțământul capului”. Se spune „cu consimțământul capului”, ca acest lucru să nu fie înțeles ca o „dependență față de un străin”; termenul de „consimțământ” presupune, dimpotrivă, „comuniunea” dintre cap și membre și implică necesitatea „actului”, care este în mod propriu de competența capului. Lucrul este afirmat în mod explicit la nr.22 §2 și explicat acolo, la sfârșit. Formula negativă nonnisi cuprinde toate cazurile, de unde este evident că „normele” aprobate de autoritatea supremă trebuie să fie întotdeauna observate. Cf. amendamentul 84.
Este evident pretutindeni că este vorba de „unirea” episcopilor „cu capul lor” și niciodată de o acțiune a episcopilor „independent” de papa. În acest caz din urmă, lipsind acțiunea capului, episcopii nu pot acționa în calitate de colegiu, așa cum rezultă din noțiunea de „colegiu”. Această comuniune ierarhică a tuturor episcopilor cu supremul pontif este, cu siguranță, un dat important al tradiției.
N.B. Fără comuniunea ierarhică, funcția sacramentală ontologică, ce trebuie deosebită de aspectul canonico-juridic, „nu poate” fi exercitată. Comisia a decis că nu trebuie să intre în probleme de „liceitate” și „validitate”, care sunt lăsate la dezbaterea teologilor, mai ales în ce privește puterea care se exercită de facto la orientalii despărțiți și asupra explicației căreia există păreri diferite.
+ Pericle Felici
Arhiepiscop tit. de Samosata
Secretar general al Conciliului
Note
[1] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 64, 4: PL 3, 1017; sf. HILARIU DE POITIERS, Pict. In Mt. 23,6: PL 9, 1047; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, passim; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Glaph. in Gen. 2,10: PG 69, 110 A.
[2] Sf. GRIGORE, Hom. in Evang. 19, 1: PL 76, 1154 B; cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 341, 9, 11: PL 39, 1499s; sf. IOAN DAMASCHINUL, Adv. Iconocl., 11: PG 96, 1357.
[3] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 24, 1: PG 7, 966 B; SCh, 398.
[4] Sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, De Orat. Dom., 23: PL 4,553; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 71, 20, 33: PL 38, 463s; sf. IOAN DAMASCHINUL, Adv. Iconocl., 12: PG 96, 1358 D.
[5] Cf. ORIGENE, In Mt. 16,21: PG 13, 1443 C; TERTULIAN, Adv. Mar., 3, 7: PL 2, 357 C; Pentru documentele liturgice, cf. Sacramentarium Gregorianum: PL 78, 160 B.
[6] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q. 62, a.5ad I.
[7] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Mystici Corporis, 29 iunie 1943: AAS 35 (1943), 208.
[8] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Divinum illud, 9 mai 1897: ASS 29 (1896-97), 650; PIUS AL XII-LEA, Enc. Mystici Corporis, l. c., 219-220; Denz. 2288 (3808); sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm. 268, 2: PL 38, 1232; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Eph., Hom. 9, 3: PG 62, 72; DIDIM DE ALEXANDRIA, Trin., 2, 1: PG 39, 449 S; sf. TOMA DE AQUINO, In Col. 1,18, lect. 5: „Sicut constituitur unum corpus ex unitate animae, ita Ecclesia ex unitate Spiritus…”.
[9] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Sapientiae Christianae, 10 ian. 1890; ASS 22 (1889-90), 392. Id., Epist. Enc. Satis cognitum, 29 iunie 1896: ASS 28 (1895-96), 710 și 724 ss; PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, 199-200.
[10] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, l.c., 221ss. Id., Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42 (1950), 571.
[11] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Enc. Satis cognitum, l.c., 713.
[12] Cf. Symbolum Ap.: Denz. 6-9 (10-30); Symb. Nic-Const.: Denz. 86 (150); coll. Prof. fidei Trid.: Denz. 994 și 999 (1862 și 1868).
[13] Apare „Sancta (catholica apostolica) Romana Ecclesia”, în Prof. fidei Trid., l. c. și în CONCILIUL VATICAN I, Sess. III, Const. dogm. Dei Filius: Denz. 1782 (3001).
[14] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De civ. Dei, XVIII, 51, 2: PL 41, 614.
[15] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Ep., 69, 6: PL 3, 1142 B: „inseparabile unitatis sacramentum”.
[16] Cf. PIUS AL XII-LEA, Alloc. Magnificate Dominum, 2 noiembrie 1954: AAS 46 (1954), 669. Litt. Enc. Mediator Dei, 20 noiembrie 1947: AAS 39 (1947), 555.
[17] Cf. PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Miserentissimus Redemptor, 8 mai 1928: AAS 20 (1928), 171s; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Vous nous avez, 22 sept. 1956: AAS 48 (1956), 714.
[18] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Th., III, q. 63, a. 2.
[19] Cf. sf. CIRIL DE IERUSALIM, Catech. 17, de Spiritu S., II, 35-37: PG 33,1009-1012; NICOLAE CABASILA, De vita in Christo, lib. III, de utilitate chrismatis: PG. 150, 569-580; Sf. TOMA DE AQUINO, Summa Th., III, q.65, a.3 și q.72, a 1 et 5.
[20] Cf. PIUS AL XII-LEA, Litt. Enc. Mediator Dei, 20 nov. 1947: AAS 39 (1947), mai ales 552s.
[21] 1Cor 7,7: „Unusquisque proprium donum (idion charisma) habet ex Deo alius quidem sic, alius vero sic”; cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Dono Persev., 14, 37: PL 45, 1015s.: „Non tantum continentia Dei donum est, sed coniugatorum etiam castitas”.
[22] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Praed. Sanct., 14, 27: PL 44, 980.
[23] Sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Io., Hom. 65, 1: PG 59, 361.
[24] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 16, 6; III, 22, 1-3: PG 7, 925 C-926 A și 955 C-958 A; SCh, 290-292 și 372 ss.
[25] Cf. sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Ad Rom., Praef.: ed. Funk, I, 252.
[26] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Bapt. c. Donat., V, 28, 39: PL 43, 197: „Certe manifestum est, id quod dicitur, in Ecclesia intus et foris, in corde non in corpore cogitandum”; Cf. ib., III, 19, 26: col.152; V, 18, 24: col.189; In Io., Tr. 61, 2: PL 35, 1800 et alibi saepe.
[27] Lc 12,48: „Omni autem, cui multum datum est, multum quaeretur ab eo”; Cf. Mt 5,19-20; 7,21-22; 25,41-46; Iac 2,14.
[28] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Apost. Praeclara gratulationis, 20 iun. 1894: ASS 26 (1893-94), 107.
[29] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Enc. Satis cognitum, 29 iun. 1896: ASS 28, (1895-1896), 738; Epist. Enc. Caritatis studium, 25 iul. 1898: ASS 31, (1898-1899), 11; PIUS AL XII-LEA, Nuntius radioph. Nell’alba, 24 dec. 1941: AAS 34 (1942), 21.
[30] Cf. PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Rerum Orientalium, 8 sept. 1928: AAS 20 (1928), 287;PIUS AL XII-LEA, Litt. Enc. Orientalis Ecclesiae, 9 apr. 1944: AAS 36 (1944), 137.
[31] Cf. Instr. S.S.C.S. Officii, 20 dec. 1949: AAS 42 (1950), 142.
[32] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q.8, a.3, ad 1.
[33] Cf. Epist. S.S.C.S. Officii ad Archiep. Boston.: Denz., 3869-72.
[34] Cf. EUSEBIU DE CEZAREEA, Praeparatio Evangelica, 1, 1: PG 21, 28 AB.
[35] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Epist. Apost. Maximum illud: AAS 11 (1919), 440, mai ales 451ss; PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Rerum Ecclesiae: AAS 18 (1926), 68-69; PIUS AL XII-LEA, Litt. Enc. Fidei Donum, 21 apr. 1957: AAS 49 (1957), 236-237.
[36] Cf. Didache, 14: ed. Funk, I, 32; Sf. IUSTIN, Dial. 41: PG 6, 564; sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer. IV, 17, 5: PG 7, 1023; CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 22, cap. I: Denz. 939 (1742).
[37] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. de Ecclesia Christi, Pastor aeternus: Denz. 1821 (3050 s.).
[38] Cf. CONCILIUL DIN FLORENȚA, Decretum pro Graecis: Denz. 694 (1307); CONCILIUL VATICAN I, ib.: Denz. 1826 (3059).
[39] Cf. sf. GRIGORE, Liber sacramentorum, Praef. in natalis s. Matthiae et s. Thomae: PL 78, 51 et 152; cf. Cod. Vat. lat. 3548, f.18; sf. HILARIU DE POITIERS, In Ps. 67,10: PL 9, 450; sf. IERONIM, Adv. Iovin., 1, 26: PL 23, 247 A; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ps. 86,4: PL 37, 1103; sf. GRIGORE, Mor. in Iob, XXVIII, V: PL 76, 455-456; PRIMASIU, Comm. in Apoc., V: PL 68, 924 BC; PASCHASIU RADB., In Mt., L. VIII, cap. 16: PL 120, 561 C; cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Et sane, 17 dec. 1888: AAS 21 (1888), 321.
[40] Cf. Fap 6,2-6; 11,30; 13,1; 14,23; 20,17; 1Tes 5,12-13; Fil 1,1; Col 4, 11, et passim.
[41] Cf. Fap 20,25-27; 2Tim 4, 6 s. coll. 1Tim 5,22; 2Tim 2,2; Tit 1,5; sf. CLEMENT ROMANUL, Ad Cor., 44, 3: ed. Funk, I, 156.
[42] Cf. sf. CLEMENT ROMANUL, ibid., 44, 2.
[43] Cf. TERTULIAN, Praescr. Haer., 32: PL 2, 52 s; sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, passim.
[44] Cf. TERTULIAN, ibid.: PL 2, 53.
[45] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 3, 1: PG 7, 848 A; Harvey 2, 8; Sagn., 100.
[46] Cf. sf. IRINEU DE LYON, ibid., III, 2, 2: PG 7, 847; Harvey 2, 7; Sagn., 100.
[47] Sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Philad., Praef.: ed. Funk, I, 264.
[48] Sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Philad., 1, 1; Magn. 6, 1: ed. Funk, I, 264 și 234.
[49] Sf. CLEMENT ROMANUL, l. c., 42, 3-4; 44, 3-4; 57,1-2: ed. Funk, I, 152, 156, 171 s; sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Philad., 2; Smyrn., 8; Magn., 3; Trall., 7: ed. Funk, I, 265 s;282; 232; 246 s. etc.; sf. IUSTIN, Apol., 1, 65: PG 6, 428; sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., passim.
[50] Cf. LEON AL XIII-LEA, Epist. Enc. Satis cognitum; ASS 28 (1895-96), 732.
[51] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De sacr. Ordinis, cap.4: Denz. 960 (1768); CONCILIUL VATICAN I, Const. Dogm. I Pastor aeternus, cap. 3: Denz. 1828 (3061); PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 209 și 212; Codex Iuris Canonici, can. 329 §1.
[52] Cf. LEON AL XIII-LEA, Et sane: ASS 21 (1888), 321 s.
[53] Cf. sf. LEON, Serm., 5, 3: PL 54, 154.
[54] CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.23, cap.3 citează 2Tim 1,6-7 pentru a demonstra că Preoția este un adevărat sacrament: Denz. 959 (1766).
[55] In Trad. Apost., 3: ed. Botte, Sch, 27-30; episcopului i se conferă „primatus sacerdotii”; cf. Sacramentarium Leonianum, ed. C. Mohlberg, Sacramentarium Veronense, Romae, 1955, 119: „ad summi sacerdotii ministerium… Comple in Sacerdotibus tuis mysterii tui summam”… Idem, Liber Sacramentorum Romanae Ecclesiae, Romae, 1960, 121-122: „Tribuas eis, Domine, cathedram episcopalem ad regendam Ecclesiam tuam et plebem universam”; Cf. PL 78, 224.
[56] Cf. Trad. Apost., 2: ed. Botte, 27.
[57] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.23, cap.4 – caracterul neșters imprimat de sacramentul Preoției: Denz. 960 (1767); cf. IOAN XXIII, Alloc. Iubilate Deo, 8 mai 1960: AAS 52 (1960), 466; PAUL AL VI-LEA, Homilia in Bas. Vaticana, 20 oct. 1963: AAS 55 (1963), 1014.
[58] Sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 63, 14: PL 4, 386: „Sacerdos vice Christi vere fungitur”; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In 2Tim., Hom. 2, 4: PG 62, 612: Preotul este „symbolon” lui Cristos; sf. AMBROZIU DE MILANO, In Ps. 38, 25-26: PL 14, 1051-1052; AMBROZIU DE MILANO, In 1Tim., 5,19: PL 17, 479C și In Ephes., 4, 11-12: col.387 C; TEODOR DE MOPSUESTIA, Hom. Catech., XV, 21 și 24: ed. Tonneau, 497 și 503; HESICHIU DE IERUSALIM, In Lev., L. 2, 9, 23: PG 93, 894B.
[59] Cf. EUSEBIU DE CEZAREA, Hist. Eccl., V, 24, 10: GCS II, 1, 495; ed. Bardy, SCh II, 69; DIONISIU, apud Eusebium, ib., VII, 5, 2: GCS II, 2, 638 s.; Bardy, II, 168 s.
[60] Cf. despre vechile sinoade, EUSEBIU DE CEZAREA, Hist. Eccl., V, 23-24: GCS II, 1, 488 ss; Bardy, II, 66 ss et passim. CONCILIUL DIN NICEEA, Can.5: Conc. Oec. Decr., 7.
[61] TERTULIAN, De Ieiunio, 13: PL 2, 972B; CSEL 20, 292, rd. 13-16.
[62] Sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 56, 3: Hartel, III B, 650; Bayard, 154.
[63] Cf. Relatarea oficială Zinelli, în CONCILIUL VATICAN I: Mansi 52, 1109 C.
[64] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Schema Const. dogm.II, De Ecclesia Christi, c.4: Mansi 53, 310; cf. relatarea Kleutgen despre Schema revizuită: Mansi 53, 321 B-322 B și declarația Zinelli: Mansi 52, 1110 A. A se vedea și sf. LEON, Serm., 4, 3: PL 54, 151 A.
[65] Cf. Codex Iuris Canonici, can.222 și 227.
[66] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. Dogm. Pastor aeternus: Denz. 1821 (3050 s.).
[67] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 66, 8: Hartel III, 2, 733: „Episcopus in Ecclesia et Ecclesia in Episcopo”.
[68] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 55, 24: Hartel, 642, lin. 13: „Una Ecclesia per totum mundum in multa membra divisa”. Epist., 36, 4: Hartel, 575, rd. 20-21.
[69] Cf. PIUS AL XII-LEA, Litt. Encycl. Fidei Donum, 21 apr. 1957: AAS 49 (1957), 237.
[70] Cf. sf. HILARIU DE POITIERS, In Ps., 14,3: PL 9, 206; CSEL 22, 86; sf. GRIGORE, Moral., IV, 7, 12: PL 75, 643 C; PSEUDO-VASILE, In Is., 15, 296: PG 30, 637 C.
[71] Sf. CELESTIN, Epist., 18, 1-2, ad Conc. Eph.: PL 50, 505 AB; Schwartz, Acta Conc. Oec., I, 1, 1, 22; cf. BENEDICT AL XV-LEA, Epist. Apost. Maximum illud: AAS 11 (1919), 440; PIUS AL XI-LEA, Encycl. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 69; PIUS AL XII-LEA, Encycl. Fidei donum, l.c.
[72] LEON AL XIII-LEA, Encycl. Grande munus, 30 sept. 1880: AAS 13 (1880), 145; cf. Codex Iuris Canonici, can. 1327; 1350 §2.
[73] Despre drepturile scaunelor patriarhale, cf. CONCILIUL DIN NICEEA, can.6 despre Alexandria și Antiohia și can.7 despre Ierusalim: Conc. Oec. Decr., 8; CONCILIUL AL IV-LEA DIN LATERAN, anul 1215, Constit. V: De dignitate Patriarcharum: ibid., 212; CONCILIUL DIN FERRARA-FLORENȚA: ibid., 504.
[74] Cf. Cod. Iuris pro Eccl. Orient., can.216-314: de Patriarchis; can.324-339: de Archiepiscopis maioribus; can.362-391: de aliis dignitariis; in specie, can.238 §3; 216; 240; 251; 255: de Episcopis a Patriarcha nominandis.
[75] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. de reform., Sess. V, c.2, n.9; și Sess. XXIV, can.4: Conc. Oec. Decr., 645 și 739.
[76] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Dei Filius, 3: Denz. 1792 (3011); cf. nota anexă la Schema I De Eccl. (luată de la sf. Robert Bellarmin): Mansi 51,579 C; de asemenea, Schema reformatum Const. II De Ecclesia Christi, împreună cu comentariul lui Kleutgen: Mansi 53,313 AB; PIUS AL IX-LEA, Epist. Tuas libenter: Denz. 1683 (2879).
[77] Cf. Codex Iuris Canonici, can. 1322-1323.
[78] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Pastor Aeternus: Denz. 1839 (3074).
[79] Cf. Explicația lui Gasser în CONCILIUL VATICAN I: Mansi 52, 1213 AC.
[80] GASSER, ib. Mansi 1214 A.
[81] GASSER, ib. Mansi 1215 CD, 1216-1217 A.
[82] GASSER, ib.: Mansi 1213.
[83] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Pastor Aeternus, 4: Denz. 1836 (3070).
[84] Rugăciune la consacrarea episcopală în ritul bizantin: Euchologion to mega, Roma 1873, 139.
[85] Cf. sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Smyrn., 8,1: ed. Funk, I, 282.
[86] Cf. Fap 8,1; 14,22-23; 20,17 et passim.
[87] Rugăciune mozarabă: PL 96, 759 B.
[88] Cf. sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Smyrn., 8, 1: ed. Funk, I, 282.
[89] Sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q.73, a.3.
[90] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, C. Faustum, 12, 20: PL 42, 265; Serm., 57, 7: PL 38, 89, etc.
[91] Sf. LEON, Serm., 63, 7: PL 54, 357 C.
[92] HIPOLIT DE ROMA, Traditio Apostolica, 2-3: ed. Botte, 26-30.
[93] Cf. textul examinării de la începutul consacrării episcopale și Oratio la sfârșitul Liturghiei aceleiași consacrări, după Te Deum.
[94] BENEDICT AL XIV-LEA, Br. Romana Ecclesia, 5 oct. 1752, §1: Bullarium Benedicti XIV, t. IV, Roma 1758, 21: „Episcopus Christi typum gerit. Eiusque munere fungitur”; PIUS XII, Mystici Corporis, l. c., 211: „Assignatos sibi greges singuli singulos Christi nomine pascunt et regunt”.
[95] LEON AL XIII-LEA, Satis cognitum, 29 iun. 1896: ASS 28 (1895-96), 732. Idem, Epist. Officio sanctissimo, 22 dec. 1887: ASS 20 (1887), 264; PIUS AL IX-LEA, Scrisoare apostolică adresată episcopilor din Germania, 12 martie 1875 și Alloc. Consist., 15 martie 1875: Denz. 3112-3117, ultima ediție.
[96] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Pastor aeternus, 3: Denz. 1828 (3061). Cf. Relatarea Zinelli: Mansi 52, 1114 D.
[97] Cf. sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Ad Ephes., 5, 1: ed. Funk, I, 216.
[98] Cf. Ibid., 6,1: ed. Funk, I, 218.
[99] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 23, De sacr. Ordinis, cap.2: Denz. 958 (1765) și can.6: Denz. 966 (1776).
[100] Cf. INOCENȚIU I , Epist. ad Decentium: PL 20, 554 A; Mansi 3, 1029; Denz. 98 (215): „Presbyteri, licet secundi sint sacerdotes, pontificatus tamen apicem non habent”; sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 61, 3: ed. Hartel, 696.
[101] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, l. c., Denz. 956a-968 (1763-1778) și mai ales can.7: Denz. 967 (1777); PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Sacramentum Ordinis: Denz. 2301 (3857-3861).
[102] Cf. INOCENȚIU I, l. c.; sf. GRIGORE NAZIANZENUL, Apol. II, 22: PG 35, 432 B; PSEUDO-DIONISIU, Eccl. Hier., 1, 2: PG 3, 372 D.
[103] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.22: Denz. 940 (1743); PIUS AL XII-LEA, Litt. Encycl. Mediator Dei, 20 nov. 1947: AAS 39 (1947), 553; Denz. 2300 (3850).
[104] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 22: Denz. 938 (1739-40); CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Const. De Sacra Liturgia, nr.7 și nr.47: AAS 56 (1964), 100-113.
[105] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mediator Dei, l. c., sub nr. 67.
[106] Cf. sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 11, 3: PL 4, 242 B; Hartel, II, 2, 497.
[107] Ordo consecrationis sacerdotalis, la impunerea ornatelor.
[108] Ordo consecrationis sacerdotalis, în Prefață.
[109] Cf. sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Philad., 4: ed. Funk, I, 266; sf. CORNELIU I, în sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Epist., 48, 2: Hartel, III, 2, 610.
[110] Constitutiones Ecclesiae aegyptiacae, III, 2: ed. Funk, Didascalia, II, .103; Statuta Eccl. Ant. 37-41: Mansi, 3, 954.
[111] Sf. POLICARP DE SMIRNA, Ad Phil., 5, 2: ed. Funk, I, 300: se spune despre Cristos: „omnium diaconus factus”; Cf. Didache, 15, 1: ib. 32; sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Trall., 2, 3: ib., 242; Constitutiones Apostolorum, 8, 28, 4: ed. Funk, Didascalia, I, 530.
[112] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 340, 1: PL 38, 1483.
[113] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo anno, 15 mai 1931: AAS 23 (1931), 221s.; PIUS AL XII-LEA, Cuv. De quelle consolation, 14 oct. 1951: AAS 43 (1951), 790s.
[114] Cf. PIUS AL XII-LEA, Cuv. Six ans se sont écoulés, 5 oct. 1957: AAS 49 (1957), 927.
[115] Din Prefața de la sărbătoarea Cristos-Rege.
[116] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Immortale Dei, 1 nov. 1885: ASS 18 (1885), 166ss.; id., Enc. Sapientiae Christianae, 10 ian. 1890: ASS 22 (1889-90), 397ss.; PIUS AL XII-LEA, Cuv. Alla vostra filiale, 23 martie 1958: AAS 50 (1958), 220: „laicitatea sănătoasă și legitimă a statului”.
[117] Codex Iuris Canonici, can.682.
[118] Cf. PIUS AL XII-LEA, Cuv. De quelle consolation, l.c., 789: „Dans les batailles decisives, c’est parfois du front que partent les plus heureuses initiatives…”; Id., Cuv. L’Importance de la presse catholique, 17 febr. 1950: AAS 42 (1950), 256.
[119] Cf. 1Tes 5,19 și 1In 4,1.
[120] Epist. ad Diognetum, 6: ed. Funk, 1, 400; cf. sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Matth., Hom. 46 (47), 2: PG 58, 478, despre plămada în aluat.
[121] Liturghierul Roman, Gloria in excelsis; Cf. Lc 1,35; Mc 1,24; Lc 4, 34; In 6,69 (ho hagios tou theou); Fap 3,14; 4,27. 30; Evr 7,26; 1In 2,20; Ap 3,7.
[122] Cf. ORIGENE, Comm. Rom., 7, 7; PG 14, 1122 B; PSEUDO- MACARIE, De Oratione, 11: PG 34, 861 AB; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.3.
[123] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Retract., II, 18: PL 32, 637s.; PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, 29 iun. 1943: AAS 35 (1943), 225.
[124] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum omnium, 26 ian. 1923: AAS 15 (1923), 50 și 59-60; Enc. Casti Connubii, 31 dec. 1930: AAS 22 (1930), 548; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Provida Mater, 2 febr. 1947: AAS 39 (1947), 117; Cuv. Annus sacer, 8 dec. 1950: AAS 43 (1951), 27-28; Cuv. Nel darvi, 1 iul. 1956: AAS 48 (1956), 574s.
[125] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.5 și 6; De perf. vitae spir., c.18; ORIGENE, In Is., Hom. 6, 1: PG 13, 239.
[126] Cf. sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Magn., 13, 1: ed. Funk, I, 241.
[127] Cf. sf. PIUS AL X-LEA, Ind. ap. Haerent animo, 4 aug. 1908: ASS 41 (1908), 560s.; Codex Iuris Canonici, can.124; PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad catholici sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS 28 (1936), 22s.
[128] Ordo consecrationis sacerdotalis, în îndemnul de la început.
[129] Cf. sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Trall., 2, 3: ed. Funk, I, 244.
[130] Cf. PIUS AL XII-LEA, Alloc. Sous la maternelle protection, 9 dec. 1957: AAS 50 (1958), 36.
[131] PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii, 31 dec. 1930: AAS 22 (1930), 548s.; cf. sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Ephes., Hom. 20, 2: PG 62, 136ss.
[132] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Enchir., 121, 32: PL 40, 288; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.1; PIUS AL XII-LEA, Exhort. Apost. Menti nostrae, 23 sept. 1950: AAS 42 (1950), 660.
[133] Asupra sfaturilor evanghelice în general, cf. ORIGENE, Comm. Rom., X, 14: PG 14, 1275 B; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De S. Virginitate, 15, 15: PL 40, 403; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q.100, a.2 C (în fine); II-II, q.44, a.4, ad.3.
[134] Asupra superiorității sfintei feciorii, cf. TERTULIAN, Exhort. Cast., 10: PL 2, 925 C; sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Hab. Virg., 3 și 22: PL 4, 443 B și 461 As.; sf. ATANAZIU, De Virg.: PG 28, 252ss; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, De Virg.: PG 48, 533ss.
[135] Asupra sărăciei în spirit., cf. Mt 5,3 și 19,21; Mc 10, 21; Lc 18,22; în privința ascultării se amintește exemplul lui Cristos la In 4,34 și 6,38; Fil 2,8-10; Evr 10,5-7; sfinții părinți și fondatorii de ordine călugărești vorbesc mereu despre aceasta.
[136] Referitor la urmarea sfaturilor evanghelice care nu este impusă tuturor, cf. sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Matth., Hom. 7, 7: PG 57, 81s.; sf. AMBROZIU DE MILANO, De Viduis, 4, 23: PL 16, 241s.
[137] Cf. ROSWEYDUS, Vitae Patrum, Antwerpiae, 1628. Apophtegmata Patrum: PG 65; PALLADIUS, Historia Lausiaca: PG 34, 995ss; ed. C. Butler, Cambridge 1898 (1904); PIUS AL XI-LEA, Const. Apost. Umbratilem, 8 iul. 1924: AAS 16 (1924), 386-387; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Nous sommes heureux, 11 apr. 1958: AAS 50 (1958), 283.
[138] PAUL AL VI-LEA, Alloc. Magno gaudio, 23 mai 1964: AAS 56 (1964), 566.
[139] Cf. Codex Iuris Canonici, can.487 și 488, 4°; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Annus sacer, 8 dec. 1950: AAS 43 (1951), 27s.; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Provida Mater, febr. 1947: AAS 39 (1947), 120ss.
[140] PAUL AL VI-LEA, l.c., 567.
[141] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q.184, a.3 și q.188, a.2; sf. BONAVENTURA, Opusc. XI, Apologia Pauperum, c.3, 3: ed. Opera, Quaracchi, t.8, 1898, 245 a.
[142] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Schema De Ecclesia Christi, cap. XV și Adnot. 48: Mansi 51,549s și 619s.; LEON XIII, Epist. Au milieu des consolations, 23 dec. 1900: ASS 33 (1900-01), 361; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Provida Mater, l.c., 114s.
[143] Cf. LEON AL XIII-LEA, Const. Romanos Pontifices, 8 mai 1881: ASS (1880-81), 483; PIUS AL XII-LEA, Alloc. Annus sacer, 8 dec. 1950: AAS 43 (1951), 28s.
[144] Cf. PIUS AL XII-LEA, Annus sacer, l.c., 28; PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Sedes Sapientiae, 31 mai 1956: AAS 48 (1956), 355; PAUL AL VI-LEA, l.c., 570-571.
[145] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis, 29 iun. 1943: AAS 35 (1943). 214 s.
[146] Cf. PIUS AL XII-LEA, Alloc. Annus sacer, l.c., 30. Alloc. Sous la maternelle protection, 9 dec. 1957: AAS 50 (1958), 39s.
[147] CONCILIUL DIN FLORENȚA, Decretum pro Graecis: Denz. 693 (1305).
[148] Pe lângă documentele mai vechi împotriva oricărei forme de chemare a spiritelor, începând cu cel dat de Alexandru IV (27 sept. 1258), cf. Enc. S.S.C.S. Officii, De magnetismi abusu, 4 aug. 1856: ASS (1865), 177-178, Denz. 1653-1654 (2823-2825); răspunsul sf. Oficiu, 24 apr. 1917: AAS 9 (1917), 268, Denz. 2182 (3642).
[149] Această învățătură a sfântului Paul este sintetizată în: PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 200 et passim.
[150] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Enarr. in Ps .,85, 24: PL 37, 1099; sf. IERONIM, Liber contra Vigilantium, 6: PL 23, 344; sf. TOMA DE AQUINO, In 4m Sent., d.45, q.3, a.2; sf. BONAVENTURA, In 4m Sent., d.45, a.3, q.2 etc.
[151] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 245.
[152] Cf. numeroase inscripții din catacombele Romei.
[153] Cf. GELASIU I, Decretalis De libris recipiendis, 3: PL 59, 160, Denz., 165 (353).
[154] Cf. sf. METODIU, Symposion, VII, 3: GCS (Bonwetsch), 74.
[155] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Decretum approbationis virtutum in causa beatificationis et canonizationis Servi Dei Ioannis Nepomuceni Neumann: AAS 14 (1922), 23; numeroase alocuțiuni ale Papei Pius XI referitoare la sfinți: Inviti all’eroismo. Discorsi… t.I-III, Roma 1941-1942, passim; PIUS AL XII-LEA, Discorsi e Radiomessaggi, t.10, 1949, 37-43.
[156] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mediator Dei: AAS 39 (1947), 581.
[157] Cf. Evr 13,7; Qoh 44-50; Evr 11,3-40; cf. și PIUS AL XII-LEA, Mediator Dei: AAS 39 (1947), 582-583.
[158] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. De fide catholica, cap.3: Denz. 1794 (3013).
[159] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 216.
[160] Despre recunoștința față de sfinți, cf. E. DIEHL, Inscriptiones latinae christianae veteres, I, Berolini, 1925, nr.2008, 2382 et passim.
[161] CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.25, De invocatione… Sanctorum: Denz. 984 (1821).
[162] Breviarul Roman, Invitatorium in festo Sanctorum Omnium.
[163] Cf. v.g. 2Tes 1,10.
[164] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Const. De Sacra Liturgia, cap.5, nr.104.
[165] Canonul Liturghiei Romane.
[166] CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA, Act. VII: Denz. 302 (600).
[167] CONCILIUL DIN FLORENȚA, Decretum pro Graecis: Denz. 693 (1304).
[168] CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. 25, De invocatione, veneratione et reliquiis Sanctorum et sacris imaginibus: Denz. 984-988 (1821-1824); Sess.25, Decretum de Purgatorio: Denz. 983 (1820); Sess. 6, Decretum de iustificatione, can.30: Denz. 840 (1580).
[169] Din Prefața la sărbătorile sfinților, aprobată pentru diecezele din Franța.
[170] Cf. sf. PETRU CANISIU, Catechismus Maior seu Summa Doctrinae christianae, cap. III (ed. crit. F. Streicher), partea I, nr.44, 15-16 și nr.49, 100-101
[171] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, De Sacra Liturgia, cap. I, nr.8.
[172] Credo din Liturgia Romană: Symbolum Constantinopolitanum: Mansi 3, 566; cf. CONCILIUL DIN EFES, ib. 4,1130 (precum și ib. 2,665 și 4,1071); CONCILIUL DIN CALCEDON, ib. 7, 111-116; CONCILIUL AL II-LEA DIN CONSTANTINOPOL, ib. 9, 375-396.
[173] Canonul Liturghiei Romane.
[174] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De S. Virginitate, 6: PL 40, 399.
[175] Cf. PAUL AL VI-LEA, Allocutio in Concilio, 4 dec. 1963: AAS 56, (1964), 37.
[176] Cf. sf. GHERMAN DE CONSTANTINOPOL, Hom. in Annunt. Deiparae: PG 98, 328 A; In Dorm. 2: col. 357; ANASTAZIU DE ANTIOHIA, Serm. 2 de Annunt., 2: PG 89, 1377 AB; Serm., 3, 2: 388 C; sf. ANDREI DE CRETA, Can. in B. V. Nat., 4: PG 97, 1321 B. In B. V. Nat., 1: col. 812 A. Hom. in dorm., 1: col. 1068 C; sf. SOFRONIU, Or. 2 in Annunt., 18: PG 87 (3), 3237 BD.
[177] Sf. IRINEU DE LYON, Ad. Haer., III, 22, 4: PG 7, 959 A; Harvey, 2, 123.
[178] Sf. IRINEU DE LYON, ib.; Harvey, 2, 124.
[179] Sf. EPIFANIU, Haer., 78, 18: PG 42, 728 CD-729 AB.
[180] Sf. IERONIM, Epist., 22, 21: PL 22, 408; cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 51, 2, 3: PL 38, 335; Serm., 232, 2: col. 1108; sf. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 12, 15: PG 33, 741 AB; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Ps., 44,7: PG 55, 193; sf. IOAN DAMASCHINUL, Hom. 2 in dorm., B.M.V., 3: PG 96, 728.
[181] Cf. CONCILIUL DIN LATERAN, anul 649, can. 3: Mansi 10, 1151; sf. LEON, Epist. ad Flav.: PL 54, 759; CONCILIUL DIN CALCEDON: Mansi 7, 462; sf. AMBROZIU DE MILANO, De inst. virg.: PL 16, 320.
[182] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mystici Corporis: AAS 35 (1943), 247-248.
[183] Cf. PIUS AL IX-LEA, Bulla Ineffabilis, 8 dec. 1854: Acta Pii IX, 1, I, 616; Denz. 1641 (2803).
[184] Cf. PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Munificentissimus, 1 nov. 1950: AAS 42 (1950); Denz. 2333 (3903); Cf. SF. IOAN DAMASCHINUL, Enc. in dorm. Dei genitricis, Hom. 2 și 3: PG 96, 721-761, mai ales col.728 B; sf. GHERMAN DE CONSTANTINOPOL, In S. Dei Gen. dorm., Serm. 1: PG 98 (6),340-348; Serm.3: col. 361; sf. MODEST DEIERUSALIM, In Dorm. SS. Deiparae: PG 86 (2), 3277-3312.
[185] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Ad coeli Reginam, 11 oct. 1954: AAS 46 (1954), 633-636; Denz. 3913 ss.; cf. sf. ANDREI DE CRETA, Hom. 3 in dorm. SS. Deiparae: PG 97, 1089-1109; sf. IOAN DAMASCHINUL, De fide orth., IV, 14: PG 94, 1153-1161.
[186] Cf. KLEUTGEN, text revizuit De mysterio Verbi incarnati, cap.IV: Mansi 53,290; cf. sf. ANDREI DE CRETA, In nat. Mariae, sermo 4: PG 97, 865 A.; sf. GHERMAN DE CONSTANTINOPOL, In annunt. Deiparae: PG 98, 321 BC. In dorm. Deiparae, III: col. 361 D; sf. IOAN DAMASCHINUL, In dorm. B. V. Mariae, Hom. 1, 8: PG 96, 712 BC-713 A.
[187] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Adiutricem populi, 5 sept. 1895: AAS 28 (1895-96), 129; sf. PIUS AL X-LEA, Enc. Ad diem illum, 2 febr. 1904: Acta, I, 154; Denz. 1978 a (3370); PIUS AL XI-LEA, Enc. Miserentissimus, 8 mai 1928: AAS 20 (1928), 178; PIUS AL XII-LEA, Radiomessaggio, 13 mai 1946: AAS 38 (1946), 266.
[188] Sf. AMBROZIU DE MILANO, Epist., 63: PL 16, 1218.
[189] Sf. AMBROZIU DE MILANO, Expos. Lc., II, 7: PL 15, 1555.
[190] Cf. PSEUDO-PETRU DAMIAN, Serm., 63: PL 144, 861 AB; GODEFRID A S. VICTORE, In nat. B. M., Ms. Paris Mazarine, 1002, fol. 109 r.; GERHOHUS REICH., De gloria et honore Filii hominis, 10: PL 194, 1105 AB.
[191] Sf. AMBROZIU DE MILANO, l.c. et Expos. Lc., II, 7; X, 24-25: PL 15, 1555,1810; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Io., tr.XIII, 12: PL 35, 1499; cf. Serm., 191, 2, 3: PL 38, 1010; etc.; cf. și BEDA VENERABILUL, In Lc. Expos., I, cap.2: PL 92, 330; ISAAC DE STELLA, Serm., 51: PL 194, 1863 A.
[192] Cf. Brev. Rom., Ant. „Sub tuum praesidium”, de la primele Vespere ale Micului Oficiu al sfintei Fecioare Maria.
[193] CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA, anul 787: Mansi 13, 378-379; Denz. 302 (600-601); CONCILIUL TRIDENTIN, Sess.25: Mansi 33, 171-172.
[194] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic din 24 oct. 1954: AAS 46 (1954), 679; Enc. Ad Coeli Reginam, 11 oct. 1954: AAS 46 (1954), 637.
[195] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Ecclesiam Dei, 12 nov. 1923: AAS 15 (1923), 581; PIUS AL XII-LEA, Enc. Fulgens Corona, 8 sept. 1953: AAS 45 (1953), 590-591.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 21.11.1964
Publicarea pe acest sit: 28.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II