Decret despre Bisericile orientale catolice
ORIENTALIUM ECCLESIARUM
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
21 noiembrie 1964
1. Biserica Catolică prețuiește foarte mult instituțiile, riturile liturgice, tradițiile bisericești și disciplina vieții creștine din BISERICILE ORIENTALE. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, strălucește tradiția[1] care vine de la apostoli prin sfinții părinți și care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu și indivizibil al Bisericii universale. Așadar, în grija sa pentru Bisericile orientale, care sunt mărturii vii ale acestei tradiții, acest sfânt conciliu ecumenic dorește ca ele să înflorească și să-și împlinească misiunea ce le revine, cu o reînnoită vigoare apostolică; de aceea, pe lângă cele referitoare la Biserica universală, a hotărât să stabilească anumite puncte cu privire la ele, lăsându-le pe celelalte la aprecierea sinoadelor orientale și a Scaunului Apostolic.
II. Despre Bisericile particulare sau rituri
Unitate și varietate în Biserică
2. Biserica sfântă și catolică, trupul mistic al lui Cristos, este alcătuită din credincioși uniți organic în Duhul Sfânt prin aceeași credință, aceleași sacramente și aceeași conducere și care, unindu-se în diferite comunități a căror coeziune e asigurată de ierarhie, formează Biserici particulare sau rituri. Între ele există o admirabilă comuniune astfel încât varietatea din Biserică nu dăunează unității ci, mai degrabă, o manifestă; într-adevăr Biserica Catolică voiește ca tradițiile fiecărei Biserici particulare sau rit să fie păstrate în integritatea lor și în același timp vrea să-și adapteze modul de viață la diferitele necesități de timp și de loc[2].
Diversele rituri sunt egale în demnitate
3. Aceste Biserici particulare, atât din Orient cât și din Occident, deși diferă parțial între ele prin așa numitele rituri, și anume în privința liturgiei, a disciplinei bisericești și a patrimoniului spiritual, sunt supuse în egală măsură cârmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotărâre divină, este urmașul sfântului Petru în primatul asupra Bisericii universale. De aceea, ele se bucură de o demnitate egală, astfel încât nici una dintre ele nu se află deasupra celorlalte în privința ritului, se bucură de aceleași drepturi și sunt supuse acelorași obligații, chiar referitor la vestirea evangheliei în lumea întreagă (cf. Mc 16,15), sub conducerea pontifului roman.
4. Așadar, să se aibă în vedere pretutindeni ocrotirea și dezvoltarea tuturor Bisericilor particulare și de aceea să se constituie parohii și ierarhie proprie acolo unde binele spiritual al credincioșilor o cere. Ierarhiile diferitelor Biserici particulare care își exercită jurisdicția asupra aceluiași teritoriu să se îngrijească, prin schimb de păreri în întâlniri periodice, să promoveze unitatea de acțiune și să ajute cu forțe unite operele comune pentru a favoriza mai bine cauza religiei și pentru a apăra mai eficient disciplina clerului[3].
Toți clericii și candidații la ordinele sacre să fie bine instruiți asupra riturilor și mai ales asupra normelor practice în problemele inter-rituale; chiar și laicii să fie instruiți în cadrul catehezei despre rituri și normele lor. În sfârșit, toți catolicii și fiecare în parte, precum și creștinii din orice Biserică sau comunitate necatolică ce ajung la plinătatea comuniunii catolice, să-și păstreze pretutindeni ritul propriu, să-l cultive și, după puteri, să-l practice în măsura posibilităților[4], rămânând neatins dreptul de a recurge, în cazuri particulare ce privesc persoane, comunități sau regiuni, la Scaunul Apostolic, care, în calitatea sa de arbitru suprem al relațiilor dintre Biserici, va rezolva în funcție de necesități în spirit ecumenic, direct sau prin intermediul altor autorități dând norme, decrete sau rescripte corespunzătoare.
III. Păstrarea patrimoniului spiritual al Bisericilor orientale
5. Istoria, tradițiile și nenumărate instituții bisericești dau strălucită mărturie despre meritele deosebite ale Bisericilor orientale în Biserica universală[5]. De aceea, Conciliul înconjoară acest patrimoniu bisericesc și spiritual cu stima cuvenită și cu îndreptățită laudă; mai mult, îl consideră cu tărie ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Cristos. El declară, așadar, în mod solemn că Bisericile din Orient ca și cele din Occident au dreptul și datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu obiceiurile credincioșilor lor și par mai capabile să asigure binele sufletelor.
6. Toți orientalii să aibă certitudinea că pot și trebuie să-și păstreze necontenit riturile liturgice legitime și disciplina și că nu trebuie introduse schimbări în acestea decât în vederea propriului progres organic. Așadar, toate acestea trebuie păstrate cu cea mai mare fidelitate de orientalii înșiși; aceștia trebuie să dobândească o cunoaștere din zi în zi mai bună și o practicare mai desăvârșită a acestor lucruri; iar dacă, din motive legate de timpuri sau persoane, le-au abandonat pe nedrept, să se străduiască să se întoarcă la tradițiile strămoșești. Aceia care, în virtutea misiunii lor sau slujirii lor apostolice, au relații frecvente cu Bisericile orientale sau cu credincioșii lor să fie instruiți, în mod corespunzător, pe măsura importanței îndatoririlor lor, în cunoașterea și în respectarea ritualului, disciplinei, doctrinei, istoriei și caracterului orientalilor[6]. Se recomandă cu căldură institutelor călugărești și asociațiilor de rit latin care activează în regiunile orientale sau printre credincioșii orientali ca, pentru o mai mare eficacitate a apostolatului, să constituie, în măsura posibilităților, case și chiar provincii de rit oriental[7].
7. Din cele mai vechi timpuri este în vigoare în Biserică instituția patriarhatului, recunoscută încă de primele concilii ecumenice[8].
Sub numele de patriarh oriental se înțelege un episcop care are jurisdicție asupra tuturor episcopilor, inclusiv a mitropoliților, asupra clerului și a poporului din propriul teritoriu sau rit, după normele dreptului, și rămânând neatins primatul pontifului roman[9].
Oriunde este stabilit un ierarh de un rit anume în afara teritoriului patriarhal, el rămâne atașat ierarhiei patriarhatului de același rit, după normele dreptului.
8. Patriarhii Bisericilor orientale, chiar dacă unii sunt mai recenți decât alții, sunt totuși egali în privința demnității patriarhale, rămânând neatinsă între ei precedența de onoare stabilită în mod legitim[10].
9. După o foarte veche tradiție a Bisericii, trebuie să se atribuie o cinste deosebită patriarhilor Bisericilor orientale, căci fiecare este în fruntea patriarhatului său părinte și cap. De aceea, Conciliul hotărăște ca drepturile și privilegiile lor să fie restabilite după tradițiile vechi ale fiecărei Biserici și după decretele conciliilor ecumenice[11].
Aceste drepturi și privilegii sunt acelea care erau în vigoare în vremea unirii dintre Orient și Occident, chiar dacă trebuie adaptate, într-o oarecare măsură, la condițiile actuale.
Patriarhii cu sinoadele lor constituie instanța superioară pentru toate problemele patriarhatului, inclusiv dreptul de a înființa noi eparhii și de a numi episcopi de ritul lor în limitele teritoriului patriarhal, rămânând intact dreptul inalienabil al pontifului roman de a interveni în fiecare caz.
10. Cele spuse despre patriarhi sunt valabile, după normele dreptului, pentru arhiepiscopii majori care se află în fruntea unei întregi Biserici particulare sau rit[12].
11. Deoarece instituția patriarhatului este o formă tradițională de conducere în Bisericile orientale, sfântul Conciliu ecumenic dorește ca, acolo unde este necesar, să se înființeze noi patriarhate, a căror întemeiere este rezervată conciliului ecumenic sau pontifului roman[13].
Restabilirea vechii discipline a sacramentelor
12. Sfântul Conciliu ecumenic confirmă și laudă vechea disciplină în vigoare în Bisericile orientale în privința sacramentelor precum și practica celebrării și administrării lor și, dacă e cazul, dorește să fie restabilită.
13. Disciplina privitoare la cei ce administrează sfântul Mir, în vigoare la orientali din cele mai vechi timpuri, să fie pe deplin restabilită. De aceea, preoții pot conferi acest sacrament, folosind crisma binecuvântată de patriarh sau de episcop[14].
14. Toți preoții orientali pot administra în mod valid acest sacrament, fie împreună cu Botezul, fie separat, tuturor credincioșilor de orice rit, inclusiv latin, păstrând pentru liceitate prescripțiile dreptului atât comun cât și particular[15]. De asemenea, preoții de rit latin, după facultățile de care se bucură în privința administrării acestui sacrament, îl pot administra și credincioșilor din Bisericile orientale, fără a aduce un prejudiciu ritului, păstrând, pentru liceitate, prescripțiile dreptului atât comun cât și particular[16].
Oficiul liturgic și Euharistia
15. Credincioșii sunt obligați să participe, în duminici și sărbători, la liturgia divină sau după prescrierile și obiceiurile ritului propriu, la celebrarea laudelor divine[17]. Pentru ca toți credincioșii să-și poată îndeplini mai ușor această obligație, se stabilește că timpul pentru îndeplinirea acestei porunci durează de la vesperele vigiliei și până la sfârșitul zilei de duminică sau sărbătoare[18]. Se recomandă cu căldură credincioșilor ca în aceste zile, sau mai des, chiar în fiecare zi, să primească sfânta Euharistie[19].
16. Dat fiind că viața de fiecare zi pune în permanent contact credincioșii diferitelor Biserici particulare din aceeași regiune sau teritoriu oriental, facultatea preoților de orice rit de a asculta spovezile, acordată legitim și fără nici o restricție de propriii ierarhi, se extinde la tot teritoriul autorității care a acordat facultatea, precum și la toate locurile și la credincioșii de orice rit de pe același teritoriu, în afara cazului în care un ierarh al locului a refuzat aceasta în mod expres pentru teritoriile ce aparțin ritului său[20].
17. În vederea reintrării în vigoare a vechii discipline a sacramentului Preoției în Bisericile orientale, Conciliul dorește să se restabilească instituția diaconatului permanent, acolo unde a căzut în desuetudine[21]. În privința subdiaconatului și a ordinelor inferioare, precum și a drepturilor și obligațiilor acestora, va hotărâ autoritatea legislativă a fiecărei Biserici particulare[22].
18. Pentru a evita căsătoriile invalide, atunci când catolicii orientali se căsătoresc cu necatolici orientali botezați, și pentru a asigura trăinicia și sfințenia căsătoriei precum și pacea căminului, sfântul Conciliu hotărăște că la aceste căsătorii forma canonică a celebrării obligă numai pentru liceitate; pentru validitate este suficientă prezența unui slujitor al altarului, rămânând neatinse celelalte prescripții ale dreptului[23].
19. Numai conciliul ecumenic sau Scaunul Apostolic are dreptul, de acum înainte, să stabilească, să transfere sau să suprime zilele de sărbătoare comune pentru toate Bisericile orientale. Însă, pe lângă Scaunul Apostolic, și sinoadele patriarhale sau arhiepiscopale au dreptul de a stabili, de a transfera sau suprima zilele de sărbătoare pentru fiecare Biserică particulară, ținând totuși seama de întreaga regiune și de celelalte Biserici particulare[24].
20. Până se va ajunge la doritul consens între toți creștinii în privința fixării unei zile unice în care toți să celebreze sărbătoarea Paștelui, între timp, pentru a promova unitatea dintre creștinii aflați în aceeași regiune sau națiune, patriarhii sau autoritățile locale bisericești supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim și ascultând părerile celor interesați, asupra celebrării Paștelui în aceeași duminică[25].
21. Orice credincios aflat în afara regiunii sau teritoriului propriului rit se poate conforma pe deplin, în privința legii timpurilor sacre, disciplinei în vigoare în locul în care se află. În familiile de rit mixt se poate observa această lege după unul și același rit[26].
22. Clericii și călugării orientali vor celebra după prescripțiile și tradițiile disciplinei proprii Laudele divine, care din cele mai vechi timpuri s-au bucurat de mare cinste în toate Bisericile orientale[27]. De asemenea, credincioșii, urmând exemplul strămoșilor lor, să participe cu evlavie, după posibilități, la Laudele divine.
23. Patriarhului împreună cu sinodul său ori autorității supreme a fiecărei Biserici împreună cu consiliul ierarhilor le revine dreptul de a reglementa folosirea limbilor în ceremoniile liturgice precum și de a aproba traducerile textelor în limba poporului, după ce raportează Scaunului Apostolic[28].
VII. Relațiile cu frații din Bisericile despărțite
Îndatoririle Bisericilor orientale catolice față de frații despărțiți
24. Bisericile orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea deosebită de a promova unitatea tuturor creștinilor, mai ales orientali, după principiile Decretului „Despre ecumenism” promulgat de acest sfânt Conciliu, în primul rând prin rugăciune, prin exemplul vieții, prin fidelitatea plină de respect față de vechile tradiții orientale, printr-o mai profundă cunoaștere reciprocă, prin colaborare și stimă frățească față de lucruri și oameni[29].
25. De la orientalii despărțiți care, sub impulsul harului Duhului Sfânt, vin la unitatea catolică, nu se va cere mai mult decât pretinde simpla profesiune a credinței catolice. Și deoarece la ei a fost păstrată preoția validă, clericii orientali care vin la unitatea catolică au facultatea de a-și exercita puterea conferită de ordinele primite, după normele stabilite de autoritatea competentă[30].
26. Comunicarea în cele sfinte care lezează unitatea Bisericii sau implică adeziunea formală la eroare sau primejdia de rătăcire în credință, de scandal sau de indiferentism este oprită de legea divină[31]. Însă practica pastorală arată, privitor la frații orientali, că pot fi și trebuie luate în considerare anumite situații ale diferitelor persoane, în care nu se lezează unitatea Bisericii și nici nu există primejdii de evitat, ci se manifestă în mod presant necesitatea mântuirii și binele spiritual al sufletelor. De aceea, Biserica Catolică, în funcție de condițiile de timp, loc și persoane, a avut adesea și are un mod de a acționa mai blând, oferind tuturor mijloacele de mântuire și mărturia iubirii dintre creștini, prin participarea la sacramente și la alte celebrări și lucruri sacre. Ținând seama de aceasta, sfântul Conciliu, „pentru a nu fi, prin asprimea unei hotărâri, o piedică în calea celor care se mântuiesc”[32] și pentru a promova unirea cu Bisericile orientale despărțite de noi, stabilește următorul mod de a acționa.
27. Fiind stabilite principiile amintite, orientalilor care se află în bună credință despărțiți de Biserica Catolică, dacă cer din proprie inițiativă și se află în dispoziția cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinței, Euharistiei și Ungerii bolnavilor; mai mult, și catolicilor le este îngăduit să ceară aceste sacramente de la preoții necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există o necesitate sau un real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este, fizic sau moral, imposibil[33].
28. De asemenea, fiind stabilite aceleași principii, este îngăduită, din motive juste, participarea la ceremonii și lucruri sacre precum și folosirea în comun a locurilor sacre între catolici și frații orientali despărțiți[34].
29. Acest mod mai flexibil de comunicare în cele sfinte cu frații din Bisericile orientale despărțite este încredințat vigilenței și conducerii autorităților ierarhice locale pentru a reglementa relațiile între creștini prin precepte și norme adaptate și eficiente, după ce se consultă între ei și, eventual, după ce ascultă și părerea ierarhilor Bisericilor despărțite.
30. Sfântul Conciliu se bucură foarte mult de colaborarea rodnică și activă dintre Bisericile catolice orientale și occidentale și în același timp declară: toate aceste dispoziții juridice sunt stabilite pentru condițiile prezente, până când Biserica Catolică și Bisericile orientale despărțite vor ajunge la plinătatea comuniunii.
Între timp, toți creștinii, atât orientali cât și occidentali, sunt rugați stăruitor să înalțe la Dumnezeu rugi fierbinți și insistente, chiar zilnice, ca prin mijlocirea preasfintei Născătoare de Dumnezeu toți să fie una. Să se roage și pentru ca asupra atâtor creștini din toate Bisericile care, mărturisind cu tărie numele lui Cristos, suferă și sunt prigoniți, să se reverse plinătatea de întărire și mângâiere de la Duhul Sfânt Mângâietorul!
„Să ne iubim unii pe alții cu dragoste frățească, dându-ne cu cinste întâietate unii altora” (cf. Rom 12,10).
Toate cele stabilite în acest decret și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 21 noiembrie 1964
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de Ecclesiis orientalibus catholicis Orientalium Ecclesiarum (Sessio V, 21 noiem. 1964): AAS 57 (1965) 76-85.
Note
[1] Cf. LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Orientalium dignitas, 30 nov. 1894, in Leonis XIII Acta, vol.XIV, 201-202.
[2] Cf. LEON AL IX-LEA, Litt. In terra pax, an. 1053: „Ut enim”: PL 143, 744-769; INOCENȚIU AL III-LEA, Synodus Lateranensis IV, an. 1215, cap. IV: „Licet Graecos”: Conc. Oec. Decr., 211-212; Litt. Inter quatuor, 2 aug. 1206: „Postulasti postmodum”: PL 215, 964; INOCENȚIU AL IV-LEA, Ep. Cum de cetero, 27 aug. 1247; Ep. Sub catholicae, 6 mart. 1254, prooem.: Magnum Bullarium Romanum III, 340; NICOLAE AL III-LEA, Instructio Istud est memoriale, 9 oct. 1278; LEON AL X-LEA, Litt. Ap. Accepimus nuper, 18 maii 1521; PAUL AL III-LEA, Litt. Ap. Dudum, 23 dec. 1534; PIUS AL IV-LEA, Const. Romanus Pontifex, 16 febr. 1564, § 5; CLEMENT AL VIII-LEA, Const. Magnus Dominus, 23 dec. 1595, § 10: Magnum Bull. Rom., V, 2, 87-92; PAUL AL V-LEA, Const. Solet circumspecta, 10 dec. 1615, § 3: Magnum Bull. Rom., V, 4, 199; BENEDICT AL XIV-LEA, Ep. Enc. Demandatam, 24 dec. 1743, § 3; Ep. Enc. Allatae sunt, 26 iun. 1755, §§ 3, 6-19, 32; PIUS AL VI-LEA, Litt. Enc. Catholicae communionis, 24 maii 1787; PIUS AL IX-LEA, Litt. In suprema, 6 ian. 1848, § 3; Litt. Ap. Ecclesiam Christi, 26 nov. 1853; Const. Romani Pontificis, 6 ian. 1862; LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Praeclara, 20 iun. 1894, n. 7; Litt. Ap. Orientalium dignitas, 30 nov. 1894, prooem.; etc.
[3] PIUS AL XII-LEA, motu proprio Cleri sanctitati, 2 iun. 1957, can. 4.
[4] Ibid., can. 8: „fără permisiunea Scaunului Apostolic”, urmând practica secolelor precedente; de asemenea, pentru necatolicii botezați, la canonul 11 se spune: „pot îmbrățișa ritul pe care îl preferă”; în textul de față se hotărăște clar menținerea ritului pentru toți și pretutindeni: AAS 49 (1957), 438-439.
[5] Cf. LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Orientalium dignitas, 30 nov. 1894; Ep. Ap. Praeclara gratulationis, 20 iun. 1894, et documenta in nota 2 allata.
[6] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, motu proprio Orientis catholici, 15 oct. 1917; PIUS AL XI-LEA, Litt. Enc. Rerum orientalium, 8 sept. 1928, etc.
[7] Practica Bisericii Catolice din timpul lui Pius al XI-lea, Pius al XII-lea și Ioan al XXIII-lea demonstrează din belșug această orientare.
[8] Cf. Synodum Nicaenam I, can. 6: COD, 8; Constantinopolitanam I, can. 2 et 3; l.c., 27-28; Chalcedonensem, can. 28; can. 9; Constantinopolitanam IV, can. 17; can. 21; Lateranensem IV, can. 5; can. 30; Florentinam, Decr. pro Graecis; etc.
[9] Cf. Synodum Nicaenam I, can. 6; Constantinopolitanam I, can. 3; Constantinopolitanam IV, can. 17; PIUS AL XII-LEA, motu proprio Cleri sanctitati, can. 216, § 2, 1°.
[10] In Synodis Oecumenicis: Nicaena I, can. 6; Constantinopolitana I, can. 3; Constantinopolitana IV, can. 21; Lateranensi IV, can. 5; Florentina, Decr. pro. Graecis, 6 iul. 1439, § 9; Cf. PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, 2 iun. 1957, can. 219 etc.
[11] Cf. supra, nota 8.
[12] Cf. Synodum Ephesinam, can. 8; CLEMENT AL VII-LEA, Decet Romanum Pontificem, 23 febr. 1596; PIUS AL VII-LEA, Litt. Ap. In universalis Ecclesiae, 22 febr. 1807; PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, can. 324-339; Syn. Carthaginen., an. 419, can. 17.
[13] Syn. Carthaginen., an. 419, can. 17 et 57; Chalcedonensis, an. 451, can. 12; INOCENȚIU I, Litt. Et onus et honor, a.c. 415; „Nam quid sciscitaris”; NICOLAE I, Litt. Ad consulta vestra, 13 nov. 866: „A quo autem”; INOCENȚIU AL III-LEA, Litt. Rex regum, 25 febr. 1204; LEON AL XII-LEA, Const. ap. Petrus Apostolorum Princeps, 15 aug. 1824; LEON AL XIII-LEA, Litt. Ap. Christi Domini, an. 1895; PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, can. 159.
[14] Cf. INOCENȚIU AL IV-LEA, Ep. Sub catholicae, 6 mart. 1254, § 3, n. 4; Syn. Lugdunensis II, an. 1274 (professio fidei Michaelis Palaeologi Gregorio X oblata); EUGEN AL IV-LEA, in Syn. Florentina, Const. Exsultate Deo, 22 nov. 1439, § 11; CLEMENT AL VIII-LEA, Instr. Sanctissimus, 31 aug. 1595; BENEDICT AL XIV-LEA, Const. Etsi pastoralis, 26 maii 1742, § II, n. 1, § III, n. 1, etc.; Synodus Laodicena, an. 347/381, can. 48; Syn. Sisen. Armenorum, an. 1342; Synodus Libanen. Maronitarum, an. 1736, P. II, Cap. III, n. 2, et aliae Synodi particulares.
[15] Cf. S.C.S. Officii, Instr. (ad Ep. Scepusien.), an. 1783; S.C. de Prop. Fide (pro Coptis), 15 mart. 1790, n. XIII; Decr. 6 oct. 1863, C, a; S.C. pro Eccl. Orient., 1 maii 1948; S.C.S. Officii, resp. 22 apr. 1896 cum litt. 19 maii 1896.
[16] Codex Iuris Canonici, can. 782, § 4; S.C. pro Eccl. Orient., Decretum „de Sacramento Confirmationis administrando etiam fidelibus orientalibus a presbyteris latini ritus, qui hoc indulto gaudent pro fidelibus sui ritus”, 1 maii 1948.
[17] Cf. Syn. Laodicen., an. 347/381, can. 29; SF.NICEPHORUS CP., cap. 14; Syn. Duinen. Armenorum, an. 719, can. 31; sf. TEODOR STUDITUL, sermo 21; sf. NICOLAE I, Litt. Ad consulta vestra, 13 nov. 866: „In quorum Apostolorum”; „Nos cupitis”; „Quod interrogatis”; „Praeterea consulitis”; „Si die Dominico”; et Synodi particulares.
[18] Aceasta este o noutate, cel puțin acolo unde există obligația de a participa la sfânta Liturghie; de altfel, acest timp corespunde cu ziua liturgică la orientali.
[19] Cf. Canones Apostolorum, 8 et 9; Syn. Antiochena, an. 341, can. 2; TIMOTEI ALEXANDRINUL, interrogat. 3; INOCENȚIU AL III-LEA, Const. Quia divinae, 4 ian. 1215; et plurimae Synodi particulares Ecclesiarum Orientalium recentiores.
[20] Rămânând neatins caracterul teritorial al jurisdicției acest canon voiește să prevadă, pentru binele sufletelor, pluralitatea de jurisdicție asupra aceluiași teritoriu.
[21] Cf. Syn. Nicaena I, can. 18; Syn. Neocaesarien., an. 314/325, can. 12; Syn. Sardicen., an. 343, can. 8; SF. LEON, Litt. Omnium quidem, 13 ian. 444; Syn. Chalcedonen., can. 6; Syn. Constantinopolitana IV, can. 23, 26 etc.
[22] Mai multe Biserici orientale consideră subdiaconatul un ordin minor, însă motu proprio Cleri sanctitati al papei Pius al XII-lea prescrie pentru acesta obligațiile ordinelor majore. Canonul propune să se revină la vechea disciplină a fiecărei Biserici în ceea ce privește obligațiile subdiaconilor, prin derogare de la dreptul comun prevăzut în Cleri sanctitati.
[23] Cf. PIUS AL XII-LEA, motu proprio Crebrae allatae, 22 febr. 1949, can. 32, § 2, n. 5 (puterea patriarhilor de a dispensa de formă); PIUS AL XII-LEA, Cleri sanctitati, can. 267 (puterea acordată patriarhilor de a efectua sanatio in radice); S.C. ale Sf. Oficiu și ale Bisericilor orientale au permis în 1957 dispensarea de formă și operarea de sanatio pentru defect de formă (pentru 5 ani): și de către „mitropolit sau alți ordinarii ai locului… care nu au alți superiori ci sunt direct subordonați Sfântului Scaun”.
[24] Cf. sf. LEON, Litt. Quod saepissime, 15 apr. 454: „Petitionem autem”; sf. NICEPHORUS CP., cap. 13; Syn. Sergii Patriarchae, 18 sept. 1596, can. 17; PIUS AL VI-LEA, Litt. Ap. Assueto paterne, 8 apr. 1775; etc.
[25] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Const. De Sacra Liturgia.
[26] Cf. CLEMEN AL VIII-LEA, Instr. Sanctissimus, 31 aug. 1595, § 6: „Si ipsi graeci”; S.C.S. Officii, 7 iun. 1673, ad 1 et 3; 13 mart. 1727, ad 1; S.C. de Prop. Fide, Decret, 18 aug. 1913, art. 33; Decret. 14 aug. 1914, art. 27; Decret. 27 mart. 1916, art.14; S.C. pro Eccl. Orient. Decret. 1 mart. 1929, art. 36; Decret. 4 maii 1930, art. 41.
[27] Cf. Syn. Laodicen., 347/381, can. 18: Syn. Mar Issaci Chaldeorum, an. 410, can. 15; sf. NERSES, Glaien. Armenorum, an. 1166; INOCENȚIU AL IV-LEA, Ep. Sub catholicae, 6 mart. 1254, § 8; BENEDICT AL XIV-LEA, Const. Etsi pastoralis, 26 maii 1742, § 7, n. 5; Inst. Eo quamvis tempore, 4 maii 1745, §§ 42 ss.; et Synodi particulares recentiores: Armenorum (1911), Coptorum (1898), Maronitarum (1736), Rumenorum (1872), Ruthenorum (1891), Syrorum (1888).
[28] Conform tradiției orientale.
[29] După cum se spune în bullele de unire ale diferitelor Biserici orientale catolice.
[30] Obligație sinodală în ce-i privește pe frații orientali despărțiți și toate ordinele de toate gradele, de drept divin sau bisericesc.
[31] Această învățătură este urmată și în Bisericile despărțite.
[32] Sf. VASILE CEL MARE, Epistula canonica ad Amphilochium, PG 32, 669 B.
[33] Această îngăduință s-a dat pe următoarele temeiuri: 1. Validitatea sacramentelor; 2. Buna credință și dispoziția sufletească bună; 3. Necesitatea mântuirii veșnice; 4. Lipsa preotului propriu; 5. Să nu existe primejdii de evitat și adeziune expresă la greșeală.
[34] Este vorba de communicatio in sacris extrasacramentală. Conciliul îngăduie aceasta, menținând ceea ce trebuie să fie menținut.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 21.11.1964
Publicarea pe acest sit: 27.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II