Exortația apostolică postsinodală
Verbum Domini
a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
adresată episcopatului, clerului,
persoanelor consacrate și credincioșilor laici
despre cuvântul lui Dumnezeu
în viața și în misiunea Bisericii
1. „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci. Acesta este cuvântul care v-a fost vestit prin evanghelie” (1Pt 1,25; cf. Is 40,8). Cu această expresie din Scrisoarea întâi a Sfântului Petru, care preia cuvintele profetului Isaia, suntem puși în fața misterului lui Dumnezeu care se comunică pe sine însuși prin darul cuvântului său. Acest cuvânt, care rămâne în veci, a intrat în timp. Dumnezeu a rostit Cuvântul său veșnic în mod uman; Cuvântul său „s-a făcut trup” (In 1,14). Aceasta este vestea cea bună. Acesta este anunțul care străbate secolele, ajungând până la noi astăzi. A XII-a Adunare Generală Obișnuită a Sinodului Episcopilor, celebrată în Vatican între 5 și 26 octombrie 2008, a avut ca temă Cuvântul lui Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii. A fost o experiență profundă de întâlnire cu Cristos, Cuvântul Tatălui, care este prezent acolo unde doi sau trei sunt adunați în numele său (cf. Mt 18,20). Cu această exortație apostolică postsinodală primesc cu plăcere cererea părinților de a face cunoscută întregului popor al lui Dumnezeu bogăția reieșită în adunarea vaticană și indicațiile exprimate de lucrarea comună[1]. În această perspectivă intenționez să reiau ceea ce s-a elaborat de către Sinod, ținând cont de documentele prezentate: Lineamenta, Instrumentum laboris, rapoartele ante și post disceptationem și textele intervențiilor, fie cele citite în aulă, fie cele in scriptis, rapoartele cercurilor mici și discuțiile lor, mesajul final adresat poporului lui Dumnezeu și mai ales câteva propuneri specifice (Propositiones), pe care părinții sinodali le-au considerat de o importanță deosebită. În felul acesta, doresc să menționez câteva linii fundamentale pentru o redescoperire, în viața Bisericii, a cuvântului divin, izvor de reînnoire constantă, dorind în același timp ca el să devină tot mai mult inima oricărei activități ecleziale.
Pentru ca bucuria noastră să fie desăvârșită
2. Înainte de toate, aș vrea să reamintesc frumusețea și fascinația întâlnirii reînnoite cu Domnul Isus experimentată în zilele adunării sinodale. Pentru aceasta, făcându-mă ecou al părinților, mă adresez tuturor credincioșilor cu cuvintele sfântului Ioan în prima sa scrisoare: „Vă vestim viața cea veșnică ce era la Tatăl și care ni s-a arătat – ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă pentru ca și voi să aveți comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său Isus Cristos” (1In 1,2-3). Apostolul ne vorbește despre a auzi, a vedea, a pipăi și a contempla (cf. 1In 1,1) cuvântul vieții, pentru că însăși viața s-a arătat în Cristos. Și noi, chemați la comuniunea cu Dumnezeu și între noi, trebuie să fim vestitorii acestui dar. În această perspectivă kerigmatică, adunarea sinodală a fost o mărturie adusă Bisericii și lumii despre cât de frumoasă este întâlnirea cu cuvântul lui Dumnezeu în comuniunea eclezială. De aceea, îi îndemn pe toți credincioșii să redescopere întâlnirea personală și comunitară cu Cristos, Cuvântul vieții care s-a făcut vizibil, și să devină vestitorii săi pentru ca darul vieții divine, comuniunea, să se extindă tot mai mult în toată lumea. De fapt, participarea la viața lui Dumnezeu, Treime de iubire, este bucurie deplină (cf. 1In 1,4). Și este dar și misiune a Bisericii, de care nu se poate face abstracție în comunicarea bucuriei care vine din întâlnirea cu persoana lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu prezent în mijlocul nostru. Într-o lume care adesea îl simte pe Dumnezeu ca superfluu sau străin, noi mărturisim, asemenea lui Petru, că numai el are „cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Nu există prioritate mai mare decât aceasta: a-i redeschide omului de astăzi accesul la Dumnezeu, la Dumnezeul care vorbește și ne comunică iubirea sa ca să avem viață din belșug (cf. In 10,10).
De la „Dei Verbum” la Sinodul despre cuvântul lui Dumnezeu
3. Cu cea de-a XII-a Adunare Generală Obișnuită a Sinodului Episcopilor despre cuvântul lui Dumnezeu suntem conștienți că am pus ca temă, într-un anumit sens, însăși inima vieții creștine, în continuitate cu precedenta adunare sinodală despre Euharistie ca izvor și culme a vieții și a misiunii Bisericii. De fapt, Biserica se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu, se naște și trăiește din el[2]. De-a lungul secolelor, in istoria sa, poporul lui Dumnezeu și-a găsit mereu în el forța sa, iar comunitatea eclezială crește și astăzi în ascultarea, în celebrarea și în studierea cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie recunoscut că în ultimele decenii viața eclezială și-a mărit sensibilitatea în jurul acestei teme, cu referință deosebită la revelația creștină, la tradiția vie și la Sfânta Scriptură. Începând cu pontificatul papei Leon al XIII-lea, se poate spune că a existat un crescendo de intervenții menite să conștientizeze mai mult importanța cuvântului lui Dumnezeu și a studiilor biblice în viața Bisericii[3], cu punctul său culminant în Conciliul Vatican II și, mai ales, cu promulgarea constituției dogmatice despre revelația divină Dei Verbum. Ea reprezintă o piatră de hotar în drumul eclezial: „Părinții sinodali… recunosc cu suflet bucuros marile binefaceri aduse de acest document vieții Bisericii, la nivel exegetic, teologic, spiritual, pastoral și ecumenic”[4]. Îndeosebi a crescut în acești ani conștiința „orizontului trinitar și istorico-salvific al revelației”[5] în care trebuie recunoscut Isus Cristos, ca „mediator și plinătate a întregii revelații”[6]. Biserica mărturisește fără încetare tuturor generațiilor că el, „prin toată prezența și manifestarea sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, împlinește și desăvârșește revelația”[7].
Este cunoscut de noi toți marele impuls pe care constituția dogmatică Dei Verbum l-a dat pentru redescoperirea cuvântului lui Dumnezeu în viața Bisericii, pentru reflecția teologică despre revelația divină și pentru studiul Sfintei Scripturi. Nu puține au fost nici intervențiile magisteriului eclezial cu privire la aceste materii în ultimii 40 de ani[8]. Biserica, având conștiința continuității propriului drum sub conducerea Duhului Sfânt, cu celebrarea acestui Sinod s-a simțit chemată să aprofundeze ulterior tema despre cuvântul divin, fie ca verificare a realizării indicațiilor conciliare, fie pentru a înfrunta noile provocări pe care timpul prezent le pune celor care cred în Cristos.
Sinodul Episcopilor despre cuvântul lui Dumnezeu
4. În cea de-a XII-a Adunare Sinodală, păstorii care provin din toată lumea s-au adunat în jurul cuvântului lui Dumnezeu și au pus în centrul adunării în mod simbolic textul Bibliei, pentru a redescoperi ceea ce în cotidian riscăm să considerăm că este clar: faptul că Dumnezeu vorbește și răspunde la întrebările noastre[9]. Împreună am ascultat și am celebrat cuvântul Domnului. Ne-am povestit reciproc ceea ce Domnul realizează în poporul lui Dumnezeu, împărtășind speranțe și preocupări. Toate acestea ne-au făcut conștienți că putem aprofunda raportul nostru cu cuvântul lui Dumnezeu numai în interiorul acelui „noi” al Bisericii, în ascultarea și în primirea reciprocă. De aici provine recunoștința pentru mărturiile despre viața eclezială în diferitele părți ale lumii, reieșite din diversele intervenții în aulă. În același mod a fost emoționant și să-i ascultăm pe delegații fraterni, care au primit invitația de a participa la întâlnirea sinodală. Mă gândesc îndeosebi la meditația pe care ne-a oferit-o Sanctitatea sa Bartolomeu I, patriarh ecumenic de Constantinopol, față de care părinții sinodali au exprimat profundă recunoștință[10]. În afară de aceasta, pentru prima dată Sinodul Episcopilor a voit să invite și un rabin, ca să ne dăruiască o mărturie prețioasă despre Sfintele Scripturi ebraice, care sunt, deopotrivă, parte din Sfintele noastre Scripturi[11].
Așa cum am putut constata cu bucurie și recunoștință, „în Biserică există Rusalii și astăzi – adică ea vorbește în multe limbi, și aceasta nu numai în sensul exterior al faptului de a fi reprezentate în ea toate marile limbi din lume, ci mai mult, în sens mai profund: în ea sunt prezente multiplele moduri ale experienței lui Dumnezeu și a lumii, bogăția culturilor și numai așa apare vastitatea existenței umane și, pornind de la ea, vastitatea cuvântului lui Dumnezeu”[12]. În afară de aceasta, am putut constata și Rusalii încă în mișcare; diferite popoare așteaptă încă să fie vestit cuvântul lui Dumnezeu în propria lor limbă și în propria lor cultură.
Apoi cum să nu amintim că în timpul întregului Sinod ne-a însoțit mărturia apostolului Paul! Într-adevăr, a fost providențial ca a XII-a Adunare Generală Obișnuită să fie ținută chiar în cadrul anului dedicat figurii marelui apostol al neamurilor, cu ocazia împlinirii a două mii de ani de la nașterea sa. Existența lui a fost caracterizată total de zelul pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. Cum să nu simțim în inima noastră cuvintele sale vibrante referitoare la misiunea sa de vestitor al cuvântului divin: „Toate le fac pentru evanghelie” (1Cor 9,23); „De fapt – scrie el în Scrisoarea către Romani – eu nu mă rușinez de evanghelie, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede” (1,16). Atunci când reflectăm la cuvântul lui Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii nu putem să nu ne gândim la Sfântul Paul și la viața sa dăruită pentru a răspândi tuturor neamurilor vestea mântuirii lui Cristos.
Prologul Evangheliei după Ioan drept călăuză
5. Prin această exortație apostolică doresc ca rezultatele Sinodului să aibă o influență eficientă asupra vieții Bisericii: asupra raportului personal cu Sfintele Scripturi, asupra interpretării lor în liturgie și în cateheză, precum și în cercetarea științifică, pentru ca Biblia să nu rămână un cuvânt din trecut, ci un cuvânt viu și actual. În acest scop, intenționez să prezint și să aprofundez rezultatele Sinodului făcând referință constantă la Prologul Evangheliei după Ioan (In 1,1-18), în care ne este comunicat fundamentul vieții noastre: Cuvântul, care la început este la Dumnezeu, s-a făcut trup și și-a așezat locuința în mijlocul nostru (cf. In 1,14). Este vorba despre un text minunat, care oferă o sinteză a întregii credințe creștine. Din experiența personală de întâlnire și de urmare a lui Cristos, Ioan, pe care tradiția îl identifică cu „discipolul pe care îl iubea Isus” (In 13,23; 20,2; 21,7.20), „a scos o certitudine intimă: Isus este Înțelepciunea lui Dumnezeu întrupată, este Cuvântul său veșnic făcut om muritor”[13]. Cel care „a văzut și a crezut” (In 20,8) să ne ajute și pe noi să ne rezemăm capul pe pieptul lui Cristos (cf. In 13,25), din care au izvorât sânge și apă (cf. In 19,34), simboluri ale sacramentelor Bisericii. Urmând exemplul apostolului Ioan și al celorlalți autori inspirați, să ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt pentru a putea iubi tot mai mult cuvântul lui Dumnezeu.
Verbum Dei
„La început era Cuvântul,
și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu…
și Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,1.14)
Dumnezeu în dialog
6. Noutatea revelației biblice constă în faptul că Dumnezeu se face cunoscut în dialogul pe care dorește să-l aibă cu noi[14]. Constituția dogmatică Dei Verbum a expus această realitate, recunoscând că „Dumnezeu cel nevăzut, în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni și intră în relație cu ei pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu el”[15]. Dar încă n-am înțelege suficient mesajul din Prologul Sfântului Ioan dacă ne-am opri la constatarea că Dumnezeu ni se comunică nouă cu iubire. În realitate, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care „toate au luat ființă” (In 1,3) și care „s-a făcut trup” (In 1,14), este același care se află „la început” (In 1,1). Dacă aici observăm o aluzie la începutul cărții Genezei (cf. Gen 1,1), în realitate suntem puși în fața unui început cu caracter absolut și care ne relatează viața intimă a lui Dumnezeu. Prologul lui Ioan ne pune în fața faptului că Logosul este realmente dintotdeauna, și dintotdeauna el însuși este Dumnezeu. Așadar, nu a existat niciodată în Dumnezeu un timp în care să nu fie Logosul. Cuvântul preexistent creației. De aceea, în inima vieții divine este comuniunea, este darul absolut. „Dumnezeu este iubire” (1In 4,16) va spune în altă parte același apostol, indicând cu aceasta „chipul creștin al lui Dumnezeu și, în consecință, chipul omului și al drumului său”[16]. Dumnezeu ni se face cunoscut nouă ca mister de iubire infinită în care Tatăl din veșnicie exprimă Cuvântul său în Duhul Sfânt. De aceea, Cuvântul, care de la început este la Dumnezeu și este Dumnezeu, ni-l revelează pe Dumnezeu însuși în dialogul de iubire dintre persoanele divine și ne invită să participăm la el. De aceea, făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu iubire, putem să ne înțelegem pe noi înșine numai în primirea Cuvântului și în docilitatea față de lucrarea Duhului Sfânt. În lumina revelației realizată de Cuvântul divin se clarifică definitiv enigma condiției umane.
Analogia cuvântului lui Dumnezeu
7. Din aceste considerații care provin din meditația asupra misterului creștin exprimat în Prologul lui Ioan este necesar acum să vedem ceea ce a fost afirmat de părinții sinodali în privința diferitelor modalități cu care noi folosim expresia „cuvântul lui Dumnezeu”. S-a vorbit pe bună dreptate despre o simfonie a cuvântului, despre un cuvânt unic care se exprimă în diferite moduri: „un cântec pe mai multe voci”[17]. Părinții sinodali au vorbit în această privință despre o folosire analogică a limbajului uman cu referință la cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, această expresie, dacă pe de o parte se referă la comunicarea de sine însuși pe care o face Dumnezeu, pe de altă parte asumă semnificații diferite care trebuie considerate cu atenție și relaționate între ele, atât din punctul de vedere al reflecției teologice, cât și al folosirii pastorale. Așa cum ne arată în mod clar Prologul lui Ioan, Logosul indică la origine Cuvântul veșnic, adică pe Fiul unicul născut, născut de Tatăl mai înainte de toate secolele și de o ființă cu el: Cuvântul era la Dumnezeu, Cuvântul era Dumnezeu. Însă tot acest Cuvânt, afirmă Sfântul Ioan, „s-a făcut trup” (In 1,14); de aceea Isus Cristos, născut din Maria Fecioară, este realmente Cuvântul lui Dumnezeu făcut de aceeași ființă cu noi. Așadar, expresia „Cuvântul lui Dumnezeu” indică aici persoana lui Isus Cristos, Fiul veșnic al Tatălui, făcut om.
În afară de aceasta, dacă în centrul revelației divine este evenimentul lui Cristos, trebuie recunoscut și că însăși creația, liber naturae, este în mod esențial parte din această simfonie pe mai multe voci în care cuvântul unic se exprimă. În același mod, mărturisim că Dumnezeu a comunicat cuvântul său în istoria mântuirii, a făcut să se audă glasul său; cu puterea Duhului său „a vorbit prin profeți”[18]. Cuvântul divin, prin urmare, se exprimă de-a lungul întregii istorii a mântuirii și are plinătatea sa în misterul întrupării, morții și învierii Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, cuvânt al lui Dumnezeu este cel predicat de apostoli, ascultând de porunca lui Isus Înviat: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). De aceea, cuvântul lui Dumnezeu este transmis în tradiția vie a Bisericii. În sfârșit, cuvântul lui Dumnezeu atestat și inspirat în mod divin este Sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament. Toate acestea ne fac să înțelegem pentru ce în Biserică venerăm mult Sfintele Scripturi, deși credința creștină nu este o „religie a cărții”: creștinismul este „religia cuvântului lui Dumnezeu”, nu a „unui cuvânt scris și mut, ci a Cuvântului întrupat și viu”[19]. De aceea, Scriptura trebuie proclamată, ascultată, citită, primită și trăită ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, pe urma tradiției apostolice de care este inseparabilă[20].
Așa cum au afirmat părinții sinodali, realmente ne aflăm în fața unei folosiri analogice a expresiei „cuvântul lui Dumnezeu”, de care trebuie să fim conștienți. De aceea, credincioșii trebuie să fie mai mult educați să perceapă diferitele semnificații și să-i înțeleagă sensul unitar. Și din punct de vedere teologic este necesar să se aprofundeze articulația diferitelor semnificații ale acestei expresii, pentru a străluci mai bine unitatea planului divin și centralitatea persoanei lui Cristos în el[21].
Dimensiunea cosmică a cuvântului
8. Conștienți de semnificația fundamentală a cuvântului lui Dumnezeu cu referință la Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu făcut trup, unic mântuitor și mijlocitor între Dumnezeu și om[22], și ascultând acest cuvânt, suntem conduși de revelația biblică să recunoaștem că el este fundamentul întregii realități. Prologul Sfântului Ioan afirmă, cu referință la Logosul divin, că „toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există” (In 1,3); și în Scrisoarea către Coloseni se afirmă cu referință la Cristos, „primul născut din toată creația” (1,15), că „toate au fost făcute prin el și pentru el” (1,16). Și autorul Scrisorii către Evrei amintește că „prin credință, înțelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (11,3).
Această veste este pentru noi un cuvânt eliberator. De fapt, afirmațiile din Scripturi arată că tot ceea ce există nu este rod al unei întâmplări iraționale, ci este voit de Dumnezeu, este în cadrul planului său, în centrul căruia se află oferta de a participa la viața divină în Cristos. Creația se naște din Logos și poartă în mod indelebil urma Rațiunii creatoare care ordonează și conduce. Despre această certitudine fericită cântă psalmii: „Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile și prin suflarea gurii lui toate oștirile sale” (Ps 33,6); de asemenea, „căci el a spus și toate s-au făcut, el a poruncit și toate au fost create” (Ps 33,9). Întreaga realitate exprimă acest mister: „Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale” (Ps 19,2). Pentru aceasta, aceeași Sfântă Scriptură ne invită să-l cunoaștem pe Creator privind creația (cf. Înț 13,5; Rom 1,19-20). Tradiția gândirii creștine a știut să aprofundeze acest element-cheie al simfoniei cuvântului, când, de exemplu, Sfântul Bonaventura, care împreună cu marea tradiție a părinților greci vede toate posibilitățile creației în Logos[23], afirmă că „orice creatură este cuvânt al lui Dumnezeu, deoarece îl proclamă pe Dumnezeu”[24]. Constituția dogmatică Dei Verbum a sintetizat această realitate declarând că „Dumnezeu, care creează și ține toate prin cuvântul său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine”[25].
Crearea omului
9. Așadar, realitatea se naște din cuvânt, drept creatura Verbi, și totul este chemat să slujească acest cuvânt. Creația este locul în care se dezvoltă toată istoria iubirii dintre Dumnezeu și creatura sa; de aceea, mântuirea omului este stimulentul a toate. Contemplând cosmosul în perspectiva istoriei mântuirii, suntem duși să descoperim poziția unică și singulară ocupată de om în creație: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat: bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27). Acest lucru ne permite să recunoaștem pe deplin darurile prețioase primite de la Creator: valoarea propriului trup, darul rațiunii, al libertății și al conștiinței. În asta găsim și ceea ce tradiția filozofică numește „lege naturală”[26]. De fapt, „orice ființă umană care are acces la conștiință și la responsabilitate experimentează o chemare interioară de a săvârși binele”[27] și deci de a evita răul. Așa cum amintește Sfântul Toma de Aquino, pe acest principiu se întemeiază și toate celelalte precepte ale legii naturale[28]. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ne face, înainte de toate, să stimăm exigența de a trăi conform acestei legi „scrise în inimă” (cf. Rom 2,15; 7,23)[29]. Apoi, Isus Cristos le dă oamenilor legea nouă, legea evangheliei, care asumă și realizează eminent legea naturală, eliberându-ne de legea păcatului, din cauza căruia, așa cum spune Sfântul Paul, „în mine, în trupul meu, nu locuiește nimic bun, pentru că voința este prezentă, dar puterea de a face binele, nu” (Rom 7,18), și le dăruiește oamenilor, prin har, participarea la viața divină și capacitatea de a depăși egoismul[30].
Realismul cuvântului
10. Cel care cunoaște cuvântul divin cunoaște pe deplin și semnificația fiecărei creaturi. De fapt, dacă toate lucrurile „subzistă” în cel care este „mai înainte de toate” (cf. Col 1,17), atunci cel care construiește propria viață pe cuvântul său zidește într-adevăr în mod solid și durabil. Cuvântul lui Dumnezeu ne determină să schimbăm conceptul nostru de realism: realist este cel care recunoaște în cuvântul lui Dumnezeu fundamentul a toate[31]. De acest lucru avem nevoie în mod deosebit în timpul nostru, în care multe lucruri în care se are încredere pentru a construi viața, în care există tentația de a-și pune propria speranță, revelează caracterul lor efemer. Avuția, plăcerea și puterea se dovedesc, mai devreme sau mai târziu, incapabile să împlinească aspirațiile cele mai profunde ale inimii omului. De fapt, el, pentru a edifica propria viață, are nevoie de temelii solide, care rămân și atunci când certitudinile umane dispar. În realitate, deoarece „cuvântul tău, Doamne, rămâne în veci, neschimbat precum cerul” și fidelitatea Domnului dăinuie „din neam în neam” (Ps 119,89-90), cel care construiește pe acest cuvânt zidește casa propriei vieți pe stâncă (cf. Mt 7,24). Fie ca inima noastră să-i poată spune lui Dumnezeu în fiecare zi: „Tu ești locul meu de refugiu și scutul meu, mi-am pus toată speranța în cuvântul tău” (Ps 119,114) și, asemenea Sfântului Petru, să putem acționa în fiecare zi încrezându-ne în Domnul Isus: „La cuvântul tău voi arunca năvoadele” (Lc 5,5).
Cristologia cuvântului
11. Din acest mod de a privi la realitate ca lucrare a Preasfintei Treimi, prin Cuvântul divin, putem înțelege cuvintele autorului Scrisorii către Evrei: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și lumea” (1,1-2). Este foarte frumos să observăm cum deja întregul Vechi Testament ni se prezintă nouă ca istorie în care Dumnezeu comunică cuvântul său: de fapt, „încheind un legământ cu Abraham (cf. Gen 15,18) și, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), el s-a revelat prin cuvinte și fapte poporului pe care și-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat și viu, în așa fel încât Israel să cunoască din experiență care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii și, vorbind Dumnezeu însuși prin gura profeților, poporul să înțeleagă tot mai adânc și mai limpede aceste căi și să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17)”[32].
Această condescendență a lui Dumnezeu se împlinește în mod invincibil în întruparea Cuvântului. Cuvântul veșnic care se exprimă în creație și care se comunică în istoria mântuirii a devenit în Cristos un om, „născut din femeie” (Gal 4,4). Aici, cuvântul nu se exprimă înainte de toate într-un discurs, în concepte sau reguli. Aici suntem puși în fața persoanei înseși a lui Isus. Istoria sa unică și singulară este cuvântul definitiv pe care Dumnezeu îl spune omenirii. De aici se înțelege pentru ce „la începutul faptului de a fi creștin nu se găsește o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă”[33]. Reînnoirea acestei întâlniri și a acestei conștiințe generează în inima celor care cred uimirea față de inițiativa divină pe care omul, cu propriile capacități raționale și cu propria imaginație, n-ar fi putut niciodată s-o conceapă. Este vorba despre o noutate nemaiauzită și omenește de neconceput: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,14a). Aceste expresii nu indică o figură retorică, ci o experiență trăită! Cel care ne-o prezintă este Sfântul Ioan, martor ocular: „Iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In 1,14b). Credința apostolică mărturisește că veșnicul Cuvânt s-a făcut unul dintre noi. Cuvântul divin se exprimă într-adevăr în cuvinte omenești.
12. Tradiția patristică și medievală, contemplând această „cristologie a cuvântului”, a folosit o expresie sugestivă: cuvântul s-a abreviat[34]. „Părinții Bisericii, în traducerea lor greacă a Vechiului Testament, găseau un cuvânt al profetului Isaia, pe care și Sfântul Paul îl citează pentru a arăta că noile căi ale lui Dumnezeu au fost deja prevestite în Vechiul Testament. Acolo se citea: „Dumnezeu a făcut scurt cuvântul său, l-a prescurtat” (Is 10,23; Rom 9,28)… Însuși Fiul este Cuvântul, este Logosul: Cuvântul veșnic s-a făcut mic – așa de mic, încât să intre într-o iesle. S-a făcut prunc, pentru a deveni pentru noi posibil de înțeles”[35]. Acum, cuvântul nu numai că poate fi auzit, nu numai că are o voce, acum cuvântul are un chip, pe care deci îl putem vedea: Isus din Nazaret[36].
Urmând relatarea evangheliilor, observăm că aceeași omenitate a lui Isus se arată în toată singularitatea sa, chiar cu referință la cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, el realizează în omenitatea sa perfectă voința Tatălui clipă de clipă; Isus ascultă glasul lui și se supune cu toată ființa sa; el îl cunoaște pe Tatăl și respectă cuvântul său (cf. In 8,55); ne relatează lucrurile Tatălui (cf. In 12,50); „cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor” (In 17,8). De aceea, Isus arată că este Logosul divin care ni se dăruiește nouă, dar și noul Adam, omul adevărat, cel care împlinește în fiecare clipă nu voința proprie, ci pe cea a Tatălui. El „creștea în înțelepciune, statură și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,52). În mod perfect, ascultă, realizează în sine și ne comunică nouă cuvântul divin (cf. Lc 5,1).
În sfârșit, misiunea lui Isus își are împlinirea în misterul pascal: aici suntem puși în fața „cuvântului crucii” (1Cor 1,18). Cuvântul amuțește, devine tăcere mortală, deoarece s-a „spus” până la tăcere, nereținând nimic din ceea ce trebuia să ne comunice. În mod sugestiv, părinții Bisericii, contemplând acest mister, pun pe buzele Născătoarei de Dumnezeu această expresie: „Este fără cuvânt Cuvântul Tatălui, care a făcut orice creatură care vorbește; fără viață sunt ochii stinși ai celui la cuvântul și la semnul căruia se mișcă tot ceea ce are viață”[37]. Aici într-adevăr ne este comunicată iubirea „mai mare”, aceea care-și dă viața pentru prietenii săi (cf. In 15,13).
În acest mare mister, Isus se manifestă drept cuvântul noului și veșnicului legământ: libertatea lui Dumnezeu și libertatea omului s-au întâlnit definitiv în trupul său răstignit, într-un legământ indisolubil, valabil pentru totdeauna. Isus însuși la Ultima Cină, la instituirea Euharistiei, a vorbit despre „noul și veșnicul legământ”, încheiat în sângele său vărsat (cf. Mt 26,28; Mc 14,24; Lc 22,20), arătându-se ca adevăratul miel jertfit, în care se împlinește eliberarea definitivă din sclavie[38].
În misterul prealuminos al învierii, această tăcere a cuvântului se manifestă în semnificația sa autentică și definitivă. Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, răstignit și înviat, este Stăpânul tuturor lucrurilor; el este Învingătorul, Pantocratorul și toate lucrurile sunt astfel reunite sub un singur cap pentru totdeauna în el (cf. Ef 1,10). Așadar, Cristos este „lumina lumii” (In 8,12), acea lumină care „strălucește în întuneric” (In 1,5) și pe care întunericul n-a învins-o (cf. In 1,5). Aici înțelegem pe deplin semnificația Psalmului 119: „Cuvântul tău e făclie pentru pașii mei și lumină pentru cărările mele” (v. 105); Cuvântul care învie este această lumină definitivă pe drumul nostru. Creștinii au avut încă de la început conștiința că, în Cristos, cuvântul lui Dumnezeu este prezent ca persoană. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata lumină de care omul are nevoie. Da, în înviere Fiul lui Dumnezeu a răsărit ca lumină a lumii. Acum, trăind cu el și prin el, putem trăi în lumină.
13. Ajunși, ca să spunem așa, la inima „cristologiei cuvântului”, este important de subliniat unitatea planului divin în Cuvântul întrupat: pentru aceasta, Noul Testament ne prezintă misterul pascal în acord cu Sfintele Scripturi, ca împlinire intimă a lor. Sfântul Paul, în Scrisoarea întâi către Corinteni, afirmă că Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre „după Scripturi” (15,3) și că a înviat a treia zi „după Scripturi” (15,4). Cu asta, apostolul pune evenimentul morții și învierii Domnului în relație cu vechea alianță a lui Dumnezeu cu poporul său. Ba chiar ne face să înțelegem că această istorie primește de la el logica și adevărata sa semnificație. În misterul pascal se împlinesc „cuvintele Scripturii, adică această moarte realizată după Scripturi este un eveniment care poartă în sine un logos, o logică: moartea lui Cristos mărturisește că cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut până la capăt «trup», «istorie» umană”[39]. Și învierea lui Isus are loc „a treia zi după Scripturi”; deoarece, conform interpretării iudaice, putrezirea începea a treia zi după moarte, cuvântul Scripturii se împlinește în Isus care învie înainte de a începe putrezirea. În felul acesta, Sfântul Paul, transmițând fidel învățătura apostolilor (cf. 1Cor 15,3), subliniază că victoria lui Cristos asupra morții are loc prin puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu. Această putere divină aduce speranță și bucurie: în definitiv, acesta este conținutul eliberator al revelației pascale. La Paști, Dumnezeu se revelează pe sine însuși și puterea iubirii trinitare care elimină forțele distrugătoare ale răului și morții.
Amintind aceste elemente esențiale ale credinței noastre, putem astfel să contemplăm unitatea profundă dintre creație și noua creație și a întregii istorii a mântuirii în Cristos. Exprimându-ne printr-o imagine, putem asemăna cosmosul cu o „carte” – așa spunea și Galileo Galilei -, considerându-l ca „opera unui autor care se exprimă prin «simfonia» creației. În interiorul acestei simfonii se găsește, la un moment dat, ceea ce în limbaj muzical s-ar numi «solo», o temă încredințată unui singur instrument sau unei singure voci; și este așa de important, încât de el depinde semnificația întregii opere. Acest «solo» este Isus… Fiul Omului rezumă în sine pământul și cerul, creația și Creatorul, trupul și Duhul. Este centrul cosmosului și al istoriei, pentru că în el se unesc fără să se amestece autorul și opera sa”[40].
Dimensiunea escatologică a cuvântului lui Dumnezeu
14. Biserica exprimă cu toate acestea conștiința că este cu Isus Cristos în fața cuvântului definitiv al lui Dumnezeu; el este „cel dintâi și cel de pe urmă” (Ap 1,17). El a dat creației și istoriei sensul său definitiv; pentru aceasta suntem chemați să trăim timpul, să locuim în creația lui Dumnezeu în acest ritm escatologic al cuvântului; „economia creștină a mântuirii, fiind legământ nou și definitiv, nu va trece niciodată și nu mai este de așteptat nicio nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 și Tit 2,13)”[41]. De fapt, așa cum au amintit părinții în timpul Sinodului, „specificul creștinismului se manifestă în evenimentul Isus Cristos, culme a revelației, împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu și mijlocitor al întâlnirii dintre om și Dumnezeu. El «care ni l-a revelat pe Dumnezeu» (In 1,18) este cuvântul unic și definitiv încredințat omenirii”[42]. Sfântul Ioan al Crucii a exprimat acest adevăr în mod minunat: „Din momentul în care ni l-a dăruit pe Fiul său, care este cuvântul său unic și definitiv, ne-a spus totul dintr-o singură dată în acest singur cuvânt și nu mai are nimic de spus… De fapt, ceea ce într-o zi spunea parțial profeților, a spus totul în Fiul său, dăruindu-ne acest tot care este Fiul său. De aceea, cine ar vrea să-l mai întrebe pe Domnul și să-i ceară viziuni sau revelații nu numai că ar comite o nesăbuință, ci l-ar ofensa pe Dumnezeu, pentru că nu-și îndreaptă privirea numai spre Cristos și caută lucruri diferite și noutăți”[43].
Prin urmare, Sinodul a recomandat „să fie ajutați credincioșii să deosebească bine cuvântul lui Dumnezeu de revelațiile private”[44], al căror rol „nu este acela… de «a completa» revelația definitivă a lui Cristos, ci de a ajuta la trăirea ei mai deplin într-o epocă istorică determinată”[45]. Valoarea revelațiilor private este în mod esențial diferită de unica revelație publică: aceasta cere credința noastră; de fapt, în ea, prin intermediul cuvintelor omenești și al medierii comunității vii a Bisericii, Dumnezeu însuși ne vorbește nouă. Criteriul pentru adevărul unei revelații private este orientarea sa spre Cristos însuși. Când ea ne îndepărtează de el, atunci cu siguranță nu vine de la Duhul Sfânt, care ne conduce în interiorul evangheliei, și nu în afara ei. Revelația privată este un ajutor pentru această credință și se manifestă ca fiind credibilă tocmai pentru că face trimitere la unica revelație publică. Pentru aceasta, aprobarea ecleziastică a unei revelații private indică în mod esențial că respectivul mesaj nu conține nimic care să contrasteze cu credința și bunele moravuri; este permis de a-l face public, și credincioșii sunt autorizați să-și dea adeziunea lor în formă prudentă. O revelație privată poate introduce noi accente, poate face să apară noi forme de pietate sau poate să aprofundeze forme vechi de pietate. Ea nu poate avea un caracter profetic sigur (cf. 1Tes 5,19-21) și poate să fie un ajutor bine-venit pentru a înțelege și a trăi mai bine evanghelia în timpul actual; de aceea, nu trebuie neglijat. Este un ajutor care este oferit, dar care nu e obligatoriu să fie folosit. În orice caz, trebuie să fie vorba despre o hrană a credinței, a speranței și a carității, care reprezintă pentru toți calea permanentă a mântuirii[46].
Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt
15. După ce ne-am oprit asupra cuvântului ultim și definitiv al lui Dumnezeu spus lumii, este necesar acum să amintim de misiunea Duhului Sfânt în raport cu cuvântul divin. De fapt, nu există nicio înțelegere autentică a revelației creștine în afara acțiunii Mângâietorului. Asta depinde de faptul că această comunicare de sine însuși pe care o face Dumnezeu implică mereu relația dintre Fiul și Duhul Sfânt, pe care, de fapt, Irineu din Lyon o numește „cele două mâini ale Tatălui”[47]. De altfel, Sfânta Scriptură ne indică prezența Duhului Sfânt în istoria mântuirii și în mod deosebit în viața lui Isus, care este zămislit de Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,18; Lc 1,35); la începutul misiunii sale publice, pe malurile Iordanului, îl vede coborând asupra sa sub chip de porumbel (cf. Mt 3,16); tot în acest Duh, Isus acționează, vorbește și tresaltă de bucurie (cf. Lc 10,21); și în Duhul Sfânt el se oferă pe sine însuși (cf. Evr 9,14). Pe la sfârșitul misiunii sale, conform relatării evanghelistului Ioan, Isus însuși pune în relație clară dăruirea vieții sale cu trimiterea Duhului la ai săi (cf. In 16,7). Apoi, Isus înviat, purtând în trupul său semnele pătimirii, îl revarsă pe Duhul Sfânt (cf. In 20,22), făcându-i pe ai săi părtași la însăși misiunea sa (cf. In 20,21). Duhul Sfânt îi va învăța pe discipoli toate și le va aminti tot ceea ce a spus Cristos (cf. In 14,26), pentru că el, Duhul Adevărului (cf. In 15,26), îi va conduce pe discipoli la tot adevărul (cf. In 16,13). În sfârșit, așa cum se citește în Faptele Apostolilor, Duhul coboară asupra celor doisprezece adunați în rugăciune împreună cu Maria în ziua de Rusalii (cf. 2,1-4) și-i însuflețește la misiunea de a anunța tuturor popoarelor vestea cea bună[48].
Așadar, cuvântul lui Dumnezeu se exprimă în cuvinte omenești grație lucrării Duhului Sfânt. Misiunea Fiului și cea a Duhului Sfânt sunt inseparabile și constituie o unică economie a mântuirii. Duhul care acționează în întruparea Cuvântului în sânul Fecioarei Maria este același care-l conduce pe Isus de-a lungul întregii sale misiuni și care este promis discipolilor. Același Duh, care a vorbit prin intermediul profeților, susține și inspiră Biserica în misiunea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu și în predicarea apostolilor; în sfârșit, este acest Duh care-i inspiră pe autorii Sfintelor Scripturi.
16. Conștienți de acest orizont pneumatologic, părinții sinodali au voit să amintească importanța acțiunii Duhului Sfânt în viața Bisericii și în inima credincioșilor în raport cu Sfânta Scriptură[49]: fără acțiunea eficace a „Duhului Adevărului” (In 14,16) nu ne este dat să înțelegem cuvintele Domnului. Așa cum amintește tot Sfântul Irineu: „Cei care nu sunt părtași ai Duhului Sfânt nu iau de la sânul mamei lor (Biserica) hrana vieții, ei nu primesc nimic de la izvorul cel mai curat care curge din trupul lui Cristos”[50]. Așa cum cuvântul lui Dumnezeu vine la noi în trupul lui Cristos, în trupul euharistic și în trupul Scripturilor prin acțiunea Duhului Sfânt, tot așa el poate să fie primit și înțeles cu adevărat numai grație aceluiași Duh. Marii scriitori din tradiția creștină sunt unanimi în a considera rolul Duhului Sfânt în raportul pe care credincioșii trebuie să-l aibă cu Scripturile. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că Scriptura „are nevoie de revelația Duhului, pentru ca, descoperind adevăratul sens al lucrurilor care se află cuprinse în ea, să scoatem un profit îmbelșugat”[51]. Și Sfântul Ieronim este ferm convins că „nu putem ajunge să înțelegem Scriptura fără ajutorul Duhului Sfânt care a inspirat-o”[52]. Apoi, Sfântul Grigore cel Mare subliniază în mod sugestiv lucrarea aceluiași Duh în formarea și în interpretarea Bibliei: „El însuși a creat cuvintele, sfintele testamente, el însuși le-a deslușit”[53]. Riccardo de San Vittore amintește că este nevoie de „ochi de porumbel”, luminați și instruiți de Duhul, pentru a înțelege textul sacru[54].
Aș vrea să mai subliniez cât este de semnificativă mărturia pe care o găsim cu privire la relația dintre Duhul Sfânt și Scriptură în textele liturgice, unde cuvântul lui Dumnezeu este proclamat, ascultat și explicat credincioșilor. Este cazul unor vechi rugăciuni care în formă de epicleză îl invocă pe Duhul Sfânt înainte de proclamarea lecturilor: „Trimite pe Duhul tău Sfânt, Mângâietorul, în sufletele noastre și fă-ne să înțelegem Scripturile inspirate de el; și dă-mi mie să le interpretez în manieră demnă, ca să scoată profit credincioșii adunați aici”. În același mod, găsim rugăciuni care, la sfârșitul omiliei, din nou îl invocă pe Dumnezeu pentru darul Duhului asupra credincioșilor: „Dumnezeule mântuitor,… te implorăm pentru acest popor: trimite asupra lui pe Duhul Sfânt; Domnul Isus să vină ca să-l viziteze, să vorbească minților tuturor și să dispună inimile la credință și să conducă la tine sufletele noastre, Dumnezeule al Milostivirilor”[55]. Din toate acestea putem înțelege bine pentru ce nu se poate ajunge la înțelegerea sensului cuvântului dacă nu se primește acțiunea Mângâietorului în Biserică și în inimile credincioșilor.
Tradiția și Scriptura
17. Reafirmând legătura profundă dintre Duhul Sfânt și cuvântul lui Dumnezeu, am pus și bazele pentru a înțelege sensul și valoarea decisivă a tradiției vii și a Sfintelor Scripturi în Biserică. De fapt, pentru că Dumnezeu „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut” (In 3,16), cuvântul divin, rostit în timp, s-a dăruit și „încredințat” Bisericii în mod definitiv, așa încât vestea mântuirii să poată fi comunicată în mod eficace în toate timpurile și în toate locurile. Așa cum ne amintește constituția dogmatică Dei Verbum, Isus Cristos însuși „a dat poruncă apostolilor să predice tuturor, împărtășindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricărei discipline morale, evanghelia făgăduită odinioară prin profeți și pe care a împlinit-o el însuși și a vestit-o cu gura sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de apostoli – care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat și prin ceea ce au instituit, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui și din faptele lui, precum și ceea ce au învățat sub inspirația Duhului Sfânt -, cât și de acei apostoli și oameni din preajma apostolilor care, tot sub inspirația Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii”[56].
În afară de aceasta, Conciliul Vatican II amintește că această tradiție de origine apostolică este în realitate vie și dinamică: ea „se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt”; nu în sensul că ea se schimbă în adevărul său, care este peren. Mai degrabă „înțelegerea lucrurilor și cuvintelor transmise crește”, prin contemplație și studiu, cu înțelegerea dată de o experiență spirituală mai profundă și prin „propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului”[57].
Tradiția vie este esențială pentru ca Biserica să poată crește în timp în înțelegerea adevărului revelat în Scripturi; de fapt, „prin aceeași tradiție cunoaște Biserica întregul canon al Cărților Sfinte și înseși textele sfinte sunt înțelese prin ea mai profund, iar acțiunea lor devine tot mai vie”[58]. În definitiv, tradiția vie a Bisericii ne face să înțelegem în mod corespunzător Sfânta Scriptură drept cuvânt al lui Dumnezeu. Deși cuvântul lui Dumnezeu precedă și excede Sfânta Scriptură, totuși, deoarece este inspirată de Dumnezeu, ea conține cuvântul divin (cf. 2Tim 3,16) „în mod cu totul singular”[59].
18. Din asta se observă cât este de important ca poporul lui Dumnezeu să fie educat și format în mod clar ca să se apropie de Sfintele Scripturi în raport cu tradiția vie a Bisericii, recunoscând în ele însuși cuvântul lui Dumnezeu. A face să crească în credincioși această atitudine este foarte important din punctul de vedere al vieții spirituale. Poate ajuta în această privință să amintim o analogie dezvoltată de părinții Bisericii între cuvântul lui Dumnezeu care se face „trup” și cuvântul care se face „carte”[60]. Constituția dogmatică Dei Verbum, preluând această veche tradiție conform căreia „trupul Fiului este Scriptura transmisă nouă” – așa cum afirmă Sfântul Ambroziu[61] -, declară: „Cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești, precum odinioară cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor”[62]. Astfel înțeleasă, Sfânta Scriptură ni se prezintă nouă, deși în multiplicitatea formelor și a conținuturilor sale, ca realitate unitară. De fapt, „Dumnezeu, prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, nu spune decât un singur cuvânt, unicul său cuvânt, în care se spune pe sine însuși în întregime (cf. Evr 1,1-3)”[63], așa cum afirma deja Sfântul Augustin cu claritate: „Amintiți-vă că unul singur este discursul lui Dumnezeu care se dezvoltă în toată Sfânta Scriptură și unul singur este cuvântul care răsună în gura tuturor scriitorilor sfinți”[64].
În definitiv, prin lucrarea Duhului Sfânt și sub conducerea magisteriului, Biserica transmite tuturor generațiilor ceea ce a fost revelat în Cristos. Biserica trăiește în certitudinea că Domnul său, cel care a vorbit în trecut, nu încetează să comunice astăzi cuvântul său în tradiția vie a Bisericii și în Sfânta Scriptură. De fapt, cuvântul lui Dumnezeu ni se dăruiește nouă în Sfânta Scriptură, ca mărturie inspirată a revelației, care împreună cu tradiția vie a Bisericii constituie regula supremă a credinței[65].
Sfânta Scriptură, inspirația și adevărul
19. Un concept-cheie pentru a înțelege textul sacru, ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, în cuvinte umane este, desigur, cel al inspirației. Și aici ne este posibil să sugerăm o analogie: așa cum cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup prin lucrarea Duhului Sfânt în Fecioara Maria, tot așa Sfânta Scriptură se naște din sânul Bisericii prin lucrarea aceluiași Duh. Sfânta Scriptură este „cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului lui Dumnezeu”[66]. În felul acesta se recunoaște toată importanța autorului uman care a scris textele inspirate, dar, în același timp, și pe Dumnezeu însuși ca adevărat autor.
Așa cum au afirmat părinții sinodali, apare în toată claritatea cât este de decisivă tema inspirației pentru apropierea corespunzătoare de Scripturi și pentru hermeneutica lor corectă[67], care la rândul său trebuie să fie făcută în același Duh în care au fost scrise[68]. Când slăbește în noi conștiința inspirației, există riscul să citim Scriptura ca pe un document de curiozitate istorică, și nu ca pe o lucrare a Duhului Sfânt, în care putem să auzim însuși glasul Domnului și să cunoaștem prezența sa în istorie.
În afară de aceasta, părinții sinodali au scos în evidență că de tema inspirației este legată și tema adevărului Scripturilor[69]. Pentru aceasta, o aprofundare a dinamicii inspirației va duce fără îndoială și la o înțelegere mai mare a adevărului conținut în cărțile sacre. Așa cum afirmă doctrina conciliară despre temă, cărțile inspirate învață adevărul: „Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre. De aceea, «toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună» (2Tim 3,16-17)”[70].
Desigur, reflecția teologică a considerat mereu inspirația și adevărul ca două concepte-cheie pentru o hermeneutică eclezială a Sfintelor Scripturi. Totuși trebuie să se recunoască necesitatea actuală a unei aprofundări corespunzătoare a acestor realități, așa încât să se poată răspunde mai bine exigențelor referitoare la interpretarea textelor sacre conform naturii lor. Din această perspectivă, formulez o dorință vie ca în acest domeniu cercetarea să poată progresa și să aducă rod pentru știința biblică și pentru viața spirituală a credincioșilor.
Dumnezeu Tatăl, izvor și origine a cuvântului
20. Economia revelației își are originea și începutul în Dumnezeu Tatăl. Prin cuvântul său „au fost făcute cerurile și prin suflarea gurii lui toate oștirile sale” (Ps 33,6). El însuși „a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (2Cor 4,6; cf. Mt 16,17; Lc 9,29).
În Fiul, „Logos făcut trup” (cf. In 1,14), venit să împlinească voința celui care l-a trimis (cf. In 4,34), Dumnezeu, izvor al revelației, se manifestă ca Tată și duce la împlinire educația divină a omului, animată deja anterior de cuvintele profeților și de minunățiile săvârșite în creație și în istoria poporului său și a tuturor oamenilor. Culmea revelației lui Dumnezeu Tatăl este oferită de Fiul prin darul Mângâietorului (cf. In 14,16), Duhul Tatălui și al Fiului, care ne „conduce la tot adevărul” (In 16,13).
Astfel, toate promisiunile lui Dumnezeu devin „da” în Isus Cristos (cf. 2Cor 1,20). În felul acesta se deschide pentru om posibilitatea de a parcurge calea care-l conduce la Tatăl (cf. In 14,6), pentru ca la sfârșit „Dumnezeu să fie totul în toți” (1Cor 15,28).
21. Așa cum arată crucea lui Cristos, Dumnezeu vorbește și prin intermediul tăcerii sale. Tăcerea lui Dumnezeu, experiența depărtării Atotputernicului și Tatălui, este o etapă decisivă în drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt întrupat. Atârnat pe lemnul crucii, deplânge durerea provocată lui de această tăcere: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34; Mt 27,46). Continuând în ascultarea până la ultima suflare de viață, în întunericul morții, Isus îl invocă pe Tatăl. Lui i s-a încredințat în momentul trecerii, prin moarte, la viața veșnică: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” (Lc 23,46).
Această experiență a lui Isus este indicativă pentru situația omului care, după ce a ascultat și recunoscut cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să se măsoare și cu tăcerea sa. Este o experiență trăită de atâția sfinți și mistici, și care și astăzi intră pe drumul multor credincioși. Tăcerea lui Dumnezeu prelungește cuvintele sale precedente. În aceste momente întunecate, el vorbește în misterul tăcerii sale. De aceea, în dinamica revelației creștine, tăcerea apare ca o exprimare importantă a cuvântului lui Dumnezeu.
Răspunsul omului dat lui Dumnezeu care vorbește
Chemați să intrăm în alianță cu Dumnezeu
22. Subliniind pluriformitatea cuvântului, am putut contempla prin câte modalități Dumnezeu vorbește și vine în întâmpinarea omului, făcându-se cunoscut în dialog. Desigur, așa cum au afirmat părinții sinodali, „dialogul, atunci când se referă la revelație, comportă primatul cuvântului lui Dumnezeu adresat omului”[71]. Misterul alianței exprimă această relație dintre Dumnezeu, care cheamă cu al său cuvânt, și omul care răspunde, având conștiința clară că nu este vorba despre o întâlnire între doi contractanți egali; ceea ce noi numim veche și nouă alianță nu este act de înțelegere între două părți egale, ci dar pur al lui Dumnezeu. Prin acest dar al iubirii sale, el, depășind orice distanță, ne face cu adevărat „partenerii” săi, așa încât realizează misterul nupțial al iubirii dintre Cristos și Biserică. În această viziune, omul apare ca destinatarul cuvântului, interpelat și chemat să intre în acest dialog de iubire cu un răspuns liber. Fiecare dintre noi este făcut astfel de către Dumnezeu capabil să asculte și să răspundă la cuvântul divin. Omul este creat în cuvânt și trăiește în el; el nu se poate înțelege pe sine însuși dacă nu se deschide la acest dialog. Cuvântul lui Dumnezeu revelează natura filială și relațională a vieții noastre. Suntem într-adevăr chemați prin har să ne conformăm lui Cristos, Fiul Tatălui, și să fim transformați în el.
Dumnezeu îl ascultă pe om și răspunde la întrebările lui
23. În acest dialog cu Dumnezeu ne înțelegem pe noi înșine și găsim răspuns la întrebările cele mai profunde care locuiesc în inima noastră. De fapt, cuvântul lui Dumnezeu nu se contrapune omului, nu mortifică dorințele sale autentice, ba mai mult, le luminează, purificându-le și ducându-le la împlinire. Cât de important este pentru timpul nostru să descoperim că numai Dumnezeu răspunde la setea care se află în inima oricărui om! Din păcate, în epoca noastră s-a răspândit, mai ales în Occident, ideea că Dumnezeu este străin de viața și de problemele omului și că, mai mult, prezența lui poate să fie o amenințare la adresa autonomiei sale. În realitate, toată economia mântuirii ne arată că Dumnezeu vorbește și intervine în istorie în favoarea omului și a mântuirii sale integrale. Deci este decisiv, din punct de vedere pastoral, să se prezinte cuvântul lui Dumnezeu în capacitatea sa de a dialoga cu problemele pe care omul trebuie să le înfrunte în viața cotidiană. Chiar Isus ni se prezintă nouă ca acela care a venit ca să putem avea viața din belșug (cf. In 10,10). Pentru aceasta, trebuie să angajăm orice efort pentru a arăta cuvântul lui Dumnezeu ca deschidere la propriile noastre probleme, ca răspuns la propriile întrebări, o lărgire a propriilor valori și în același timp ca o satisfacere a propriilor aspirații. Pastorația Bisericii trebuie să ilustreze bine că Dumnezeu ascultă nevoia omului și strigătul lui. Sfântul Bonaventura afirmă în Breviloquium: „Rodul Sfintei Scripturi nu este unul oarecare, ci chiar plinătatea fericirii veșnice. De fapt, Sfânta Scriptură este întocmai cartea în care sunt scrise cuvintele vieții veșnice, pentru ca nu numai să credem, ci și să avem viața veșnică, în care vom vedea, vom iubi și vor fi realizate toate dorințele noastre”[72].
A dialoga cu Dumnezeu prin cuvintele sale
24. Cuvântul divin îl introduce pe fiecare dintre noi la colocviul cu Domnul: Dumnezeu care vorbește ne învață cum putem noi să vorbim cu el. Gândul merge în mod spontan la Cartea Psalmilor, în care el ne dă cuvintele cu care putem să ne adresăm lui, să ducem viața noastră în colocviu în fața lui, transformând astfel viața însăși într-o mișcare spre Dumnezeu[73]. De fapt, în Psalmi găsim toată gama articulată de sentimente pe care omul le poate avea în propria existență și care sunt puse cu înțelepciune în fața lui Dumnezeu; bucurie și durere, angoasă și speranță, teamă și cutremur au exprimare aici. Împreună cu Psalmii, ne gândim și la numeroase alte texte din Sfânta Scriptură în forma rugăciunii de mijlocire (cf. Ex 33,12-16), a cântului de jubilare pentru victorie (cf. Ex 15) sau a plângerii în desfășurarea propriei misiuni (cf. Ier 20,7-18). În felul acesta, cuvântul pe care omul îl adresează lui Dumnezeu devine și el cuvânt al lui Dumnezeu, ca o confirmare a caracterului dialogic al întregii revelații creștine[74], și întreaga existență a omului devine un dialog cu Dumnezeu care vorbește și ascultă, care cheamă și mobilizează viața noastră. Cuvântul lui Dumnezeu revelează aici că toată existența omului este sub chemarea divină[75].
Cuvântul lui Dumnezeu și credința
25. „Lui Dumnezeu care se revelează trebuie să i se răspundă prin «ascultarea credinței» (Rom 16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10,5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferindu-i «lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței» și dându-și de bunăvoie adeziunea la revelația făcută de el”[76]. Cu aceste cuvinte, constituția dogmatică Dei Verbum a exprimat în mod precis atitudinea omului față de Dumnezeu. Răspunsul propriu al omului dat lui Dumnezeu care vorbește este credința. În asta se evidențiază că „pentru a primi revelația, omul trebuie să-și deschidă mintea și inima la acțiunea Duhului Sfânt, care-l face să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu prezent în Sfintele Scripturi”[77]. De fapt, tocmai predicarea cuvântului divin face să apară credința, cu care aderăm din inimă la adevărul revelat nouă și ne încredințează pe noi înșine cu totul lui Cristos: „Credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Toată istoria mântuirii ne arată în mod progresiv această legătură intimă dintre cuvântul lui Dumnezeu și credința care se împlinește în întâlnirea cu Cristos. Cu el, de fapt, credința ia forma întâlnirii cu o persoană căreia i se încredințează propria viață. Isus Cristos rămâne prezent astăzi în istorie, în trupul său care este Biserica, pentru aceasta actul credinței noastre fiind un act personal și, în același timp, eclezial.
Păcatul ca neascultare a cuvântului lui Dumnezeu
26. Cuvântul lui Dumnezeu revelează în mod inevitabil și posibilitatea dramatică din partea libertății omului de a se sustrage de la acest dialog de alianță cu Dumnezeu pentru care am fost creați. De fapt, cuvântul divin dezvăluie și păcatul care locuiește în inima omului. Foarte des găsim atât în Vechiul, cât și în Noul Testament descrierea păcatului ca neascultare a cuvântului, ca rupere a alianței, deci ca închidere față de Dumnezeu care cheamă la comuniunea cu el[78]. De fapt, Sfânta Scriptură ne arată că păcatul omului este în mod esențial nesupunere și „neascultare”. Tocmai ascultarea radicală a lui Isus până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8) demască până în profunzime acest păcat. În ascultarea lui se împlinește noua alianță dintre Dumnezeu și om și ne este dăruită posibilitatea reconcilierii. De fapt, Isus a fost trimis de Tatăl ca victimă de ispășire pentru păcatele noastre și pentru cele ale întregii lumi (cf. 1In 2,2; 4,10; Evr 7,27). Astfel, ne este oferită posibilitatea milostivă a răscumpărării și începutul unei vieți noi în Cristos. Pentru aceasta este important să fie educați credincioșii să recunoască rădăcina păcatului în neascultarea cuvântului Domnului și să primească în Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, iertarea care ne deschide la mântuire.
Maria „Mater Verbi Dei” și „Mater fidei”
27. Părinții sinodali au declarat că scopul fundamental al celei de-a XII-a Adunări a fost „să reînnoiască credința Bisericii în cuvântul lui Dumnezeu”; pentru aceasta, este necesar să privim acolo unde reciprocitatea dintre cuvântul lui Dumnezeu și credință s-a împlinit în mod perfect, adică la Fecioara Maria, „care cu da-ul său spus cuvântului de alianță și misiunii sale împlinește perfect vocația divină a omenirii”[79]. Realitatea umană, creată prin intermediul cuvântului, își are figura sa împlinită tocmai în credința ascultătoare a Mariei. Ea, de la Buna-Vestire la Rusalii, ni se prezintă nouă ca femeia total disponibilă la voința lui Dumnezeu. Este Neprihănita Zămislire, cea care este „umplută de har” de către Dumnezeu (cf. Lc 1,28), docilă în mod necondiționat față de cuvântul divin (cf. Lc 1,38). Credința ei ascultătoare plăsmuiește existența ei în fiecare clipă în fața inițiativei lui Dumnezeu. Fecioară în ascultare, ea trăiește în sintonie deplină cu cuvântul divin; păstrează în inima ei evenimentele Fiului ei, compunându-le ca într-un mozaic unic (cf. Lc 2,19.51)[80].
Este necesar în timpul nostru să fie inițiați credincioșii să descopere mai bine legătura dintre Maria din Nazaret și ascultarea credincioasă a cuvântului divin. Îi îndemn și pe studioși să aprofundeze raportul dintre mariologia și teologia cuvântului. Din aceasta va putea veni mare binefacere atât pentru viața spirituală, cât și pentru studiile teologice și biblice. De fapt, ceea ce înțelegerea credinței a tematizat în raport cu Maria se situează în centrul cel mai intim al adevărului creștin. În realitate, întruparea cuvântului nu poate să fie gândită făcând abstracție de libertatea acestei tinere femei, care cu asentimentul ei cooperează în mod decisiv la intrarea Veșnicului în timp. Ea este figura Bisericii în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu care în ea se face trup. Maria este și simbolul deschiderii către Dumnezeu și către alții; ascultare activă, care interiorizează, asimilează, în care cuvântul devine formă a vieții.
28. În această circumstanță doresc să îndrept atenția asupra familiarității Mariei cu cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta strălucește cu eficacitate deosebită în Magnificat. Aici, într-un anumit sens, se vede cum ea se identifică cu cuvântul, intră în el; în acest minunat cânt de credință, Fecioara îl preamărește pe Domnul cu însuși cuvântul său: „Magnificat-ul – portret, ca să spunem așa, al sufletului său – este în întregime brodat cu fire din Sfânta Scriptură, cu fire scoase din cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta, se vede că, în cuvântul lui Dumnezeu, Maria este cu adevărat la ea acasă, iese de aici și intră cu multă naturalețe. Ea vorbește și gândește cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu; cuvântul lui Dumnezeu devine cuvântul ei, cuvântul ei se naște din cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, se manifestă în așa fel încât gândurile ei sunt în consonanță cu gândurile lui Dumnezeu, voința ei constă în a vrea împreună cu Dumnezeu. Fiind intim pătrunsă de cuvântul lui Dumnezeu, ea poate să devină mama Cuvântului întrupat”[81].
În afară de aceasta, referința la Maica lui Dumnezeu ne arată că acțiunea lui Dumnezeu în lume implică mereu libertatea noastră, pentru că în credință cuvântul divin ne transformă. Și acțiunea noastră apostolică și pastorală nu va putea fi niciodată eficace dacă nu învățăm de la Maria să ne lăsăm plăsmuiți de lucrarea lui Dumnezeu în noi: „Atenția evlavioasă și iubitoare față de figura Mariei ca model și arhetip al credinței Bisericii este de importanță capitală pentru a realiza și astăzi o concretă schimbare de paradigmă în raportul Bisericii cu cuvântul, atât în atitudinea de ascultare rugătoare, cât și în generozitatea angajării pentru misiune și vestire”[82].
Contemplând în Maica lui Dumnezeu o existență total modelată de cuvânt, ne descoperim și noi chemați să intrăm în misterul credinței, prin care Cristos vine să locuiască în viața noastră. Fiecare creștin care crede, ne amintește Sfântul Ambroziu, într-un anumit sens, zămislește și naște cuvântul lui Dumnezeu în el însuși: dacă există o singură mamă a lui Cristos după trup, după credință, în schimb, Cristos este rodul tuturor[83]. Așadar, ceea ce a avut loc în Maria poate să aibă loc din nou în fiecare dintre noi în fiecare zi în ascultarea cuvântului și în celebrarea sacramentelor.
Hermeneutica Sfintei Scripturi în Biserică
Biserica, loc originar al hermeneuticii Bibliei
29. O altă mare temă reieșită în timpul Sinodului, asupra căreia intenționez acum să îndrept atenția, este interpretarea Sfintei Scripturi în Biserică. Tocmai legătura intrinsecă dintre cuvânt și credință scoate în evidență că hermeneutica autentică a Bibliei nu poate să fie decât în credința eclezială, care are în da-ul Mariei paradigma sa. Sfântul Bonaventura afirmă în această privință că fără credință nu există cheie de acces la textul sacru: „Aceasta este cunoașterea lui Isus Cristos, din care au origine, ca dintr-un izvor, siguranța și înțelegerea întregii Sfinte Scripturi. De aceea este imposibil ca unul să intre pentru a o cunoaște, dacă mai înainte nu are credința revărsată a lui Cristos, care este făclie, poartă și chiar fundament al întregii Scripturi”[84]. Și Sfântul Toma de Aquino, menționându-l pe Sfântul Augustin, insistă cu putere: „Și litera evangheliei ucide dacă lipsește harul interior al credinței care vindecă”[85].
Acest lucru ne permite să amintim un criteriu fundamental al hermeneuticii biblice: locul originar al interpretării scripturistice este viața Bisericii. Această afirmație nu indică referința eclezială ca un criteriu extrinsec în fața căruia exegeții trebuie să se plece, ci este cerută de însăși realitatea Scripturilor și de modul în care ele s-au format în timp. De fapt, „tradițiile de credință formau ambientul vital în care s-a inserat activitatea literară a autorilor Sfintei Scripturi. Această inserare cuprindea și participarea la viața liturgică, și la activitatea externă a comunităților, la lumea lor spirituală, la cultura lor și la peripețiile destinului lor istoric. Interpretarea Sfintei Scripturi cere, de aceea, în mod asemănător, participarea exegeților la toată viața și la toată credința comunității care crede din timpul lor”[86]. Prin urmare, „Sfânta Scriptură trebuind să fie citită și interpretată în lumina aceluiași Duh prin care a fost scrisă”[87], este nevoie ca exegeții, teologii și întregul popor al lui Dumnezeu să se apropie de ea pentru ceea ce este realmente, drept cuvânt al lui Dumnezeu care ni se comunică nouă prin cuvinte omenești (cf. 1Tes 2,13). Aceasta este o realitate constantă și implicită chiar în Biblie: „Nicio profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva, deoarece profeția nu a fost dată niciodată din voința omului, ci oamenii, conduși de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu” (2Pt 1,20-21). De altfel, tocmai credința Bisericii recunoaște în Biblie cuvântul lui Dumnezeu; așa cum spune în mod minunat Sfântul Augustin, „n-aș crede în evanghelie dacă nu m-ar induce autoritatea Bisericii Catolice”[88]. Duhul Sfânt, care însuflețește viața Bisericii, ne face capabili să interpretăm în mod autentic Scripturile. Biblia este cartea Bisericii și din imanența ei în viața eclezială provine și adevărata sa hermeneutică.
30. Sfântul Ieronim amintește că nu putem citi niciodată singuri Scriptura. Găsim prea multe uși închise și alunecăm cu ușurință în eroare. Biblia a fost scrisă de poporul lui Dumnezeu și pentru poporul lui Dumnezeu, sub inspirația Duhului Sfânt. Numai în această comuniune cu poporul lui Dumnezeu putem realmente să intrăm cu acel „noi” în nucleul adevărului pe care însuși Dumnezeu vrea să ni-l spună[89]. Marele studios, pentru care „necunoașterea Scripturilor este necunoaștere a lui Cristos”[90], afirmă că eclezialitatea interpretării biblice nu este o exigență impusă din exterior; Cartea este tocmai glasul poporului lui Dumnezeu peregrin și numai în credința acestui popor suntem, ca să spunem așa, în tonalitatea corectă pentru a înțelege Sfânta Scriptură. O interpretare autentică a Bibliei trebuie să fie mereu în concordanță armonioasă cu credința Bisericii Catolice. Așa se adresa Sfântul Ieronim unui preot: „Rămâi ferm alipit de învățătura tradițională care ți-a fost învățată, pentru ca tu să poți îndemna conform învățăturii sănătoase și respinge pe cei care o contrazic”[91].
Apropieri de textul sacru care fac abstracție de credință pot să sugereze elemente interesante, oprindu-se asupra structurii textului și a formelor sale; totuși, o astfel de tentativă ar fi în mod inevitabil numai preliminară și în mod structural neîmplinită. De fapt, așa cum a afirmat Comisia Biblică Pontificală, făcând ecou la un principiu împărtășit în hermeneutica modernă, „cunoașterea corectă a textului biblic este accesibilă numai celui care are o afinitate trăită cu Acelea despre care vorbește textul”[92]. Toate acestea scot în evidență relația dintre viața spirituală și hermeneutica Scripturii. De fapt, „cu creșterea vieții în Duh crește, în cititor, și înțelegerea realităților despre care vorbește textul biblic”[93]. Intensitatea unei autentice experiențe ecleziale nu poate decât să mărească o înțelegere a credinței autentice cu privire la cuvântul lui Dumnezeu; reciproc, trebuie să se spună că a citi în credință Scripturile face să crească însăși viața eclezială. De aici putem înțelege în mod nou cunoscuta afirmație a Sfântului Grigore cel Mare: „Cuvintele divine cresc împreună cu acela care le citește”[94]. În felul acesta, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu introduce și mărește comuniunea eclezială cu aceia care merg în credință.
„Sufletul sfintei teologii”
31. „De aceea, studiul sfintelor pagini trebuie să fie ca sufletul sfintei teologii”[95]: această expresie din constituția dogmatică Dei Verbum ne-a devenit în acești ani tot mai familiară. Putem spune că epoca de după Conciliul Vatican II, în ceea ce privește studiile teologice și exegetice, a făcut referință frecventă la această expresie ca simbol al interesului reînnoit față de Sfânta Scriptură. Și cea de-a XII-a Adunare a Sinodului Episcopilor s-a referit adesea la această cunoscută afirmație pentru a indica relația dintre cercetarea istorică și hermeneutica credinței cu referință la textul sacru. În această perspectivă, părinții au recunoscut cu bucurie studiul mărit al cuvântului lui Dumnezeu în Biserică de-a lungul ultimelor decenii și au exprimat o mulțumire vie numeroșilor exegeți și teologi care cu dedicarea, angajarea și competența lor au oferit și oferă o contribuție esențială aprofundării sensului Scripturilor, tratând problemele complexe pe care timpul nostru le pune cercetării biblice[96]. Sentimente de sinceră recunoștință și pentru membrii Comisiei Biblice Pontificale care s-au succedat în acești ani și care, în raport strâns cu Congregația pentru Doctrina Credinței, continuă să-și ofere expertiza în tratarea problemelor speciale inerente studierii Sfintei Scripturi. În afară de asta, Sinodul a simțit nevoia de a se întreba cu privire la starea actualelor studii biblice și la importanța lor în domeniul teologic. De fapt, de raportul rodnic dintre exegeză și teologie depinde mare parte din eficacitatea pastorală a acțiunii Bisericii și din viața spirituală a credincioșilor. Pentru aceasta, consider importantă reluarea câtorva reflecții reieșite din confruntarea avută pe această temă în lucrările Sinodului.
Dezvoltarea cercetării biblice și magisteriul eclezial
32. Înainte de toate, este necesar să se recunoască beneficiul derivat în viața Bisericii din exegeza istorico-critică și din celelalte metode de analiză a textului dezvoltate în timpurile recente[97]. Pentru viziunea catolică despre Sfintele Scripturi, atenția față de aceste metode este inevitabilă și este legată de realismul întrupării: „Această necesitate este consecința principiului creștin formulat în Evanghelia după Ioan 1,14: Verbum caro factum est. Faptul istoric este o dimensiune constitutivă a credinței creștine. Istoria mântuirii nu este o mitologie, ci o istorie adevărată și de aceea trebuie studiată cu metodele cercetării istorice serioase”[98]. De aceea, studierea Bibliei cere cunoașterea și folosirea corespunzătoare a acestor metode de cercetare. Dacă este adevărat că această sensibilitate în domeniul studiilor s-a dezvoltat mai intens în epoca modernă, deși nu peste tot în mod egal, totuși în tradiția eclezială sănătoasă a existat mereu iubire față de studierea „literei”. E suficient de amintit aici cultura monastică; acesteia îi datorăm în cele din urmă fundamentul culturii europene, la rădăcina căreia este interesul față de cuvânt. Dorința de Dumnezeu include iubirea față de cuvânt în toate dimensiunile sale: „Deoarece în cuvântul biblic Dumnezeu este în drum spre noi și noi spre el, trebuie să învățăm să pătrundem în secretul limbii, s-o înțelegem în structura și în modul ei de a se exprima. Astfel, tocmai datorită căutării lui Dumnezeu, științele profane care ne arată căile spre limbă devin importante”[99].
33. Magisteriul viu al Bisericii, care are datoria „să interpreteze în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis”[100], a intervenit cu echilibru înțelept în raport cu poziția corectă care trebuie avută în fața introducerii noilor metode de analiză istorică. Mă refer îndeosebi la enciclicele Providentissimus Deus, a papei Leon al XIII-lea, și la Divino afflante Spiritu, a papei Pius al XII-lea. Venerabilul meu predecesor Ioan Paul al II-lea a amintit importanța acestor documente pentru exegeză și teologie cu ocazia celebrării centenarului și, respectiv, a 50 de ani de la promulgarea lor[101]. Intervenția papei Leon al XIII-lea a avut meritul de a ocroti interpretarea catolică a Bibliei de atacurile raționalismului, însă fără a se refugia într-un sens spiritual rupt de istorie. Fără a evita critica științifică, nu avea încredere doar „în opiniile preconcepute care pretind că se întemeiază pe știință, dar care în realitate fac să iasă pe ascuns știința din domeniul său”[102]. În schimb, papa Pius al XII-lea se afla în fața atacurilor susținătorilor unei exegeze așa-numite mistice care refuza orice abordare științifică. Enciclica Divino afflante Spiritu, cu mare sensibilitate, a evitat să nască ideea unei dihotomii între „exegeza științifică” pentru folosirea apologetică și „interpretarea spirituală rezervată pentru uz intern”, afirmând în schimb fie „însemnătatea teologică a sensului literal definit în mod metodic”, fie apartenența „determinării sensului spiritual… la domeniul științei exegetice”[103]. În felul acesta, ambele documente refuză „ruptura dintre uman și divin, dintre cercetarea științifică și privirea credinței, dintre sensul literal și sensul spiritual”[104]. Acest echilibru a fost exprimat apoi în documentul Comisiei Biblice Pontificale din anul 1993: „În munca lor de interpretare, exegeții catolici nu trebuie să uite niciodată că ceea ce interpretează este cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea lor nu se termină odată ce au deosebit izvoarele, au definit formele sau au explicat procedurile literare. Scopul muncii lor este atins numai atunci când au clarificat semnificația textului biblic ca fiind cuvânt actual al lui Dumnezeu”[105].
Hermeneutica biblică a Conciliului: o indicație care trebuie receptată
34. Dat fiind acest orizont, se pot aprecia mai mult marile principii ale interpretării proprii exegezei catolice exprimate de Conciliul Vatican II, îndeosebi în constituția dogmatică Dei Verbum: „Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor, interpretul Sfintei Scripturi, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtășească, trebuie să cerceteze atent ce au intenționat de fapt hagiografii să ne comunice și ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor”[106]. Pe de o parte, Conciliul subliniază ca elemente fundamentale pentru a sesiza semnificația intenționată de hagiograf studierea genurilor literare și contextualizarea. Pe de altă parte, trebuind Scriptura să fie interpretată în același Duh în care a fost scrisă, constituția dogmatică indică trei criterii de bază pentru a ține cont de dimensiunea divină a Bibliei: 1) să se interpreteze textul luând în considerare unitatea întregii Scripturi; asta se numește astăzi exegeză canonică; 2) să se țină cont de tradiția vie a întregii Biserici; și, în sfârșit, 3) să se respecte analogia credinței. „Numai acolo unde cele două niveluri metodologice, cel istorico-critic și cel teologic, sunt respectate se poate vorbi despre o exegeză teologică – despre o exegeză adecvată acestei Cărți”[107].
Părinții sinodali au afirmat, pe bună dreptate, că rodul pozitiv adus de folosirea cercetării istorico-critice moderne este de netăgăduit. Totuși, în timp ce actuala exegeză academică și catolică lucrează la înalt nivel în ceea ce privește metodologia istorico-critică, și cu integrările sale cele mai recente, este necesar să se ceară un studiu analog al dimensiunii teologice a textelor biblice, ca să progreseze aprofundarea conform celor trei elemente indicate de constituția dogmatică Dei Verbum[108].
Pericolul dualismului și hermeneutica secularizată
35. În această privință, trebuie semnalat astăzi riscul grav al unui dualism care se naște în studierea Sfintelor Scripturi. De fapt, distingând cele două niveluri ale abordării biblice, nu se intenționează deloc separarea lor, nici contrapunerea lor, nici simpla juxtapunere a lor. Ele există numai în reciprocitate. Din păcate, destul de des o separare neproductivă între ele dă naștere unei înstrăinări între exegeză și teologie, care „are loc și la cele mai înalte niveluri academice”[109]. Aș vrea să amintesc aici consecințele cele mai îngrijorătoare care trebuie evitate.
a) Înainte de toate, dacă activitatea exegetică se reduce numai la primul nivel, atunci Scriptura însăși devine un text numai din trecut: „Se pot scoate din el consecințe morale, se poate învăța istoria, însă Cartea ca atare vorbește numai despre trecut și exegeza nu mai este realmente teologică, ci devine pură istoriografie, istorie a literaturii”[110]. Este clar că într-o astfel de reducere nu se poate în niciun fel înțelege evenimentul revelației lui Dumnezeu prin cuvântul său care ni se transmite nouă în tradiția vie și în Scriptură.
b) Apoi, lipsa unei hermeneutici a credinței față de Scriptură nu se configurează numai în termenii unei absențe; în locul ei intră în mod inevitabil o altă hermeneutică, o hermeneutică secularizată, pozitivistă, a cărei cheie fundamentală este convingerea că divinul nu apare în istoria umană. Conform acestei hermeneutici, atunci când pare să existe un element divin, trebuie explicat în alt mod și redus totul la elementul uman. Prin urmare, se propun interpretări care neagă istoricitatea elementelor divine[111].
c) O astfel de poziție nu poate decât să producă daune vieții Bisericii, aducând o îndoială asupra misterelor fundamentale ale creștinismului și asupra valorii lor istorice, ca de exemplu instituirea Euharistiei și învierea lui Cristos. De fapt, astfel se impune o hermeneutică filozofică ce neagă posibilitatea intrării și prezenței divinului în istorie. Asumarea acestei hermeneutici în cadrul studiilor teologice introduce în mod inevitabil un dualism apăsător între exegeză, care se atestă numai pe primul nivel, și teologie, care se deschide spre deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor care nu respectă caracterul istoric al revelației.
Toate acestea nu pot decât să aibă rezultate negative pentru viața spirituală și activitatea pastorală; „consecința absenței celui de-al doilea nivel metodologic este că s-a creat o profundă prăpastie între exegeza științifică și lectio divina. Tocmai de aici provine uneori o formă de perplexitate și în pregătirea omiliilor”[112]. În afară de aceasta, trebuie semnalat că acest dualism produce uneori incertitudine și puțină soliditate în drumul formativ intelectual al unor candidați la slujirile ecleziale[113]. În definitiv, „acolo unde exegeza nu este teologie, Scriptura nu poate să fie sufletul teologiei și, viceversa, acolo unde teologia nu este în mod esențial interpretare a Scripturii în Biserică, această teologie nu mai are fundament”[114]. De aceea este neapărat necesar de a reconsidera cu mai multă atenție indicațiile date de constituția dogmatică Dei Verbum în această privință.
Credința și rațiunea în apropierea de Scriptură
36. Cred că poate să constituie o contribuție la o înțelegere mai completă a exegezei, deci a raportului său cu întreaga teologie, ceea ce a fost scris de papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Fides et ratio în această privință. De fapt, el afirma că „nu trebuie subestimat pericolul implicit în voința de a deriva adevărul Sfintei Scripturi din aplicarea unei singure metode, uitând necesitatea unei exegeze mai ample care să consimtă accesul, împreună cu întreaga Biserică, la sensul deplin al textelor. Cei care se dedică studiului Sfintei Scripturi trebuie mereu să fie conștienți că diferitele metodologii hermeneutice au și ele la bază o concepție filozofică: trebuie analizată cu discernământ înainte de a o aplica la textele sacre”[115].
Această reflecție clarvăzătoare ne permite să observăm că în apropierea hermeneutică de Sfânta Scriptură se află în mod inevitabil raportul corect dintre credință și rațiune. De fapt, hermeneutica secularizată a Sfintei Scripturi este pusă în acțiune de o rațiune care în mod instrumental vrea să-și închidă dinainte posibilitatea ca Dumnezeu să intre în viața oamenilor și să le vorbească în cuvinte omenești. De aceea, și în acest caz este necesar să se invite la lărgirea spațiilor propriei raționalități[116]. Pentru aceasta, în folosirea metodelor de analiză istorică va trebui să se evite asumarea, acolo unde se prezintă, de criterii care în mod vătămător se închid în fața revelației lui Dumnezeu în viața oamenilor. Unitatea celor două niveluri ale muncii interpretative a Sfintei Scripturi presupune, în definitiv, o armonie între credință și rațiune. Pe de o parte, este nevoie de o credință care, menținând un raport adecvat cu rațiunea dreaptă, să nu degenereze niciodată în fideism, care față de Scriptură ar deveni adept al lecturilor fundamentaliste. Pe de altă parte, este necesară o rațiune care, investigând elementele istorice prezente în Biblie, să se arate deschisă și să nu refuze apriori tot ceea ce depășește propria măsură. De altfel, religia Logosului întrupat nu va putea decât să se arate profund rațională omului care caută în mod sincer adevărul și sensul ultim al propriei vieți și al istoriei.
Sensul literal și sensul spiritual
37. O contribuție semnificativă la recuperarea unei hermeneutici adecvate a Scripturii, așa cum a fost afirmat în adunarea sinodală, provine și dintr-o reînnoită ascultare a părinților Bisericii și din abordarea lor exegetică[117]. De fapt, părinții Bisericii ne arată și astăzi o teologie de mare valoare, pentru că în centru se află studiul Sfintei Scripturi în integralitatea ei. Într-adevăr, părinții sunt în primul rând și în mod esențial niște „comentatori ai Sfintei Scripturi”[118]. Exemplul lor poate „să-i învețe pe exegeții moderni o abordare într-adevăr religioasă a Sfintei Scripturi, precum și o interpretare care ține cont în mod constant de criteriul de comuniune cu experiența Bisericii, care merge prin istorie sub conducerea Duhului Sfânt”[119].
Deși necunoscând, desigur, resursele de ordin filologic și istoric care sunt la dispoziția exegezei moderne, tradiția patristică și medievală știa să recunoască diferitele sensuri ale Scripturii începând de la cel literal, adică acela „semnificat de cuvintele Scripturii și găsit prin intermediul exegezei care urmează regulile interpretării corecte”[120]. De exemplu, Sfântul Toma de Aquino afirmă: „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe cel literal”[121]. Însă trebuie amintit că în timpul patristic și medieval orice formă de exegeză, chiar și cea literală, era făcută pe baza credinței și nu exista în mod necesar deosebire între sensul literal și sensul spiritual. A se aminti în această privință distihul clasic care reprezintă relația dintre diferitele sensuri ale Scripturii:
„Littera gesta docet, quid credas allegoria,
Moralis quid agat, quo tendas anagogia”.
(„Litera învață faptele, alegoria, ce anume să se creadă,
Sensul moral, ce anume să se facă,
și anagogia, încotro să se tindă”)[122].
Aici observăm unitatea și articularea între sensul literal și sensul spiritual, care la rândul său se subîmparte în trei sensuri, cu care sunt descrise conținuturile credinței, moralei și tensiunii escatologice.
În definitiv, recunoscând valoarea și necesitatea metodei istorico-critice, chiar cu limitele sale, de la exegeza patristică putem învăța că „suntem fideli față de intenționalitatea textelor biblice numai în măsura în care căutăm să regăsim, în inima formulării lor, realitatea de credință pe care ele o exprimă și dacă realitatea se leagă cu experiența de credință din lumea noastră”[123]. Numai din această perspectivă se poate recunoaște că este viu cuvântul lui Dumnezeu și se adresează fiecăruia în prezentul vieții noastre. În această logică rămâne pe deplin valabilă afirmația Comisiei Biblice Pontificale care definește sensul spiritual conform credinței creștine ca „sensul exprimat de textele biblice atunci când sunt citite sub influența Duhului Sfânt în contextul misterului pascal al lui Cristos și al vieții noi care rezultă din el. Acest context există efectiv. Noul Testament recunoaște în el împlinirea Scripturilor. De aceea este normal a reciti Scripturile în lumina acestui nou context, cel al vieții în Duh”[124].
Necesara depășire a „literei”
38. În recuperarea articulării între diferitele sensuri scripturistice devine deci decisivă sesizarea trecerii între literă și spirit. Nu e vorba de o trecere automată și spontană; este nevoie mai degrabă de o depășire a literei: „De fapt, cuvântul lui Dumnezeu nu este niciodată prezent deja în simpla literalitate a textului. Pentru a ajunge la el este nevoie de un exces și de un proces de înțelegere, care se lasă condus de mișcarea interioară a ansamblului și de aceea trebuie să devină și un proces de viață”[125]. Astfel, descoperim de ce un proces interpretativ autentic nu este niciodată numai intelectual, ci și vital, în care este cerută implicarea deplină în viața eclezială, ca viață „în Duh” (Gal 5,16). În felul acesta devin mai clare criteriile scoase în evidență de numărul 12 din constituția dogmatică Dei Verbum: o astfel de depășire nu poate avea loc în simplul fragment literar decât în raport cu totalitatea Scripturii. De fapt, este un cuvânt unic cel spre care suntem chemați să transcendem. Acest proces are un dramatism intim, deoarece, în procesul de depășire, trecerea care are loc în virtutea Duhului are de-a face în mod inevitabil și cu libertatea fiecăruia. Sfântul Paul a trăit pe deplin în propria existență această trecere. Ce înseamnă depășirea literei și înțelegerea ei pornind numai de la ansamblu, el a exprimat-o în mod radical în fraza: „litera ucide, pe când Duhul dă viață” (2Cor 3,6). Sfântul Paul descoperă că „Duhul eliberator are un nume și că libertatea are deci o măsură interioară: «Domnul este Duhul și unde este Duhul Domnului acolo este libertate» (2Cor 3,17). Duhul eliberator nu este pur și simplu propria idee, viziunea personală a celui care interpretează. Duhul este Cristos, și Cristos este Domnul care ne indică drumul”[126]. Știm că și pentru Sfântul Augustin această trecere a fost în același timp dramatică și eliberatoare; el a crezut în Scripturi, care-i apăreau într-un prim moment așa de diferențiate în ele însele și uneori pline de grosolănie, tocmai prin această depășire pe care el a învățat-o de la Sfântul Ambroziu prin interpretarea tipologică, prin care întregul Vechi Testament este un drum spre Isus Cristos. Pentru Sfântul Augustin depășirea literei a făcut credibilă litera însăși și i-a permis să găsească în sfârșit răspunsul la profundele neliniști ale propriului suflet, însetat de adevăr[127].
Unitatea intrinsecă a Bibliei
39. La școala marii tradiții a Bisericii învățăm să vedem în trecerea de la literă la spirit și unitatea întregii Scripturi, deoarece unic este cuvântul lui Dumnezeu care interpelează viața noastră, chemând-o în mod constant la convertire[128]. Rămân pentru noi o călăuză sigură expresiile lui Ugo de San Vittore: „Toată Scriptura divină constituie o carte unică și această carte unică este Cristos, vorbește despre Cristos și are în Cristos propria împlinire”[129]. Desigur, Biblia, văzută sub aspectul pur istoric sau literar, nu este pur și simplu o carte, ci o culegere de texte literare, a căror compunere se extinde de-a lungul unui mileniu și mai bine și ale cărei cărți nu pot fi recunoscute cu ușurință ca aparținând unei unități interioare; în schimb, există tensiuni vizibile între ele. Acest lucru este valabil deja în interiorul Bibliei lui Israel, pe care noi, creștinii, o numim Vechiul Testament. Este valabil cu atât mai mult când noi, în calitate de creștini, legăm Noul Testament și scrierile sale, aproape ca pe o cheie hermeneutică, cu Biblia lui Israel, interpretând-o drept cale spre Cristos. În Noul Testament, în general nu se folosește termenul „Scriptură” (cf. Rom 4,3; 1Pt 2,6), ci „Scripturile” (cf. Mt 21,43; In 5,39; Rom 1,2; 2Pt 3,16), care totuși în ansamblul lor sunt considerate după aceea ca unicul cuvânt al lui Dumnezeu adresat nouă[130]. Cu aceasta apare clar că persoana lui Cristos dă unitate tuturor „Scripturilor” în relație cu unicul „Cuvânt”. În felul acesta se înțelege ceea ce se afirmă în numărul 12 din constituția dogmatică Dei Verbum, indicând unitatea internă a întregii Biblii ca un criteriu decisiv pentru o corectă hermeneutică a credinței.
Raportul dintre Vechiul și Noul Testament
40. În perspectiva unității Scripturilor în Cristos, este necesar atât pentru teologi, cât și pentru păstori să fie conștienți de relațiile dintre Vechiul și Noul Testament. Înainte de toate, este evident că însuși Noul Testament recunoaște Vechiul Testament drept cuvânt al lui Dumnezeu și de aceea acceptă autoritatea Sfintelor Scripturi ale poporului ebraic[131]. Le recunoaște în mod implicit, folosind același limbaj și făcând adesea referință la texte din aceste Scripturi. Le recunoaște în mod explicit, pentru că din ele citează multe părți și se folosește de ele pentru a argumenta. O argumentație bazată pe textele Vechiului Testament constituie astfel, în Noul Testament, o valoare decisivă, superioară celei din raționamente pur și simplu umane. În a patra evanghelie, Isus declară în această privință că „Scriptura nu poate fi desființată” (In 10,35) și Sfântul Paul precizează în mod deosebit că revelația Vechiului Testament continuă să aibă valoare pentru noi, creștinii (cf. Rom 15,4; 1Cor 10,11)[132]. În afară de aceasta, afirmăm că „Isus din Nazaret a fost evreu și Țara Sfântă este țara-mamă a Bisericii”[133]; rădăcina creștinismului se află în Vechiul Testament și creștinismul se hrănește mereu din această rădăcină. De aceea, doctrina creștină sănătoasă a refuzat mereu orice formă de marcionism care apare adesea și care tinde, în diferite moduri, să contrapună Vechiul și Noul Testament[134].
În afară de aceasta, însuși Noul Testament se afirmă conform cu Vechiul și proclamă că în misterul vieții, morții și învierii lui Cristos Sfintele Scripturi ale poporului ebraic au avut împlinirea lor perfectă. Însă trebuie spus că acest concept al împlinirii Scripturilor este complex, deoarece comportă o triplă dimensiune: un aspect fundamental de continuitate cu revelația din Vechiul Testament, un aspect de ruptură și un aspect de împlinire și depășire. Misterul lui Cristos este în continuitate de intenție cu cultul sacrifical din Vechiul Testament; s-a realizat însă în mod foarte diferit, care corespunde cu multe oracole ale profeților și astfel a ajuns la o perfecțiune care n-a fost obținută niciodată. De fapt, Vechiul Testament este plin de tensiuni între aspectele sale instituționale și aspectele sale profetice. Misterul pascal al lui Cristos este pe deplin conform – însă într-un mod care era imprevizibil – cu profețiile și cu aspectul prefigurativ al Scripturilor; totuși are aspecte evidente de discontinuitate față de instituțiile din Vechiul Testament.
41. Aceste considerații arată astfel importanța de neînlocuit a Vechiului Testament pentru creștini, dar în același timp evidențiază originalitatea lecturii cristologice. Încă din timpurile apostolice și apoi în tradiția vie, Biserica a scos în evidență unitatea planului divin în cele două Testamente grație tipologiei, care nu are caracter arbitrar, ci este intrinsecă evenimentelor relatate de textul sacru și de aceea se referă la toată Scriptura. Tipologia „discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Testament prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la împlinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat”[135]. Deci creștinii citesc Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort și înviat. Dacă lectura tipologică revelează conținutul inepuizabil al Vechiului Testament în relație cu Noul, totuși nu trebuie să inducă faptul de a uita că el însuși își păstrează valoarea proprie de revelație pe care însuși Domnul nostru a reafirmat-o (cf. Mc 12,29-31). De aceea, „și Noul Testament cere să fie citit în lumina Vechiului Testament. Cateheza creștină primară va recurge la el necontenit (cf. 1Cor 5,6-8; 10,1-11)”[136]. Pentru acest motiv, părinții sinodali au afirmat că „înțelegerea ebraică a Bibliei poate să ajute înțelegerea și studiul Scripturilor din partea creștinilor”[137].
„Noul Testament este ascuns în cel Vechi și Vechiul este dezvăluit în cel Nou”[138], așa se exprima cu înțelepciune ascuțită Sfântul Augustin despre această temă. Așadar, este importat ca atât în pastorație, cât și în domeniul academic să fie scoasă bine în evidență relația intimă dintre cele două Testamente, amintindu-ne împreună cu Sfântul Grigore cel Mare, că tot ceea ce „Vechiul Testament a promis, Noul Testament l-a arătat; ceea ce vestește acela în manieră ascunsă acesta îl proclamă în mod deschis ca prezent. De aceea, Vechiul Testament este profeție a Noului Testament; și cel mai bun comentariu al Vechiului Testament este Noul Testament”[139].
Paginile „obscure” ale Bibliei
42. În contextul relației dintre Vechiul și Noul Testament, Sinodul a tratat și tema paginilor Bibliei care sunt obscure și dificile din cauza violenței și imoralității conținute adesea în ele. În raport cu aceasta trebuie ținut cont înainte de toate de faptul că revelația biblică este profund înrădăcinată în istorie. Planul lui Dumnezeu se manifestă în el prin etape succesive, în pofida rezistenței oamenilor. Dumnezeu alege un popor și-i face educație cu răbdare. Revelația se adaptează la nivelul cultural și moral al epocilor îndepărtate, deci prezintă fapte și obiceiuri, de exemplu manevre frauduloase, intervenții violente, exterminări de populații, fără a denunța în mod explicit imoralitatea acestora; ceea ce se explică din contextul istoric, dar poate să-l surprindă pe cititorul modern, mai ales atunci când se uită multele comportamente „obscure” pe care le-au avut oamenii mereu de-a lungul secolelor, chiar și în zilele noastre. În Vechiul Testament, predica profeților se ridică puternic împotriva oricărui tip de nedreptate și de violență, colectivă sau individuală, și așa este instrumentul educației dată de Dumnezeu poporului său ca pregătire pentru evanghelie. De aceea, ar fi greșit să nu luăm în considerare acele texte din Scriptură care ne apar problematice. Mai degrabă, trebuie să fim conștienți că lectura acestor pagini cere dobândirea unei competențe adecvate, printr-o formare care să citească textele în contextul lor istorico-literar și în perspectiva creștină, care are ca ultimă cheie hermeneutică „evanghelia și porunca nouă a lui Isus Cristos împlinită în misterul pascal”[140]. De aceea, îi îndemn pe studioși și pe păstori să-i ajute pe toți credincioșii să se apropie și de aceste pagini printr-o lectură care să-i facă să descopere semnificația lor în lumina misterului lui Cristos.
Creștinii și evreii cu referință la Sfintele Scripturi
43. Luând în considerare relațiile strânse care leagă Noul Testament de Vechiul Testament, este oportun să ne îndreptăm acum atenția spre legătura specială care rezultă între creștini și evrei, o legătură care n-ar trebui să fie uitată niciodată. Papa Ioan Paul al II-lea le-a declarat evreilor: sunteți „«frații noștri preaiubiți» în credința lui Abraham, patriarhul nostru”[141]. Desigur, aceste afirmații nu înseamnă a nu recunoaște rupturile afirmate în Noul Testament față de instituțiile din Vechiul Testament și cu atât mai puțin împlinirea Scripturilor în misterul lui Isus Cristos, recunoscut ca Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Totuși, această diferență profundă și radicală nu implică deloc ostilitate reciprocă. Exemplul Sfântului Paul (cf. Rom 9-11) demonstrează, dimpotrivă, că „o atitudine de respect, de stimă și de iubire față de poporul ebraic este singura atitudine cu adevărat creștină în această situație, care face parte în mod misterios din planul, total pozitiv, al lui Dumnezeu”[142]. De fapt, Sfântul Paul afirmă că evreii, „în privința alegerii, sunt iubiți datorită părinților, căci darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,28-29).
În afară de aceasta, Sfântul Paul folosește imaginea frumoasă a măslinului pentru a descrie relațiile foarte strânse dintre creștini și evrei: Biserica neamurilor este ca o mlădiță de măslin sălbatic, altoit pe pomul de măslin bun care este poporul alianței (cf. Rom 11,17-24). Deci scoatem hrana noastră din aceleași rădăcini spirituale. Ne întâlnim ca frați, frați care în anumite momente din istoria lor au avut un raport tensionat, dar care acum sunt ferm angajați în construirea de punți de prietenie durabilă[143]. Tot papa Ioan Paul al II-lea avea să spună: „Avem multe în comun. Împreună putem face mult pentru pace, pentru dreptate și pentru o lume mai fraternă și mai umană”[144].
Doresc să reafirm încă o dată cât de prețios este pentru Biserică dialogul cu evreii. Este bine ca acolo unde se vede oportunitatea să se creeze posibilități chiar publice de întâlnire și confruntare care să favorizeze creșterea cunoașterii reciproce, a stimei reciproce și a colaborării chiar și în însăși studierea Sfintelor Scripturi.
Interpretarea fundamentalistă a Sfintei Scripturii
44. Atenția pe care am voit s-o dăm până acum temei hermeneuticii biblice în diferitele sale aspecte ne permite să tratăm tema, de atâtea ori apărută în dezbaterea sinodală, a interpretării fundamentaliste a Sfintei Scripturi[145]. Despre această temă, Comisia Biblică Pontificală în documentul Interpretarea Bibliei în Biserică a formulat indicații importante. În acest context, aș vrea să îndrept atenția mai ales asupra acelor lecturi care nu respectă textul sacru în natura sa autentică, promovând interpretări subiectiviste și arbitrare. De fapt, „literalismul” pledat de lectura fundamentalistă reprezintă în realitate o trădare a sensului atât literal, cât și spiritual, deschizând calea spre instrumentalizări de natură diferită, răspândind, de exemplu, interpretări antiecleziale ale Scripturilor înseși. Aspectul problematic al „lecturii fundamentaliste este că, refuzând să țină cont de caracterul istoric al revelației biblice, se face incapabilă acceptarea pe deplin a adevărului Întrupării înseși. Fundamentalismul evită relația strânsă a divinului și umanului în raporturile cu Dumnezeu… Pentru acest motiv, tinde să trateze textul biblic ca și cum ar fi fost dictat cuvânt cu cuvânt de Duhul Sfânt și nu recunoaște că, de fapt, cuvântul lui Dumnezeu a fost formulat într-un limbaj și o frazeologie condiționate de o anumită epocă”[146]. Dimpotrivă, creștinismul percepe în cuvinte Cuvântul, Logosul însuși, care extinde misterul său prin această multiplicitate și realitate a unei istorii umane[147]. Adevăratul răspuns la o lectură fundamentalistă este: „lectura credincioasă a Sfintei Scripturi”. Această lectură, „practicată încă din Antichitate în tradiția Bisericii caută adevărul care mântuiește pentru viața fiecărui credincios și pentru Biserică. Această lectură recunoaște valoarea istorică a tradiției biblice. Tocmai datorită acestei valori de mărturie istorică ea vrea să redescopere semnificația vie a Sfintelor Scripturi destinate și pentru viața credinciosului de astăzi”[148], deci fără a ignora medierea umană a textului inspirat și genurile sale literare.
Dialogul dintre păstori, teologi și exegeți
45. Autentica hermeneutică a credinței aduce cu sine câteva consecințe importante în domeniul activității pastorale a Bisericii. Tocmai părinții sinodali au recomandat, în această privință, de exemplu, un raport mai asiduu între păstori, exegeți și teologi. Este bine ca aceste întâlniri să fie favorizate de conferințele episcopilor, cu „scopul de a promova o comuniune mai mare în slujirea adusă cuvântului lui Dumnezeu”[149]. O astfel de cooperare îi va ajuta pe toți să desfășoare mai bine propria muncă în folosul întregii Biserici. De fapt, a fi în orizontul muncii pastorale înseamnă, și pentru studioși, a sta în fața textului sacru în natura sa de comunicare pe care Domnul o face oamenilor pentru mântuire. De aceea, așa cum a afirmat constituția dogmatică Dei Verbum, se recomandă ca „exegeții catolici și toți ceilalți teologi, asociindu-și cu râvnă puterile, să caute ca, sub supravegherea magisteriului, să cerceteze și să prezinte cu mijloace adecvate textele sacre, astfel încât un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăși cu rod poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze mințile, să întărească voințele și să înalțe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu”[150].
Biblia și ecumenismul
46. Având conștiința că Biserica își are fundamentul în Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, Sinodul a voit să sublinieze centralitatea studiilor biblice în dialogul ecumenic în vederea exprimării depline a unității tuturor celor care cred în Cristos[151]. De fapt, în Scriptura însăși găsim rugăciunea vibrantă a lui Isus către Tatăl ca discipolii săi să fie una pentru ca lumea să creadă (cf. In 17,21). Toate acestea ne întăresc convingerea că a asculta și a medita împreună Scripturile ne face să trăim o comuniune reală, chiar dacă încă nu este deplină[152]; „ascultarea comună a Scripturilor stimulează de aceea la dialogul carității care face să crească dialogul adevărului”[153]. De fapt, a asculta împreună cuvântul lui Dumnezeu, a practica lectio divina a Bibliei, a ne lăsa surprinși de noutatea cuvântului lui Dumnezeu, care nu se învechește niciodată și nu se epuizează niciodată, a depăși surzenia noastră prin acele cuvinte care nu se acordă cu opiniile sau prejudecățile noastre, a asculta și a studia în comuniunea credincioșilor din toate timpurile: toate acestea constituie un drum care trebuie parcurs pentru a ajunge la unitatea credinței, ca răspuns la ascultarea cuvântului[154]. Erau cu adevărat iluminante cuvintele Conciliului Vatican II: „Sfânta Scriptură constituie, în cadrul dialogului [ecumenic], un instrument de mare valoare în mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru a ajunge la acea unitate pe care Mântuitorul o oferă tuturor oamenilor”[155]. De aceea, este bine de a dezvolta studierea, confruntarea și celebrările ecumenice ale cuvântului lui Dumnezeu, respectând regulile în vigoare și diferitele tradiții[156]. Aceste celebrări folosesc pentru cauza ecumenică și, atunci când sunt trăite în adevărata lor semnificație, constituie momente intense de rugăciune autentică în care să-i cerem lui Dumnezeu să grăbească ziua mult dorită în care vom putea să ne apropiem cu toții de aceeași masă și să bem din unicul potir. Totuși, în promovarea justă și lăudabilă a acestor momente, să se facă în așa fel încât ele să nu fie propuse credincioșilor ca înlocuire a participării la sfânta Liturghie pentru preceptul festiv.
În această muncă de studiu și de rugăciune recunoaștem cu seninătate și acele aspecte care cer să fie aprofundate și care ne văd încă depărtați, ca de exemplu înțelegerea subiectului autoritar al interpretării în Biserică și rolul decisiv al magisteriului[157].
În afară de aceasta, aș vrea să subliniez ceea ce s-a spus de către părinții sinodali cu privire la importanța, în această muncă ecumenică, a traducerilor Bibliei în diferitele limbi. De fapt, știm că a traduce un text nu este simplă muncă mecanică, ci este într-un anumit sens parte din munca interpretativă. În această privință, venerabilul Ioan Paul al II-lea a afirmat: „Cine își amintește cât au influențat asupra diviziunilor, în special în Occident, dezbaterile în jurul Scripturii poate să înțeleagă ce important pas înainte reprezintă aceste traduceri comune”[158]. De aceea, promovarea traducerilor comune ale Bibliei este parte din munca ecumenică. Doresc aici să le mulțumesc tuturor celor care s-au angajat în această importantă misiune și să-i încurajez să continue în lucrarea lor.
Consecințe asupra modului de a face studiile teologice
47. O altă consecință care derivă dintr-o hermeneutică adecvată a credinței se referă la necesitatea de a-i arăta implicațiile în privința formării exegetice și teologice, îndeosebi pentru cei care sunt candidați la preoție. Trebuie să se facă în așa fel încât studierea Sfintei Scripturi să fie cu adevărat sufletul teologiei, deoarece în ea se recunoaște cuvântul lui Dumnezeu, care se adresează astăzi lumii, Bisericii și fiecăruia personal. Este important ca acele criterii indicate de numărul 12 din constituția dogmatică Dei Verbum să fie efectiv luate în considerație și să constituie obiect de aprofundare. Să se evite cultivarea unui concept de cercetare care să se considere neutră față de Scriptură. De aceea, împreună cu studierea limbilor proprii în care a fost scrisă Biblia și a metodelor interpretative corespunzătoare, este necesar ca studenții să aibă o profundă viață spirituală, așa încât să priceapă că se poate înțelege Scriptura numai dacă este trăită.
În această perspectivă recomand ca studierea cuvântului lui Dumnezeu, transmis și scris, să aibă loc mereu în spirit eclezial profund, ținând cont cum se cuvine, în formarea academică, de intervențiile despre aceste tematici din partea magisteriului, care „nu este deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând mereu ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate”[159]. De aceea, să se aibă grijă ca studiile să se desfășoare în recunoașterea că „sfânta tradiție, Sfânta Scriptură și magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînțeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate și asociate, încât nu pot exista separat”[160]. Doresc, de aceea, ca, după învățătura Conciliului Vatican II, studierea Sfintei Scripturi, citită în comuniunea Bisericii Universale, să fie realmente ca sufletul studiului teologic[161].
Sfinții și interpretarea Scripturii
48. Interpretarea Sfintei Scripturi ar rămâne neîmplinită dacă nu ar consta și în ascultarea celui care a trăit cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu, adică sfinții[162]. De fapt, „viva lectio est vita bonorum„[163]. Într-adevăr, interpretarea cea mai profundă a Scripturii vine tocmai de la aceia care s-au lăsat plăsmuiți de cuvântul lui Dumnezeu, prin ascultarea, citirea și meditarea asiduă.
Desigur, nu este o întâmplare că marile spiritualități care au marcat istoria Bisericii au apărut dintr-o referință explicită la Scriptură. Mă gândesc, de exemplu, la Sfântul Anton, abate, mișcat de ascultarea cuvintelor lui Cristos: „Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!” (Mt 19,21)[164]. Nu mai puțin sugestiv este Sfântul Vasile cel Mare, care în opera Moralia se întreabă: „Ce este propriu credinței? Certitudinea deplină și neîndoielnică a adevărului cuvintelor inspirate de Dumnezeu… Ce este propriu credinciosului? Conformarea cu această certitudine deplină la semnificația cuvintelor Scripturii și a nu îndrăzni să scoată sau să adauge nimic altceva”[165]. Sfântul Benedict, în Regula sa, face trimitere la Scriptură ca „normă preadreaptă pentru viața omului”[166]. Sfântul Francisc din Assisi – scrie Toma de Celano – „auzind că discipolii lui Cristos nu trebuie să aibă nici aur, nici argint, nici bani, nici să poarte desagă, nici pâine, nici toiag pentru drum, nici să aibă încălțăminte, nici două tunici … imediat, tresăltând de Duh Sfânt, a exclamat: «Asta vreau, asta cer, asta doresc să fac din toată inima!»”[167]. Sfânta Clara din Assisi merge cu totul pe urma experienței Sfântului Francisc: „Forma de viață a Ordinului Surorilor Sărace… este aceasta: respectarea sfintei evanghelii a Domnului nostru Isus Cristos”[168]. Sfântul Dominic de Guzman, după aceea, „pretutindeni se manifesta ca un om evanghelic, în cuvinte ca și în fapte”[169] și așa voia să fie și frații săi predicatori, „oameni evanghelici”[170]. Sfânta Tereza a lui Isus, carmelită, care în scrierile sale recurge încontinuu la imagini biblice pentru a explica experiența sa mistică, amintește că Isus însuși îi revelează că „tot răul din lume derivă din necunoașterea în mod clar a adevărurilor din Sfânta Scriptură”[171]. Sfânta Tereza a Pruncului Isus găsește iubirea ca vocație personală a ei în cercetarea Scripturilor, îndeosebi a capitolelor 12 și 13 din Scrisoarea întâi către Corinteni[172]; aceeași sfântă descrie fascinația Scripturilor: „Îndată ce-mi îndrept privirea asupra evangheliei, imediat respir parfumurile vieții lui Isus și știu în ce parte să alerg”[173]. Fiecare sfânt constituie o rază de lumină care provine din cuvântul lui Dumnezeu: așa ne gândim, de asemenea, la Sfântul Ignațiu de Loyola în căutarea adevărului și în discernământul spiritual; Sfântul Ioan Bosco, în pasiunea sa pentru educația tinerilor; Sfântul Ioan Maria Vianney, în conștiința măreției preoției ca dar și misiune; Sfântul Pius de Pietrelcina, în faptul de a fi instrument al milostivirii divine; Sfântul Josemaría Escrivá, în predica sa despre chemarea universală la sfințenie; Fericita Tereza de Calcutta, misionară a carității lui Dumnezeu față de cei din urmă; până la martirii nazismului și comunismului, reprezentați, pe de o parte, de Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), călugăriță carmelită, și, pe de altă parte, de Fericitul Alois Stepinac, cardinal arhiepiscop de Zagreb.
49. Sfințenia în raport cu cuvântul lui Dumnezeu se înscrie astfel, într-un anumit mod, în tradiția profetică, în care cuvântul lui Dumnezeu ia în slujire însăși viața profetului. În acest sens, sfințenia Bisericii reprezintă o hermeneutică a Scripturii de care nimeni nu poate să facă abstracție. Duhul Sfânt care i-a inspirat pe autorii sacri este același care-i însuflețește pe sfinți să-și dea viața pentru evanghelie. A intra la școala lor constituie o cale sigură pentru a întreprinde o hermeneutică vie și eficace a cuvântului lui Dumnezeu.
Despre această legătură dintre cuvântul lui Dumnezeu și sfințenie am avut mărturie directă în timpul celei de-a XII-a Adunări a Sinodului, când la 12 octombrie, în Piața „Sfântul Petru”, s-a desfășurat canonizarea a patru sfinți noi: preotul Gaetano Errico, întemeietor al Congregației Misionarilor „Sfintele Inimi a lui Isus și a Mariei”; Maica Maria Bernarda Bütler, născută în Elveția și misionară în Ecuador și în Columbia; sora Alfonsa a Neprihănitei Zămisliri, prima sfântă canonizată născută în India; tânăra laică ecuadoriană Narcisa a lui Isus Martillo Morán. Cu viața lor ei au dat mărturie lumii și Bisericii despre rodnicia perenă a evangheliei lui Cristos. Să-i cerem Domnului ca prin mijlocirea acestor sfinți, canonizați chiar în zilele adunării sinodale despre cuvântul lui Dumnezeu, viața noastră să fie acel „pământ bun” în care semănătorul divin să poată semăna cuvântul pentru a aduce în noi roade de sfințenie, „unul – treizeci, altul – șaizeci, altul – o sută” (Mc 4,20).
Verbum in Ecclesia
„Celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”
(In 1,12)
Cuvântul lui Dumnezeu și Biserica
Biserica primește cuvântul
50. Domnul rostește cuvântul său ca să fie primit de cei care au fost creați chiar „prin” același cuvânt. „A venit la ai săi” (In 1,11): cuvântul nu ne este la origine străin și creația a fost voită într-un raport de familiaritate cu viața divină. Prologul celei de-a patra evanghelii ne pune și în fața refuzului față de cuvântul divin din partea celor care sunt „ai săi” care „nu l-au primit” (In 1,11). A nu-l primi înseamnă a nu asculta glasul lui, a nu se conforma Logosului. În schimb, acolo unde omul, deși fragil și păcătos, se deschide cu sinceritate la întâlnirea cu Cristos, începe o transformare radicală: „Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). A primi Cuvântul înseamnă a ne lăsa plăsmuiți de el, așa încât să fim, prin puterea Duhului Sfânt, făcuți conformi lui Cristos, „Unicului născut din Tatăl” (In 1,14). Este începutul unei noi creații, se naște creatura nouă, un popor nou. Cei care cred, adică aceia care trăiesc ascultarea credinței, „din Dumnezeu s-au născut” (In 1,13), sunt făcuți părtași la viața divină: fii în Fiul (cf. Gal 4,5-6; Rom 8,14-17). Spune în mod sugestiv Sfântul Augustin, comentând acest text din Evanghelia după Ioan: „Prin intermediul cuvântului ai fost făcut, dar este necesar ca prin intermediul cuvântului tu să fii făcut din nou”[174]. Aici vedem schițarea chipului Bisericii, ca realitate definită de primirea Cuvântului lui Dumnezeu care făcându-se trup a venit să-și pună cortul său printre noi (cf. In 1,14). Această locuință a lui Dumnezeu printre oameni, această shekinah (cf. Ex 26,1), prefigurată în Vechiul Testament, se împlinește acum în prezența definitivă a lui Dumnezeu cu oamenii în Cristos.
Contemporaneitatea lui Cristos în viața Bisericii
51. Raportul dintre Cristos, Cuvânt al Tatălui, și Biserică nu poate fi înțeles în termenii unui eveniment pur și simplu trecut, ci e vorba de o relație vitală în care fiecare credincios este chemat să intre personal. De fapt, vorbim despre prezența cuvântului lui Dumnezeu la noi astăzi: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Așa cum a afirmat papa Ioan Paul al II-lea: „Contemporaneitatea lui Cristos cu omul din orice timp se realizează în trupul său, care este Biserica. Pentru aceasta, Domnul l-a promis discipolilor săi pe Duhul Sfânt, care avea să le „amintească” și să-i facă să înțeleagă poruncile sale (cf. In 14,26) și avea să fie principiul dătător de o viață nouă în lume (cf. In 3,5-8; Rom 8,1-13)”[175]. Constituția dogmatică Dei Verbum exprimă acest mister în termenii biblici ai unui dialog nupțial: „Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică, și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși spre tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos (cf. Col 3,16)”[176].
Mireasa lui Cristos, învățătoare de ascultare, repetă și astăzi cu credință: „Vorbește, Doamne, căci Biserica ta te ascultă”[177]. Pentru aceasta, constituția dogmatică Dei Verbum începe spunând: „Ascultând cu pietate și proclamând cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, Conciliul…”[178]. E vorba într-adevăr de o definiție dinamică a vieții Bisericii: „Sunt cuvinte cu care Conciliul indică un aspect caracteristic al Bisericii: ea este o comunitate care ascultă și vestește cuvântul lui Dumnezeu. Biserica nu trăiește din ea însăși, ci din evanghelie și întotdeauna și din nou ia orientare pentru drumul său din evanghelie. Este o adnotare pe care fiecare creștin trebuie s-o preia și s-o aplice la el însuși: numai cel care stă înainte de toate în ascultarea cuvântului poate apoi să devină vestitorul său”[179]. În cuvântul lui Dumnezeu proclamat și ascultat și în sacramente, Isus spune astăzi, aici și acum, fiecăruia: „Eu sunt al tău, mă dăruiesc ție”; pentru ca omul să poată primi și răspunde, și să spună la rândul său: „Eu sunt al tău”[180]. Biserica apare astfel locul în care prin har putem experimenta ceea ce relatează Prologul lui Ioan: „Însă celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).
Liturgia, loc privilegiat al Cuvântului lui Dumnezeu
Cuvântul lui Dumnezeu în liturgia sacră
52. Considerând Biserica drept „casă a Cuvântului„[181], trebuie înainte de toate să acordăm atenție liturgiei sacre. De fapt, acesta este locul privilegiat în care Dumnezeu ne vorbește nouă în prezentul vieții noastre, vorbește astăzi poporului său, care ascultă și răspunde. Fiecare acțiune liturgică este prin natura sa pătrunsă de Sfânta Scriptură. Așa cum afirmă constituția Sacrosanctum Concilium, „Sfânta Scriptură are o foarte mare importanță în celebrarea liturgică. Din ea se citesc lecturile și se explică în omilie, din ea se cântă psalmii; sub inspirația și din spiritul ei au izvorât rugăciunile și imnurile liturgice și din ea își primesc semnificația acțiunile și semnele liturgice”[182]. Mai mult, trebuie spus că însuși Cristos „este prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbește în timp ce se citește în Biserică Sfânta Scriptură”[183]. Într-adevăr, „celebrarea liturgică devine o continuă, deplină și eficace proclamare a cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cuvântul lui Dumnezeu, vestit constant în liturgie, este mereu viu și eficace prin puterea Duhului Sfânt și manifestă acea iubire activă a Tatălui care nu încetează niciodată să acționeze față de toți oamenii”[184]. De fapt, Biserica a arătat mereu conștiința că în acțiunea liturgică cuvântul lui Dumnezeu însoțește acțiunea intimă a Duhului Sfânt care îl face activ în inima credincioșilor. În realitate, grație Mângâietorului, „cuvântul lui Dumnezeu devine fundament al acțiunii liturgice, normă și sprijin al întregii vieți. Acțiunea aceluiași Duh Sfânt… sugerează fiecăruia în inimă tot ceea ce în proclamarea cuvântului lui Dumnezeu este spus pentru întreaga adunare a credincioșilor și, în timp ce întărește unitatea tuturor, favorizează și diversitatea carismelor și valorizează acțiunea lor multiplă”[185].
De aceea, trebuie înțeleasă și trăită valoarea esențială a acțiunii liturgice pentru înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu. Într-un anumit sens, hermeneutica credinței cu privire la Sfânta Scriptură trebuie să aibă mereu ca punct de referință liturgia, în care cuvântul lui Dumnezeu este celebrat asemenea unui cuvânt actual și viu: „Biserica urmează cu fidelitate în liturgie acel mod de a citi și de a interpreta Sfintele Scripturi, la care a recurs însuși Cristos, care, pornind de la «ziua de astăzi» a evenimentului său, îndeamnă la cercetarea tuturor Scripturilor”[186].
Aici apare și pedagogia înțeleaptă a Bisericii, care proclamă și ascultă Sfânta Scriptură urmând ritmul anului liturgic. Această întindere a cuvântului lui Dumnezeu în timp are loc în mod deosebit în celebrarea euharistică și în Liturgia orelor. În centrul a toate strălucește misterul pascal, de care se leagă toate misterele lui Cristos și ale istoriei mântuirii care se actualizează în mod sacramental: „Celebrând astfel misterele răscumpărării, ea [Biserica] deschide credincioșilor comorile virtuților și meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioșii să vină în contact cu ele și să se umple de harul mântuirii”[187]. Așadar, îi îndemn pe păstorii Bisericii și pe lucrătorii pastorali să facă în așa fel încât toți credincioșii să fie educați să guste sensul profund al cuvântului lui Dumnezeu care se întinde în liturgia din timpul anului, arătând misterele fundamentale ale credinței noastre. De aceasta depinde și apropierea corectă de Sfânta Scriptură.
Sfânta Scriptură și sacramentele
53. Tratând tema despre valoarea liturgiei pentru înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu, Sinodul Episcopilor a voit să sublinieze și relația dintre Sfânta Scriptură și acțiunea sacramentală. Este deosebit de oportun să se aprofundeze legătura dintre cuvânt și sacrament, atât în acțiunea pastorală a Bisericii, cât și în cercetarea teologică[188]. Desigur, „liturgia cuvântului este un element decisiv în celebrarea fiecărui sacrament al Bisericii”[189]; totuși, în practica pastorală, credincioșii nu sunt conștienți întotdeauna de această legătură și nu sesizează unitatea dintre gest și cuvânt. Este „misiunea preoților și a diaconilor, mai ales atunci când administrează sacramentele, să scoată în evidență unitatea pe care cuvântul și sacramentul o formează în slujirea Bisericii”[190]. De fapt, în relația dintre cuvânt și gestul sacramental se arată în formă liturgică acțiunea proprie a lui Dumnezeu în istorie prin caracterul performativ al cuvântului însuși. În istoria mântuirii nu există separare între ceea ce Dumnezeu spune și realizează; însuși cuvântul său se prezintă ca viu și eficace (cf. Evr 4,12), așa cum de altfel indică însăși semnificația expresiei ebraice dabar. În același mod, în acțiunea liturgică suntem puși în fața cuvântului său care realizează ceea ce spune. Educând poporul lui Dumnezeu să descopere caracterul performativ al cuvântului lui Dumnezeu în liturgie, este ajutat să sesizeze și acțiunea lui Dumnezeu în istoria mântuirii și în viața personală a fiecărui membru al său.
Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistia
54. Ceea ce se afirmă în general cu privire la relația dintre cuvânt și sacramente se aprofundează atunci când ne referim la celebrarea euharistică. De altfel, unitatea intimă dintre cuvânt și Euharistie este înrădăcinată în mărturia scripturistică (cf. In 6; Lc 24), atestată de părinții Bisericii și reafirmată de Conciliul Vatican II[191]. În această privință, ne gândim la marele discurs al lui Isus despre pâinea vieții în sinagoga din Cafarnaum (cf. In 6,22-69), care are în substrat confruntarea dintre Moise și Isus, dintre cel care a vorbit față în față cu Dumnezeu (cf. Ex 33,11) și cel care l-a revelat pe Dumnezeu (cf. In 1,18). De fapt, discursul despre pâine amintește de darul lui Dumnezeu, pe care Moise l-a obținut pentru poporul său cu mana din deșert și care în realitate este Torah, cuvântul lui Dumnezeu care dă viață (cf. Ps 119; Prov 9,5). Isus duce la împlinire în el însuși figura antică: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă viață lumii… Eu sunt pâinea vieții” (In 6,33-35). Aici „Legea a devenit persoană. În întâlnirea cu Isus ne hrănim, ca să spunem așa, cu însuși Dumnezeu cel viu, mâncăm într-adevăr «pâinea din cer»”[192]. În discursul de la Cafarnaum se aprofundează Prologul lui Ioan: dacă acolo Logosul lui Dumnezeu devine trup, aici acest trup devine „pâine” dăruită pentru viața lumii (cf. In 6,51), făcând astfel aluzie la dăruirea de sine însuși pe care o va face Isus în misterul crucii, confirmată de afirmația despre sângele său dat de „băut” (cf. In 6,53). În felul acesta, în misterul Euharistiei se arată care este adevărata mană, adevărata pâine din cer: este Logosul lui Dumnezeu făcut trup, care s-a dăruit pe sine însuși pentru noi în misterul pascal.
Relatarea lui Luca despre discipolii din Emaus ne permite o ulterioară reflecție despre legătura dintre ascultarea cuvântului și frângerea pâinii (cf. Lc 24,13-35). Isus le-a ieșit în întâmpinare în ziua de după sâmbătă, a ascultat exprimările speranței lor dezamăgite și, devenind însoțitor de drum, „le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (24,27). Cei doi discipoli încep să privească într-un nou mod Scripturile împreună cu acest călător care se manifestă așa de neașteptat de familiar cu viața lor. Ceea ce s-a întâmplat în zilele acelea nu mai apare ca eșec, ci ca împlinire și un nou început. Totuși, nici aceste cuvinte nu par încă suficiente pentru cei doi discipoli. Evanghelia după Luca ne spune că „li s-au deschis ochii și l-au recunoscut” (24,31) numai atunci când Isus a luat pâinea, a recitat binecuvântarea, a frânt-o și le-a dat-o lor, în timp ce înainte „ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască” (24,16). Prezența lui Isus, mai întâi prin cuvinte, apoi cu gestul frângerii pâinii, a făcut posibil ca discipolii să-l recunoască, și ei pot să resimtă în mod nou ceea ce trăiseră în prealabil cu el: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” (24,32).
55. Din aceste relatări reiese că Scriptura însăși orientează spre sesizarea legăturii sale indisolubile cu Euharistia. „Deci trebuie ținut cont că cuvântul lui Dumnezeu, citit și vestit de Biserică în liturgie, duce într-un fel ca la însuși scopul său, la sacrificiul alianței și la ospățul harului, adică la Euharistie”[193]. Cuvântul și Euharistia își aparțin așa de intim, încât nu se poate înțelege unul fără cealaltă: cuvântul lui Dumnezeu se face trup sacramental în evenimentul euharistic. Euharistia ne deschide la înțelegerea Sfintei Scripturi, așa cum Sfânta Scriptură la rândul ei luminează și explică misterul euharistic. De fapt, fără recunoașterea prezenței reale a Domnului în Euharistie, înțelegerea Scripturii rămâne neîmplinită. Pentru aceasta „Biserica a dat și mereu și pretutindeni a voit și a stabilit să se dea cuvântului lui Dumnezeu și misterului euharistic aceeași venerație, chiar dacă nu același cult; stimulată de exemplul întemeietorului său, ea nu a încetat niciodată să celebreze misterul pascal, adunându-se împreună pentru a citi «în toate Scripturile cele referitoare la el» (Lc 24,27), și să actualizeze, cu memorialul Domnului și cu sacramentele, opera mântuirii”[194].
Sacramentalitatea cuvântului
56. Cu referință la caracterul performativ al cuvântului lui Dumnezeu în acțiunea sacramentală și aprofundarea relației dintre cuvânt și Euharistie, suntem stimulați să intrăm într-o temă semnificativă, reieșită în timpul adunării Sinodului, referitoare la sacramentalitatea cuvântului[195]. Este util în această privință să amintim că papa Ioan Paul al II-lea a făcut referință la „orizontul sacramental al revelației și, în special, la semnul euharistic în care unitatea inseparabilă dintre realitate și semnificația ei permite perceperea profunzimii misterului”[196]. De aici înțelegem că la originea sacramentalității cuvântului se află tocmai misterul întrupării: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14), realitatea misterului revelat ni se oferă nouă în „trupul” Fiului. Cuvântul lui Dumnezeu devine perceptibil credinței prin „semnul” de cuvinte și de gesturi umane. Așadar, credința recunoaște Cuvântul lui Dumnezeu primind gesturile și cuvintele cu care el însuși ni se prezintă nouă. Orizontul sacramental al revelației indică, de aceea, modalitatea istorico-salvifică cu care cuvântul lui Dumnezeu intră în timp și în spațiu, devenind interlocutor al omului, chemat să primească în credință darul său.
Astfel sacramentalitatea cuvântului se lasă înțeleasă în analogie cu prezența reală a lui Cristos sub speciile consacrate ale pâinii și vinului[197]. Apropiindu-ne de altar și luând parte la ospățul euharistic, noi ne împărtășim realmente cu trupul și cu sângele lui Cristos. Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu în celebrare comportă recunoașterea că însuși Cristos este prezent și ni se adresează nouă[198] pentru a fi primit. Cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o avem atât față de Euharistie, cât și față de cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Ieronim afirmă: „Noi citim Sfintele Scripturi. Eu cred că evanghelia este trupul lui Cristos; eu cred că Sfintele Scripturi sunt învățătura sa. Și atunci când el spune: Cine nu va mânca trupul meu și nu va bea sângele meu (In 6,53), deși aceste cuvinte se pot înțelege și despre misterul [euharistic], totuși trupul lui Cristos și sângele său este cu adevărat cuvântul Scripturii, este învățătura lui Dumnezeu. Atunci când mergem la misterul [euharistic], dacă ar cădea din el o firimitură, ne-am simți pierduți. Și atunci când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și ne este vărsat în urechi Cuvântul lui Dumnezeu și trupul lui Cristos și sângele său, și noi ne gândim la altceva, în ce mare pericol intrăm noi?”[199]. Cristos, realmente prezent în speciile pâinii și vinului, este prezent, în mod analog, și în cuvântul proclamat în liturgie. Așadar, a aprofunda sensul sacramentalității cuvântului lui Dumnezeu poate favoriza o înțelegere mai unitară a misterului revelației în „evenimente și cuvinte intim unite între ele”[200], folosind pentru viața spirituală a credincioșilor și pentru acțiunea pastorală a Bisericii.
Sfânta Scriptură și Lecționarul
57. Subliniind legătura dintre cuvânt și Euharistie, Sinodul a voit pe bună dreptate să amintească și unele aspecte ale celebrării inerente slujirii cuvântului. Aș vrea să fac referință înainte de toate la importanța Lecționarului. Reforma voită de Conciliul Vatican II[201] a arătat roadele sale îmbogățind accesul la Sfânta Scriptură care este oferită cu îmbelșugare, mai ales în liturgia duminicală. Structura actuală, în afară de faptul că prezintă frecvent textele cele mai importante din Scriptură, favorizează înțelegerea unității planului divin, prin corelația dintre lecturile din Vechiul și din Noul Testament, „centrate în Cristos și în misterul său pascal”[202]. Unele dificultăți care mai rămân în sesizarea relațiilor dintre lecturile din cele două Testamente trebuie să fie luate în considerare în lumina lecturii canonice, adică a unității intrinsece a întregii Biblii. Acolo unde se întâlnește necesitatea, organele competente pot să se ocupe de publicarea de ajutoare care să ușureze înțelegerea legăturii dintre lecturile propuse de Lecționar, care trebuie să fie proclamate toate adunării liturgice, așa cum sunt prevăzute de liturgia zilei. Eventuale alte probleme și dificultăți să fie semnalate Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor.
În afară de aceasta, nu trebuie să uităm că Lecționarul actual al ritului latin are și o semnificație ecumenică, deoarece este folosit și apreciat și de confesiuni care încă nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. În mod diferit se pune problema Lecționarului în liturgiile din Bisericile Catolice Orientale, pe care Sinodul cere să „fie examinată cu autoritate”[203] conform tradiției proprii și competențelor Bisericilor sui iuris și ținând cont, și aici, de contextul ecumenic.
Proclamarea cuvântului și slujirea lectoratului
58. Deja în adunarea sinodală despre Euharistie a fost cerută o îngrijire mai mare a proclamării cuvântului lui Dumnezeu[204]. După cum se știe, în timp ce evanghelia este proclamată de preot sau de diacon, prima și a doua lectură în tradiția latină sunt proclamate de lectorul numit, bărbat sau femeie. Aș vrea aici să dau glas părinților sinodali care și în această circumstanță au subliniat necesitatea de a se îngriji cu o formare corespunzătoare[205] exercitarea lui munus de lector în celebrarea liturgică[206], și în mod deosebit slujirea lectoratului, care, ca atare, în ritul latin, este slujire laicală. Este necesar ca lectorii numiți în această funcție, chiar dacă n-au primit instituirea, să fie într-adevăr capabili și pregătiți cu angajare. Această pregătire trebuie să fie biblică și liturgică, dar și tehnică: „Formarea biblică trebuie să-i facă pe lectori să știe să încadreze lecturile în contextul lor și să perceapă centrul vestirii revelate în lumina credinței. Formarea liturgică trebuie să le comunice lectorilor o anumită ușurință în a percepe sensul și structura liturgiei cuvântului și motivațiile raportului dintre liturgia cuvântului și liturgia euharistică. Pregătirea tehnică trebuie să-i facă pe lectori tot mai capabili în arta de a citi în public, fie cu voce liberă, fie cu ajutorul instrumentelor moderne de amplificare”[207].
Importanța omiliei
59. „Sunt diferite și îndatoririle și funcțiile care revin fiecăruia în privința cuvântului lui Dumnezeu: credincioșilor le revine să-l asculte și să-l mediteze; în schimb, să-l expună revine numai celor care în virtutea hirotonirii sacre au îndatorirea magisterială sau celor cărora le este încredințată exercitarea acestei slujiri”[208], adică episcopi, preoți și diaconi. De aici se înțelege atenția care a fost dată în Sinod temei omiliei. Deja în exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis am amintit că „în relație cu importanța cuvântului lui Dumnezeu este și necesitatea de a îmbunătăți calitatea omiliei. De fapt, ea «este parte a acțiunii liturgice»; are misiunea de a favoriza o înțelegere mai deplină a cuvântului lui Dumnezeu și o eficacitate mai mare a lui în viața credincioșilor”[209]. Omilia constituie o actualizare a mesajului scripturistic, în așa fel încât credincioșii să fie induși să descopere prezența și eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu în ziua de astăzi a propriei vieți. Ea trebuie să conducă la înțelegerea misterului care se celebrează, să invite la misiune, dispunând adunarea la mărturisirea credinței, la rugăciunea universală și la liturgia euharistică. Prin urmare, cei care prin slujire specifică sunt delegați la predicare să îndrăgească într-adevăr această misiune. Trebuie să se evite omilii generice și abstracte, care ascund simplitatea cuvântului lui Dumnezeu, precum și divagații inutile care riscă să atragă atenția mai degrabă asupra predicatorului decât la inima mesajului evanghelic. Trebuie să fie clar pentru credincioși că ceea ce stă la inima predicatorului este să-l arate pe Cristos, care trebuie să fie în centrul oricărei omilii. Pentru aceasta este nevoie ca predicatorii să aibă încredere și contact asiduu cu textul sacru[210], să se pregătească pentru omilie în meditație și în rugăciune, ca să predice cu convingere și pasiune. Adunarea sinodală a îndemnat să se țină cont de următoarele întrebări: „Ce anume spun lecturile proclamate? Ce anume îmi spun mie personal? Ce anume trebuie să spun comunității, ținând cont de situația concretă?”[211]. Predicatorul trebuie să se lase „interpelat cel dintâi de cuvântul lui Dumnezeu pe care-l vestește”[212], pentru că, așa cum spune Sfântul Augustin: „Este fără îndoială fără rod cel care predică în exterior cuvântul lui Dumnezeu și nu ascultă în interiorul său”[213]. Să fie îngrijită cu atenție deosebită omilia duminicală și în solemnități; dar să nu se neglijeze și în timpul săptămânii la Liturghiile cum populo, când este posibil, să se ofere scurte reflecții, adaptate situației, pentru a-i ajuta pe credincioși să primească și să facă rodnic cuvântul ascultat.
Oportunitatea unui directoriu omiletic
60. A predica în mod adecvat cu referință la Lecționar este cu adevărat o artă care trebuie să fie cultivată. De aceea, în continuitate cu ceea ce s-a cerut în Sinodul precedent[214], cer autorităților competente ca, în relație cu Compendiul euharistic[215], să se gândească și la instrumente și ajutorare adecvate pentru a-i ajuta pe slujitori să-și îndeplinească în cel mai bun mod misiunea lor, ca de exemplu un directoriu despre omilie, așa încât predicatorii să poată găsi în el un ajutor util pentru a se pregăti în exercitarea slujirii. Apoi, așa cum ne amintește Sfântul Ieronim, predica trebuie să fie însoțită de mărturia propriei vieți: „Acțiunile tale să nu dezmintă cuvintele tale, ca să nu se întâmple ca, atunci când tu predici în biserică, vreunul să comenteze în sinea lui: «Așadar, de ce chiar tu nu acționezi așa?». … În preotul lui Cristos mintea și cuvântul trebuie să fie în acord”[216].
Cuvântul lui Dumnezeu, Reconcilierea și Ungerea bolnavilor
61. Dacă în centrul relației dintre cuvântul lui Dumnezeu și sacramente se află fără îndoială Euharistia, totuși este bine de subliniat importanța Sfintei Scripturi și în celelalte sacramente, îndeosebi în cele de vindecare: adică în sacramentul Reconcilierii sau al Pocăinței și în sacramentul Ungerii bolnavilor. Adesea referința la Sfânta Scriptură în aceste sacramente este neglijată. În schimb este necesar să-i fie dat spațiul care-i revine. De fapt, nu trebuie să se uite niciodată că întotdeauna „cuvântul lui Dumnezeu este cuvânt de reconciliere pentru că în el Dumnezeu reconciliază cu sine toate lucrurile (cf. 2Cor 5,18-20; Ef 1,10). Iertarea milostivă a lui Dumnezeu, întrupat în Isus, îl ridică pe păcătos”[217]. Cuvântul lui Dumnezeu „îl luminează pe credincios ca să cunoască păcatele sale, îl cheamă la convertire și revarsă în el încredere în milostivirea lui Dumnezeu”[218]. Ca să se aprofundeze forța reconciliatoare a cuvântului lui Dumnezeu se recomandă ca fiecare penitent să se pregătească pentru Spovadă meditând un text adaptat din Sfânta Scriptură și să poată începe Spovada prin citirea sau ascultarea unui îndemn biblic, conform cu ceea ce este prevăzut de propriul ritual. Apoi, pentru a arăta căința sa, este bine ca penitentul să folosească „o formulă compusă din expresii din Sfânta Scriptură”[219], prevăzută de ritual. Când este posibil, este bine ca, în momente speciale ale anului sau când se prezintă oportunitatea, Spovada individuală din partea mai multor penitenți să aibă loc în cadrul unor celebrări penitențiale, așa cum este prevăzut de ritual, respectându-se diferitele tradiții liturgice, în care să se poată da spațiu larg celebrării cuvântului cu folosirea de lecturi potrivite.
Cât privește sacramentul Ungerii bolnavilor, să nu se uite că „forța vindecătoare a cuvântului lui Dumnezeu este un apel viu la o convertire personală constantă în ascultătorul însuși”[220]. Sfânta Scriptură conține numeroase pagini de mângâiere, sprijin și vindecare datorate intervenției lui Dumnezeu. În mod deosebit să ne amintim de apropierea lui Isus față de cei suferinzi și că el însuși, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, a luat asupra sa durerile noastre și a pătimit din iubire față de om, dăruind astfel sens bolii și morții. Este bine ca în parohii și mai ales în spitale să se celebreze, în funcție de circumstanțe, sacramentul bolnavilor în formă comunitară. În aceste ocazii să fie dat spațiu larg celebrării cuvântului și să fie ajutați credincioșii bolnavi să trăiască cu credință propria condiție de suferință, în unire cu jertfa răscumpărătoare a lui Cristos care ne eliberează de rău.
Cuvântul lui Dumnezeu și Liturgia orelor
62. Printre formele de rugăciune care exaltă Sfânta Scriptură se situează fără îndoială Liturgia orelor. Părinții sinodali au afirmat că ea constituie „o formă privilegiată de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu deoarece îi pune pe credincioși în contact cu Sfânta Scriptură și cu tradiția vie a Bisericii”[221]. Trebuie amintită înainte de toate profunda demnitate teologică și eclezială a acestei rugăciuni. De fapt, „în Liturgia orelor, Biserica, îndeplinind funcția sacerdotală a capului său, îi oferă lui Dumnezeu, «fără încetare» (1Tes 5,17), jertfa de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc numele lui (cf. Evr 13,15). Această rugăciune este «glasul miresei înseși care se adresează mirelui, mai mult este chiar rugăciunea lui Cristos făcută către Tatăl împreună cu trupul său»”[222]. Conciliul Vatican II a afirmat în această privință: „Prin urmare, toți cei care săvârșesc această rugăciune îndeplinesc îndatorirea Bisericii și în același timp se împărtășesc din privilegiul suprem al miresei lui Cristos, deoarece, aducând laudele divine, ei se înfățișează înaintea tronului lui Dumnezeu în numele maicii Biserici”[223]. În Liturgia orelor, ca rugăciune publică a Bisericii, se arată idealul creștin de sfințire a întregii zile, ritmată de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și de rugăciunea psalmilor, așa încât orice activitate să-și aibă punctul de referință în lauda oferită lui Dumnezeu.
Cei care datorită propriei stări de viață sunt ținuți la recitarea Liturgiei orelor să trăiască această angajare cu fidelitate în folosul întregii Biserici. Episcopii, preoții și diaconii aspiranți la preoție, care au primit de la Biserică mandatul de a o celebra, au obligația să recite în fiecare zi toate orele[224]. Cât privește obligativitatea acestei liturgii în Bisericile Orientale Catolice sui iuris să se urmeze ceea ce este indicat în dreptul propriu[225]. În afară de aceasta, încurajez comunitățile de viață consacrată să fie exemplare în celebrarea Liturgiei orelor, așa încât să poată constitui un punct de referință și de inspirație pentru viața spirituală și pastorală a întregii Biserici.
Sinodul a exprimat dorința să se răspândească mai mult în poporul lui Dumnezeu acest tip de rugăciune, în special recitarea Laudelor și Vesperelor. Această intensificare nu va putea decât să mărească printre credincioși familiaritatea cu cuvântul lui Dumnezeu. Să se sublinieze și valoarea Liturgiei orelor prevăzută pentru primele Vespere ale duminicii și ale solemnităților, îndeosebi pentru Bisericile Orientale Catolice. În acest scop, recomand ca, acolo unde este posibil, parohiile și comunitățile de viață călugărească să favorizeze această rugăciune cu participarea credincioșilor.
Cuvântul lui Dumnezeu și Ritualul binecuvântărilor
63. Și în folosirea Ritualului binecuvântărilor să se acorde atenție spațiului prevăzut pentru proclamarea, ascultarea și explicarea cuvântului lui Dumnezeu, prin scurte îndemnuri. De fapt, gestul binecuvântării, în cazurile prevăzute de Biserică și atunci când este cerut de credincioși, nu trebuie izolat în el însuși, ci trebuie raportat în gradul propriu la viața liturgică a poporului lui Dumnezeu. În acest sens, binecuvântarea, ca adevărat semn sacru, „ia sens și eficacitate din proclamarea cuvântului lui Dumnezeu”[226]. De aceea, este important să se folosească aceste circumstanțe pentru a reaprinde în credincioși foamea și setea de tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4).
Sugestii și propuneri concrete pentru animarea liturgică
64. După ce am amintit câteva elemente fundamentale ale relației dintre liturgie și cuvântul lui Dumnezeu, doresc acum să rezum și să valorizez câteva propuneri și sugestii recomandate de părinții sinodali pentru a favoriza în poporul lui Dumnezeu o familiaritate tot mai mare cu cuvântul lui Dumnezeu în cadrul acțiunilor liturgice sau oricum referite la ele.
a) Celebrări ale cuvântului lui Dumnezeu
65. Părinții sinodali i-au îndemnat pe toți păstorii să răspândească în comunitățile încredințate lor momentele de celebrare a cuvântului[227]. Sunt ocazii privilegiate de întâlnire cu Domnul. Pentru aceasta, o astfel de practică nu poate decât să aducă mare folos în credincioși și trebuie să fie considerată element important al pastorației liturgice. Aceste celebrări asumă importanță deosebită ca pregătire pentru Euharistia duminicală, așa încât credincioșii să aibă posibilitatea de a intra mai mult în bogăția Lecționarului pentru a medita și a se ruga cu Sfânta Scriptură, mai ales în timpurile liturgice forte, Advent și Crăciun, Postul Mare și Paști. Celebrarea cuvântului lui Dumnezeu este apoi recomandată puternic în acele comunități în care, din cauza lipsei de preoți, nu este posibilă celebrarea jertfei euharistice în zilele de sărbătoare de poruncă. Ținând cont de indicațiile exprimate deja în exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis cu privire la adunările duminicale în așteptarea preotului[228], recomand să fie formulate de către autoritățile competente directorii rituale, valorizând experiența Bisericilor particulare. În felul acesta vor fi favorizate, în aceste situații, celebrări ale cuvântului care hrănesc credința credincioșilor, evitând însă ca ele să fie confundate cu celebrările euharistice; „mai degrabă ar trebui să fie ocazii privilegiate de rugăciune adresată lui Dumnezeu ca să trimită preoți sfinți după inima sa”[229].
În afară de aceasta, părinții sinodali au invitat la celebrarea cuvântului lui Dumnezeu și cu ocazia pelerinajelor, sărbătorilor deosebite, misiunilor populare, reculegerilor spirituale și zilelor speciale de pocăință, reparare și iertare. Cât privește diferitele forme de pietate populară, deși nu sunt acte liturgice și nu trebuie să fie confundate cu celebrările liturgice, totuși este bine să se inspire din ele și mai ales să dea spațiu adecvat proclamării și ascultării cuvântului lui Dumnezeu; de fapt, „pietatea populară va găsi în cuvântul biblic un izvor inepuizabil de inspirație, modele de rugăciune de nedepășit și propuneri tematice rodnice”[230].
b) Cuvântul și tăcerea
66. Nu puține intervenții ale părinților sinodali au insistat asupra valorii tăcerii în raport cu cuvântul lui Dumnezeu și cu receptarea sa în viața credincioșilor[231]. De fapt, cuvântul poate să fie rostit și auzit numai în tăcere, exterioară și interioară. Timpul nostru nu favorizează reculegerea și uneori avem impresia că există aproape teamă de a se dezlipi, chiar și pentru un moment, de instrumentele de comunicare în masă. Pentru aceasta este necesar astăzi să fie educat poporul lui Dumnezeu la valoarea tăcerii. A redescoperi centralitatea cuvântului lui Dumnezeu în viața Bisericii înseamnă și a redescoperi sensul reculegerii și al liniștii interioare. Marea tradiție patristică ne învață că misterele lui Cristos sunt legate de tăcere[232] și numai în ea cuvântul poate găsi locuință în noi, așa cum s-a întâmplat în Maria, în mod inseparabil femeie a cuvântului și a tăcerii. Liturgiile noastre trebuie să faciliteze această ascultare autentică: Verbo crescente, verba deficiunt[233].
Această valoare strălucește îndeosebi în liturgia cuvântului, care „trebuie să fie celebrată în așa fel încât să favorizeze meditația”[234]. Tăcerea, atunci când este prevăzută, trebuie considerată „ca parte a celebrării”[235]. De aceea, îi îndemn pe păstori să încurajeze momentele de reculegere, prin intermediul cărora, cu ajutorul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu este primit în inimă.
c) Proclamarea solemnă a cuvântului lui Dumnezeu
67. O altă sugestie reieșită din Sinod a fost de a solemniza, mai ales în evenimentele liturgice relevante, proclamarea cuvântului, în special evanghelia, folosind Evangheliarul, purtat în procesiune în timpul riturilor de început și apoi purtat la amvon de către diacon sau de un preot pentru proclamare. În felul acesta este ajutat poporul lui Dumnezeu să recunoască faptul că „lectura evangheliei constituie culmea liturgiei cuvântului”[236]. Urmând indicațiile conținute în Rânduiala lecturilor Liturghiei, este bine de valorizat proclamarea cuvântului lui Dumnezeu prin cântarea, îndeosebi a evangheliei, în special în anumite solemnități. Salutul, anunțul de la început: „Citire din Evanghelia…” și cel final „cuvântul Domnului” ar fi bine să se cânte pentru a sublinia importanța a ceea ce este citit[237].
d) Cuvântul lui Dumnezeu în templul creștin
68. Pentru a favoriza ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu trebuie să se neglijeze acele mijloace care pot să-i ajute pe credincioși la o atenție mai mare. În acest sens este necesar ca în edificiile sacre să nu se neglijeze niciodată acustica, respectând normele liturgice și arhitectonice. „Episcopii, ajutați cum se cuvine, să aibă grijă la construirea bisericilor ca acestea să fie locuri potrivite pentru proclamarea cuvântului, pentru meditație și pentru celebrarea euharistică. Spațiile sacre chiar și în afara acțiunii liturgice să fie elocvente, prezentând misterul creștin în relație cu cuvântul lui Dumnezeu”[238]. O atenție specială trebuie să fie dată amvonului, ca loc liturgic de unde este proclamat cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să fie plasat într-un loc vizibil, spre care să se îndrepte în mod spontan atenția credincioșilor în timpul liturgiei cuvântului. Este bine ca el să fie fix, constituit ca element sculptural în armonie estetică cu altarul, așa încât să reprezinte și în mod vizual sensul teologic al mesei duble a cuvântului și a Euharistiei. De la amvon se proclamă lecturile, psalmul responsorial și preconiul pascal; de asemenea, de acolo se poate ține omilia și se poate face rugăciunea credincioșilor[239].
În afară de aceasta, părinții sinodali sugerează ca în biserici să fie un loc rezervat unde să se pună Sfânta Scriptură chiar și în afara celebrării[240]. De fapt, este bine ca acea carte care conține cuvântul lui Dumnezeu să aibă un loc vizibil și de cinste în interiorul templului creștin, totuși fără a elimina centralitatea care revine tabernacolului care conține preasfântul sacrament[241].
e) Exclusivitatea textelor biblice în liturgie
69. De asemenea, Sinodul a reafirmat ceea ce, de altfel, stabilise deja norma liturgică a Bisericii[242], că lecturile luate din Sfânta Scriptură să nu fie niciodată înlocuite cu alte texte, oricât de semnificative ar fi ele din punct de vedere pastoral sau spiritual: „niciun text din spiritualitate sau din literatură nu poate să ajungă la valoarea și bogăția conținută în Sfânta Scriptură care este cuvântul lui Dumnezeu”[243]. Este vorba de o dispoziție veche a Bisericii care trebuie menținută[244]. În fața câtorva abuzuri, deja papa Ioan Paul al II-lea a amintit importanța de a nu înlocui niciodată Sfânta Scriptură cu alte lecturi[245]. Amintim că și Psalmul responsorial este cuvânt al lui Dumnezeu, cu care răspundem la glasul Domnului și pentru aceasta nu trebuie să fie înlocuit de alte texte; în timp ce este foarte oportun să poată fi cântat.
f) Cântul liturgic inspirat biblic
70. În domeniul valorizării cuvântului lui Dumnezeu în timpul celebrării liturgice să se țină cont și de cântare în momentele prevăzute de propriul rit, favorizând cântarea de inspirație biblică evidentă care să știe să exprime, prin acordul armonios al cuvintelor și muzicii, frumusețea cuvântului divin. În acest sens este bine de valorizat acele cântece pe care tradiția Bisericii ni le-a încredințat și care respectă acest criteriu. Mă gândesc în mod deosebit la importanța cântului gregorian[246].
g) Atenție deosebită față de nevăzători și față de cei care nu aud
71. În acest context aș vrea să amintesc faptul că Sinodul a recomandat și o atenție deosebită față de cei care din cauza propriilor condiții au probleme în participarea activă la liturgie, ca de exemplu nevăzătorii și cei care nu aud. Pe cât posibil, încurajez comunitățile creștine să se ocupe cu instrumente adecvate pentru a veni în întâmpinarea fraților și surorilor care îndură această dificultate, pentru ca și lor să le fie dată posibilitatea de a avea un contact viu cu cuvântul Domnului[247].
Cuvântul lui Dumnezeu în viața eclezială
Întâlnirea cuvântului lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură
72. Dacă este adevărat că liturgia este locul privilegiat pentru proclamarea, ascultarea și celebrarea cuvântului lui Dumnezeu, este la fel de adevărat că această întâlnire trebuie să fie pregătită în inimile credincioșilor și mai ales aprofundat și asimilat de aceștia. De fapt, viața creștină este caracterizată în mod esențial de întâlnirea cu Isus Cristos care ne cheamă să-l urmăm. Pentru aceasta, Sinodul Episcopilor a reafirmat de mai multe ori importanța pastorației în comunitățile creștine ca loc propriu în care să se parcurgă un itinerar personal și comunitar față de cuvântul lui Dumnezeu, așa încât acesta să fie cu adevărat la baza vieții spirituale. Împreună cu părinții sinodali exprim dorința vie ca să înflorească „o nouă perioadă de iubire mai mare față de Sfânta Scriptură din partea membrilor poporului lui Dumnezeu, așa încât prin citirea rugătoare și fidelă în timp să se aprofundeze raportul cu însăși persoana lui Isus”[248].
Nu lipsesc în istoria Bisericii recomandări din partea sfinților cu privire la necesitatea de a cunoaște Scriptura pentru a crește în iubirea lui Cristos. Aceasta este o realitate deosebit de evidentă în părinții Bisericii. Sfântul Ieronim, mare „îndrăgostit” de cuvântul lui Dumnezeu, se întreba: „Cum s-ar putea trăi fără știința Scripturilor, prin care se învață cunoașterea lui Cristos însuși, care este viața celor care cred?”[249]. Era foarte conștient că Biblia este instrumentul „cu care în fiecare zi Dumnezeu vorbește celor care cred”[250]. Așa o sfătuiește el pe matroana romană Leta pentru educația fiicei: „Asigură-te ca ea să studieze în fiecare zi câteva texte din Scriptură… După rugăciune să urmeze lectura și după lectură rugăciunea… Ca în loc de bijuterii și de haine de mătase, ea să iubească mereu Cărțile divine”[251]. Este valabil pentru noi ceea ce tot Sfântul Ieronim scria preotului Nepoțian: „Citește cu multă frecvență Scripturile divine; mai mult, Cartea Sfântă să nu fie depusă niciodată din mâinile tale. Învață aici ceea ce tu trebuie să înveți pe alții”[252]. După exemplul marelui sfânt, care și-a dedicat viața studierii Bibliei și care a dăruit Bisericii traducerea sa latină, așa-numita Vulgata, și al tuturor sfinților, care au pus în centrul vieții lor spirituale întâlnirea cu Cristos, reînnoim angajarea noastră de a aprofunda cuvântul pe care Dumnezeu l-a dăruit Bisericii; astfel am putea să tindem la acea „măsură înaltă al vieții creștine obișnuite”[253], dorită de papa Ioan Paul al II-lea la începutul celui de-al treilea mileniu creștin, care se alimentează în mod constant în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.
Animarea biblică a pastorației
73. Pe această linie, Sinodul a invitat la o angajare pastorală deosebită pentru a face să iasă în evidență locul central al cuvântului lui Dumnezeu în viața eclezială, recomandând „să se mărească «pastorația biblică» nu în juxtapunere cu alte forme ale pastorației, ci ca animare biblică a întregii pastorații„[254]. Deci nu e vorba de a adăuga vreo întâlnire în parohie sau în dieceză, ci de a verifica să se aibă la inimă în activitățile obișnuite ale comunităților, în parohii, în asociații și în mișcări, întâlnirea personală cu Cristos care ni se comunică nouă în cuvântul său. În acest sens, deoarece „necunoașterea Scripturilor este necunoaștere a lui Cristos”[255], animarea biblică a întregii pastorații obișnuite și extraordinare va duce la o cunoaștere mai mare a persoanei lui Cristos, revelator al Tatălui și plinătate a revelației divine.
De aceea îi îndemn pe păstori și pe credincioși să țină cont de importanța acestei animări: va fi și cel mai bun mod pentru a face față câtorva probleme pastorale reieșite în timpul adunării sinodale legate, de exemplu, de proliferarea sectelor, care răspândesc o lectură deformată și instrumentală a Sfintei Scripturi. Acolo unde nu sunt formați credincioșii pentru o cunoaștere a Bibliei conform credinței Bisericii în matca tradiției sale vii, de fapt se lasă un gol pastoral în care realități cum sunt sectele pot să găsească teren pentru a-și înfige rădăcinile. Pentru aceasta este necesar să se aibă grijă și de o pregătire adecvată a preoților și a laicilor care să poată instrui poporul lui Dumnezeu în apropierea genuină de Scripturi.
În afară de aceasta, așa cum a fost subliniat în timpul lucrărilor sinodale, este bine ca în activitatea pastorală să se favorizeze și răspândirea de comunități mici, „formate din familii sau înrădăcinate în parohii sau legate de diferitele mișcări ecleziale și noi comunități”[256], în care să se promoveze formarea, rugăciunea și cunoașterea Bibliei conform credinței Bisericii.
Dimensiunea biblică a catehezei
74. Un moment important din animarea pastorală a Bisericii în care se poate redescoperi cu înțelepciune centralitatea cuvântului lui Dumnezeu este cateheza, care în diferitele sale forme și faze trebuie să însoțească mereu poporul lui Dumnezeu. Întâlnirea discipolilor din Emaus cu Isus, descrisă de evanghelistul Luca (cf. Lc 24,13-35), reprezintă, într-un anumit sens, modelul unei cateheze în centrul căreia este „explicarea Scripturilor”, pe care numai Cristos este în măsură s-o dea (cf. Lc 24,27-28), arătând în el însuși împlinirea lor[257]. În felul acesta renaște speranța mai puternică decât orice înfrângere, care face din acei discipoli martori convinși și credibili ai Celui Înviat.
În Directoriul general pentru cateheză găsim indicații valabile pentru a anima în mod biblic cateheza și fac trimitere la ele cu plăcere[258]. În această circumstanță doresc să subliniez mai ales că aceasta „trebuie să fie impregnată și pătrunsă de gândirea, de spiritul și de atitudinile biblice și evanghelice printr-un contact permanent cu textele însele; dar mai înseamnă și a reaminti că, în ansamblu, cateheza va fi mai bogată și mai eficace în măsura în care va citi textele cu înțelegerea și cu inima Bisericii”[259], și în măsura în care se va inspira mai mult din reflecția și din viața bimilenară a Bisericii înseși. Deci trebuie să se încurajeze cunoașterea figurilor, evenimentelor și expresiilor fundamentale ale textului sacru; pentru aceasta poate folosi și o memorizare inteligentă a unor texte biblice deosebit de elocvente despre misterele creștine. Activitatea catehetică implică mereu apropierea de Scripturi în credința și în tradiția Bisericii, așa încât acele cuvinte să fie percepute ca vii, așa cum este viu Cristos astăzi unde doi sau trei se adună în numele său (cf. Mt 18,20). Ea trebuie să comunice în mod vital istoria mântuirii și conținuturile credinței Bisericii, pentru ca fiecare credincios să recunoască faptul că aparține acelei istorii și propria viața personală.
În această perspectivă este important de subliniat relația dintre Sfânta Scriptură și Catehismul Bisericii Catolice, așa cum a afirmat Directoriul general pentru cateheză: „Sfânta Scriptură, care este «cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc» și Catehismul Bisericii Catolice, expresie actuală a tradiției vii a Bisericii și normă sigură pentru învățătura de credință, sunt chemate, fiecare în felul propriu și potrivit autorității specifice, să asigure rodnicia catehezei în Biserica de astăzi”[260].
Formarea biblică a creștinilor
75. Pentru a obține scopul dorit de Sinod al unui caracter mai biblic al întregii pastorații a Bisericii este necesar să existe o formare adecvată a creștinilor și, îndeosebi, a cateheților. În această privință, trebuie rezervată atenție apostolatului biblic, metodă foarte valabilă pentru a obține aceste finalități, așa cum demonstrează experiența eclezială. În afară de aceasta, părinții sinodali au recomandat ca, pe cât posibil prin valorizarea structurilor academice existente deja, să se stabilească centre de formare pentru laici și pentru misionari, în care să se învețe înțelegerea, trăirea și vestirea cuvântului lui Dumnezeu, și, acolo unde se vede necesitatea, să se constituie institute specializate în studii biblice pentru ca exegeții să aibă o solidă înțelegere teologică și o adecvată sensibilitate față de contextele misiunii lor[261].
Sfânta Scriptură în marile adunări ecleziale
76. Între multiplele inițiative care pot să fie luate, Sinodul sugerează ca în adunări, atât la nivel diecezan, cât și național sau internațional, să fie subliniată mai mult importanța cuvântului lui Dumnezeu, a ascultării sale și a citirii credincioase și rugătoare a Bibliei. De aceea, în cadrul congreselor euharistice, naționale și internaționale, al zilelor mondiale ale tineretului și al altor întâlniri, se va putea găsi în mod lăudabil spațiu mai mare pentru celebrări ale cuvântului și pentru momente de formare cu caracter biblic[262].
Cuvântul lui Dumnezeu și vocațiile
77. Sinodul, subliniind exigența intrinsecă a credinței de a aprofunda raportul cu Cristos, cuvântul lui Dumnezeu între noi, a voit să evidențieze și faptul că acest cuvânt cheamă pe fiecare în termeni personali, revelând astfel că viața însăși este vocație în raport cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că cu cât aprofundăm raportul nostru personal cu Domnul Isus, cu atât ne dăm seama că el ne cheamă la sfințenie, prin alegeri definitive, cu care viața noastră răspunde la iubirea sa, asumând funcții și slujiri pentru a edifica Biserica. În acest orizont se înțeleg invitațiile făcute de Sinod tuturor creștinilor de a aprofunda raportul cu cuvântul lui Dumnezeu întrucât sunt botezați, dar și întrucât sunt chemați să trăiască după diferitele stări de viață. Aici atingem unul dintre punctele-bază ale învățăturii Conciliului Vatican II care a subliniat vocația la sfințenie a fiecărui credincios, fiecare în propria stare de viață[263]. În Sfânta Scriptură găsim revelată vocația noastră la sfințenie: „Voi veți fi sfinți, pentru că eu sunt Sfânt” (Lev 11,44; 19,2; 20,7). Apoi, Sfântul Paul îi evidențiază rădăcina cristologică: Tatăl în Cristos „ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4). Astfel putem simți îndreptat spre fiecare dintre noi salutul său adresat fraților și surorilor din comunitatea din Roma: „Celor iubiți de Dumnezeu, numiți sfinți, har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Cristos” (Rom 1,7).
a) Cuvântul lui Dumnezeu și slujitorii hirotoniți
78. Înainte de toate, adresându-mă acum slujitorilor hirotoniți din Biserică le amintesc ceea ce s-a afirmat de către Sinod: „Cuvântul lui Dumnezeu este indispensabil pentru a forma inima unui bun păstor, slujitor al cuvântului”[264]. Episcopii, preoții, diaconii nu pot în niciun mod să creadă că trăiesc vocația și misiunea lor fără o angajare hotărâtă și reînnoită de sfințire care are în contactul cu Biblia unul dintre pilaștrii săi.
79. Pentru cei care sunt chemați la episcopat, și sunt cei dintâi și cei mai autoritari vestitori ai cuvântului, doresc să reafirm ceea ce a fost afirmat de papa Ioan Paul al II-lea în exortația apostolică postsinodală Pastores gregis. Pentru a hrăni și a face să progreseze viața spirituală, episcopul trebuie să pună mereu „pe primul loc citirea și meditarea cuvântului lui Dumnezeu. Fiecare episcop va trebui mereu să se încredințeze și să se simtă încredințat «lui Dumnezeu și cuvântului harului său, care are puterea să clădească și să dea moștenirea tuturor celor care au fost sfințiți» (Fap 20,32). De aceea, înainte de a fi transmițător al cuvântului, episcopul, împreună cu preoții săi și ca orice credincios, ba chiar ca Biserica însăși, trebuie să fie ascultător al cuvântului. El trebuie să fie ca «înlăuntrul» cuvântului, pentru a se lăsa păstrat și hrănit de el ca de un sân matern”[265]. Imitând-o pe Maria, Virgo audiens și Regină a apostolilor, tuturor fraților întru episcopat le recomand citirea frecventă personală și studiul asiduu al Sfintei Scripturi.
80. Și cu privire la preoți aș vrea să amintesc cuvintele papei Ioan Paul al II-lea, care în exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis a amintit că „preotul este, înainte de toate, slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, este consacrat și trimis să vestească tuturor evanghelia împărăției, chemând pe fiecare om la ascultarea credinței și conducându-i pe credincioși spre o cunoaștere și comuniune tot mai profunde a misterului lui Dumnezeu, revelat și comunicat nouă în Cristos. De aceea, în primul rând preotul însuși trebuie să dobândească o mare familiaritate personală cu cuvântul lui Dumnezeu: nu-i este suficientă cunoașterea aspectului lui lingvistic sau exegetic, care este totuși necesară; el trebuie să se apropie de cuvânt cu o inimă docilă și rugătoare, ca el să pătrundă profund în gândurile și sentimentele sale și să dea naștere unei mentalități noi în el – «gândirea lui Cristos» (1Cor 2,16)”[266]. Prin urmare, cuvintele sale, alegerile și atitudinile sale trebuie să fie tot mai mult o transparență, o vestire și o mărturie a evangheliei; „numai «rămânând» în cuvânt, preotul va deveni discipol perfect al Domnului, va cunoaște adevărul și va fi cu adevărat liber”[267].
În definitiv, chemarea la preoție cere să fie consacrați „în adevăr”. Însuși Isus formulează această exigență în privința discipolilor săi: „Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume” (In 17,17). Discipolii sunt într-un anumit fel „trași în intimitatea lui Dumnezeu prin faptul de a fi cufundați în cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este, ca să spunem așa, baia care-i purifică, puterea creatoare care-i transformă în ființă a lui Dumnezeu”[268]. Și deoarece însuși Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (In 1,14), este „adevărul” (In 14,6), atunci rugăciunea lui Isus către Tatăl: „Consacră-i în adevăr”, înseamnă în cel mai profund sens: „Fă-i una cu mine, Cristos. Leagă-i de mine. Trage-i înlăuntrul meu. Și de fapt există un unic preot al noului legământ, același Isus Cristos”[269]. Așadar, este necesar ca preoții să reînnoiască mereu mai profund conștiința acestei realități.
81. Aș vrea să mă refer la locul cuvântului lui Dumnezeu și în viața celor care sunt chemați la diaconat, nu numai ca grad prealabil pentru ordinul prezbiteratului, ci ca slujire permanentă. Directoriul pentru diaconatul permanent afirmă că „din identitatea teologică a diaconului provin cu claritate trăsăturile spiritualității sale specifice, care se prezintă în mod esențial ca spiritualitate a slujirii. Modelul prin excelență este Cristos slujitor, care a trăit total în slujba lui Dumnezeu, pentru binele oamenilor”[270]. În această perspectivă, se înțelege că, în diferitele dimensiuni ale slujirii diaconale, un „element care caracterizează spiritualitatea diaconală este cuvântul lui Dumnezeu, al cărui vestitor autoritar diaconul este chemat să fie, crezând ceea ce proclamă, învățând ceea ce crede, trăind ceea ce învață”[271]. De aceea recomand ca diaconii să alimenteze în propria viață o citire credincioasă a Sfintei Scripturi prin studiu și rugăciune. Să fie introduși la Sfânta Scriptură și la interpretarea ei corectă; la interrelația dintre Scriptură și tradiție; îndeosebi la folosirea Scripturii în predică, în cateheză, în activitatea pastorală în general[272].
b) Cuvântul lui Dumnezeu și candidații la ordinul sacru
82. Sinodul a dat importanță deosebită rolului decisiv al cuvântului lui Dumnezeu în viața spirituală a candidaților la preoția ministerială: „Candidații la preoție trebuie să învețe să iubească cuvântul lui Dumnezeu. Deci Scriptura să fie sufletul formării lor teologice, subliniind circularitatea indispensabilă între exegeză, teologie, spiritualitate și misiune”[273]. Aspiranții la preoția ministerială sunt chemați la un profund raport personal cu cuvântul lui Dumnezeu, îndeosebi în lectio divina, pentru că din acest raport se alimentează vocația însăși: în lumina și în puterea cuvântului lui Dumnezeu poate fi descoperită, înțeleasă, iubită și urmată propria vocație și îndeplinită propria misiune, alimentând în inimă gândurile lui Dumnezeu, așa încât credința, ca răspuns la cuvânt, să devină noul criteriu de judecată și de evaluare a oamenilor și a lucrurilor, a evenimentelor și a problemelor[274].
Această atenție față de citirea rugătoare a Scripturii nu trebuie în niciun mod să alimenteze o dihotomie față de studiul exegetic cerut în timpul de formare. Sinodul a recomandat ca seminariștii să fie ajutați în mod concret să vadă relația dintre studiul biblic și rugăciunea cu Scriptura. Studierea Scripturilor trebuie să-i facă mai conștienți de misterul revelației divine și să alimenteze o atitudine de răspuns rugător dat Domnului care vorbește. Pe de altă parte, și o autentică viață de rugăciune nu va putea decât să mărească în sufletul candidatului dorința de a-l cunoaște tot mai mult pe Dumnezeu care s-a revelat în cuvântul său ca iubire infinită. De aceea va trebui să se acorde cea mai mare grijă pentru ca în viața seminariștilor să se cultive această reciprocitate între studiu și rugăciune. În acest scop este bine ca toți candidații să fie introduși la un studiu al Sfintei Scripturi prin metode care favorizează această abordare integrală.
c) Cuvântul lui Dumnezeu și viața consacrată
83. În raport cu viața consacrată, Sinodul a amintit înainte de toate că ea „se naște din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și primește evanghelia ca proprie normă de viață”[275]. A trăi în urmarea lui Cristos curat, sărac și ascultător este în felul acesta o „«exegeză» vie a cuvântului lui Dumnezeu”[276]. Duhul Sfânt, în virtutea căruia a fost scrisă Biblia, este același care luminează „cu lumină nouă cuvântul lui Dumnezeu pentru fondatori și fondatoare. Din el a izvorât orice carismă și orice regulă vrea să fie expresie a lui”[277], dând naștere la itinerare de viață creștină marcate de radicalitatea evanghelică.
Aș vrea să amintesc că marea tradiție monastică a avut întotdeauna ca factor constitutiv al propriei spiritualități meditarea Sfintei Scripturi, îndeosebi în forma de lectio divina. Și astăzi, realitățile vechi și noi de consacrare specială sunt chemate să fie adevărate școli de viață spirituală în care să se citească Scripturile conform Duhului Sfânt în Biserică, așa încât întregul popor al lui Dumnezeu să poată beneficia. De aceea, Sinodul recomandă să nu lipsească niciodată în comunitățile de viață consacrată o formare solidă la citirea credincioasă a Bibliei[278].
Doresc să mă fac iarăși ecou al atenției și al recunoștinței pe care Sinodul le-a exprimat față de formele de viață contemplativă care prin carismă specifică dedică mult timp din zilele lor pentru a o imita pe Mama lui Dumnezeu care medita în mod asiduu cuvintele și faptele Fiului său (cf. Lc 2,19.51), și pe Maria din Betania care, așezată la picioarele Domnului, asculta cuvântul său (cf. Lc 10,38). Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre călugării și călugărițele de clauzură, care, în forma separării de lume, sunt mai intim uniți cu Cristos, inima lumii. Biserica are nevoie mai mult ca oricând de mărturia celui care se angajează „să nu pună nimic înaintea iubirii lui Cristos”[279]. Lumea de astăzi este adesea prea absorbită de activitățile exterioare în care riscă să se piardă. Contemplativii și contemplativele, cu viața lor de rugăciune, de ascultare și de meditare a cuvântului lui Dumnezeu, ne amintesc că nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4). De aceea, toți credincioșii să țină cont că o astfel de formă de viață „indică lumii de astăzi ceea ce este mai important, în definitiv, unicul lucru decisiv: există un motiv ultim pentru care merită de trăit, adică Dumnezeu și iubirea sa de nepătruns”[280].
d) Cuvântul lui Dumnezeu și credincioșii laici
84. Spre credincioșii laici Sinodul și-a îndreptat de multe ori atenția, mulțumindu-le pentru angajarea lor generoasă în răspândirea evangheliei în diferitele ambiente din viața cotidiană, la locul de muncă, la școală, în familie și în educație[281]. Această misiune, care derivă din Botez, trebuie să se poată dezvolta printr-o viață creștină tot mai conștientă și în măsură să dea „cont de speranța” care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Isus în Evanghelia după Matei arată că „ogorul este lumea. Sămânța bună sunt fiii împărăției” (13,38). Aceste cuvinte sunt valabile îndeosebi pentru laicii creștini, care trăiesc propria vocație la sfințenie cu o existență conform Duhului care se exprimă „în mod deosebit în inserarea lor în realitățile temporale și în participarea lor la activitățile pământești„[282]. Ei au nevoie să fie formați să discearnă voința lui Dumnezeu printr-o familiaritate cu cuvântul lui Dumnezeu, citit și studiat în Biserică, sub conducerea păstorilor legitimi. Pot lua această formare din școlile marilor spiritualități ecleziale la rădăcina cărora se află mereu Sfânta Scriptură. În funcție de posibilități, diecezele înseși să ofere oportunități formative în acest sens pentru laicii cu responsabilități ecleziale deosebite[283].
e) Cuvântul lui Dumnezeu, căsătoria și familia
85. Sinodul a simțit necesitatea de a sublinia și raportul dintre cuvântul lui Dumnezeu, căsătorie și familia creștină. De fapt, „prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, Biserica revelează familiei creștine adevărata sa identitate, ceea ce ea este și trebuie să fie conform planului Domnului”[284]. De aceea, să nu se piardă din vedere niciodată că cuvântul lui Dumnezeu este la originea căsătoriei (cf. Gen 2,24) și că Isus însuși a voit să includă căsătoria printre instituțiile împărăției sale (cf. Mt 19,4-8), ridicând la rangul de sacrament ceea ce a fost înscris la origine în natura umană. „În celebrarea sacramentală, bărbatul și femeia rostesc un cuvânt profetic de dăruire reciprocă, faptul de a fi «un singur trup», semn al misterului unirii lui Cristos și a Bisericii (cf. Ef 5,31-32)”[285]. Fidelitatea față de cuvântul lui Dumnezeu duce și la constatarea că astăzi această instituție este pusă prin multe aspecte sub atac de către mentalitatea curentă. În fața dezordinii răspândite a afectelor și în fața apariției unor moduri de a gândi care banalizează trupul uman și diferența sexuală, cuvântul lui Dumnezeu reafirmă bunătatea originară a omului, creat ca bărbat și femeie și chemat la iubirea fidelă, reciprocă și rodnică.
Din marele mister nupțial derivă o responsabilitate de care nu se poate face abstracție a părinților față de copiii lor. De fapt aparține autenticei paternități și maternități comunicarea și mărturia sensului vieții în Cristos: prin fidelitatea și unitatea vieții de familie soții sunt în fața propriilor copii primii vestitori ai cuvântului lui Dumnezeu. Comunitatea eclezială trebuie să-i susțină și să-i ajute să dezvolte rugăciunea în familie, ascultarea cuvântului, cunoașterea Bibliei. Pentru aceasta, Sinodul dorește ca fiecare casă să aibă Biblia sa și s-o păstreze în mod demn, așa încât s-o poată citi și folosi pentru rugăciune. Ajutorul necesar poate să fie dat de preoți, de diaconi sau de laici bine pregătiți. Sinodul a recomandat și formarea de mici comunități între familii în care să se cultive rugăciunea și meditarea în comun a unor texte potrivite din Scripturi[286]. Apoi soții să-și aducă aminte că „cuvântul lui Dumnezeu este un sprijin prețios și în dificultățile vieții conjugale și familiale”[287].
În acest context, doresc să evidențiez și ceea ce Sinodul a recomandat în privința misiunii femeilor în raport cu cuvântul lui Dumnezeu. Contribuția „geniului feminin”, așa cum îl numea papa Ioan Paul al II-lea[288], la cunoașterea Scripturii și la întreaga viață a Bisericii, este astăzi mai amplă decât în trecut și se referă de acum chiar și la domeniul studiilor biblice. Sinodul s-a oprit în mod special asupra rolului indispensabil al femeilor în familie, în educație, în cateheză și în transmiterea valorilor. De fapt, ele „știu să trezească ascultarea cuvântului, relația personală cu Dumnezeu și să comunice sensul iertării și al împărtășirii evanghelice”[289], precum și să fie purtătoare de iubire, învățătoare de milostivire și constructoare de pace, comunicatoare de căldură și umanitate într-o lume care prea des evaluează persoanele cu criteriile reci de exploatare și profit.
Citirea rugătoare a Sfintei Scripturi și „lectio divina”
86. Sinodul a revenit de mai multe ori să insiste asupra exigenței unei apropieri rugătoare de textul sacru ca element fundamental al vieții spirituale a oricărui credincios, în diferitele slujiri și stări de viață, cu referință deosebită la lectio divina[290]. De fapt, cuvântul lui Dumnezeu stă la baza oricărei spiritualități creștine autentice. Cu aceasta, părinții sinodali s-au pus în sintonie cu ceea ce afirmă constituția dogmatică Dei Verbum: „Toți credincioșii… să se apropie, așadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și prin grija păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune”[291]. Reflecția conciliară intenționa să reia marea tradiție a sfinților părinți care au recomandat mereu apropierea de Scriptură în dialogul cu Dumnezeu. Așa cum spune Sfântul Augustin: „Rugăciunea ta este cuvântul tău adresat lui Dumnezeu. Când citești, Dumnezeu este cel care-ți vorbește; când te rogi ești tu cel care-i vorbești lui Dumnezeu”[292]. Origene, unul dintre maeștrii în această citire a Bibliei, susține că înțelegerea Scripturilor cere, mai mult decât studiul, intimitatea cu Cristos și rugăciunea. El este convins, de fapt, că drumul privilegiat pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu este iubirea și că nu există o autentică scientia Christi fără îndrăgostirea de el. În Scrisoarea către Grigore, marele teolog alexandrin recomandă: „Dedică-te la lectio a Scripturilor divine; străduiește-te la aceasta cu perseverență. Angajează-te în lectio cu intenția de a crede și de a-i fi plăcut lui Dumnezeu. Dacă în timpul lui lectio ai în fața ta o ușă închisă, bate și ți-o va deschide acel paznic, despre care Isus a spus: «Paznicul i-o va deschide». Străduindu-te astfel cu lectio divina, caută cu loialitate și încredere neclintită în Dumnezeu sensul Scripturilor divine care în ele se ascunde cu mare lărgime. Însă nu trebuie să te mulțumești să bați și să cauți: pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu îți este absolut necesară oratio. Tocmai pentru a ne îndemna la ea, Mântuitorul nu ne-a spus numai: «Căutați și veți afla», și «Bateți și vi se va deschide», ci a adăugat: «Cereți și vi se va da»”[293].
Totuși, în această privință, trebuie să se evite riscul unei apropieri individualiste, ținând cont de faptul că cuvântul lui Dumnezeu ne este dat tocmai pentru a construi comuniune, pentru a ne uni în adevărul drumului nostru spre Dumnezeu. Este un cuvânt care se adresează fiecăruia personal, dar este și un cuvânt care construiește comunitatea, care construiește Biserica. De aceea, textul sacru trebuie să fie mereu abordat în comuniunea eclezială. De fapt, „este foarte importantă citirea comunitară, pentru că subiectul viu al Sfintei Scripturi este poporul lui Dumnezeu, este Biserica… Scriptura nu aparține trecutului, pentru că subiectul său, poporul lui Dumnezeu inspirat de Dumnezeu însuși, este mereu același, deci cuvântul este mereu viu în subiectul viu. De aceea este important a citi Sfânta Scriptură și a simți Sfânta Scriptură în comuniunea Bisericii, adică împreună cu toți marii martori ai acestui cuvânt, începând de la primii părinți până la sfinții de astăzi, până la magisteriul de astăzi”[294].
Pentru aceasta, în citirea rugătoare a Sfintei Scripturi locul privilegiat este liturgia, îndeosebi Euharistia, în care, celebrând trupul și sângele lui Cristos în sacrament, se actualizează printre noi cuvântul însuși. Într-un anumit sens, citirea rugătoare, personală și comunitară trebuie să fie trăită mereu în relație cu celebrarea euharistică. După cum adorația euharistică pregătește, însoțește și continuă liturgia euharistică[295], tot așa citirea rugătoare personală și comunitară pregătește, însoțește și aprofundează ceea ce Biserica mereu celebrează prin proclamarea cuvântului în cadrul liturgic. Punând în relație așa de strânsă lectio și liturgia se pot înțelege mai bine criteriile care trebuie să călăuzească această citire în contextul pastorației și al vieții spirituale a poporului lui Dumnezeu.
87. În documentele care au pregătit și au însoțit Sinodul s-a vorbit despre diferite metode pentru a aborda cu rod și în credință Sfintele Scripturi. Totuși atenția cea mai mare a fost dată lui lectio divina, care este într-adevăr „capabilă să-i deschidă credinciosului tezaurul cuvântului lui Dumnezeu, dar și să creeze întâlnirea cu Cristos, cuvânt divin viu”[296]. Aș vrea să amintesc aici pe scurt pașii săi fundamentali: ea se deschide cu citirea (lectio) textului, care provoacă întrebarea cu privire la o cunoaștere autentică a conținutului său: ce spune textul biblic în sine? Se riscă, fără acest moment, ca textul să devină doar un pretext pentru a nu ieși niciodată din gândurile noastre. Apoi urmează meditația (meditatio) în care întrebarea este: ce ne spune nouă textul biblic? Aici fiecare personal, dar și ca realitate comunitară, trebuie să se lase atins și pus în discuție, deoarece nu este vorba de a considera cuvinte rostite în trecut, ci în prezent. Se ajunge după aceea la momentul rugăciunii (oratio) care presupune întrebarea: ce-i spunem noi Domnului ca răspuns la cuvântul său? Rugăciunea ca mijlocire, cerere, mulțumire și laudă este primul mod prin care cuvântul ne schimbă. În sfârșit, lectio divina se încheie cu contemplația (contemplatio) în timpul căreia noi asumăm ca dar al lui Dumnezeu însăși privirea sa în judecarea realității și ne întrebăm: ce convertire a minții, a inimii și a vieții cere Domnul de la noi? Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani afirmă: „Nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții ca să înțelegeți care este voința lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit” (12,2). Contemplația, de fapt, tinde să creeze în noi o viziune sapiențială a realității, conform lui Dumnezeu, și să formeze în noi „gândul lui Cristos” (1Cor 2,16). Cuvântul lui Dumnezeu se prezintă aici ca fiind criteriu de discernământ: el este „viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei și judecă sentimentele și gândurile inimii” (Evr 4,12). Apoi este bine de amintit că lectio divina nu se încheie în dinamica sa până când nu ajunge la acțiune (actio), care mișcă existența credincioasă ca să devină dar pentru alții în caritate.
Aceste etape le găsim sintetizate și rezumate în mod sublim în figura Maicii Domnului. Model pentru orice credincios de primire docilă a cuvântului divin, ea „păstra toate acestea, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19; cf. 2,51), știa să găsească nodul profund care unește evenimente, fapte și lucruri, aparent despărțite, în marele plan divin[297].
În afară de aceasta aș vrea să amintesc ceea ce a fost recomandat în timpul Sinodului cu privire la importanța lecturii personale a Scripturii și ca practică ce prevede posibilitatea, conform dispozițiilor obișnuite ale Bisericii, de a dobândi indulgența pentru sine sau pentru răposați[298]. Practica indulgenței[299] implică învățătura despre meritele infinite ale lui Cristos, pe care Biserica, slujitoare a răscumpărării, le dispensează și le aplică, dar implică și învățătura despre comuniunea sfinților și ne spune „cât de intim suntem uniți în Cristos unii cu alții și cât de mult poate folosi altora viața supranaturală a fiecăruia”[300]. În această perspectivă, citirea cuvântului lui Dumnezeu ne susține pe drumul de pocăință și de convertire, ne permite să aprofundăm sensul apartenenței ecleziale și ne susține într-o familiaritate mai mare cu Dumnezeu. Așa cum afirma Sfântul Ambroziu: Când luăm în mână cu credință Sfintele Scripturi și le citim cu Biserica, omul se plimbă din nou cu Dumnezeu în paradis[301].
Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea mariană
88. Conștient de relația indisolubilă dintre cuvântul lui Dumnezeu și Maria din Nazaret, împreună cu părinții sinodali invit să se promoveze printre credincioși, mai ales în viața familială, rugăciunile mariane ca ajutor pentru a medita sfintele mistere relatate de Scriptură. Un instrument de mare utilitate este, de exemplu, recitarea personală sau comunitară a sfântului Rozariu[302], care reparcurge împreună cu Maria misterele vieții lui Cristos[303] și pe care papa Ioan Paul al II-lea a voit să-l îmbogățească cu misterele de lumină[304]. Este oportun ca anunțarea fiecărui mister să fie însoțită de scurte texte din Biblie care vorbesc despre misterul enunțat, așa încât să favorizeze memorarea câtorva expresii semnificative din Scriptură în raport cu misterele vieții lui Cristos.
Sinodul a recomandat de asemenea să se promoveze printre credincioși recitarea rugăciunii Angelus Domini. Este vorba de o rugăciune simplă și profundă care ne permite să facem „comemorarea zilnică a Cuvântului Întrupat”[305]. Este oportun ca poporul lui Dumnezeu, familiile și comunitățile de persoane consacrate să fie fideli față de această rugăciune mariană, pe care tradiția ne invită s-o recităm în zori, la amiază și la asfințit. În rugăciunea Angelus Domini îi cerem lui Dumnezeu ca prin mijlocirea Mariei să ni se dea și nouă să împlinim, asemenea ei, voința lui Dumnezeu și să primim în noi cuvântul său. Această practică poate să ne ajute să întărim o iubire autentică față de misterul Întrupării.
Merită să fie cunoscute, apreciate și răspândite și câteva rugăciuni vechi din Orientul creștin, care printr-o referință la Theotokos, la Maica Domnului, reparcurg întreaga istorie a mântuirii. Ne referim în mod deosebit la Akathistos și la Paraklesis. Este vorba de imnuri de laudă cântate în formă litanică, pătrunse de credință eclezială și de referințe biblice, care-i ajută pe credincioși să mediteze împreună cu Maria misterele lui Cristos. În mod deosebit, venerabilul imn către Maica Domnului, numit Akathistos – adică imn cântat rămânând în picioare -, reprezintă una dintre cele mai înalte exprimări de evlavie mariană din tradiția bizantină[306]. A ne ruga cu aceste cuvinte dilată sufletul și-l dispune la pacea care vine de sus, de la Dumnezeu, la acea pace care este însuși Cristos, născut din Maria pentru mântuirea noastră.
Cuvântul lui Dumnezeu și Țara Sfântă
89. Comemorând Cuvântul lui Dumnezeu care se face trup în sânul Mariei din Nazaret, inima noastră se îndreaptă acum spre acea țară în care s-a împlinit misterul răscumpărării noastre și din care cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit până la marginile lumii. De fapt, prin lucrarea Duhului Sfânt, Cuvântul s-a întrupat într-un moment precis și într-un loc determinat, într-o fâșie de pământ la marginile Imperiului Roman. De aceea, cu cât vedem mai mult universalitatea și unicitatea persoanei lui Cristos, cu atât mai mult privim cu recunoștință la acea țară în care Isus s-a născut, a trăit și s-a dăruit pe sine însuși pentru noi toți. Pietrele pe care a mers Răscumpărătorul nostru rămân pentru noi încărcate de amintire și continuă să „strige” vestea cea bună. Pentru aceasta, părinții sinodali au amintit expresia fericită care numește Țara Sfântă „a cincea evanghelie”[307]. Cât de important este că în acele locuri sunt comunități creștine, în pofida atâtor dificultăți! Sinodul Episcopilor exprimă apropierea profundă de toți creștinii care trăiesc în țara lui Isus, mărturisind credința în Cel Înviat. Aici creștinii sunt chemați să slujească nu numai ca „un far de credință pentru Biserica Universală, ci și ca plămadă de armonie, înțelepciune și echilibru în viața unei societăți care în mod tradițional a fost și continuă să fie pluralistă, multietnică și multireligioasă”[308].
Țara Sfântă rămâne și astăzi țintă de pelerinaj al poporului creștin, ca gest de rugăciune și de pocăință, așa cum mărturisesc deja în Antichitate autori ca Sfântul Ieronim[309]. Cu cât ne îndreptăm privirea și inima spre Ierusalimul pământesc, cu atât se înflăcărează în noi dorința după Ierusalimul ceresc, adevărată țintă a oricărui pelerinaj, și pasiunea pentru ca numele lui Isus, singurul în care este mântuire, să fie recunoscut de toți (cf. Fap 4,12).
Verbum mundo
„Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu;
Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat”
(In 1,12)
Misiunea Bisericii:Să vestească lumii Cuvântul lui Dumnezeu
Cuvântul de la Tatăl și spre Tatăl
90. Sfântul Ioan subliniază cu forță paradoxul fundamental al credinței creștine: pe de o parte, el afirmă că „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (In 1,18; cf. 1In 4,12). În niciun fel imaginile, conceptele sau cuvintele noastre nu pot să definească sau să măsoare realitatea infinită a Celui Preaînalt. El rămâne Deus semper maior. Pe de altă parte, el afirmă că realmente Cuvântul „s-a făcut trup” (In 1,14). Fiul unicul născut, care este îndreptat spre pieptul Tatălui, l-a revelat pe Dumnezeul pe care „nimeni nu l-a văzut vreodată” (In 1,18). Isus Cristos vine la noi, „plin de har și de adevăr” (In 1,14), care prin intermediul lui ne sunt dăruite nouă (cf. In 1,17); de fapt, „noi toți am primit din plinătatea lui har după har” (In 1,16). În felul acesta, evanghelistul Ioan în Prolog contemplă Cuvântul de la șederea lui la Dumnezeu până când se face trup, până la întoarcerea sa în sânul Tatălui, ducând cu sine însuși omenitatea noastră, pe care el a asumat-o pentru totdeauna. În această ieșire a sa de la Tatăl și întoarcerea sa la el (cf. In 13,3; 16,28; 17,8.10), el ni se prezintă nouă ca „naratorul” lui Dumnezeu (cf. In 1,18). De fapt, afirmă Sfântul Irineu din Lyon, Fiul „este revelatorul Tatălui”[310]. Isus din Nazaret este, ca să spunem așa, „exegetul” lui Dumnezeu pe care „nimeni nu l-a văzut vreodată”. „El este chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15). Se împlinește aici profeția lui Isaia cu privire la eficacitatea cuvântului Domnului: după cum ploaia și zăpada coboară din cer pentru a iriga și a face să rodească și să odrăslească pământul, tot așa cuvântul lui Dumnezeu „nu se va întoarce la mine fără rod, ci va face ceea ce vreau eu și își va împlini misiunea” (Is 55,10 și urm.). Isus Cristos este acest cuvânt definitiv și eficace care a ieșit de la Tatăl și s-a întors la el, realizând perfect în lume voința sa.
A vesti lumii „Logosul” speranței
91. Cuvântul lui Dumnezeu ne-a comunicat viața divină care transfigurează fața pământului, făcând noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5). Cuvântul său ne implică nu numai ca destinatari ai revelației divine, ci și ca vestitori ai săi. El, trimisul de Tatăl ca să împlinească voința sa (cf. In 5,36-38; 6,38-40; 7,16-18), ne atrage la sine și ne implică în viața și misiunea sa. Duhul Celui Înviat abilitează astfel viața noastră la vestirea eficace a cuvântului în toată lumea. Este experiența primei comunități creștine, care vedea răspândirea cuvântului prin predică și mărturie (cf. Fap 6,7). Aș vrea aici să mă refer îndeosebi la viața apostolului Paul, un om cucerit complet de Domnul (cf. Fil 3,12) – „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20) – și de misiunea sa: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16), conștient că ceea ce este revelat în Cristos este realmente mântuirea tuturor neamurilor, eliberarea din sclavia păcatului pentru a intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu.
De fapt, ceea ce Biserica vestește lumii este Logosul speranței (cf. 1Pt 3,15); omul are nevoie de „marea speranță” pentru a putea trăi propriul prezent, marea speranță care este „acel Dumnezeu care are un chip uman și care «ne-a iubit până la sfârșit» (In 13,1)”[311]. Pentru aceasta Biserica este misionară în esența sa. Nu putem ține pentru noi cuvintele vieții veșnice care ne sunt date în întâlnirea cu Isus Cristos: ele sunt pentru toți, pentru orice om. Orice persoană din timpul nostru, că o știe sau nu, are nevoie de această vestire. Domnul însuși, ca în timpurile profetului Amos, trezește printre oameni o nouă foame și o nouă sete de cuvintele Domnului (cf. Am 8,11). Ne revine nouă responsabilitatea de a transmite ceea ce la rândul nostru, prin har, am primit.
Din Cuvântul lui Dumnezeu misiunea Bisericii
92. Sinodul Episcopilor a reafirmat cu putere necesitatea de a revigora conștiința misionară în Biserică, prezentă în poporul lui Dumnezeu încă de la originea sa. Primii creștini au considerat vestirea lor misionară ca o necesitate care derivă din însăși natura credinței: Dumnezeul în care credeau era Dumnezeul tuturor, Dumnezeu unul și adevărat care s-a arătat în istoria lui Israel și în sfârșit în Fiul său, dând cu aceasta răspunsul pe care toți oamenii, în interiorul lor, îl așteaptă. Primele comunități creștine au simțit că credința lor nu aparținea unei cutume culturale particulare, care este diferită în funcție de popoare, ci domeniului adevărului, care se referă în mod egal la toți oamenii.
Tot Sfântul Paul cu viața sa ne ilustrează sensul misiunii creștine și universalitatea sa originară. Ne gândim la episodul relatat de Faptele Apostolilor cu privire la Areopagul din Atena (cf. 17,16-34). Apostolul neamurilor intră în dialog cu oameni de culturi diferite, având conștiința că misterul lui Dumnezeu, cunoscut-necunoscut, despre care orice om are o percepție fie ea oricât de confuză, s-a revelat realmente în istorie: „Cel pe care îl cinstiți fără să-l cunoașteți, pe acesta vi-l vestesc” (Fap 17,23). De fapt, noutatea vestirii creștine este posibilitatea de a spune tuturor popoarelor: „El s-a arătat. El personal. Și acum este deschisă calea spre el. Noutatea vestirii creștine nu constă într-o gândire ci într-un fapt: el s-a revelat”[312].
Cuvântul și împărăția lui Dumnezeu
93. De aceea, misiunea Bisericii nu poate fi considerată ca realitate facultativă sau adăugată a vieții ecleziale. Este vorba de a lăsa ca Duhul Sfânt să ne asimileze lui Cristos însuși, participând astfel la însăși misiunea sa: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (In 20,21), în așa fel încât să comunicăm cuvântul cu toată viața. Însuși cuvântul ne împinge spre frați: cuvântul e cel care luminează, convertește, purifică; noi nu suntem decât servitori.
Așadar, este necesar de redescoperit tot mai mult urgența și frumusețea de a vesti cuvântul, pentru venirea împărăției lui Dumnezeu, predicată de Cristos însuși. În acest sens, reînnoim conștiința, așa de familiară părinților Bisericii, că vestirea cuvântului are drept conținut împărăția lui Dumnezeu (cf. Mc 1,14-15), care este însăși persoana lui Isus (Autobasileia), așa cum amintește în mod sugestiv Origene[313]. Domnul oferă mântuirea oamenilor din orice epocă. Simțim cu toții cât de necesar este ca lumina lui Cristos să lumineze orice ambient al umanității: familia, școala, cultura, munca, timpul liber și celelalte sectoare ale vieții sociale[314]. Nu este vorba de a vesti un cuvânt consolator, ci năvalnic, care cheamă la convertire, care face accesibilă întâlnirea cu el, prin care înflorește o umanitate nouă.
Toți botezații responsabili ai vestirii
94. Deoarece întregul popor al lui Dumnezeu este un popor „trimis”, Sinodul a reafirmat că „misiunea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu este misiunea tuturor discipolilor lui Isus Cristos ca o consecință a Botezului”[315]. Niciun om care crede în Cristos nu poate să se simtă străin de această responsabilitate care provine din faptul de a aparține sacramental trupului lui Cristos. Această conștiință trebuie să fie trezită din nou în fiecare familie, parohie, comunitate, asociație și mișcare eclezială. Biserica, mister de comuniune, este, așadar, în întregime misionară și fiecare, în propria sa stare de viață, este chemat să dea o contribuție incisivă vestirii creștine.
Episcopii și preoții conform misiunii proprii lor sunt chemați cei dintâi la o existență cuprinsă de slujirea cuvântului, să vestească evanghelia, să celebreze sacramentele și să-i formeze pe credincioși la cunoașterea autentică a Scripturilor. Și diaconii se simt chemați să colaboreze, conform misiunii proprii lor, la această angajare de evanghelizare.
Viața consacrată strălucește în toată istoria Bisericii prin capacitatea de a-și asuma în mod explicit misiunea vestirii și predicării cuvântului lui Dumnezeu, în missio ad gentes și în situațiile cele mai dificile, cu disponibilitate și față de noile condiții de evanghelizare, întreprinzând cu curaj și îndrăzneală noi parcursuri și noi provocări pentru vestirea eficace a cuvântului lui Dumnezeu[316].
Laicii sunt chemați să exercite misiunea lor profetică, ce derivă direct din Botez, și să mărturisească evanghelia în viața zilnică oriunde s-ar afla. În această privință, părinții sinodali au exprimat „cea mai vie stimă și recunoștință precum și încurajare pentru slujirea adusă evanghelizării pe care atâția laici, și în mod deosebit femeile, o oferă cu generozitate și angajare în comunitățile răspândite în lume, după exemplul Mariei Magdalena, prima martoră a bucuriei pascale”[317]. În afară de aceasta, Sinodul recunoaște cu recunoștință că mișcările ecleziale și noile comunități sunt, în Biserică, o mare forță pentru evanghelizare în aceste timp, stimulând la dezvoltarea de noi forme de vestire a evangheliei[318].
Necesitatea lui „missio ad gentes”
95. Îndemnându-i pe toți credincioșii la vestirea cuvântului divin, părinții sinodali au reafirmat necesitatea și pentru timpul nostru a unei angajări hotărâte în missio ad gentes. În niciun mod Biserica nu se poate limita la o pastorație de „întreținere”, pentru cei care deja cunosc evanghelia lui Cristos. Elanul misionar este un semn clar al maturității unei comunități ecleziale. În afară de aceasta, părinții au exprimat cu putere conștiința că cuvântul lui Dumnezeu este adevărul mântuitor de care orice om în orice timp are nevoie. Pentru aceasta, vestirea trebuie să fie explicită. Biserica trebuie să meargă spre toți cu forța Duhului (cf. 1Cor 2,5) și să continue în mod profetic să apere dreptul și libertatea persoanelor de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, căutând mijloacele cele mai eficace pentru a-l proclama, chiar și cu riscul persecuției[319]. Biserica se simte debitoare față de toți să vestească cuvântul care mântuiește (cf. Rom 1,14).
Vestirea și noua evanghelizare
96. Papa Ioan Paul al II-lea, pe urma a ceea ce s-a exprimat deja de către papa Paul al VI-lea în exortația apostolică Evangelii nuntiandi, i-a chemat în atâtea moduri pe credincioși la necesitatea unei noi perioade misionare pentru întregul popor al lui Dumnezeu[320]. În zorii celui de-al treilea mileniu nu numai că există încă atâtea popoare care n-au cunoscut vestea cea bună, dar atâția creștini au nevoie să le fie vestit din nou în mod convingător cuvântul lui Dumnezeu, așa încât să poată experimenta în mod concret forța evangheliei. Mulți frați sunt „botezați, dar nu suficient de evanghelizați”[321]. Adesea, națiuni odinioară bogate în credință și în vocații pierd propria identitate, sub influența unei culturi secularizate[322]. Exigența unei noi evanghelizări, așa de puternic simțită de venerabilul meu predecesor, trebuie să fie reafirmată fără teamă, având certitudinea eficacității cuvântului divin. Biserica, sigură de fidelitatea Domnului său, nu încetează să anunțe vestea cea bună a evangheliei și-i invită pe toți creștinii să redescopere fascinația urmării lui Cristos.
Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia creștină
97. Orizonturile imense ale misiunii ecleziale, complexitatea situației prezente cer astăzi modalități reînnoite pentru a putea comunica în mod eficient cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, agentul primar al oricărei evanghelizări, nu va înceta niciodată să conducă Biserica lui Cristos în această acțiune. Totuși este important ca orice modalitate de vestire să țină cont, înainte de toate, de relația intrinsecă dintre comunicarea cuvântului lui Dumnezeu și mărturia creștină. De aceasta depinde însăși credibilitatea vestirii. Pe de o parte, este necesar cuvântul care să comunice tot ceea ce însuși Domnul ne-a spus. Pe de altă parte, este indispensabil să se dea, cu mărturia, credibilitate acestui cuvânt, pentru a nu apărea ca o frumoasă filozofie sau utopie, ci mai degrabă ca o realitate care se poate trăi și care ne face să trăim. Această reciprocitate între cuvânt și mărturie amintește de modul în care însuși Dumnezeu s-a comunicat prin întruparea Cuvântului său. Cuvântul lui Dumnezeu ajunge la oameni „prin întâlnirea cu martori care îl fac prezent și viu”[323]. În mod deosebit, noile generații au nevoie să fie introduse la cuvântul lui Dumnezeu „prin întâlnirea și mărturia autentică a celui adult, prin influența pozitivă a prietenilor și prin marea companie a comunității ecleziale”[324].
Există un raport strâns între mărturia Scripturii, ca atestare pe care cuvântul lui Dumnezeu o dă despre sine, și mărturia de viață a credincioșilor. Una o implică și o conduce pe cealaltă. Mărturia creștină comunică cuvântul atestat în Scripturi. La rândul lor, Scripturile explică mărturia pe care creștinii sunt chemați s-o dea cu propria viață. Cei care întâlnesc martori credibili ai evangheliei sunt determinați astfel să constate eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu în cei care îl primesc.
98. În această circularitate între mărturie și cuvânt înțelegem afirmațiile papei Paul al VI-lea în exortația apostolică Evangelii nuntiandi. Responsabilitatea noastră nu se limitează la a sugera lumii valori împărtășite; este necesar să se ajungă la vestirea explicită a cuvântului lui Dumnezeu. Numai așa vom fi fideli față de mandatul lui Cristos: „Vestea cea bună, proclamată de mărturia de viață, va trebui deci să fie vestită mai devreme sau mai târziu de cuvântul vieții. Nu există adevărată evanghelizare dacă numele, învățătura, viața, promisiunile, împărăția, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, nu sunt proclamate”[325].
Faptul că vestirea cuvântului lui Dumnezeu cere mărturia propriei vieți este o realitate foarte prezentă în conștiința creștină încă de la începuturile sale. Însuși Cristos este martorul fidel și adevărat (cf. Ap 1,5; 3,14), martor al adevărului (cf. In 18,37). În această privință aș vrea să mă fac ecou al nenumăratelor mărturii pe care am avut harul de a le asculta în timpul adunării sinodale. Am fost profund emoționați în fața relatării celor care au știut să trăiască credința și să dea mărturie strălucitoare despre evanghelie chiar și sub regimuri adverse creștinismului sau în situații de persecuție.
Toate acestea nu trebuie să ne înfricoșeze. Isus însuși a spus discipolilor săi: „Nu este servitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi” (In 15,20). De aceea, doresc să înalț către Dumnezeu împreună cu toată Biserica un imn de laudă pentru mărturia atâtor frați și surori care și în acest timp al nostru și-au dat viața pentru a comunica adevărul iubirii lui Dumnezeu revelată nouă în Cristos răstignit și înviat. În afară de aceasta, exprim recunoștința întregii Bisericii pentru creștinii care nu se opresc în fața obstacolelor și a persecuțiilor din cauza evangheliei. În același timp ne unim cu afect profund și solidar cu credincioșii din toate acele comunități, în Asia și în Africa în mod deosebit, care în acest timp își riscă viața sau riscă marginalizarea din cauza credinței. Vedem aici realizarea spiritului fericirilor din evanghelie pentru cei care sunt persecutați din cauza Domnului Isus (cf. Mt 5,11). În același timp nu încetăm să ridicăm glasul nostru pentru ca guvernele națiunilor să garanteze tuturor libertatea de conștiință și de religie, chiar și libertatea de a putea mărturisi propria credință în mod public[326].
Cuvântul lui Dumnezeu și angajarea în lume
Slujirea lui Isus în „frații săi cei mai mici” (Mt 25,40)
99. Cuvântul divin luminează existența umană și mobilizează conștiințele pentru a revizui în profunzime propria viață, deoarece întreaga istorie a umanității se află sub judecata lui Dumnezeu: „Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toți îngerii, atunci se va așeza pe tronul său de mărire. Și se vor aduna înaintea lui toate națiunile” (Mt 25,31-32). În timpul nostru ne oprim adesea în mod superficial asupra valorii clipei care trece, ca și cum ar fi irelevantă pentru viitor. Dimpotrivă, evanghelia ne amintește că fiecare moment al existenței noastre este important și trebuie să fie trăit în mod intens, știind că fiecare va trebui să dea cont de propria viață. În capitolul 25 al Evangheliei după Matei, Fiul Omului consideră făcut sau nefăcut lui ceea ce am făcut sau n-am făcut unuia dintre „frații săi cei mai mici” (25,40.45): „Am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (25,35-36). De aceea, însuși cuvântul lui Dumnezeu amintește de necesitatea angajării noastre în lume și de responsabilitatea noastră înaintea lui Cristos, Stăpânul istoriei. În vestirea evangheliei să ne îndemnăm reciproc la săvârșirea binelui și la angajarea pentru dreptate, reconciliere și pace.
Cuvântul lui Dumnezeu și angajarea în societate pentru dreptate
100. Cuvântul lui Dumnezeu îl stimulează pe om la raporturi animate de corectitudine și de dreptate, atestă valoarea prețioasă în fața lui Dumnezeu a tuturor trudelor omului pentru a face lumea mai dreaptă și mai locuibilă[327]. Însuși cuvântul lui Dumnezeu denunță fără ambiguități nedreptățile și promovează solidaritatea și egalitatea[328]. Așadar, în lumina cuvintelor Domnului să recunoaștem „semnele timpurilor” prezente în istorie, să nu evităm angajarea în favoarea celor care suferă și sunt victime ale egoismului. Sinodul a amintit că angajarea pentru dreptatea și transformarea lumii este constitutivă pentru evanghelizare. Așa cum spunea papa Paul al VI-lea, e vorba „de a ajunge, prin forța evangheliei, la criteriile de judecată, valorile determinante, punctele de interes, liniile de gândire, izvoarele inspiratoare și modele de viață ale omenirii, care sunt în contrast cu cuvântul lui Dumnezeu și cu planul mântuirii și aproape a le răsturna”[329].
În acest scop, părinții sinodali au îndreptat un gând special spre cei care sunt angajați în viața politică și socială. Evanghelizarea și răspândirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie să inspire acțiunea lor în lume în căutarea adevăratului bine al tuturor, respectând și promovând demnitatea fiecărei persoane. Desigur, nu este misiune directă a Bisericii să creeze o societate mai dreaptă, chiar dacă ei îi revine dreptul și obligația de a interveni în privința problemelor etice și morale care se referă la binele persoanelor și al popoarelor. Este mai ales misiunea credincioșilor laici, educați la școala evangheliei, să intervină direct în acțiunea socială și politică. Pentru aceasta, Sinodul recomandă să se promoveze o formare adecvată conform principiilor doctrinei sociale a Bisericii[330].
101. În afară de aceasta, doresc să atrag atenția tuturor cu privire la importanța de a apăra și de a promova drepturile umane ale oricărei persoane, bazate pe legea naturală înscrisă în inima omului, și care ca atare sunt „universale, inviolabile, inalienabile”[331]. Biserica dorește ca, prin afirmarea acestor drepturi, demnitatea umană să fie mai eficient recunoscută și promovată universal[332] drept caracteristică imprimată de Dumnezeu Creatorul asupra creaturii sale, asumată și răscumpărată de Isus Cristos prin întruparea, moartea și învierea sa. Pentru aceasta, răspândirea cuvântului lui Dumnezeu nu poate decât să întărească afirmarea și respectarea acestor drepturi[333].
Vestirea cuvântului lui Dumnezeu, reconcilierea și pacea între popoare
102. Între multiplele domenii de angajare, Sinodul a recomandat cu putere promovarea reconcilierii și a păcii. În contextul de astăzi este necesar mai mult ca oricând să se redescopere cuvântul lui Dumnezeu ca izvor de reconciliere și de pace pentru că în el Dumnezeu reconciliază cu sine toate lucrurile (cf. 2Cor 5,18-20; Ef 1,10): Cristos „este pacea noastră” (Ef 2,14), cel care dărâmă zidurile despărțitoare. Multe mărturii în Sinod au documentat conflictele grave și sângeroase și tensiunile prezente pe planeta noastră. Uneori aceste ostilități par să asume aspectul conflictului interreligios. Încă o dată doresc să reafirm că religia nu poate justifica niciodată intoleranța sau războaiele. Nu se poate folosi violența în numele lui Dumnezeu[334]! Orice religie ar trebui să stimuleze spre o folosire corectă a rațiunii și să promoveze valori etice care zidesc conviețuirea civilă.
Fideli față de lucrarea de reconciliere împlinită de Dumnezeu în Isus Cristos, răstignit și înviat, catolicii și toți oamenii de bunăvoință să se angajeze să dea exemple de reconciliere pentru a construi o societate dreaptă și pașnică[335]. Să nu uităm niciodată că „acolo unde cuvintele umane devin neputincioase, pentru că prevalează zgomotul tragic al violenței și al armelor, forța profetică a cuvântului lui Dumnezeu nu dispare și ne repetă că pacea este posibilă și că trebuie să fim noi instrumente de reconciliere și de pace”[336].
Cuvântul lui Dumnezeu și caritatea activă
103. Angajarea pentru dreptate, reconciliere și pace își are rădăcina ultimă și împlinirea sa în iubirea revelată nouă în Cristos. Ascultând mărturiile reieșite în Sinod, suntem făcuți mai atenți față de legătura care există între ascultarea iubitoare a cuvântului lui Dumnezeu și slujirea dezinteresată față de frați; toți cei care cred să înțeleagă necesitatea „de a traduce în gesturi de iubire cuvântul ascultat, pentru că numai așa devine credibilă vestirea evangheliei, în pofida fragilităților umane care marchează persoanele”[337]. Isus a trecut prin această lume făcând binele (cf. Fap 10,38). Ascultând cu disponibilitate cuvântul lui Dumnezeu în Biserică se trezește „caritatea și dreptatea față de toți, mai ales față de cei săraci”[338]. Nu trebuie uitat niciodată că „iubirea – caritas – va fi mereu necesară, chiar și în societatea cea mai dreaptă … cel care vrea să se debaraseze de iubire se dispune să se debaraseze de om ca om”[339]. De aceea, îi îndemn pe toți credincioșii să mediteze adesea imnul adus carității scris de apostolul Paul și să se lase inspirați de el: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13,4-8).
Iubirea față de aproapele, înrădăcinată în iubirea față de Dumnezeu, trebuie deci să ne vadă angajați constant ca indivizi și comunitate eclezială, locală și universală. Sfântul Augustin afirmă: „Este fundamental să înțelegem că plinătatea Legii, precum și a tuturor Scripturilor divine, este iubirea… Așadar, cine crede că a înțeles Scripturile sau cel puțin o parte oarecare din ele, fără să se angajeze să construiască, prin înțelegerea lor, această dublă iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, demonstrează că încă nu le-a înțeles”[340].
Vestirea cuvântului lui Dumnezeu și tinerii
104. Sinodul a rezervat o atenție deosebită vestirii cuvântului divin noilor generații. Tinerii sunt deja încă de acum membri activi ai Bisericii și reprezintă viitorul ei. În ei găsim adesea o deschidere spontană la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și o dorință sinceră de a-l cunoaște pe Isus. De fapt, în perioada tinereții apar fără încetare și în mod sincer întrebările cu privire la sensul propriei vieți și la direcția pe care s-o dea propriei existențe. Această atenție față de lumea tinerilor implică curajul unei vestiri clare; trebuie să-i ajutăm pe tineri să dobândească încredere și familiaritate cu Sfânta Scriptură, pentru a fi ca o busolă care indică drumul care trebuie urmat[341]. Pentru aceasta, ei au nevoie de martori și de învățători, care să meargă împreună cu ei și să-i conducă să iubească și să comunice la rândul lor evanghelia mai ales celor de vârsta lor, devenind ei înșiși vestitori autentici și credibili[342].
Este necesar să fie prezentat cuvântul lui Dumnezeu și în implicațiile sale vocaționale așa încât să-i ajute și să-i orienteze pe tineri în alegerile lor de viață, chiar și spre consacrarea totală[343]. Vocațiile autentice la viața consacrată și la preoție au terenul lor propice în contactul fidel cu cuvântul lui Dumnezeu. Repet și astăzi invitația făcută la începutul pontificatului meu de a se deschide larg porțile lui Cristos: „Cine-l lasă pe Cristos să intre nu pierde nimic, nimic – absolut nimic din ceea ce face viața liberă, frumoasă și mare. Nu! Numai în această prietenie se deschid larg porțile vieții. Numai în această prietenie se deschid realmente marile potențialități ale condiției umane. …Dragi tineri, nu vă fie frică de Cristos! El nu ia nimic și dăruiește totul. Cel care se dăruiește lui, primește de o sută de ori mai mult. Da, deschideți, deschideți larg porțile lui Cristos – și veți găsi viața adevărată”[344].
Cuvântul lui Dumnezeu și cei care migrează
105. Cuvântul lui Dumnezeu ne face atenți față de istorie și față de ceea ce apare nou în ea. Pentru aceasta, Sinodul, în raport cu misiunea evanghelizatoare a Bisericii, a voit să-și îndrepte atenția și spre fenomenul complex al mișcărilor migratoare, care a asumat în acești ani proporții inedite. Aici apar probleme destul de delicate referitoare la siguranța națiunilor și la primirea care trebuie oferită celor care caută refugiu, condiții mai bune de viață, sănătate și loc de muncă. Un mare număr de persoane, care nu-l cunosc pe Cristos sau care au despre el o imagine nepotrivită, intră în țări cu tradiție creștină. În același timp, persoane care aparțin popoarelor marcate în mod profund de credința creștină emigrează spre țări în care este nevoie să se ducă vestea lui Cristos și de o nouă evanghelizare. Aceste situații oferă posibilități reînnoite pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. În această privință, părinții sinodali au afirmat că aceia care migrează au dreptul să asculte kerygma, care le este propusă, nu impusă. Dacă sunt creștini, au nevoie de asistență pastorală corespunzătoare pentru a întări credința și a fi ei înșiși purtători ai veștii evanghelice. Conștienți de complexitatea fenomenului, este necesar ca diecezele interesate să se mobilizeze pentru ca mișcările migratoare să fie luate și ca ocazie pentru a descoperi noi modalități de prezență și de vestire și să se prevadă, în funcție de posibilități, o adecvată primire și animare a acestor frați ai noștri pentru ca, atinși de vestea bună, să devină ei înșiși vestitori ai cuvântului lui Dumnezeu și martori ai lui Isus înviat, speranță a lumii[345].
Vestirea cuvântului lui Dumnezeu și cei suferinzi
106. În timpul lucrărilor sinodale atenția părinților a fost îndreptată și asupra necesității de a vesti cuvântul lui Dumnezeu tuturor celor care se află în condiții de suferință fizică, psihică sau spirituală. De fapt, în momentul durerii apar mai acute în inima omului întrebările ultime cu privire la sensul propriei vieți. Dacă cuvântul omului pare să amuțească în fața misterului răului și al durerii și societatea noastră pare să dea valoare existenței numai dacă ea corespunde unor anumite niveluri de eficiență și de bunăstare, cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie că și aceste circumstanțe sunt în mod misterios „îmbrățișate” de gingășia lui Dumnezeu. Credința care se naște din întâlnirea cu cuvântul divin ne ajută să considerăm viața umană vrednică să fie trăită în plinătate chiar și atunci când este chinuită de rău. Dumnezeu l-a creat pe om pentru fericire și pentru viață, în timp ce boala și moartea au intrat în lume ca o consecință a păcatului (cf. Înț 2,23-24). Însă Tatăl vieții este medicul prin excelență al omului și nu încetează să se aplece cu iubire asupra omenirii suferinde. Culmea apropierii lui Dumnezeu de suferința omului o contemplăm în Isus însuși care este „Cuvânt întrupat. A suferit cu noi, a murit. Cu pătimirea și moartea sa el a asumat și a transformat până la capăt slăbiciunea noastră”[346].
Apropierea lui Isus de cei suferinzi este neîntreruptă: ea se prelungește în timp grație acțiunii Duhului Sfânt în misiunea Bisericii, în cuvânt și în sacramente, în oamenii de bunăvoință, în activitățile de asistență pe care comunitățile le promovează cu caritate fraternă, arătând astfel adevărata față a lui Dumnezeu și iubirea lui. Sinodul aduce mulțumiri lui Dumnezeu pentru mărturia luminoasă, adesea ascunsă, a atâtor creștini – preoți, călugări și laici – care au oferit și continuă să ofere mâinile lor, ochii și inimile lor lui Cristos, adevărat medic al trupurilor și al sufletelor! Apoi, îndeamnă să se continue îngrijirea persoanelor bolnave ducându-le lor prezența dătătoare de viață a Domnului Isus, în cuvânt și în Euharistie. Să fie ajutate să citească Scriptura și să descopere că tocmai în condiția lor pot să participe în mod deosebit la suferința răscumpărătoare a lui Cristos pentru mântuirea lumii (cf. 2Cor 4,8-11.14)[347].
Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu și săracii
107. Sfânta Scriptură manifestă predilecția lui Dumnezeu față de cei săraci și nevoiași (cf. Mt 25,31-46). Părinții sinodali au amintit frecvent necesitatea ca vestea evanghelică, angajarea păstorilor și a comunităților să fie îndreptate spre acești frați ai noștri. De fapt, „primii care au dreptul la vestea evangheliei sunt tocmai săracii, aceia care au nevoie nu numai de pâine, ci și de cuvintele vieții”[348]. Diaconia carității, care nu trebuie să lipsească niciodată în Bisericile noastre, trebuie să fie legată mereu de vestirea cuvântului și de celebrarea sfintelor taine[349]. În același timp, trebuie recunoscut și valorizat faptul că săracii înșiși sunt și agenți ai evanghelizării. În Biblie, adevăratul sărac este cel care se încredințează total lui Dumnezeu și Isus însuși îi numește în evanghelie fericiți, „căci a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,3; cf. Lc 6,20). Domnul exaltă simplitatea inimii celui care recunoaște în Dumnezeu adevărata bogăție, își pune speranța în el, și nu în bunurile din această lume. Biserica nu-i poate dezamăgi pe săraci: „Păstorii sunt chemați să-i asculte, să învețe de la ei, să-i conducă în credința lor și să-i motiveze să fie artizani ai propriei istorii”[350].
Biserica este conștientă și de faptul că există o sărăcie ca virtute, care trebuie cultivată și aleasă în mod liber, așa cum au făcut toți sfinții, și există o mizerie, adesea rezultat al nedreptății și provocată de egoism, care marchează lipsuri și foamete și care alimentează conflictele. Atunci când Biserica vestește cuvântul lui Dumnezeu știe că trebuie favorizat un „cerc virtuos” între sărăcia „care trebuie aleasă” și sărăcia „care trebuie combătută„, redescoperind „sobrietatea și solidaritatea, ca valori evanghelice și în același timp universale… Asta comportă alegeri de dreptate și de sobrietate”[351].
Cuvântul lui Dumnezeu și păstrarea creației
108. Angajarea în lume cerută de cuvântul divin ne stimulează să privim cu ochi noi întregul cosmos creat de Dumnezeu, care poartă deja în sine urmele cuvântului, prin intermediul căruia toate au fost făcute (cf. In 1,2). De fapt, există o responsabilitate pe care o avem în calitate de credincioși și vestitori ai evangheliei și față de creație. Revelația, în timp ce ne face cunoscut planul lui Dumnezeu cu privire la cosmos, ne face să denunțăm și atitudinile greșite ale omului, atunci când nu recunoaște toate lucrurile ca reflexie a Creatorului, ci simplă materie care trebuie manipulată fără scrupule. În felul acesta, omului îi lipsește acea umilință esențială care-i permite să recunoască creația ca dar al lui Dumnezeu care trebuie primit și folosit după planul său. Dimpotrivă, aroganța omului, care trăiește ca și cum Dumnezeu n-ar exista, duce la exploatarea și ciopârțirea naturii, nerecunoscând în ea o lucrare a cuvântului creator. În acest cadru teologic, doresc să amintesc afirmațiile părinților sinodali, care au amintit că „primirea cuvântului lui Dumnezeu atestat în Sfânta Scriptură și în tradiția vie a Bisericii generează un nou mod de a vedea lucrurile, promovând o autentică ecologie, care își are rădăcina cea mai profundă în ascultarea credinței … (și) dezvoltând o sensibilitate teologică reînnoită cu privire la bunătatea tuturor lucrurilor, create în Cristos”[352]. Omul are nevoie să fie educat din nou la a fi uimit și a recunoaște frumusețea autentică ce se manifestă în lucrurile create[353].
Cuvântul lui Dumnezeu și culturile
Valoarea culturii pentru viața omului
109. Vestirea lui Ioan referitoare la întruparea Cuvântului revelează legătura indisolubilă care există între cuvântul divin și cuvintele omenești, prin care ni se comunică nouă. În cadrul acestei considerații, Sinodul Episcopilor s-a oprit asupra raportului dintre cuvântul lui Dumnezeu și cultură. De fapt, Dumnezeu nu se revelează omului în abstract, ci asumând limbaje, imagini și exprimări legate de diferitele culturi. Este vorba de un raport rodnic, mărturisit pe larg în istoria Bisericii. Astăzi acest raport intră și într-o nouă fază datorată extinderii și înrădăcinării evanghelizării în interiorul diferitelor culturi și datorită celor mai recente dezvoltări ale culturii occidentale. El implică înainte de toate recunoașterea importanței culturii ca atare pentru viața oricărui om. De fapt, fenomenul culturii în multiplele sale aspecte se prezintă ca o realitate constitutivă a experienței umane: „Omul trăiește mereu conform unei culturi care îi este proprie și care, la rândul său, creează între oameni o legătură care și ea le este proprie, determinând caracterul interuman și social al existenței umane”[354].
Cuvântul lui Dumnezeu a inspirat de-a lungul secolelor diferitele culturi, generând valori morale fundamentale, exprimări artistice excelente și stiluri exemplare de viață[355]. De aceea, în perspectiva unei întâlniri reînnoite dintre Biblie și culturi, aș vrea să reafirm tuturor lucrătorilor culturali că nu trebuie să se teamă de a se deschide la cuvântul lui Dumnezeu; el nu distruge niciodată adevărata cultură, ci constituie un stimulent constant pentru căutarea de exprimări umane tot mai potrivite și semnificative. Orice cultură autentică pentru a fi într-adevăr pentru om trebuie să fie deschisă spre transcendență, până la urmă spre Dumnezeu.
Biblia ca mare cod pentru culturi
110. Părinții sinodali au subliniat importanța de a favoriza printre lucrătorii culturali o cunoaștere adecvată a Bibliei, chiar și în locurile secularizate și printre cei care nu cred[356]; în Sfânta Scriptură sunt conținute valori antropologice și filozofice care au influențat pozitiv asupra întregii omeniri[357]. Trebuie recuperat pe deplin sensul Bibliei ca mare cod pentru culturi.
Cunoașterea Bibliei în școli și universități
111. Un loc special al întâlnirii dintre cuvântul lui Dumnezeu și culturi este cel al școlii și al universității. Păstorii să aibă grijă specială față de aceste locuri, promovând o cunoaștere profundă a Bibliei așa încât să poată fi percepute implicațiile sale culturale profunde și pentru ziua de astăzi. Centrele de studiu promovate de realitățile catolice oferă o contribuție originală – care trebuie să fie recunoscută – promovării culturii și instruirii. Apoi, nu trebuie neglijată predarea religiei, formându-i cu grijă pe profesori. În multe cazuri ea reprezintă pentru studenți o ocazie unică de contact cu mesajul credinței. Este bine ca în această predare să fie promovată cunoașterea Sfintei Scripturi, învingând prejudecățile vechi și noi și căutând să se facă cunoscut adevărul ei[358].
Sfânta Scriptură în diferitele exprimări artistice
112. Relația dintre cuvântul lui Dumnezeu și cultură a avut exprimare în opere din diferite domenii, în mod deosebit în lumea artei. Pentru aceasta, marea tradiție din Orient și din Occident a stimat mereu manifestările artistice inspirate din Sfânta Scriptură, cum ar fi, de exemplu, artele figurative și arhitectura, literatura și muzica. Mă gândesc și la limbajul antic exprimat de icoane care din tradiția orientală se răspândește în toată lumea. Împreună cu părinții sinodali, întreaga Biserică exprimă apreciere, stimă și admirație față de artiștii „îndrăgostiți de frumusețe”, care s-au lăsat inspirați de textele sacre; ei au contribuit la decorarea bisericilor noastre, la celebrarea credinței, la îmbogățirea liturgiei noastre și, în același timp, mulți dintre ei au ajutat să facă într-un oarecare mod perceptibil în timp și în spațiu realitățile invizibile și veșnice[359]. Îndemn organismele competente pentru a promova în Biserică o formare solidă a artiștilor cu privire la Sfânta Scriptură în lumina tradiției vii a Bisericii și a magisteriului.
Cuvântul lui Dumnezeu și mijloacele de comunicare socială
113. La raportul dintre cuvântul lui Dumnezeu și culturi se adaugă și importanța folosirii atente și inteligente a mijloacelor, vechi și noi, de comunicare socială. Părinții sinodali au recomandat o cunoaștere corespunzătoare a acestor instrumente, dând atenție dezvoltării lor rapide și diferitelor niveluri de interacțiune și investind energii mai mari pentru a dobândi competență în diferitele sectoare, îndeosebi în așa-numitele new media, ca de exemplu internetul. Există deja o prezență semnificativă din partea Bisericii în lumea comunicării în masă și chiar magisteriul eclezial s-a exprimat de mai multe ori cu privire la această temă, începând de la Conciliul Vatican II[360]. Dobândirea de noi metode pentru a transmite mesajul evanghelic face parte din tensiunea evanghelizatoare constantă a celor care cred și astăzi comunicarea întinde o rețea care cuprinde întregul glob și capătă o nouă semnificație apelul lui Cristos: „Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneți la lumină și ceea ce vă spun la ureche, predicați de pe acoperișuri” (Mt 10,27). Cuvântul divin, în afară de forma tipărită, trebuie să răsune și prin celelalte forme de comunicare[361]. Pentru aceasta, împreună cu părinții sinodali, doresc să le mulțumesc catolicilor care se angajează cu competență pentru o prezență semnificativă în lumea media, solicitând o angajare și mai amplă și calificată[362].
Printre noile forme de comunicare în masă, un rol crescând trebuie recunoscut astăzi internetului, care constituie un nou forum în care trebuie să răsune evanghelia, având conștiința însă că lumea virtuală nu va putea înlocui niciodată lumea reală și că evanghelizarea va putea să se folosească de virtualitatea oferită de new media pentru a instaura raporturi semnificative numai dacă se va ajunge la contactul personal, care rămâne de neînlocuit. În lumea internetului, care permite apariția a miliarde de imagini pe milioane de ecrane în toată lumea, va trebui să iasă în evidență chipul lui Cristos și să se audă glasul său, pentru că „dacă nu este spațiu pentru Cristos, nu este spațiu pentru om”[363].
Biblia și înculturarea
114. Misterul întrupării ne face cunoscut că Dumnezeu, pe de o parte, se comunică mereu într-o istorie concretă, asumând codurile culturale înscrise în ea, dar, pe de altă parte, același cuvânt poate și trebuie să se transmită în culturi diferite, transfigurându-le din interior, prin ceea ce papa Paul al VI-lea numea evanghelizarea culturilor[364]. Cuvântul lui Dumnezeu, ca de altfel credința creștină, manifestă astfel un caracter profund intercultural, capabil să întâlnească și să facă să se întâlnească diverse culturi[365].
În acest context se înțelege și valoarea înculturării evangheliei[366]. Biserica este ferm convinsă de capacitatea intrinsecă a cuvântului lui Dumnezeu de a ajunge la toate persoanele umane în contextul cultural în care trăiesc: „Această convingere derivă chiar din Biblie, care, încă de la cartea Genezei, asumă o orientare universală (cf. Gen 1,27-28), o menține apoi în binecuvântarea promisă tuturor popoarelor grație lui Abraham și descendenței sale (cf. Gen 12,3; 18,18) și o confirmă definitiv extinzând la «toate națiunile» evanghelizarea”[367]. Pentru aceasta, înculturarea nu trebuie confundată cu procese de adaptare superficială și nici cu confuzia sincretistă care diluează originalitatea evangheliei pentru a o face mai ușor acceptabilă[368]. Paradigma autentică a înculturării este însăși întruparea Cuvântului: „«Aculturarea» sau «înculturarea» va fi realmente o reflexie a întrupării Cuvântului, atunci când o cultură, transformată și regenerată de evanghelie, produce în propria sa tradiție exprimări originale de viață, de celebrare, de gândire creștină”[369], fermentând din interior cultura locală, valorizând acele semina Verbi și ceea ce este prezent în ea pozitiv, deschizând-o spre valorile evanghelice[370].
Traducerea și difuzarea Bibliei
115. Dacă înculturarea cuvântului lui Dumnezeu este parte de care nu se poate face abstracție din misiunea Bisericii în lume, un moment decisiv al acestui proces este difuzarea Bibliei prin prețioasa muncă de traducere în diferitele limbi. În această privință trebuie să se țină cont mereu că lucrarea de traducere a Scripturilor „a început încă din timpurile Vechiului Testament când textul ebraic al Bibliei a fost tradus oral în aramaică (Neh 8,8.12) și, mai târziu, în scris în greacă. De fapt o traducere este întotdeauna ceva mai mult decât o simplă transcriere a textului original. Trecerea de la o limbă la alta comportă în mod necesar o schimbare a contextului cultural: conceptele nu sunt identice și însemnătatea simbolurilor este diferită, pentru că pun în raport cu alte tradiții de gândire și alte moduri de a trăi”[371].
În timpul lucrărilor sinodale a trebuit să se constate că diferite Biserici locale încă nu dispun de o traducere integrală a Bibliei în propriile limbi. Câte popoare simt astăzi foame și sete de cuvântul lui Dumnezeu, însă din păcate nu pot încă să aibă un „acces larg la Sfânta Scriptură”[372], așa cum s-a dorit în Conciliul Vatican II! Pentru aceasta, Sinodul consideră importantă, înainte de toate, formarea de specialiști care să se dedice traducerii Bibliei în diferitele limbi[373]. Încurajez să se investească resurse în acest domeniu. În mod deosebit, aș vrea să recomand susținerea angajării Federației Biblice Catolice pentru a fi ulterior mărit numărul traducerilor Sfintei Scripturi și difuzarea lor capilară[374]. Este bine ca, prin însăși natura unei asemenea lucrări, ea să fie făcută, pe cât posibil, în colaborare cu diferitele societăți biblice.
Cuvântul lui Dumnezeu depășește limitele culturilor
116. Adunarea sinodală, în dezbaterea cu privire la relația dintre cuvântul lui Dumnezeu și culturi a simțit exigența de a reafirma ceea ce primii creștini au putut să experimenteze încă din ziua de Rusalii (cf. Fap 2,1-13). Cuvântul divin este capabil să pătrundă și să se exprime în culturi și limbi diferite, dar același cuvânt transfigurează limitele fiecărei culturi creând comuniune între popoare diferite. Cuvântul Domnului ne invită să mergem spre o comuniune mai vastă. „Să ieșim din caracterul limitat al experiențelor noastre și să intrăm în realitatea care este într-adevăr universală. Intrând în comuniune cu cuvântul lui Dumnezeu, intrăm în comuniunea Bisericii care trăiește cuvântul lui Dumnezeu… Înseamnă a ieși din limitele fiecărei culturi în universalitatea care-i leagă pe toți, îi unește pe toți, ne face pe toți frați”[375]. De aceea, vestirea cuvântului lui Dumnezeu ne cere mereu nouă înșine cei dintâi un exod reînnoit, părăsind măsurile și imaginațiile noastre limitate pentru a face spațiu în noi prezenței lui Cristos.
Cuvântul lui Dumnezeu și dialogul interreligios
Valoarea dialogului interreligios
117. Biserica recunoaște ca parte esențială a vestirii cuvântului întâlnirea, dialogul și colaborarea cu toți oamenii de bunăvoință, îndeosebi cu persoanele care aparțin diferitelor tradiții religioase ale umanității, evitând forme de sincretism și de relativism și urmând liniile indicate de declarația Conciliului Vatican II Nostra aetate, dezvoltate de magisteriul succesiv al suveranilor pontifi[376]. Procesul rapid de globalizare, caracteristic epocii noastre, pune în condiții de a trăi în contact mai strâns cu persoane de culturi și religii diferite. E vorba de o oportunitate providențială pentru a manifesta că simțul religios autentic poate promova între oameni relații de fraternitate universală. Este de mare importanță ca religiile să poată favoriza în societățile noastre, adesea secularizate, o mentalitate care să vadă în Dumnezeu Atotputernicul fundamentul oricărui bine, izvorul inepuizabil al vieții morale, sprijinul unui simț profund de fraternitate universală.
De exemplu, în tradiția ebraico-creștină se găsește atestarea sugestivă a iubirii lui Dumnezeu față de toate popoarele, pe care el, deja în alianța încheiată cu Noe, le reunește într-o unică mare îmbrățișare simbolizată de „curcubeu” (Gen 9,13.14.16) și pe care, conform cuvintelor profeților, vrea să le adune în unica familie universală (cf. Is 2,2 și urm.; 42,6; 66,18-21; Ier 4,2; Ps 47). De fapt, mărturii ale legăturii intime existente între raportul cu Dumnezeu și etica iubirii față de orice om se înregistrează în multe mari tradiții religioase.
Dialogul dintre creștini și musulmani
118. Între diferitele religii, Biserica îi vede cu stimă pe musulmani, care recunosc existența unui Dumnezeu unic[377]; fac referință la Abraham și aduc cult lui Dumnezeu mai ales cu rugăciunea, pomana și postul. Recunoaștem că în tradiția islamului există multe figuri, simboluri și teme biblice. În continuitate cu opera importantă a venerabilului Ioan Paul al II-lea, doresc ca raporturile de încredere, instaurate de mai mulți ani, între creștini și musulmani, să continue și să se dezvolte într-un spirit de dialog sincer și respectuos[378]. În acest dialog, Sinodul a exprimat dorința să poată fi aprofundate respectarea vieții ca valoare fundamentală, drepturile inalienabile ale bărbatului și femeii și demnitatea lor egală. Ținând cont de distincția dintre ordinea socio-politică și ordinea religioasă, religiile trebuie să-și dea contribuția lor pentru binele comun. Sinodul cere conferințelor episcopilor, acolo unde este oportun și folositor, să favorizeze întâlniri de cunoaștere reciprocă între creștini și musulmani pentru a promova valorile de care societatea are nevoie pentru o conviețuire pașnică și pozitivă[379].
Dialogul cu celelalte religii
119. În afară de aceasta, în această circumstanță doresc să manifest respectul Bisericii față de religiile și tradițiile spirituale antice din diferitele continente; ele cuprind valori care pot să favorizeze mult înțelegerea dintre persoane și popoare[380]. Constatăm frecvent sintonii cu valori exprimate și în cărțile lor religioase, cum ar fi, de exemplu, respectul față de viață, contemplația, tăcerea, simplitatea în budism; sensul sacralității, al sacrificiului și al postului în hinduism; de asemenea, valorile familiale și sociale în confucianism. Vedem și în alte experiențe religioase o atenție sinceră față de transcendența lui Dumnezeu, recunoscut drept Creator, precum și față de respectarea vieții, a căsătoriei și a familiei și un puternic simț al solidarității.
Dialogul și libertatea religioasă
120. Totuși, dialogul n-ar fi rodnic dacă acesta n-ar include și un respect autentic față de orice persoană, pentru a putea adera în mod liber la propria religie. Pentru aceasta, Sinodul, în timp ce promovează colaborarea cu exponenții din diferitele religii, amintește de asemenea „necesitatea de a fi efectiv asigurată tuturor celor care cred libertatea de a mărturisi propria religie în privat și în public, precum și libertatea de conștiință”[381]; de fapt, „respectul și dialogul cer reciprocitatea în toate domeniile, mai ales în ceea ce privește libertățile fundamentale și în mod mai deosebit libertatea religioasă. Ele favorizează pacea și înțelegerea dintre popoare”[382].
Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu
121. La sfârșitul acestor reflecții cu care am voit să adun și să aprofundez bogăția celei de-a XII-a Adunări Generale Obișnuite a Sinodului Episcopilor despre cuvântul lui Dumnezeu, doresc încă o dată să îndemn întregul popor al lui Dumnezeu, pe păstori, persoanele consacrate și pe laici să se angajeze pentru a deveni tot mai familiari cu Sfintele Scripturi. Nu trebuie să uităm niciodată că la baza oricărei spiritualități creștine autentice și vii este cuvântul lui Dumnezeu vestit, primit, celebrat și meditat în Biserică. Această intensificare a raportului cu dumnezeiescul cuvânt se va realiza cu mai mare elan cu cât vom fi mai conștienți că ne aflăm, atât în Sfânta Scriptură cât și în tradiția vie a Bisericii, în fața cuvântului definitiv al lui Dumnezeu cu privire la cosmos și la istorie.
Așa cum ne face să contemplăm Prologul Evangheliei după Ioan, toată ființa se află sub semnul Cuvântului. Cuvântul iese de la Tatăl și vine să locuiască între ai săi și se întoarce în sânul Tatălui pentru a duce cu sine toată creația care în el și prin el a fost creată. Acum Biserica trăiește misiunea sa în așteptarea trepidantă a manifestării escatologice a Mirelui: „Duhul și mireasa spun: «Vino!»” (Ap 22,17). Această așteptare nu este niciodată pasivă, ci tensiune misionară de vestire a cuvântului lui Dumnezeu care vindecă și răscumpără orice om: și astăzi Isus înviat ne spune: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).
Noua evanghelizare și noua ascultare
122. Pentru aceasta, timpul nostru trebuie să fie tot mai mult timpul unei noi ascultări a cuvântului lui Dumnezeu și al unei noi evanghelizări. A redescoperi centralitatea cuvântului divin în viața creștină ne face să regăsim astfel sensul cel mai profund a ceea ce papa Ioan Paul al II-lea a amintit cu forță: a continua missio ad gentes și a întreprinde cu toate forțele noua evanghelizare, mai ales în acele națiuni unde evanghelia a fost uitată sau suferă indiferența celor mai mulți din cauza unui secularism răspândit. Duhul Sfânt să trezească în oameni foame și să provoace sete de cuvântul lui Dumnezeu și vestitori și martori zeloși ai evangheliei.
Imitându-l pe marele apostol al neamurilor, care a fost transformat după ce a auzit glasul Domnului (cf. Fap 9,1-30), să ascultăm și noi cuvântul divin care ne interpelează mereu personal aici și acum. Duhul Sfânt, ne relatează Faptele Apostolilor, și-a rezervat pe Paul împreună cu Barnaba pentru predicarea și răspândirea veștii bune (cf. 13,2). Tot așa și astăzi Duhul Sfânt nu încetează să cheme ascultători și vestitori convinși și convingători ai cuvântului Domnului.
Cuvântul lui Dumnezeu și bucuria
123. Cu cât vom ști mai mult să ne punem la dispoziția cuvântului divin, cu atât vom putea constata mai mult că misterul Rusaliilor este în desfășurare și astăzi în Biserica lui Dumnezeu. Duhul Domnului continuă să reverse darurile sale asupra Bisericii ca să fim conduși la tot adevărul, deslușindu-ne nouă sensul Scripturilor și făcându-ne în lume vestitori credibili ai cuvântului de mântuire. Ne întoarcem astfel la Scrisoarea întâi a Sfântului Ioan. În cuvântul lui Dumnezeu, și noi am auzit, am văzut și am atins Cuvântul vieții. Am primit prin har vestirea că viața veșnică s-a arătat, așa încât noi recunoaștem acum că suntem în comuniune unii cu alții, cu acela care ne-a precedat sub semnul credinței și cu toți cei care, răspândiți în lume, ascultă cuvântul, celebrează Euharistia, trăiesc mărturia carității. Comunicarea acestei vestiri – ne amintește apostolul Ioan – este dată pentru ca „bucuria noastră să fie deplină” (1In 1,4).
Adunarea sinodală ne-a permis să experimentăm ceea ce este conținut în mesajul lui Ioan: vestirea cuvântului creează comuniune și realizează bucuria. E vorba de o bucurie profundă care provine din însăși inima vieții trinitare și care ni se comunică nouă în Fiul. E vorba de bucuria ca dar inefabil pe care lumea n-o poate da. Se pot organiza sărbători, dar nu bucuria. Conform Scripturii, bucuria este rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22), care ne permite să intrăm în cuvânt și să facem în așa fel încât cuvântul divin să intre în noi aducând roade pentru viața veșnică. Vestind cuvântul lui Dumnezeu în puterea Duhului Sfânt, dorim să comunicăm și izvorul adevăratei bucurii, nu al unei bucurii superficiale și efemere, ci al aceleia care provine din conștiința că numai Domnul Isus are cuvintele vieții veșnice (cf. In 6,68).
„Mater Verbi et Mater laetitiae”
124. Această relație intimă între cuvântul lui Dumnezeu și bucurie este scoasă în evidență tocmai în Maica lui Dumnezeu. Ne amintim de cuvintele Sfintei Elisabeta: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1,45). Maria este fericită pentru că are credință, pentru că a crezut și în această credință a primit în sânul ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l dărui lumii. Bucuria primită de la Cuvânt se poate acum dilata la toți cei care în credință se lasă schimbați de cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia după Luca ne prezintă în două texte acest mister de ascultare și de bucurie. Isus afirmă: „Mama mea și frații mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl îndeplinesc” (8,21). Și în fața exclamației unei femei din mulțime care vrea să exalte sânul care l-a purtat și pieptul la care a supt, Isus revelează secretul adevăratei bucurii: „Mai degrabă, fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează” (11,28). Isus arată adevărata măreție a Mariei, deschizând astfel și fiecăruia dintre noi posibilitatea acelei fericiri care se naște din cuvântul primit și pus în practică. Pentru aceasta, le amintesc tuturor creștinilor că raportul nostru personal și comunitar cu Dumnezeu depinde de creșterea familiarității noastre cu dumnezeiescul cuvânt. În sfârșit, mă adresez tuturor oamenilor, chiar și celor care s-au îndepărtat de Biserică, au părăsit credința sau n-au ascultat niciodată vestea mântuirii. Fiecăruia Domnul îi spune: „Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine” (Ap 3,20).
Așadar, fiecare zi a noastră să fie plăsmuită de întâlnirea reînnoită cu Cristos, Cuvântul Tatălui făcut trup: El este la început și la sfârșit și „toate subzistă în el” (Col 1,17). Să facem tăcere pentru a asculta cuvântul Domnului și pentru a-l medita, pentru ca el, prin acțiunea eficace a Duhului Sfânt, să continue să locuiască, să trăiască și să ne vorbească nouă de-a lungul tuturor zilelor vieții noastre. În felul acesta, Biserica se reînnoiește și reîntinerește mereu grație cuvântului Domnului care rămâne în veci (cf. 1Pt 1,25; Is 40,8). Astfel și noi vom putea intra în marele dialog nupțial cu care se încheie Sfânta Scriptură: „Duhul și mireasa spun: «Vino!». Iar cel care aude să spună „Vino!”… Cel care dă mărturie spune acestea: „Da, voi veni curând!”. Amin. Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,17).
Roma, Sfântul Petru, 30 septembrie, comemorarea Sfântului Ieronim, din anul 2010, al șaselea al pontificatului meu.
Benedict al XVI-lea
Note:
[1] Cf. Propositio 1
[2] Cf. A XII-a Adunare Generală Obișnuită a Sinodului Episcopilor, Instrumentum laboris, 27
[3] Cf. Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Providentissimus Deus (18 noiembrie 1893): ASS 26 (1893-94), 269-292; Benedict al XV-lea, Scrisoarea enciclică Spiritus Paraclitus (15 septembrie 1920): AAS 12 (1920), 385-422; Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Divino afflante Spiritu (30 septembrie 1943): AAS 35 (1943), 297-325
[4] Propositio 2
[5] Ibidem
[6] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 2
[7] Ibidem, 4
[8] Dintre intervențiile de natură diferită amintim: Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Summi Dei Verbum (4 noiembrie 1963): AAS 55 (1963), 979-995; Idem, Motu proprio Sedula cura (27 iunie 1971): AAS 63 (1971), 665-669; Ioan Paul al II-lea, Audiența generală (1 mai 1985): L’Osservatore romano, 2-3 mai 1985, pag. 6; Idem, Discurs despre interpretarea Bibliei în Biserică (23 aprilie 1993): AAS 86 (1994), 232-243; Benedict al XVI-lea, Discurs la Congresul Internațional pentru cea de-a 40-a aniversare a lui Dei Verbum (16 septembrie 2005); AAS 97 (2005), 957; Idem, Angelus (6 noiembrie 2005): Insegnamenti I (2005), 759-760. Trebuie amintite și intervențiile Comisiei Biblice Pontificale, De sacra Scriptura et Christologia (1984): Enchiridion Vaticanum 9, nr. 1208-1339; Unitatea și diversitatea în Biserică (11 aprilie 1988): Enchiridion Vaticanum 11, nr. 544-643; Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993): Enchiridion Vaticanum 13, nr. 2846-3150; Poporul ebraic și Sfintele sale Scripturi în Biblia creștină (24 mai 2001): Enchiridion Vaticanum 20, nr. 733-1150; Biblia și morala. Rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (11 mai 2008), Città del Vaticano, 2008
[9] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la Curia Romană (22 decembrie 2008): AAS 101 (2009), 49
[10] Cf. Propositio 37
[11] Cf. Comisia Biblică Pontificală, Poporul ebraic și Sfintele sale Scripturi în Biblia creștină (24 mai 2001): Enchiridion Vaticanum 20, nr. 733-1150
[12] Benedict al XVI-lea, Discurs la Curia Romană (22 decembrie 2008): AAS 101 (2009), 50
[13] Cf. Benedict al XVI-lea, Angelus (4 ianuarie 2009): Insegnamenti V, 1 (2009), 13
[14] Cf. Relatio ante disceptationem, 1
[15] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 2
[16] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 1: AAS 98 (2006), 217-218
[17] Instrumentum laboris, 9
[18] Crezul Niceno-Constantinopolitan: DS 150
[19] Sfântul Bernard de Clairvaux, Homilia super Missus est, IV, 11: PL 183,86 B
[20] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 10
[21] Cf. Propositio 3
[22] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația despre unicitatea și universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos și a Bisericii Dominus Iesus (6 august 2000), 13-15: AAS 92 (2000), 754-756
[23] Cf. In Hexaemeron, XX,5: Opera Omnia, V, Quaracchi, 1891, pag. 425-426; Breviloquium, I, 8: Opera Omnia, V, Quaracchi, 1891, pag. 216-217
[24] Itinerarium mentis in Deum, II, 12: Opera Omnia, V, Quaracchi, 1891, pag. 302-303; cf. Commentarius in librum Ecclesiastes, cap. 1, vers. 11, Quaestiones II, 3: Opera Omnia, VI, Quaracchi, 1891, pag. 16
[25] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 3; cf. Conciliul Ecumenic Vatican I, Constituția dogmatică despre credința catolică Dei Filius, cap. 2, De revelatione: DS 3004
[26] Cf. Propositio 13
[27] Comisia Teologică Internațională, În căutarea unei etici universale: nouă privire asupra legii naturale, Città del Vaticano, 2009, nr. 39
[28] Cf. Summa theologiae, Ia-IIae, q. 94, a. 2
[29] Cf. Comisia Biblică Pontificală, Biblia și morala. Rădăcinile biblice ale acțiunii creștine (11 mai 2008), Città del Vaticano, 2008, nr. 13, 32, 109
[30] Cf. Comisia Teologică Internațională, În căutarea unei etici universale: nouă privire asupra legii naturale, Città del Vaticano, 2009, nr. 102
[31] Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul orei a treia la începutul Primei Congregații Generale a Sinodului Episcopilor (6 octombrie 2008): AAS 100 (2008), 758-761
[32] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 14
[33] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 1: AAS 98 (2006), 217-218
[34] “Ho Logos pachynetai (o brachyne tai)”. Cf. Origene, Peri Archon, I, 2, 8: SC 252, pag. 127-129
[35] Benedict al XVI-lea, Omilia în solemnitatea Nașterii Domnului (24 decembrie 2006): AAS 99 (2007), 12
[36] Cf. Mesaj final, II, 4-6
[37] Maxim Mărturisitorul, Viața Mariei, nr. 89: Testi mariani del primo millennio, 2, Roma, 1989, pag. 253
[38] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 9-10: AAS 99 (2007), 111-112
[39] Benedict al XVI-lea, Audiența generală (15 aprilie 2009): L’Osservatore romano, 16 aprilie 2009, pag. 1
[40] Idem, Omilie în solemnitatea Epifaniei (6 ianuarie 2009): L’Osservatore romano, 7-8 ianuarie 2009, pag. 8
[41] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 4
[42] Propositio 4
[43] Sf. Ioan al Crucii, Urcarea la Muntele Carmel, II, 22
[44] Propositio 47
[45] Catehismul Bisericii Catolice, 67
[46] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Mesajul de la Fatima (26 iunie 2000): Enchiridion Vaticanum 19, nr. 974-1021
[47] Adversus haereses, IV, 7, 4: PG 7, 992-993; V, 1, 3: PG 7, 1123; V, 6, 1: PG 7, 1137; V, 28, 4: PG 7, 1200
[48] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 12: AAS 99 (2007), 113-114
[49] Cf. Propositio 5
[50] Adversus haereses, III, 24, 1: PG 7, 966
[51] Homiliae in Genesim, XXII, 1: PG 53, 175
[52] Epistula 120, 10: CSEL 55, pag. 500-506
[53] Homiliae in Ezechielem, I, VII, 17: CC 142, pag. 94
[54] “Oculi ergo devotae animae sunt columbarum quia sensus eius per Spiritum sanctum sunt illuminati et edocti, spiritualia sapientes… Nunc quidem aperitur animae talis sensus, ut intellegat Scripturas”: Riccardo de San Vittore, Explicatio in Cantica Canticorum, 15: PL 196, 450 B.D
[55] Sacramentarium Serapionis II (XX): Didascalia et Constitutiones apostolorum, ed. F.X. FUNK, II, Paderborn, 1906, pag. 161
[56] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 7
[57] Ibidem, 8
[58] Ibidem
[59] Cf. Propositio 3
[60] Cf. Mesaj final, II, 5
[61] Expositio Evangelii secundum Lucam 6, 33: PL 15, 1677
[62] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 13
[63] Catehismul Bisericii Catolice, 102. Cf. și Rupert de Deutz, De operibus Spiritus Sancti, I, 6: SC 131, pag. 72-74
[64] Ennarationes in Psalmos, 103, IV, 1: PL 37, 1378. Afirmații asemănătoare în Origene, In Iohannem V, 5-6: SC 120, pag. 380-384
[65] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 21
[66] Ibidem, 9
[67] Cf. Propositiones 5.12
[68] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 12
[69] Cf. Propositio 12
[70] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 11
[71] Propositio 4
[72] Prol.: Opera Omnia, V, Quaracchi, 1891, pag. 201-202
[73] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat oamenilor de cultură la “Collège des Bernardins” din Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 721-730
[74] Cf. Propositio 4
[75] Cf. Relatio post disceptationem, 12
[76] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 5
[77] Propositio 4
[78] De exemplu Dt 28,1-2.15.45; 32,1; între profeți cf. Ier 7,22-28; Ez 2,8; 3,10; 6,3; 13,2; până la ultimii: cf. Zah 3,8. Pentru Sfântul Paul, cf. Rom 10,14-18; 1Tes 2,13
[79] Propositio 55
[80] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 33: AAS 99 (2007), 132-133
[81] Idem, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 41: AAS 98 (2006), 251
[82] Propositio 55
[83] Cf. Espositio Evangelii secundum Lucam, 2, 19: PL 15, 1559-1560
[84] Breviloquium, Prol.: Opera Omnia, V, Quaracchi, 1891, pag. 201-202
[85] Summa theologiae, Ia-IIae, q. 106, art. 2
[86] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), III, A, 3: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3035
[87] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 12
[88] Contra epistolam Manichaei quam vocant fundamenti, V, 6: PL 42, 176
[89] Cf. Benedict al XVI-lea, Audiența generală (14 noiembrie 2007): Insegnamenti III, 2 (2007), 586-591
[90] Commentarium in Isaiam libri, Prol.: PL 24,17
[91] Epistula 52, 7: CSEL 54, pag. 426
[92] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), III, A, 2: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 2988
[93] Ibidem, II, A, 2: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 2991
[94] Homiliae in Ezechielem, I, VII, 8: PL 76, 843 D
[95] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 24; cf. Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Providentissimus Deus (18 noiembrie 1893), Pars II, sub fine: ASS 26 (1893-94), 269-292; Benedict al XV-lea, Scrisoarea enciclică Spiritus Paraclitus (15 septembrie 1920), Pars III: AAS 12 (1920), 385-422
[96] Cf. Propositio 26
[97] Cf. Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), A-B: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 2846-3150
[98] Benedict al XVI-lea, Intervenție la a XIV-a Întrunire Generală a Sinodului (14 octombrie 2008): Insegnamenti IV, 2 (2008), 492; cf. Propositio 25
[99] Idem, Discurs adresat oamenilor de cultură la “Collège des Bernardins” din Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 722-723
[100] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 10
[101] Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs cu ocazia împlinirea a 100 de ani de la Providentissimus Deus și a 50 de ani de la Divino afflante Spiritu (23 aprilie 1993): AAS 86 (1994), 232-243
[102] Ibidem, nr. 4: AAS 86 (1994), 235
[103] Ibidem, nr. 5: AAS 86 (1994), 235
[104] Ibidem, nr. 5: AAS 86 (1994), 236
[105] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), III, C, 1: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3065
[106] Nr. 12
[107] Benedict al XVI-lea, Intervenție la a XIV-a Întrunire Generală a Sinodului (14 octombrie 2008): Insegnamenti IV, 2 (2008), 493; cf. Propositio 25
[108] Cf. Propositio 26
[109] Propositio 27
[110] Benedict al XVI-lea, Intervenție la a XIV-a Congregație Generală a Sinodului (14 octombrie 2008): Insegnamenti IV, 2 (2008), 493; cf. Propositio 26
[111] Cf. Ibidem
[112] Ibidem
[113] Cf. Propositio 27
[114] Benedict al XVI-lea, Intervenție la a XIV-a Întrunire Generală a Sinodului (14 octombrie 2008): Insegnamenti IV, 2 (2008), 493-494
[115] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 55: AAS 91 (1999), 49-50
[116] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la al IV-lea Congres Național Eclezial în Italia (19 octombrie 2006): AAS 98 (2006), 804-815
[117] Cf. Propositio 6
[118] Cf. Sf. Augustin, De libero arbitrio, III, XXI, 59: PL 32, 1300; De Trinitate, II, I, 2: PL 42, 845
[119] Congregația pentru Educația Catolică, Instrucțiunea Inspectis dierum (10 noiembrie 1989), 26: AAS 82 (1990), 618
[120] Catehismul Bisericii Catolice, 116
[121] Summa theologiae, I, q. 1, art. 10, ad 1
[122] Catehismul Bisericii Catolice, 118
[123] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), II, A, 2: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 2987
[124] Ibidem, II, B, 2: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3003
[125] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat oamenilor de cultură la “Collège des Bernardins” din Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 726
[126] Ibidem
[127] Cf. Idem, Audiența generală (9 ianuarie 2008): Insegnamenti IV, 1 (2008), 41-45
[128] Cf. Propositio 29
[129] De arca Noe, 2, 8: PL 176, 642 C-D
[130] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat oamenilor de cultură la “Collège des Bernardins” din Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 725
[131] Cf. Propositio 10; Comisia Biblică Pontificală, Poporul ebraic și Sfintele sale Scripturi în Biblia creștină (24 mai 2001), 3-5: Enchiridion Vaticanum 20, nr. 748-755
[132] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 121-122
[133] Propositio 52
[134] Cf. Comisia Biblică Pontificală, Poporul ebraic și Sfintele sale Scripturi în Biblia creștină (24 mai 2001), 19: Enchiridion Vaticanum 20, nr. 799-801; Origene, Omilia despre cartea Numerelor 9, 4: SC 415, pag. 238-242
[135] Catehismul Bisericii Catolice, 128
[136] Ibidem, 129
[137] Propositio 52
[138] Quaestiones in Heptateuchum, 2, 73: PL 34, 623
[139] Homiliae in Ezechieliem, I, VI, 15: PL 76, 836 B
[140] Propositio 29
[141] Ioan Paul al II-lea, Mesaj către rabinul șef din Roma (22 mai 2004): Insegnamenti, XXVII, 1 (2004), 655
[142] Comisia Biblică Pontificală, Poporul ebraic și Sfintele sale Scripturi în Biblia creștină (24 mai 2001), 87: Enchiridion Vaticanum 20, nr. 1150
[143] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs de rămas bun la Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv (15 mai 2009): Insegnamenti V, 1 (2009), 847-849
[144] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat rabinilor șefi din Israel (23 martie 2000): Insegnamenti XXIII, 1 (2000), 434
[145] Cf. Propositiones 46.47
[146] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), I, F: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 2974
[147] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat oamenilor de cultură la “Collège des Bernardins” din Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 726
[148] Propositio 46
[149] Propositio 28
[150] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 23
[151] Oricum, să ne amintim că în ceea ce privește așa-numitele cărți deuterocanonice ale Vechiului Testament și inspirația lor, catolicii și ortodocșii nu au exact același canon biblic ca al anglicanilor și protestanților
[152] Cf. Relatio post disceptationem, 36
[153] Propositio 36
[154] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la al XI-lea Consiliu Obișnuit al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor (25 ianuarie 2007): AAS 99 (2007), 85-86
[155] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio,
[156] Cf. Propositio 36
[157] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 10
[158] Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 44: AAS 87 (1995), 947
[159] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 10
[160] Ibidem
[161] Cf. ibidem, 24
[162] Cf. Propositio 22
[163] Sf. Grigore cel Mare, Moralia in Job XXIV, VIII, 16: PL 76, 295
[164] Cf. Sf. Atanasie, Vita Antonii, II: PL 73, 127
[165] Moralia, Regula LXXX, XXII: PG 31, 867
[166] Regula, 73, 3: SC 182, pag. 672
[167] Toma de Celano, Viața dintâi a Sfântului Francisc, IX, 22: FF 356
[168] Regula, I, 1-2: FF 2750
[169] B. Giordano da Sassonia, Libellus de principiis Ordinis Praedicatorum, 104: Monumenta Fratrum Praedicatorum Historia, Roma, 1935, 16, pag. 75
[170] Ordinul Fraților Predicatori, Primele Constituții sau Consuetudines, II, XXXI
[171] Vita, 40, 1
[172] Cf. Istoria unui suflet, Ms B 3
[173] Ibidem, Ms C 35
[174] In Iohannis Evangelium tractatus, I, 12: PL 35, 1385
[175] Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), 25: AAS 85 (1993), 1153
[176] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 8
[177] Relatio post disceptationem, 11
[178] Nr. 1
[179] Benedict al XVI-lea, Discurs la Întâlnirea internațională “Sfânta Scriptură în viața Bisericii” (16 septembrie 2005): AAS 97 (2005), 956
[180] Cf. Relatio post disceptationem, 10
[181] Mesaj final, III, 6
[182] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 24
[183] Ibidem, 7
[184] Rânduiala lecturilor Liturghiei, 4
[185] Ibidem, 9
[186] Ibidem, 3; cf. Lc 4,16-21; 24,25-35.44-49
[187] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 102
[188] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 44-45: AAS 99 (2007), 139-141
[189] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), IV, C, 1: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3123
[190] Ibidem, III, B, 3: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3056
[191] Cf. Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 48.51.56; Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 21.26; Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes 6.15; Decretul despre slujirea și viața preoților Presbyterorum ordinis, 18; Decretul despre reînnoirea vieții călugărești Perfectae caritatis, 6. În marea tradiție a Bisericii găsim expresii semnificative cum ar fi: “Corpus Christi intelligitur etiam […] Scriptura Dei” (i Scriptura lui Dumnezeu se consideră trup al lui Cristos): Waltramus, De unitate Ecclesiae conservanda, 1,14, ed. W. Schwenkenbecher, Hannoverae, 1883, pag. 33; “Trupul lui Cristos este adevărată hrană și sângele său adevărată băutură; acesta este adevăratul bine care ne este rezervat în viața prezentă, să ne hrănim cu trupul său și să bem sângele său, nu numai în Euharistie, ci și în citirea Sfintei Scripturi. De fapt, este adevărată hrană și adevărată băutură cuvântul lui Dumnezeu care se ia din cunoașterea Scripturilor”: Sf. Ieronim, Commentarius in Ecclesiasten, III: PL 23, 1092 A
[192] J. Ratzinger (Benedict al XVI-lea), Gesù di Nazaret, Milano, 2007, 311
[193] Rânduiala lecturilor Liturghiei, 10
[194] Ibidem
[195] Cf. Propositio 7
[196] Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 13: AAS 91 (1999), 16
[197] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1373-1374
[198] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 7
[199] In Psalmum 147: CCL 78, 337-338
[200] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 2
[201] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 107-108
[202] Rânduiala lecturilor Liturghiei, 66
[203] Propositio 16
[204] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 45: AAS 99 (2007), 140-141
[205] Cf. Propositio 14
[206] Cf. Codul de drept canonic, can. 230 2; 204 1
[207] Rânduiala lecturilor Liturghiei, 55
[208] Ibidem, 8
[209] Nr. 46: AAS 99 (2007), 141
[210] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 25
[211] Propositio 15
[212] Ibidem
[213] Sermo 179, 1: PL 38, 966
[214] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 93: AAS 99 (2007), 177
[215] Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Compendium eucharisticum (25 martie 2009), Città del Vaticano, 2009
[216] Epistula 52,7: CSEL 54, 426-427
[217] Propositio 8
[218] Ritualul Pocăinței, 17
[219] Propositio 8
[220] Propositio 8
[221] Propositio 19
[222] Principii și norme pentru Liturgia orelor, III, 15
[223] Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 85
[224] Cf. Codul de drept canonic, can. 276 3; 1174 1
[225] Cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 377; 473 1 și 2,
[226] Ritualul binecuvântărilor, Premise generale, 21
[227] Cf. Propositio 18; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 35
[228] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 75: AAS 99 (2007), 162-163
[229] Ibidem
[230] Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Directoriu despre pietatea populară și liturgie. Principii și orientări (17 decembrie 2001), 87: Enchiridion Vaticanum 20, nr. 2461
[231] Cf. Propositio 14
[232] Cf. Sf. Ignațiu din Antiohia, Ad Ephesios XV, 2: Patres apostolici, ed. F.X. Funk, Tubingae, 1901, I, 224
[233] Cf. Sf. Augustin, Sermo 288,5: PL 38, 1307; Sermo 120,2: PL 38, 677
[234] Principii și norme pentru utilizarea Liturghierului roman, 56
[235] Ibidem, 45; cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 30
[236] Rânduiala lecturilor Liturghiei, 13
[237] Cf. ibidem, 17
[238] Propositio 40
[239] Cf. Principii și norme pentru utilizarea Liturghierului roman, 309
[240] Cf. Propositio 14
[241] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 69: AAS 99 (2007), 157
[242] Cf. Principii și norme pentru utilizarea Liturghierului roman, 57
[243] Propositio 14
[244] Cf. canonul 36 al Sinodului de la Hippona din anul 393: DS, 186
[245] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), 13: AAS 81 (1989), 910; Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Redemptionis sacramentum Instrucțiune despre câteva lucruri care trebuie respectate și evitate în privința preasfintei Euharistii (25 martie 2004), 62: Enchiridion Vaticanum 22, nr. 2248
[246] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 116; Principii și norme pentru utilizarea Liturghierului roman, 41
[247] Cf. Propositio 14
[248] Propositio 9
[249] Epistula 30, 7: CSEL 54, pag. 246
[250] Idem, Epistula 133, 13: CSEL 56, pag. 260
[251] Idem, Epistula 107, 9.12: CSEL 55, pag. 300.302
[252] Idem, Epistula 52, 7: CSEL 54, pag. 426
[253] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 31: AAS 93 (2001), 287-288
[254] Propositio 30; cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 24
[255] Sf. Ieronim, Commentariorum in Isaiam libri, Prol.: PL 24,17 B
[256] Propositio 21
[257] Cf. Propositio 23
[258] Cf. Congregația pentru Cler, Directoriu general pentru cateheză (15 august 1997), 94-95: Enchiridion Vaticanum 16, nr. 875-878; Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Catehesi tradendae (16 octombrie 1979), 27: AAS 71 (1979), 1298-1299
[259] Ibidem, 127: Enchiridion Vaticanum 16, nr. 935; cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Catehesi tradendae (16 octombrie 1979), 27: AAS 71 (1979), 1299
[260] Ibidem, 127: Enchiridion Vaticanum 16, nr. 936
[261] Cf. Propositio 33
[262] Cf. Propositio 45
[263] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 39-42
[264] Propositio 31
[265] Nr. 15: AAS 96 (2004), 846-847
[266] Nr. 26: AAS 84 (1992), 698
[267] Ibidem
[268] Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia crismei (9 aprilie 2009): AAS 101 (2009), 355
[269] Ibidem, 356
[270] Congregația pentru Educația Catolică, Norme fundamentale pentru formarea diaconilor permanenți (22 februarie 1998), 11: Enchiridion Vaticanum 17, nr. 174-175
[271] Ibidem, 74: Enchiridion Vaticanum 17, nr. 263
[272] Cf. ibidem, 81: Enchiridion Vaticanum 17, nr. 271
[273] Propositio 32
[274] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 47: AAS 84 (1992), 740-742
[275] Propositio 24
[276] Benedict al XVI-lea, Omilia în Ziua Mondială a Vieții Consacrate (2 februarie 2008): AAS 100 (2008), 133; cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 82: AAS 88 (1996), 458-460
[277] Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, Instrucțiunea A porni din nou de la Cristos: o angajare reînnoită a vieții consacrate în al treilea mileniu (19 mai 2002), 24: Enchiridion Vaticanum 21, nr. 447
[278] Cf. Propositio 24
[279] Sf. Benedict, Regula, IV, 21: SC 181, pag. 456-458
[280] Benedict al XVI-lea, Discurs la vizita de la Abația de “Heiligenkreuz” (9 septembrie 2007): AAS 99 (2007), 856
[281] Cf. Propositio 30
[282] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 17: AAS 81 (1989), 418
[283] Cf. Propositio 33
[284] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 49: AAS 74 (1982), 140-141
[285] Propositio 20
[286] Cf. Propositio 21
[287] Propositio 20
[288] Cf. Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 31: AAS 80 (1988), 1727-1729
[289] Propositio 17
[290] Cf. Propositiones 9.22
[291] Nr. 25
[292] Ennarationes in Psalmos, 85, 7: PL 37, 1086
[293] Origene, Epistola ad Gregorium, 3: PG 11, 92
[294] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat studenților din Seminarul Mare Roman (19 februarie 2007): AAS 99 (2007), 253-254
[295] Cf. Idem, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 66: AAS 99 (2007), 155-156
[296] Mesaj final, III, 9
[297] Cf. ibidem
[298] “Plenaria indulgentia conceditur christifideli qui Sacram Scripturam, iuxta textum a competenti auctoritate adprobatum, cum veneratione divino eloquio debita et ad modum lectionis spiritalis, per dimidiam saltem horam legerit; si per minus tempus id egerit indulgentia erit partialis”: Paenitentiaria Apostolica, Enchiridion Indulgentiarum. Normae et concessiones (16 iulie 1999), 30, 1
[299] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1471-1479
[300] Paul al VI-lea, Constituția apostolică Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967): AAS 59 (1967), 18-19
[301] Cf. Epistula 49, 3: PL 16, 1204A
[302] Cf. Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Directoriu despre pietatea populară și liturgie. Principii și orientări (17 decembrie 2001), 197-202: Enchiridion Vaticanum 20, nr. 2638-2643
[303] Cf. Propositio 55
[304] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16 octombrie 2002): AAS 95 (2003), 5-36
[305] Propositio 55
[306] Cf. Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Directoriu despre pietatea populară și liturgie. Principii și orientări (17 decembrie 2001), 207: Enchiridion Vaticanum 20, nr. 2656-2657
[307] Cf. Propositio 51
[308] Benedict al XVI-lea, Omilia la sfânta Liturghie lângă Valea lui Iosafat, Ierusalim (12 mai 2009): AAS 101 (2009), 473
[309] Cf. Epistula 108, 14: CSEL 55, pag. 324-325
[310] Adversus haereses, IV, 20, 7: PG 7, 1037
[311] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi (30 noiembrie 2007), 31: AAS 1010
[312] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat oamenilor de cultură la “Collège des Bernardins” din Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 730
[313] Cf. In Evangelium secundum Matthaeum 17, 7: PG 13, 1197 B; Sf. Ieronim, Translatio homiliarum Origenis in Lucam, 36: PL 26, 324-325
[314] Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia pentru deschiderea celei de-a XII-a Adunări Generale Obișnuite a Sinodului Episcopilor (5 octombrie 2008): AAS 100 (2008), 757
[315] Propositio 38
[316] Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, Instrucțiunea A porni din nou de la Cristos: o angajare reînnoită a vieții consacrate în al treilea mileniu (19 mai 2002), 36: Enchiridion Vaticanum 21, nr. 488-491
[317] Propositio 30
[318] Cf. Propositio 38
[319] Cf. Positio 49
[320] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990): AAS 83 (1991), 294-340; Idem, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 40: AAS 93 (2001), 294-295
[321] Propositio 38
[322] Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia pentru deschiderea celei de-a XII-a Adunări Generale Obișnuite a Sinodului Episcopilor (5 octombrie 2008): AAS 100 (2008), 753-757
[323] Propositio 38
[324] Mesaj final, IV, 12
[325] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 22: AAS 68 (1976), 20
[326] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.7
[327] Cf. Propositio 39
[328] Cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2009 (8 decembrie 2008): Insegnamenti IV, 2 (2008), 792-802
[329] Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 19: AAS 68 (1976), 18
[330] Cf. Propositio 39
[331] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), I: AAS 55 (1963), 259
[332] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 47: AAS 83 (1991), 851-852; Idem, Discurs la Adunarea Generală a Națiunilor Unite (2 octombrie 1979), 13: AAS 71 (1979), 1152-1153
[333] Cf. Compendiul doctrinei sociale a Bisericii, 152-159
[334] Cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2007 (8 decembrie 2006), 10: Insegnamenti II, 2 (2006), 780
[335] Cf. Propositio 8
[336] Benedict al XVI-lea, Omilia (25 ianuarie 2009): Insegnamenti V, 1 (2009), 141
[337] Idem, Omilia cu ocazia încheierii celei de-a XII-a Adunări Generale Obișnuite a Sinodului Episcopilor (26 octombrie 2008): AAS 100 (2008), 779
[338] Propositio 11
[339] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 28: AAS 98 (2006), 240
[340] De doctrina christiana, I, 35,39-36,40: PL 34, 34
[341] Cf. Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru a XXI-a Zi Mondială a Tineretului (22 februarie 2006): AAS 98 (2006), 282-286
[342] Cf. Propositio 34
[343] Cf. ibidem
[344] Omilia (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 12
[345] Cf. Propositio 38
[346] Benedict al XVI-lea, Omilia cu ocazia celei de-a XVII-a Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie 2009): Insegnamenti V, 1 (2009), 232
[347] Cf. Propositio 35
[348] Propositio 11
[349] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 25: AAS 98 (2006), 236-237
[350] Propositio 11
[351] Benedict al XVI-lea, Omilia (1 ianuarie 2009): Insegnamenti V, 1 (2009), 5
[352] Propositio 54
[353] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 92: AAS 99 (2007), 176-177
[354] Ioan Paul al II-lea, Discurs la UNESCO (2 iunie 1980), 6: AAS 72 (1980), 738
[355] Cf. Propositio 41
[356] Cf. ibidem
[357] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 80: AAS 91 (1999), 67-68
[358] Cf. Lineamenta 23
[359] Cf. Propositio 40.
[360] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decret despre instrumentele de comunicare socială Inter mirifica; Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală Communio et progressio despre instrumentele de comunicare socială publicată prin dispoziția Conciliului Ecumenic Vatican II (23 mai 1971): AAS 63 (1971), 593-656; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Dezvoltarea rapidă (24 ianuarie 2005): AAS 97 (2005), 265-274; Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală la împlinirea a 20 de ani ai lui “Communio et progressio” Aetatis novae (22 februarie 1992): AAS 84 (1992), 447-468; Idem, Biserica și internetul (22 februarie 2002): Enchiridion Vaticanum 21, nr. 66-95; Idem, Etica în internet (22 februarie 2002): Enchiridion Vaticanum 21, nr. 96-127
[361] Cf. Mesaj final, IV, 11; Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a XLIII-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale (24 ianuarie 2009): Insegnamenti V, 1 (2009), 123-127
[362] Cf. Propositio 44
[363] Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru a XXXVI-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale (24 ianuarie 2002), 6: Insegnamenti XXV, 1 (2002), 94-95
[364] Cf. Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 20: AAS 68 (1976), 18-19
[365] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis (22 februarie 2007), 78: AAS 99 (2007), 165
[366] Cf. Propositio 48
[367] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), IV, B: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3112
[368] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes 22; Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), IV, B: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3111-3117
[369] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat episcopilor din Kenya (7 mai 1980), 6: AAS 72 (1980), 497
[370] Cf. Instrumentum laboris 56
[371] Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică (15 aprilie 1993), IV, B: Enchiridion Vaticanum 13, nr. 3113
[372] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 22
[373] Cf. Propositio 42
[374] Cf. Propositio 43
[375] Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul orei a treia la începutul Primei Congregații Generale a Sinodului Episcopilor (6 octombrie 2008): AAS 100 (2008), 760
[376] Între numeroasele intervenții de gen diferit se amintesc: Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem (18 mai 1986): AAS 83 (1991), 249-340; Idem, Discursuri și omilii la Assisi cu ocazia Zilei de Rugăciune pentru Pace de la 27 octombrie 1986: Insegnamenti IX, 2 (1986), 1249-1273; Ziua de Rugăciune pentru Pace în Lume (24 ianuarie 2002): Insegnamenti XXV, 1 (2002), 97-108; Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația despre unicitatea și universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos și a Bisericii Dominus Iesus (6 august 2000): AAS 92 (2000), 742-765
[377] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate, 3
[378] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat ambasadorilor din țările cu majoritate musulmană acreditați pe lângă Sfântul Scaun (25 septembrie 2006): AAS 98 (2006), 704-706
[379] Cf. Propositio 53
[380] Cf. Propositio 50
[381] Ibidem
[382] Ioan Paul al II-lea, Discurs la întâlnirea cu tinerii musulmani la Casablanca în Maroc (19 august 1985): AAS 78 (1986), 99.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.09.2010
Publicarea pe acest sit: 05.01.2020
Etichete: Papa B16