Exortația apostolică postsinodală
Christus vivit
a Sfântului Părinte Francisc
către tineri și către tot poporul lui Dumnezeu
1. Cristos trăiește. El este speranța noastră și cea mai frumoasă tinerețe din această lume. Tot ceea ce atinge el devine tânăr, devine nou, se umple de viață. De aceea, primele cuvinte pe care vreau să le adresez fiecărui tânăr creștin sunt: El trăiește și te vrea viu!
2. El este în tine, el este cu tine și nu pleacă niciodată. Oricât te-ai putea îndepărta tu, alături de tine este Cel Înviat, care te cheamă și te așteaptă pentru a reîncepe. Când te simți bătrân din cauza tristeții, supărărilor, fricilor, îndoielilor sau eșecurilor, el va fi acolo pentru a-ți reda forța și speranța.
3. Scriu cu afect tuturor tinerilor creștini această exortație apostolică, adică o scrisoare care amintește unele convingeri ale credinței noastre și, în același timp, încurajează la creșterea în sfințenie și în angajare pentru propria vocație. Totuși, dat fiind că este vorba de o piatră de hotar în cadrul unui drum sinodal, mă adresez în același timp întregului popor al lui Dumnezeu, păstorilor și credincioșilor, pentru că reflecția despre tineri și pentru tineri ne interpelează și ne stimulează pe noi toți. De aceea, în unele paragrafe voi vorbi direct tinerilor și în altele voi propune abordări mai generale pentru discernământul eclezial.
4. M-am lăsat inspirat de bogăția reflecțiilor și a dialogurilor de la Sinodul de anul trecut. Nu voi putea cuprinde aici toate contribuțiile, pe care le veți putea citi în Documentul final, dar am încercat să receptez, în redactarea acestei scrisori, propunerile care mi se păreau mai semnificative. În acest mod, cuvântul meu va fi îmbogățit de mii de glasuri ale credincioșilor din toată lumea care au trimis opiniile lor la Sinod. Chiar și tinerii care nu cred, care au voit să participe cu reflecțiile lor, au propus teme care au făcut să se nască în mine noi întrebări.
Capitolul întâi
Ce spune cuvântul lui Dumnezeu despre tineri?
5. Haideți să recuperăm câteva comori din Sfintele Scripturi, în care de multe ori se vorbește despre tineri și despre modul în care Domnul merge în întâmpinarea lor.
6. Într-o epocă în care tinerii contau puțin, unele texte arată că Dumnezeu privește cu alți ochi. De exemplu, vedem că Iosif era aproape cel mai mic din familie (cf. Gen 37,2-3). Totuși, Dumnezeu i-a comunicat mari lucruri în vis și el i-a depășit pe toți frații săi în funcții importante când avea circa douăzeci de ani (cf. Gen 37-47).
7. În Ghedeon recunoaștem sinceritatea tinerilor, care nu au obiceiul de a îndulci realitatea. Când i-a fost spus că Domnul era cu el, a răspuns: „Dacă Domnul este cu noi, de ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?” (Jud 6,13). Însă Dumnezeu n-a fost deranjat de acel reproș și i-a dublat miza: „Mergi cu această putere pe care o ai și salvează-l pe Israel” (Jud 6,14).
8. Samuel era un tânăr nesigur, dar Domnul ținea legătura cu el. Grație sfatului unui adult, și-a deschis inima pentru a asculta chemarea lui Dumnezeu: „Vorbește, Doamne, căci slujitorul tău ascultă” (1Sam 3,9.10). Pentru aceasta a fost un mare profet care a intervenit în momente importante pentru patria sa. Și regele Saul era un tânăr când Domnul l-a chemat să-și îndeplinească misiunea (cf. 1Sam 9,2).
9. Regele David a fost ales când era un tânăr. Când profetul Samuel îl căuta pe viitorul rege al lui Israel, un om i-a prezentat drept candidați pe fiii săi mai mari și mai experimentați. Totuși profetul a spus că alesul era tânărul David, care păștea oile (cf. 1Sam 16,6-13), pentru că „omul se uită la ochi, Domnul însă se uită la inimă” (v. 7). Gloria tineretului se află mai mult în inimă decât în forța fizică sau în impresia pe care o provoacă altora.
10. Solomon, când trebuia să-i urmeze tatălui său, s-a simțit pierdut și i-a spus lui Dumnezeu: „Eu sunt doar un copil: nu știu să ies și să intru” (1Re 3,7). Totuși, curajul tinereții l-a determinat să ceară de la Dumnezeu înțelepciunea și s-a dedicat misiunii sale. Ceva asemănător i s-a întâmplat profetului Ieremia, chemat să trezească poporul său când era foarte tânăr. În teama sa a spus: „Ah, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu știu să vorbesc, pentru că sunt un copil” (Ier 1,6), însă Domnul i-a cerut să nu spună așa (cf. Ier 1,7) și a adăugat: „Nu-ți fie teamă dinaintea lor, căci eu sunt cu tine ca să te scap” (Ier 1,8). Dedicarea profetului Ieremia pentru misiunea sa arată ceea ce devine posibil dacă se unesc prospețimea tinereții și forța lui Dumnezeu.
11. O fetișoară evreică, aflată în slujba militarului străin Naaman, a intervenit cu credință pentru a-l ajuta să se vindece de boala sa (cf. 2Re 5,2-6). Tânăra Rut a fost un exemplu de generozitate rămânând cu soacra căzută în dizgrație (cf. Rut 1,1-18) și a arătat și curajul său pentru a merge înainte în viață (cf. Rut 4,1-17).
12. O parabolă a lui Isus (cf. Lc 15,11-32) relatează că fiul „mai tânăr” a voit să plece din casa părintească spre o țară îndepărtată (cf. v. 12-13). Însă visurile sale de autonomie s-au transformat în libertinaj și desfrâu (cf. v. 13) și a experimentat duritatea singurătății și sărăciei (cf. v. 14-16). Totuși, a fost capabil să se răzgândească pentru a reîncepe (cf. v. 17-19) și a decis să se ridice (cf. v. 20). Este tipic pentru inima tânără să fie disponibilă la schimbare, să fie în măsură să se ridice și să se lase instruită de viață. Cum să nu-l însoțim pe fiu în această nouă acțiune? Însă fratele mai mare avea deja o inimă bătrână și s-a lăsat posedat de aviditate, de egoism și de invidie (cf. v. 28-30). Isus îl elogiază mai mult pe tânărul păcătos care reia drumul bun decât pe cel care crede că este fidel, dar nu trăiește spiritul iubirii și al milostivirii.
13. Isus, veșnic tânăr, vrea să ne dăruiască o inimă mereu tânără. Cuvântul lui Dumnezeu ne cere: „Curățați aluatul cel vechi ca să fiți o frământătură nouă” (1Cor 5,7). În același timp, ne invită să ne despuiem de „omul vechi” pentru a ne îmbrăca în omul „nou” (cf. Col 3,9.10)[1]. Și când explică ce înseamnă a se îmbrăca în acea tinerețe „care se înnoiește” (v. 10), spune că înseamnă a avea „dragoste, îndurare, bunătate, umilință, blândețe și îndelungă răbdare! Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă!” (Col 3,12-13). Asta înseamnă că adevărata tinerețe constă în a avea o inimă capabilă de a iubi. Viceversa, îmbătrânește sufletul tot ceea ce ne desparte pe unii de alții. Iată pentru ce conclude: „Însă mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu iubire, care este legătura desăvârșirii” (Col 3,14).
14. Observăm că lui Isus nu-i place faptul ca adulții să-i privească pe tineri cu dispreț sau să-i țină în slujba lor în mod despotic. Dimpotrivă, cerea: „Cel mai mare dintre voi să devină precum cel mai tânăr” (Lc 22,26). Pentru el, vârsta nu stabilea privilegii, și faptul că vreunul avea mai puțini ani nu însemna că valora mai puțin sau că avea mai puțină demnitate.
15. Cuvântul lui Dumnezeu spune că tinerii trebuie tratați „ca frați” (1Tim 5,1) și le recomandă părinților: „Nu-i împingeți pe copiii voștri la disperare, ca să nu se descurajeze” (Col 3,21). Un tânăr nu poate să fie descurajat, caracteristica sa este să viseze lucruri mari, să caute orizonturi ample, să îndrăznească mai mult, să aibă voința de a cuceri lumea, să știe să accepte propuneri angajante și să vrea să dea ceea ce este mai bun din el pentru a construi ceva mai bun. Pentru aceasta îndemn tinerii să nu lase să li se fure speranța și repet fiecăruia: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta” (1Tim 4,12).
16. Totuși, în același timp se recomandă tinerilor: „Supuneți-vă prezbiterilor” (1Pt 5,5). Biblia insistă neîncetat ca un respect profund să fie arătat celor în vârstă, pentru că ei posedă un patrimoniu de experiență, au experimentat succesele și eșecurile, bucuriile și marile dureri ale vieții, speranțele și dezamăgirile, și în tăcerea inimii lor păstrează atâtea istorii care ne pot ajuta să nu greșim și să nu fim înșelați de promisiuni false. Cuvântul unui bătrân înțelept invită să se respecte anumite limite și să știe să se stăpânească la momentul potrivit: „Îndeamnă-i pe cei mai tineri să fie înțelepți” (Tit 2,6). Nu este bine a cădea în cultul tinereții sau într-o atitudine tinerească ce îi disprețuiește pe alții din cauza anilor lor sau pentru că sunt dintr-o altă epocă. Isus spunea că persoana înțeleaptă știe să scoată lucruri noi și lucruri vechi din comoara sa (cf. Mt 13,52). Un tânăr înțelept se deschide la viitor, dar este capabil mereu să valorizeze ceva din experiența altora.
17. În Evanghelia după Marcu apare o persoană care, atunci când Isus îi amintește poruncile, afirmă: „Toate acestea le-am păzit din tinerețea mea” (10,20). Spunea deja asta Psalmul: „Pentru că tu, Doamne, ești speranța mea, Doamne, în tine mi-am pus încrederea din copilărie. […] Dumnezeule, m-ai învățat din tinerețe, iar eu fac cunoscute și acum minunile tale” (Ps 71,5.17). Nu trebuie să ne căim că ne trăim tinerețea fiind buni, deschizându-ne inima către Domnul, trăind într-un mod diferit. Nimic din toate acestea nu ne ia tinerețea, ci o întărește și o reînnoiește: „Te face să întinerești iarăși ca vulturul” (Ps 103,5). Pentru aceasta sfântul Augustin se plângea: „Târziu te-am iubit, frumusețe așa de veche și așa de nouă! Târziu te-am iubit!”[2]. Totuși acel om bogat, care a fost fidel lui Dumnezeu în tinerețea sa, a lăsat ca anii să-i piardă visurile și a preferat să rămână alipit de propriile bunuri (cf. Mc 10,22).
18. În schimb, în Evanghelia după Matei apare un tânăr (cf. Mt 19,20.22) care se apropie de Isus pentru a cere mai mult (cf. v. 20), cu acel spirit deschis tipic al tinerilor, în căutarea de noi orizonturi și mari provocări. În realitate, spiritul său nu era așa de tânăr, pentru că deja se agățase de bogății și de comodități. Cu gura afirma că vrea ceva mai mult, dar când Isus i-a cerut să fie generos și să împartă bunurile sale, și-a dat seama că nu era capabil să se dezlipească de ceea ce poseda. La sfârșit, „când a auzit tânărul acest cuvânt, a plecat întristat” (v. 22). A renunțat la tinerețea sa.
19. Evanghelia ne vorbește și despre câteva tinere înțelepte care erau pregătite și atente, în timp ce altele trăiau distrase și adormite (cf. Mt 25,1-13). De fapt, se poate neglija propria tinerețe distrași, zburând pe suprafața vieții, adormiți, incapabili de a cultiva relații profunde și de a intra în inima vieții. În acest mod se pregătește un viitor sărac, fără substanță. Sau se poate trăi propria tinerețe cultivând lucruri frumoase și mari, și în acest mod se pregătește un viitor plin de viață și de bogăție interioară.
20. Dacă ai pierdut vigoarea interioară, visuri, entuziasmul, speranța și generozitatea, în fața ta se prezintă Isus așa cum s-a prezentat în fața fiului mort al văduvei și, cu toată puterea sa de înviat, Domnul te îndeamnă: „Tinere, îți zic, scoală-te!” (Lc 7,14).
21. Fără îndoială, există multe alte texte din cuvântul lui Dumnezeu care ne pot lumina cu privire la această perioadă a vieții. Vom analiza câteva în capitolele următoare.
Capitolul al doilea
Isus Cristos mereu tânăr
22. Isus este „tânăr printre tineri pentru a fi exemplul tinerilor și a-i consacra Domnului”[3]. Pentru aceasta, Sinodul a afirmat că „tinerețea este o perioadă originală și stimulantă a vieții, pe care Isus însuși a trăit-o, sfințind-o”[4]. Ce ne relatează evanghelia despre tinerețea lui Isus?
23. Domnul „și-a dat duhul” (Mt 27,50) pe o cruce atunci când avea puțin peste treizeci de ani (cf. Lc 3,23). Este important de conștientizat faptul că Isus a fost un tânăr. Și-a dat viața într-o fază care astăzi este definită ca aceea a unui tânăr-adult. În toiul tinereții sale și-a început misiunea sa publică și astfel „a răsărit o lumină” (Mt 4,16), în special când și-a dat viața până la sfârșit. Acest final n-a fost improvizat, dimpotrivă, toată tinerețea sa a fost o pregătire prețioasă, în fiecare dintre momentele sale, pentru că „toată viața lui Isus este semn al misterului său”[5] și „toată viața Bisericii este mister de răscumpărare”[6].
24. Evanghelia nu vorbește despre copilăria lui Isus, dar ne relatează câteva evenimente din adolescența și tinerețea sa. Matei situează această perioadă a tinereții Domnului între două evenimente: întoarcerea familiei sale la Nazaret, după timpul de exil, și botezul său în Iordan, unde a început misiunea sa publică. Ultimele imagini ale lui Isus prunc sunt aceea a unui mic refugiat în Egipt (cf. Mt 2,14-15) și apoi aceea a unui repatriat la Nazaret (cf. Mt 2,19-23). Primele imagini ale lui Isus tânăr-adult sunt acelea care ni-l prezintă prin mulțime lângă râul Iordan, venit pentru a fi botezat de vărul său Ioan Botezătorul ca unul dintre cei mulți din poporul său (cf. Mt 3,13-17).
25. Acel botez nu era ca al nostru, care ne introduce la viața harului, ci a fost o consacrare înainte de a începe marea misiune a vieții sale. Evanghelia spune că botezul său a fost motivul bucuriei și al bunăvoinței Tatălui: „Tu ești Fiul meu cel iubit” (Lc 3,22). Imediat Isus a apărut umplut de Duh Sfânt și a fost condus de Duhul în pustiu. În acest mod, era pregătit pentru a merge să predice și să facă minuni, pentru a elibera și a vindeca (cf. Lc 4,1-14). Fiecare tânăr, când se simte chemat să împlinească o misiune pe acest pământ, este invitat să recunoască în interioritatea sa tot acele cuvinte pe care Dumnezeu Tatăl i le adresează: „Tu ești fiul meu iubit”.
26. Între aceste relatări găsim una care-l arată pe Isus în plină adolescență. Este atunci când s-a întors cu părinții săi la Nazaret, după ce-l pierduseră și-l regăsiseră în templu (cf. Lc 2,41-51). Aici se spune că „era supus lor” (Lc 2,51), pentru că nu renegase familia sa. Luca adaugă imediat că Isus „creștea în înțelepciune, statură și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,52). Adică se pregătea și în acea perioadă aprofunda raportul său cu Tatăl și cu alții. Sfântul Ioan Paul al II-lea a explicat că nu creștea numai fizic, ci „a fost în Isus și o creștere spirituală” pentru că „plinătatea de har din Isus era relaționată cu vârsta: exista mereu plinătate, dar o plinătate crescândă cu creșterea vârstei”[7].
27. Pe baza acestor date evanghelice putem afirma că, în faza sa de tânăr, Isus se „forma”, se pregătea să realizeze proiectul Tatălui. Adolescența și tinerețea sa l-au orientat spre acea misiune supremă.
28. În adolescență și în tinerețe, raportul său cu Tatăl era acela al Fiului iubit; atras de Tatăl, creștea ocupându-se de cele ale sale: „Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). Totuși, nu trebuie să credem că Isus era un adolescent solitar sau un tânăr care se gândea la sine însuși. Raportul său cu oamenii era acela al unui tânăr care împărtășea toată viața unei familii bine integrate în sat. A învățat meseria tatălui și apoi l-a înlocuit ca lemnar. Pentru aceasta, în evanghelie într-o ocazie este numit „fiul lemnarului” (Mt 13,55), și altă dată pur și simplu „lemnarul” (Mc 6,3). Acest detaliu arată că era un tânăr din sat ca și ceilalți și că avea relații complet normale. Nimeni nu-l considera un tânăr straniu sau separat de ceilalți. Tocmai pentru acest motiv, când Isus s-a prezentat ca să predice, oamenii nu-și explicau de unde lua acea înțelepciune: „Nu este acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4,22).
29. Faptul este că „nici Isus n-a crescut într-o relație închisă și exclusivă cu Maria și Iosif, ci îi făcea plăcere să se miște în familia lărgită în care erau rude și prieteni”[8]. Înțelegem astfel de ce, în momentul întoarcerii din pelerinajul la Ierusalim, părinții erau liniștiți crezând că acel copil de doisprezece ani (cf. Lc 2,42) mergea liber în mijlocul oamenilor, deși nu-l vedeau de o zi întreagă: „socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi” (Lc 2,44). Cu siguranță – se gândeau ei -, Isus era acolo, mergea și venea în mijlocul celorlalți, glumea cu cei de vârsta sa, asculta relatările adulților și împărtășea bucuriile și tristețile caravanei. Termenul grec folosit de Luca pentru caravana pelerinilor – synodía – indică exact această „comunitate în mișcare” din care face parte sfânta Familie. Grație încrederii părinților săi, Isus se mișcă în mod liber și învață să meargă cu toți ceilalți.
30. Aceste aspecte ale vieții lui Isus pot să constituie o inspirație pentru orice tânăr care crește și se pregătește să împlinească misiunea sa. Asta comportă maturizarea în raportul cu Tatăl, în conștiința că este unul dintre membrii familiei și ai comunității și în deschiderea de a fi umplut de Duhul și condus să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-o încredințează, propria vocație. Nimic din toate acestea n-ar trebui să fie ignorat în pastorația tineretului, pentru a nu crea proiecte care să-i izoleze pe tineri de familie și de lume sau care să-i transforme într-o minoritate selecționată și ferită de orice contagiere. Mai degrabă avem nevoie de proiecte care să-i întărească, să-i însoțească și să-i proiecteze spre întâlnirea cu alții, spre slujirea generoasă, spre misiune.
31. Isus nu vă luminează pe voi, tinerilor, de departe sau din exterior, ci pornind de la însăși tinerețea sa, pe care el o împărtășește cu voi. Este foarte important a-l contempla pe Isus tânăr pe care ni-l arată evangheliile, pentru că el a fost cu adevărat unul dintre voi și în el se pot recunoaște multe aspecte tipice ale inimilor tinere. De exemplu, vedem asta în următoarele caracteristici: „Isus a avut o încredere necondiționată în Tatăl, a avut grijă de prietenia cu ucenicii săi și, chiar în momentele de criză, a rămas fidel față de ea. A manifestat o profundă compasiune față de cei mai slabi, în special față de cei săraci, bolnavi, păcătoși, excluși. A avut curajul să înfrunte autoritățile religioase și politice din timpul său; a trăit experiența de a se simți neînțeles și rebutat; a simțit frica suferinței și a cunoscut fragilitatea pătimirii; și-a îndreptat privirea spre viitor încredințându-se în mâinile sigure ale Tatălui și puterii Duhului. În Isus, toți tinerii se pot întâlni”[9].
32. Pe de altă parte, Isus a înviat și vrea să ne facă părtași de noutatea învierii sale. El este adevărata tinerețe a unei lumi îmbătrânite și este și tinerețea unui univers care așteaptă cu „durerile nașterii” (Rom 8,22) să fie îmbrăcat în lumina și în viața sa. Aproape de el putem bea din adevăratul izvor, care menține vii visurile noastre, proiectele noastre, marile noastre idealuri, și care ne lansează în vestirea vieții care merită să fie trăită. În două detalii curioase din Evanghelia după Marcu putem vedea chemarea la adevărata tinerețe a celor înviați. Pe de o parte, în pătimirea Domnului apare un tânăr temător care încerca să-l urmeze pe Isus, dar care a fugit gol (cf. 14,51-52), un tânăr care n-a avut forța de a risca totul pentru a-l urma pe Domnul. În schimb, lângă mormântul gol vedem un tânăr „îmbrăcat cu o haină lungă, albă” (16,5) care invită să se învingă frica și anunță bucuria învierii (cf. 16,6-7).
33. Domnul ne cheamă să aprindem stele în noaptea altor tineri; ne invită să privim adevăratele astre, acele semne așa de diversificate pe care el ni le dă pentru ca să nu rămânem pe loc, ci să imităm semănătorul care privea stelele pentru a putea ara ogorul. Dumnezeu aprinde stele pentru noi ca să putem continua să mergem: „Stelele strălucesc la străjerii lor și ei se bucură. Le-a chemat și ele au zis: «Iată-ne!»” (Bar 3,34-35). Însă Cristos însuși este pentru noi marea lumină de speranță și de călăuzire în noaptea noastră, pentru că el este „steaua care strălucește, aceea de dimineață” (Ap 22,16).
34. A fi tineri, mai mult decât o vârstă, este o stare a inimii. Așadar, o instituție antică precum Biserica se poate reînnoi și deveni din nou tânără în diferite faze ale istoriei sale foarte lungi. În realitate, în momentele sale mai tragice, simte chemarea de a se întoarce la esențialul primei iubiri. Amintind acest adevăr, Conciliul Vatican II afirma că „bogată cu un trecut lung mereu viu în ea și mergând spre perfecțiunea umană în timp și spre destinele ultime ale istoriei și ale vieții, ea este adevărata tinerețe a lumii”. În ea este posibil mereu să fie întâlnit Cristos, „însoțitorul și prietenul tinerilor”[10].
O Biserică ce se lasă reînnoită
35. Să-i cerem Domnului să elibereze Biserica de cei care vor s-o îmbătrânească, s-o fixeze în trecut, s-o frâneze, s-o facă imobilă. Să îi cerem s-o elibereze de o altă ispită: aceea de a crede că este tânără pentru că acceptă tot ceea ce lumea îi oferă, considerând că este reînnoită pentru că își dă deoparte mesajul și se comportă ca toți ceilalți. Este tânără atunci când este ea însăși, când primește forța mereu nouă a cuvântului lui Dumnezeu, a Euharistiei, a prezenței lui Cristos și a forței Duhului său în fiecare zi. Este tânără când este capabilă să se întoarcă încontinuu la izvorul său.
36. Este adevărat că noi, membri ai Bisericii, nu trebuie să fim tipi stranii. Toți trebuie să ne poată simți ca frați și vecini, precum apostolii, care se bucurau de „trecere în fața întregului popor” (Fap 2,47; cf. 4,21.33; 5,13). Însă, în același timp, trebuie să avem curajul de a fi diferiți, de a arăta alte visuri pe care această lume nu le oferă, de a mărturisi frumusețea generozității, a slujirii, a curăției, a tăriei, a iertării, a fidelității față de propria vocație, a rugăciunii, a luptei pentru dreptate și binele comun, a iubirii față de săraci, a prieteniei sociale.
37. Biserica lui Cristos poate mereu să cadă în ispita de a-și pierde entuziasmul, pentru că nu mai ascultă chemarea Domnului la riscul credinței, de a da totul fără a măsura pericolele și caută din nou false siguranțe lumești. Tocmai tinerii sunt cei care o pot ajuta să rămână tânără, să nu cadă în corupție, să nu se oprească, să nu se mândrească, să nu se transforme într-o sectă, să fie mai săracă și capabilă de mărturie, să fie aproape de cei din urmă și de cei rebutați, să lupte pentru dreptate, să se lase interpelată cu umilință. Ei pot să aducă Bisericii frumusețea tinereții atunci când stimulează „capacitatea de a se bucura pentru ceea ce începe, de a se dărui fără întoarcere, de a se reînnoi și de a reporni pentru noi cuceriri”[11].
38. Acela dintre noi care nu mai este tânăr are nevoie de ocazii pentru a avea aproape glasul și stimularea lor, și „apropierea creează condițiile pentru ca Biserica să fie spațiu de dialog și mărturie de fraternitate care fascinează”[12]. Avem nevoie să creăm mai multe spații unde să răsune glasul tinerilor: „Ascultarea face posibil un schimb de daruri, într-un context de empatie. […] În același timp, pune condițiile pentru ca o vestire a evangheliei să ajungă într-adevăr la inimă, în mod incisiv și rodnic”[13].
O Biserică atentă la semnele timpurilor
39. „Dacă pentru mulți tineri Dumnezeu, religia și Biserica par cuvinte goale, ei sunt sensibili la figura lui Isus, când este prezentată în mod atrăgător și eficace”[14]. Pentru aceasta este nevoie ca Biserica să nu fie prea mult concentrată asupra sieși, ci să-l reflecte mai ales pe Isus Cristos. Asta presupune să recunoască în mod umil că unele lucruri concrete trebuie să se schimbe, și în acest scop are nevoie să primească și viziunea și chiar și criticile tinerilor.
40. La Sinod s-a recunoscut că „un număr consistent de tineri, din cele mai diferite motive, nu cer nimic Bisericii pentru că n-o consideră semnificativă pentru existența lor. Ba chiar unii cer în mod expres să fie lăsați în pace, pentru că simt prezența sa ca deranjantă și chiar iritantă. Această cerere nu se naște adesea dintr-un dispreț necritic și impulsiv, ci își înfige rădăcinile și în motive serioase și respectabile: scandalurile sexuale și economice; nepregătirea slujitorilor hirotoniți care nu știu să intercepteze în mod adecvat sensibilitatea tinerilor; grija scăzută în pregătirea omiliei și în prezentarea cuvântului lui Dumnezeu; rolul pasiv încredințat tinerilor în cadrul comunității creștine; truda Bisericii de a da cont de pozițiile sale doctrinare și etice în fața societății contemporane”[15].
41. Chiar dacă sunt tineri care sunt mulțumiți când văd o Biserică ce se arată cu umilință sigură de darurile sale precum și capabilă să exercite o critică leală și fraternă, alți tineri cer o Biserică ce să asculte mai mult, să nu continue mereu să condamne lumea. Nu vor să vadă o Biserică tăcută și timidă, dar nici o Biserică mereu în război pentru două sau trei teme care o obsedează. Pentru a fi credibilă în ochii tinerilor, uneori are nevoie să recupereze umilința și pur și simplu să asculte, să recunoască în ceea ce spun alții o lumină care o poate ajuta să descopere mai bine evanghelia. O Biserică în apărare, care uită umilința, care încetează să asculte, care nu se lasă pusă în discuție, pierde tinerețea și se transformă într-un muzeu. Cum va putea primi astfel visurile tinerilor? Deși posedă adevărul evangheliei, asta nu înseamnă că l-a înțeles pe deplin; mai degrabă trebuie să crească mereu în înțelegerea acestei comori inepuizabile[16].
42. De exemplu, o Biserică excesiv de temătoare și structurată poate să fie în mod constant critică față de toate discursurile despre apărarea drepturilor femeilor și să evidențieze în mod constant riscurile și posibilele erori ale acestor revendicări. Viceversa, o Biserică vie poate să reacționeze acordând atenție revendicărilor legitime ale femeilor care cer mai mare dreptate și egalitate. Poate să amintească istoria și să recunoască o lungă împletire de autoritarism din partea oamenilor, de supunere, de diferite forme de sclavie, de abuzuri și de violență masculină. Cu această privire va fi capabilă să-și însușească aceste revendicări de drepturi și va contribui cu convingere pentru o reciprocitate mai mare între bărbați și femei, deși nu este de acord cu tot ceea ce propun unele grupuri feministe. În această linie, Sinodul a voit să reînnoiască angajarea Bisericii „împotriva oricărei discriminări și violențe pe bază sexuală”[17]. Aceasta este reacția unei Biserici care se menține tânără și se lasă interogată și stimulată de sensibilitatea tinerilor.
43. În inima Bisericii strălucește Maria. Ea este marele model pentru o Biserică tânără care vrea să-l urmeze pe Cristos cu prospețime și docilitate. Când era foarte tânără, a primit vestea îngerului și n-a renunțat să pună întrebări (cf. Lc 1,34). Dar avea un suflet disponibil și a spus: „Iată slujitoarea Domnului” (Lc 1,38).
44. „Impresionează mereu forța «da»-ului tinerei Maria. Forța acelui «fie mie» pe care l-a spus îngerului. A fost un lucru diferit de o acceptare pasivă sau resemnată. A fost ceva diferit de un «da» ca și cum ar spune: «Bine, să încercăm și să vedem ce se întâmplă». Maria nu cunoștea această expresie: «Să vedem ce se întâmplă». Era hotărâtă, a înțeles despre ce era vorba și a spus «da», fără ocolișuri. A fost ceva mai mult, ceva diferit. A fost «da»-ul celui care vrea să se implice și să riște, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanție decât certitudinea de a ști că este purtătoare a unei promisiuni. Și vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simțiți purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă, însă dificultățile nu erau un motiv pentru a spune «nu». Desigur că avea să aibă complicații, dar nu vor fi aceleași complicații care există atunci când lașitatea ne paralizează din cauza faptului că nu este totul clar pentru noi sau asigurat cu anticipație. Maria n-a cumpărat o asigurare pe viață! Maria a intrat în joc și pentru aceasta este puternică, pentru aceasta este o influencer, este influencer a lui Dumnezeu! «Da»-ul și dorința de a sluji au fost mai puternice decât îndoielile și decât dificultățile”[18].
45. Fără a ceda la evadări și miraje, „ea a știut să însoțească durerea Fiului său, […] să o susțină cu privirea și să o protejeze cu inima. Durere pe care a suferit-o, dar care n-a răpus-o. A fost femeia puternică a lui «da», care susține și însoțește, ocrotește și îmbrățișează. Ea este marea păzitoare a speranței. […] De la ea învățăm să spunem «da» răbdării încăpățânate și creativității celor care nu se descurajează și reîncep de la capăt”[19].
46. Maria era tânăra cu un suflet mare care tresălta de bucurie (cf. Lc 1,47), era tânăra femeie cu ochii luminați de Duhul Sfânt care contempla viața cu credință și păstra toate în inima sa (cf. Lc 2,19.51). Era cea neliniștită, cea pregătită să plece, care atunci când a aflat că verișoara sa avea nevoie de ea nu s-a gândit la propriile proiecte, ci s-a îndreptat „în grabă” (Lc 1,39) spre zona muntoasă.
47. Și când este nevoie de a-l proteja pe copilul său, iat-o mergând cu Iosif într-o țară îndepărtată (cf. Mt 2,13-14). Pentru aceasta a rămas în mijlocul ucenicilor reuniți în rugăciune în așteptarea Duhului Sfânt (cf. Fap 1,14). Astfel, cu prezența sa, s-a născut o Biserică tânără, cu apostolii săi în ieșire pentru a face să se nască o lume nouă (cf. Fap 2,4-11).
48. Acea tânără este astăzi Mama care veghează asupra copiilor, asupra noastră, copiii săi, care mergem în viață adesea obosiți, nevoiași, dar cu dorința ca lumina speranței să nu se stingă. Asta este ceea ce vrem: ca lumina speranței să nu se stingă. Mama noastră privește acest popor pelerin, popor de tineri pe care ea îi iubește, care o caută făcând tăcere în propria inimă cu toate că de-a lungul drumului este atâta zgomot, conversații și distrageri. Însă în fața ochilor Mamei este loc numai pentru tăcerea plină de speranță. Și astfel Maria luminează din nou tinerețea noastră.
49. Inima Bisericii este plină și de tineri sfinți, care și-au dat viața pentru Cristos, mulți dintre ei până la martiriu. Au fost reflexii prețioase ale lui Cristos tânăr, care strălucesc pentru a ne stimula și a ne face să ieșim din somnolență. Sinodul a subliniat că „mulți tineri sfinți au făcut să strălucească trăsăturile vârstei tinereții în toată frumusețea lor și au fost în epoca lor adevărați profeți de schimbare; exemplul lor arată de ce sunt capabili tinerii atunci când se deschid la întâlnirea cu Cristos”[20].
50. „Prin sfințenia tinerilor, Biserica poate reînnoi ardoarea sa spirituală și vigoarea sa apostolică. Balsamul sfințeniei generate de viața bună a atâtor tineri poate vindeca rănile Bisericii și ale lumii, ducându-ne din nou la acea plinătate a iubirii la care dintotdeauna am fost chemați: tinerii sfinți ne determină să ne întoarcem la prima noastră iubire (cf. Ap 2,4)”[21]. Există sfinți care n-au cunoscut viața adultă și ne-au lăsat mărturia unui alt mod de a trăi tinerețea. Amintim cel puțin pe câțiva dintre ei, din diferite perioade istorice, care au trăit sfințenia fiecare în modul său.
51. În secolul al III-lea, sfântul Sebastian era un tânăr căpitan din garda pretoriană. Se spune că vorbea despre Cristos peste tot și încerca să-i convertească pe colegii săi, până când i-au poruncit să renunțe la credința sa. Pentru că n-a acceptat, au tras asupra lui o ploaie de săgeți, dar a supraviețuit și a continuat să-l vestească pe Cristos fără frică. La sfârșit l-au biciuit până l-au ucis.
52. Sfântul Francisc din Assisi, când era foarte tânăr și plin de visuri, a simțit chemarea lui Isus de a fi sărac ca el și de a restaura Biserica prin mărturia sa. A renunțat la toate cu bucurie și este sfântul fraternității universale, fratele tuturor, care-l lăuda pe Domnul pentru creaturile sale. A murit în anul 1226.
53. Sfânta Ioana d’Arc s-a născut în anul 1412. Era o tânără de la țară care, în pofida vârstei tinere, a luptat pentru a apăra Franța de invadatori. Neînțeleasă din cauza aspectului său și din cauza modului său de a trăi credința, a murit arsă pe rug.
54. Fericitul Andrew Phû Yên era un tânăr vietnamez din secolul al XVII-lea. Era catehet și îi ajuta pe misionari. A fost luat prizonier din cauza credinței sale și, pentru că n-a voit să renunțe la ea, a fost ucis. A murit spunând: „Isus”.
55. În același secol, sfânta Kateri Tekakwitha, o tânără laică născută în America de Nord, a fost persecutată pentru credința sa și, în fuga sa, a parcurs pe jos peste trei sute de kilometri prin pădurile dese. S-a consacrat lui Dumnezeu și a murit spunând: „Isuse, te iubesc!”
56. Sfântul Dominic Savio îi oferea Mariei toate suferințele sale. Când sfântul Ioan Bosco l-a învățat că sfințenia presupune faptul de a fi mereu bucuroși, el și-a deschis inima la o bucurie contagioasă. Încerca să fie aproape de colegii săi mai marginalizați și bolnavi. A murit în anul 1857 la vârsta de paisprezece ani, spunând: „Ce minunăție văd!”
57. Sfânta Tereza a Pruncului Isus s-a născut în anul 1873. La vârsta de cincisprezece ani, depășind multe dificultăți, a reușit să intre într-un convent carmelit. A trăit calea cea mică a încrederii totale în iubirea Domnului, propunându-și să alimenteze cu rugăciunea sa focul iubirii care mișcă Biserica.
58. Fericitul Ceferino Namuncurá era un tânăr argentinian, fiu al unui important conducător al populațiilor indigene. A devenit un seminarist salezian, cu dorința puternică de a se întoarce la tribul său pentru a-l duce pe Isus Cristos. A murit în anul 1905.
59. Fericitul Isidor Bakanja era un laic din Congo care dădea mărturia credinței sale. A fost torturat îndelung pentru că a propus altor tineri creștinismul. A murit iertându-și călăul, în anul 1909.
60. Fericitul Pier Giorgio Frassati, mort în anul 1925, „era un tânăr de o bucurie debordantă, o bucurie care depășea și multe dificultăți ale vieții sale”[22]. Spunea că vrea să răsplătească iubirea lui Isus pe care îl primea în Împărtășanie vizitându-i și ajutându-i pe săraci.
61. Fericitul Marcel Callo era un tânăr francez care a murit în anul 1945. În Austria a fost închis într-un lagăr de concentrare unde îi întărea în credință pe colegii săi de închisoare, în mijlocul muncilor silnice.
62. Tânăra fericită Chiara Badano, care a murit în anul 1990, „a experimentat cum durerea poate să fie transfigurată de iubire […]. Cheia păcii și a bucuriei sale era încrederea completă în Domnul și acceptarea și a bolii ca exprimare misterioasă a voinței sale pentru binele său și al tuturor”[23].
63. Fie ca aceștia, împreună cu atâția tineri care, adesea în tăcere și în anonimat, au trăit până la capăt evanghelia, să mijlocească pentru Biserică, pentru ca să fie plină de tineri bucuroși, curajoși și angajați, care să dăruiască lumii noi mărturii de sfințenie.
Capitolul al treilea
Voi sunteți „acum”-ul lui Dumnezeu
64. După ce ne-am uitat la cuvântul lui Dumnezeu, nu putem să ne limităm să spunem că tinerii sunt viitorul lumii: sunt prezentul, îl îmbogățesc cu contribuția lor. Un tânăr nu mai este un prunc, se află într-un moment al vieții în care începe să-și asume diferite responsabilități, participând împreună cu adulții la dezvoltarea familiei, a societății, a Bisericii. Însă timpurile se schimbă și revine întrebarea: cum sunt tinerii astăzi, ce li se întâmplă acum tinerilor?
65. Sinodul a recunoscut că nu întotdeauna credincioșii Bisericii au avut atitudinea lui Isus. În loc să ne dispunem să-i ascultăm până la capăt, „prevalează uneori tendința de a furniza răspunsuri preconfecționate și rețete pregătite, fără a lăsa să iasă în evidență întrebările tinerilor în noutatea lor și a le percepe provocarea”[24]. Pe de altă parte, când Biserica abandonează schemele rigide și se deschide la o ascultare disponibilă și atentă a tinerilor, această empatie o îmbogățește, deoarece „permite tinerilor să dăruiască propriul aport comunității, ajutând-o să perceapă noi sensibilități și să-și pună întrebări inedite”[25].
66. Astăzi noi, adulții, riscăm să facem o listă de dezastre, de defecte ale tineretului din timpul nostru. Unii poate că ne vor aplauda pentru că părem experți în găsirea aspectelor negative și a pericolelor. Dar care ar fi rezultatul acestei atitudini? O distanță tot mai mare, tot mai puțină apropiere, tot mai puțin ajutor reciproc.
67. Privirea atentă a celui care a fost chemat să fie părinte, păstor și conducător al tinerilor constă în a găsi mica flacără care continuă să ardă, trestia care pare să se frângă, dar încă nu s-a rupt (cf. Is 42,3). Este capacitatea de a găsi parcursuri acolo unde alții văd numai ziduri, înseamnă a ști să se recunoască posibilități acolo unde alții văd numai pericole. Așa este privirea lui Dumnezeu Tatăl, capabilă să valorizeze și să alimenteze germenii de bine semănați în inima tinerilor. De aceea, inima fiecărui tânăr trebuie considerată „pământ sacru”, purtătoare de semințe de viață divină și în fața căreia trebuie „să ne scoatem sandalele” pentru a ne putea apropia și aprofunda misterul.
68. Am putea încerca să descriem caracteristicile tinerilor de astăzi, dar înainte de toate vreau să preiau o observație a părinților sinodali: „Însăși compunerea Sinodului a făcut vizibilă prezența și aportul diferitelor regiuni ale lumii, evidențiind frumusețea de a fi Biserică Universală. Deși într-un context de globalizare crescândă, părinții sinodali au cerut să se scoată în evidență diferențele multe dintre contexte și culturi, și în interiorul aceleiași țări. Există o pluralitate de lumi ale tinerilor, așa încât în unele țări se tinde la folosirea termenului «tineret» la plural. În afară de asta, perioada de vârstă luată în considerare de acest Sinod (16-29 de ani) nu reprezintă un ansamblu omogen, ci este compusă din grupuri care trăiesc situații speciale”[26].
69. Deja din punct de vedere demografic, în unele țări sunt mulți tineri, în timp ce altele au o rată de natalitate foarte scăzută. Totuși, „o altă diferență derivă din istorie, care face diferite țările și continentele cu tradiție creștină antică, a căror cultură este purtătoare a unei amintiri care nu trebuie risipită, de țări marcate în schimb de alte tradiții religioase și în care creștinismul este o prezență minoritară și uneori recentă. Apoi, în alte teritorii, comunitățile creștine și tinerii care fac parte din ele sunt obiect de persecuție”[27]. În afară de asta, trebuie să se distingă acei tineri „care au acces la o cantitate crescândă de oportunități oferite de globalizare de cei care, în schimb, trăiesc la marginile societății sau în lumea rurală și îndură efectele formelor de excludere și rebutare”[28].
70. Există multe alte diferențe care ar fi complicat să fie descrise aici în detalii. De aceea, nu mi se pare oportun să mă opresc ca să ofer o analiză exhaustivă a tinerilor din lumea de astăzi, a modului în care trăiesc și a ce anume li se întâmplă. Totuși, pentru că nu pot evita să observ realitatea, voi semnala pe scurt câteva contribuții care au venit înainte de Sinod și altele pe care am putut să le adun în timpul desfășurării sale.
Unele lucruri care li se întâmplă tinerilor
71. Tineretul nu este un obiect care poate să fie analizat în termeni abstracți. În realitate, „tineretul” nu există, există tinerii cu viețile lor concrete. În lumea de astăzi, plină de progrese, multe dintre aceste vieți sunt expuse la suferință și la manipulare.
Tinerii dintr-o lume aflată în criză
72. Părinții sinodali au evidențiat cu durere că „mulți tineri trăiesc în contexte de război și îndură violența într-o varietate nenumărată de forme: răpiri, extorcări, criminalitate organizată, trafic de ființe umane, sclavie și exploatare sexuală, violuri de război etc. Alți tineri, din cauza credinței lor, cu greu găsesc un loc în societățile lor și îndură diferite tipuri de persecuții, până la moarte. Sunt numeroși tinerii care, din constrângere sau lipsă de alternative, trăiesc săvârșind delicte și violențe: copii soldat, bande armate și criminale, trafic de droguri, terorism etc. Această violență frânge multe vieți tinere. Abuzuri și dependențe, precum și violența și devierea sunt printre motivațiile care îi duc pe tineri în închisoare, cu o incidență deosebită în unele grupuri etnice și sociale”[29].
73. Mulți tineri sunt ideologizați, instrumentalizați și folosiți drept carne de măcelărit sau ca forță de izbire pentru a distruge, a intimida sau a ridiculiza pe alții. Și lucrul cel mai rău este că mulți se transformă în subiecți individualiști, dușmani și neîncrezători față de toți, și devin astfel pradă ușoară a propunerilor dezumanizante și a planurilor distructive elaborate de grupuri politice sau puteri economice.
74. Și „mai numeroși în lume sunt tinerii care îndură forme de marginalizare și excludere socială, din motive religioase, etnice sau economice. Amintim situația dificilă a adolescentelor și tinerelor care rămân însărcinate și plaga avortului, precum și răspândirea SIDA, diferitele forme de dependență (droguri, jocuri de noroc, pornografie etc.) și situația copiilor și tinerilor străzii, cărora le lipsesc casă, familie și resurse economice”[30]. Și apoi, când este vorba de femei, aceste situații de marginalizare devin de două ori mai dureroase și dificile.
75. Nu putem să fim o Biserică ce nu plânge în fața acestor drame ale fiilor săi tineri. Nu trebuie să ne obișnuim niciodată, pentru că acela care nu știe să plângă nu este mamă. Noi vrem să plângem pentru ca și societatea să fie mai mult mamă, pentru ca, în loc să ucidă, să învețe să dea naștere, pentru ca să fie promisiune de viață. Plângem când amintim acei tineri care au murit din cauza mizeriei și a violenței și cerem societății să învețe să fie o mamă solidară. Acea durere nu pleacă, ne însoțește la fiecare pas, pentru că realitatea nu poate fi ascunsă. Lucrul cel mai rău pe care-l putem face este să aplicăm rețeta spiritului lumesc care constă în a-i anestezia pe tineri cu alte știri, cu alte distrageri, cu banalități.
76. Poate că „aceia care ducem o viață mai mult sau mai puțin fără necesități nu știm să plângem. Anumite realități ale vieții se văd numai cu ochii curățați de lacrimi. Invit pe fiecare dintre voi să se întrebe: eu am învățat să plâng? Când văd un copil înfometat, un copil drogat pe stradă, un copil fără casă, un copil abandonat, un copil abuzat, un copil folosit ca sclav pentru societate? Sau plânsul meu este plânsul alintat al celui care plânge pentru că ar vrea să aibă ceva mai mult?”[31]. Încearcă să înveți să plângi pentru tinerii care se simt mai rău decât tine. Milostivirea și compătimirea se exprimă și plângând. Dacă nu-ți vine să plângi, cere-i Domnului să-ți dea să verși lacrimi pentru suferința celorlalți. Când vei ști să plângi, numai atunci vei fi capabil să faci ceva pentru alții cu inima.
77. Uneori durerea unor tineri este sfâșietoare; este o durere care nu se poate exprima în cuvinte; este o durere care ne lovește ca o palmă. Acești tineri pot doar să-i spună lui Dumnezeu că suferă mult, că este prea greu pentru ei să meargă înainte, că nu mai cred în nimeni. Însă în acest strigăt sfâșietor devin prezente cuvintele lui Isus: „Fericiți cei care plâng, căci vor fi mângâiați” (Mt 5,4). Există tineri care au reușit să-și deschidă o cărare în viață pentru că a ajuns la ei această promisiune divină. Fie ca să poată exista mereu o comunitate creștină aproape de un tânăr care suferă, pentru a face să răsune acele cuvinte prin gesturi, îmbrățișări și ajutoare concrete!
78. Este adevărat că cei puternici furnizează unele ajutoare, dar adesea la un preț ridicat. În multe țări sărace, ajutorul economic al unor țări mai bogate sau al unor organisme internaționale este de obicei legat cu acceptarea de propuneri occidentale în materie de sexualitate, căsătorie, viață sau dreptate socială. Această colonizare ideologică dăunează în mod deosebit tinerilor. În același timp, vedem cum o anumită publicitate învață persoanele să fie mereu nesatisfăcute și contribuie la cultura rebutului, în care înșiși tinerii ajung să devină un material „folosește și aruncă”.
79. Cultura de astăzi prezintă un model de persoană strâns asociată cu imaginea tânărului. Se simte frumos cel care apare tânăr, cel care efectuează tratamente pentru a face să dispară urmele timpului. Trupurile tinere sunt folosite constant în publicitate, pentru a vinde. Modelul de frumusețe este un model tineresc, dar să fim atenți, pentru că acesta nu este un elogiu adresat tinerilor. Înseamnă numai că adulții doresc această tinerețe doar pentru ei înșiși; nu că ei îi respectă, îi iubesc pe tineri și se îngrijesc de ei.
80. Unii tineri „simt tradițiile familiale ca oprimante și fug de ele sub stimulentul unei culturi globalizate care uneori îi lasă fără puncte de referință. În schimb, în alte părți ale lumii, între tineri și adulți nu există un adevărat conflict între generații, ci o înstrăinare reciprocă. Uneori adulții nu încearcă sau nu reușesc să transmită valorile fundamentale ale existenței sau asumă stiluri tinerești, răsturnând raportul dintre generații. În acest mod, relația dintre tineri și adulți riscă să rămână pe planul afectiv, fără a atinge dimensiunea educativă și culturală”[32]. Cât rău le face asta tinerilor, deși unii nu-și dau seama de aceasta! Tinerii înșiși ne-au informat că asta împiedică enorm transmiterea credinței „în acele țări în care nu există libertate de exprimare, unde tinerilor […] nu le este permis să participe la viața Bisericii”[33].
Dorințe, răni și căutări
81. Tinerii recunosc că trupul și sexualitatea sunt esențiale pentru viața lor și pentru creșterea identității lor. Totuși, într-o lume care accentuează exclusiv sexualitatea, este greu a menține o relație bună cu propriul trup și a trăi cu seninătate relațiile afective. Pentru acesta și pentru alte motive, morala sexuală este adesea „cauză de neînțelegere și de îndepărtare de Biserică, deoarece este percepută ca un spațiu de judecare și de condamnare”. În același timp, tinerii exprimă „o dorință explicită de confruntare cu privire la problemele referitoare la diferența dintre identitatea masculină și feminină, la reciprocitatea între bărbați și femei, la homosexualitate”[34].
82. În timpul nostru, „dezvoltările științei și ale tehnologiilor biomedicale au incidență puternică asupra percepției corpului, inducând ideea că este modificabil fără limite. Capacitatea de a interveni asupra ADN-ului, posibilitatea de a insera elemente artificiale în organism (cyborg) și dezvoltarea neuroștiințelor constituie o mare resursă, dar în același timp ridică întrebări antropologice și etice”[35]. Ne pot face să uităm că viața este un dar, că suntem ființe create și limitate, că putem fi instrumentalizați cu ușurință de cel care deține puterea tehnologică[36]. „În afară de asta, în unele contexte de tineret se răspândește fascinația față de comportamente periculoase ca instrument pentru a se explora pe ei înșiși, a căuta emoții puternice și a obține recunoaștere. […] Aceste fenomene, la care sunt expuse noile generații, constituie o piedică pentru o maturizare senină”[37].
83. În tineri găsim, imprimate în suflet, și loviturile primite, eșecurile, amintirile triste. De multe ori „sunt rănile înfrângerilor din propria istorie, ale dorințelor frustrate, ale discriminărilor și nedreptăților îndurate, ale faptului de a nu se simți iubiți sau recunoscuți”. „Apoi sunt rănile morale, povara propriilor greșeli, sentimentele de vinovăție pentru că au greșit”[38]. Isus devine prezent în aceste cruci ale tinerilor, pentru a le oferi prietenia sa, alinarea sa, compania sa vindecătoare, iar Biserica vrea să fie instrumentul său în acest parcurs spre vindecarea interioară și pacea inimii.
84. În unii tineri recunoaștem o dorință de Dumnezeu, chiar dacă nu cu toate amănuntele Dumnezeului revelat. În alții putem întrevedea un vis de fraternitate, care nu este puțin lucru. În mulți poate să fie o reală dorință de a dezvolta capacitățile cu care sunt înzestrați pentru a oferi ceva lumii. În unii vedem o sensibilitate artistică deosebită sau o căutare de armonie cu natura. În alții poate să fie probabil o mare nevoie de comunicare. În mulți dintre ei vom găsi o profundă dorință de o viață diferită. Sunt autentice puncte de plecare, energii interioare care așteaptă cu deschidere un cuvânt de stimulare, de lumină și de încurajare.
85. Sinodul a tratat în mod deosebit trei teme de mare importanță și asupra acestora vreau să le primesc concluziile textual, chiar dacă vor mai cere să se continue cu alte analize și să se dezvolte o capacitate de răspuns mai adecvat și eficace.
86. „Mediul digital caracterizează lumea contemporană. Grupuri largi ale omenirii sunt cufundate în el în manieră obișnuită și continuă. Nu mai este vorba numai de «a folosi» instrumente de comunicare, ci de a trăi într-o cultură mult digitalizată care are impacturi foarte profunde asupra noțiunii de timp și de spațiu, asupra percepției de sine, a altora și a lumii, asupra modului de a comunica, de a învăța, de a se informa, de a intra în relație cu alții. O abordare a realității care tinde să privilegieze imaginea față de ascultare și față de lectură influențează modul de a învăța și dezvoltarea simțului critic”[39].
87. Internetul și rețelele sociale au creat un nou mod de a comunica și de a stabili legături și „sunt o piață în care tinerii petrec mult timp și se întâlnesc cu ușurință, chiar dacă nu toți au acces în mod egal, îndeosebi în unele regiuni ale lumii. Ele constituie oricum o extraordinară oportunitate de dialog, întâlnire și schimb între persoane, în afară de accesul la informare și la cunoaștere. În afară de asta, contextul digital este unul de participare socio-politică și de cetățenie activă și poate facilita circulația informației independente capabile să tuteleze eficient persoanele mai vulnerabile, arătând încălcarea drepturilor lor. În multe țări, web și social network reprezintă de acum un loc la care nu se poate renunța pentru a ajunge la tineri și a-i implica și în inițiative și activități pastorale”[40].
88. Totuși, pentru a înțelege acest fenomen în totalitatea sa, trebuie recunoscut că, precum orice realitate umană, el este străbătut de limite și carențe. Nu este sănătos a confunda comunicarea cu simplul contact virtual. De fapt, „mediul digital este și un teritoriu de singurătate, manipulare, exploatare și violență, până la cazul extrem al lui dark web. Mijloacele digitale pot să expună la riscul de dependență, de izolare și de pierdere progresivă a contactului cu realitatea concretă, împiedicând dezvoltarea de relații interpersonale autentice. Noi forme de violență se răspândesc prin social media, de exemplu cyberbullying; web-ul este și un canal de difuzare a pornografiei și de exploatare a persoanelor în scop sexual sau prin jocul de noroc”[41].
89. Nu ar trebui uitat că „acționează în lumea digitală interese economice uriașe, capabile să realizeze forme de control pe cât de subtile pe atât de invadatoare, creând mecanisme de manipulare a conștiințelor și a procesului democratic. Funcționarea multor platforme ajunge adesea să favorizeze întâlnirea dintre persoane care gândesc în același mod, împiedicând confruntarea între diferențe. Aceste circuite închise facilitează difuzarea de informații și de știri false, alimentând prejudecățile și ura. Proliferarea de fake news este expresie a unei culturi care a pierdut simțul adevărului și supune faptele intereselor particulare. Reputația persoanelor este pusă în pericol prin procese sumare on line. Fenomenul se referă și la Biserică și la păstorii săi”[42].
90. Într-un document pregătit de 300 de tineri din toată lumea înainte de Sinod, ei au semnalat că „relațiile online pot să devină inumane. Spațiile digitale ne fac orbi în fața fragilității celuilalt și ne împiedică introspecția. Probleme precum pornografia pervertesc percepția propriei sexualități pe care o are tânărul. Tehnologia creată în acest mod generează o realitate paralelă înșelătoare care ignoră demnitatea umană”[43]. Cufundarea în lumea virtuală a favorizat un soi de „migrație digitală”, adică o distanțare de familie, de valorile culturale și religioase, care conduce multe persoane spre o lume de singurătate și de autoinventare, ajungând să experimenteze o lipsă de rădăcini, chiar dacă rămân fizic în același loc. Viața nouă și îmbelșugată a tinerilor, care insistă și caută să-și afirme propria personalitate, înfruntă astăzi o nouă provocare: să interacționeze cu o lume reală și virtuală în care să intre singuri ca într-un continent necunoscut. Tinerii de astăzi sunt primii care realizează această sinteză între ceea ce este personal, ceea ce este specific unei culturi și ceea ce este global. Însă asta cere ca ei să reușească să treacă de la contactul virtual la o comunicare bună și sănătoasă.
Migranții ca paradigmă a timpului nostru
91. Cum să nu amintim de atâția tineri implicați direct în migrații? Acestea „reprezintă la nivel mondial un fenomen structural și nu o urgență tranzitorie. Migrațiile pot avea loc în cadrul aceleiași țări sau între țări diferite. Preocuparea Bisericii se referă îndeosebi la aceia care fug de război, de violență, de persecuție politică sau religioasă, de dezastre naturale, inclusiv cele cauzate de schimbările climatice, și de sărăcie extremă: mulți dintre ei sunt tineri. În general sunt în căutarea oportunității pentru sine și pentru propria familie. Visează la un viitor mai bun și doresc să creeze condițiile pentru ca să se realizeze”[44]. Migranții „ne amintesc condiția originară a credinței, adică aceea de a fi «străini și pelerini pe pământ» (Evr 11,13)”[45].
92. Alți migranți sunt „atrași de cultura occidentală, nutrind uneori așteptări nerealiste care îi expun la dezamăgiri grele. Traficanți fără scrupule, adesea legați de cartelurile de droguri și de arme, exploatează slăbiciunea migranților, care de-a lungul parcursului lor prea des întâlnesc violența, traficul de persoane, abuzul psihologic și chiar fizic, și suferințe inexprimabile. Trebuie semnalată vulnerabilitatea deosebită a migranților minori neînsoțiți și situația celor care sunt constrânși să petreacă mulți ani în lagărele de refugiați sau care rămân blocați îndelung în țările de tranzit, fără a putea continua cursul de studii și nici să exprime propriile talente. În unele țări de sosire, fenomenele migratoare provoacă alarmă și frici, adesea alimentate și exploatate cu scopuri politice. Astfel se răspândește o mentalitate xenofobă, de închidere și de concentrare asupra propriei persoane, împotriva căreia trebuie reacționat cu hotărâre”[46].
93. „Tinerii care migrează experimentează despărțirea de propriul context de origine și adesea și o dezrădăcinare culturală și religioasă. Fractura este resimțită și de comunitățile de origine, care pierd elementele cele mai viguroase și întreprinzătoare, și de familii, îndeosebi atunci când migrează unul sau ambii părinți, lăsând copiii în țara de origine. Biserica are un rol de referință pentru tinerii din aceste familii frânte. Dar istoriile migranților sunt și istorii de întâlnire între persoane și între culturi: pentru comunitățile și societățile în care ajung sunt o oportunitate de îmbogățire și de dezvoltare umană integrală a tuturor. Inițiativele de primire care fac referire la Biserică au un rol important din acest punct de vedere și pot revitaliza comunitățile capabile să le realizeze”[47].
94. „Grație provenienței diferite a părinților, cu privire la tema migranților, Sinodul a văzut întâlnirea multor perspective, îndeosebi între țări de plecare și țări de sosire. În afară de asta, a răsunat strigătul de alarmă al acelor Biserici ai căror membri sunt constrânși să scape de război și de persecuție, și care văd în aceste migrații forțate o amenințare pentru însăși existența lor. Tocmai faptul de a include în interiorul său toate aceste perspective diferite pune Biserica în condiția de a exercita un rol profetic față de societate cu privire la tema migrațiilor”[48]. Cer îndeosebi tinerilor să nu cadă în mrejele celor care vor să-i pună împotriva altor tineri care ajung în țările lor, descriindu-i ca subiecți periculoși, ca și cum n-ar avea aceeași demnitate inalienabilă a oricărei ființe umane.
A se opune oricărei forme de abuz
95. În ultimele timpuri ni s-a cerut cu putere să ascultăm strigătul victimelor diferitelor tipuri de abuzuri comise de unii episcopi, preoți, călugări și laici. Aceste păcate provoacă în victime „suferințe care pot dura toată viața și la care nicio căință nu poate aduce remediu. Acest fenomen este răspândit în societate, atinge și Biserica și reprezintă o piedică serioasă în calea misiunii sale”[49].
96. Este adevărat că „plaga abuzurilor sexuale asupra minorilor este din păcate un fenomen răspândit în toate culturile și societățile”, mai ales chiar în cadrul familiilor și în diferite instituții, a cărei extindere a ieșit în evidență îndeosebi „grație schimbării sensibilității opiniei publice”. Totuși, „universalitatea acestei plăgi, în timp ce confirmă gravitatea sa în societățile noastre, nu diminuează monstruozitatea sa în cadrul Bisericii” și, „în furia justificată a oamenilor, Biserica vede reflexia mâniei lui Dumnezeu, trădat și pălmuit”[50].
97. „Sinodul reafirmă angajarea fermă pentru adoptarea de măsuri riguroase de prevenire care să împiedice repetarea lor, pornind de la selecționarea și formarea celor cărora le vor fi încredințate misiuni de responsabilitate și educație”[51]. În același timp, nu mai trebuie să fie abandonată decizia de a aplica „acțiuni și sancțiuni așa de necesare”[52]. Și toate acestea cu harul lui Cristos. Nu ne mai putem întoarce înapoi.
98. „Există diferite tipuri de abuz: de putere, economice, de conștiință, sexuale. Devine evidentă misiunea de a dezrădăcina formele de exercitare a autorității pe care ele se altoiesc și de a contrasta lipsa de responsabilitate și transparență cu care au fost gestionate multe cazuri. Dorința de dominare, lipsa de dialog și de transparență, formele de viață dublă, golul spiritual, precum și fragilitățile psihologice sunt terenul pe care prosperă corupția”[53]. Clericalismul este o ispită permanentă a preoților, care interpretează „slujirea primită mai degrabă ca o putere de exercitat decât ca o slujire gratuită și generoasă de oferit; și asta conduce la a considera că aparține unui grup care posedă toate răspunsurile și nu mai are nevoie să asculte și să învețe nimic”[54]. Fără îndoială, clericalismul expune persoanele consacrate la riscul de a pierde respectul față de valoarea sacră și inalienabilă a fiecărei persoane și a libertății sale.
99. Împreună cu părinții sinodali vreau să exprim cu afect și recunoaștere „recunoștința mea față de cei care au curajul de a denunța răul îndurat: ajută Biserica să conștientizeze ceea ce s-a întâmplat și necesitatea de a reacționa cu hotărâre”[55]. Totuși, merită o recunoștință specială și „angajarea sinceră a nenumărați laice și laici, preoți, consacrați, consacrate și episcopi care în fiecare zi se oferă cu onestitate și dedicare slujirii tinerilor. Lucrarea lor este o pădure care crește fără să facă zgomot. Și mulți dintre tinerii prezenți la Sinod au manifestat recunoștință pentru cei care i-au însoțit și au reafirmat marea necesitate de figuri de referință”[56].
100. Mulțumire fie lui Dumnezeu, preoții care s-au pătat cu aceste delicte oribile nu sunt majoritatea, care este constituită în schimb de cei care duc înainte o slujire fidelă și generoasă. Le cer tinerilor să se lase stimulați de această majoritate. În orice caz, dacă vedeți un preot în pericol, pentru că a pierdut bucuria slujirii sale, pentru că el caută compensații afective sau a luat-o pe drumul greșit, să aveți curajul de a-i aminti angajamentul său față de Dumnezeu și față de poporul său, vestiți-i voi înșivă evanghelia și încurajați-l să rămână pe drumul corect. Făcând astfel, veți oferi un ajutor inestimabil cu privire la un aspect fundamental: prevenirea care permite să se evite repetarea acestor atrocități. Acest nor negru devine și o provocare pentru tinerii care-l iubesc pe Isus Cristos și Biserica sa, pentru că pot să contribuie mult la vindecarea acestei răni dacă pun în joc capacitatea lor de a reînnoi, a revendica, a cere coerență și mărturie, a visa din nou și a reinventa.
101. Acesta nu este unicul păcat al membrilor Bisericii, a cărei istorie prezintă multe umbre. Păcatele noastre sunt în fața ochilor tuturor; se reflectă fără milă în ridurile feței milenare a mamei și învățătoarei noastre. Pentru că ea merge de două mii de ani, împărtășind „bucuriile și speranțele, tristețile și neliniștile oamenilor”[57]. Și merge așa cum este, fără a recurge la nicio chirurgie estetică. Nu-i este frică să arate păcatele membrilor săi, pe care uneori unii dintre ei încearcă să le ascundă, în fața luminii arzătoare a cuvântului evangheliei care curăță și purifică. Și nu încetează să repete în fiecare zi, cu rușine: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate; […] păcatul meu este pururi înaintea ta” (Ps 51,3.5). Să ne amintim însă că nu se abandonează mama atunci când este rănită, dimpotrivă, se însoțește pentru ca să scoată din ea toată forța și capacitatea sa de a începe mereu din nou.
102. În miezul acestei tragedii care, pe bună dreptate, ne rănește sufletul, „Domnul Isus, care nu abandonează niciodată Biserica sa, îi oferă forța și instrumentele pentru un drum nou”[58]. Astfel, acest moment întunecat, „cu un ajutor prețios al tinerilor, poate să fie cu adevărat o oportunitate pentru o reformă de însemnătate epocală”[59], pentru a se deschide la noi Rusalii și a începe o fază de purificare și de schimbare care să-i confere Bisericii o tinerețe reînnoită. Însă tinerii vor putea ajuta mult mai mult dacă se simt în inima lor parte din „sfântul și răbdătorul popor credincios al lui Dumnezeu, susținut și însuflețit de Duhul Sfânt”, pentru că „tocmai acest popor al lui Dumnezeu ne va elibera de plaga clericalismului, care este terenul fertil pentru toate aceste abominații”[60].
103. În acest capitol m-am oprit să privesc realitatea tinerilor din lumea de astăzi. Alte câteva aspecte vor apărea în capitolele următoare. Așa cum am spus deja, nu pretind să fiu exhaustiv cu această analiză. Îndemn comunitățile să realizeze cu respect și seriozitate o examinare mai apropiată a propriei realități a tineretului, pentru a putea discerne parcursurile pastorale cele mai adecvate. Însă nu vreau să închei acest capitol fără a adresa câteva cuvinte fiecăruia dintre voi.
104. Îți amintesc vestea cea bună care ne-a fost dăruită în dimineața Învierii: că în toate situațiile întunecate și dureroase despre care vorbim există o cale de ieșire. De exemplu, este adevărat că lumea digitală te poate expune la riscul închiderii în tine însuți, al izolării sau al plăcerii goale. Dar nu uita că există tineri care și în aceste domenii sunt creativi și uneori geniali. Este cazul tânărului venerabil Carlo Acutis.
105. El știa foarte bine că aceste mecanisme ale comunicării, publicității și rețelelor sociale pot să fie folosite pentru a ne face să devenim subiecți adormiți, dependenți de consumul și de noutățile pe care le putem cumpăra, obsedați de timp liber, închiși în negativitate. Însă el a știut să folosească noile tehnici de comunicare pentru a transmite evanghelia, pentru a comunica valori și frumusețe.
106. N-a căzut în capcană. Vedea că mulți tineri, deși păreau diferiți, în realitate ajung să fie egali cu alții, mergând după ceea ce le impun lor cei puternici prin mecanismele consumului și vrăjirii. În acest mod, nu lasă să îmbobocească darurile pe care Domnul le-a dat lor, nu oferă acestei lumi acele capacități așa de personale și unice pe care Dumnezeu le-a semănat în fiecare. Astfel, spunea Carlo, se întâmplă că „toți se nasc ca originali, și mulți mor ca fotocopii”. Nu lăsa să ți se întâmple asta!
107. Nu lăsa să-ți fure speranța și bucuria, să te narcotizeze pentru a te folosi ca sclav al intereselor lor. Îndrăznește să fii mai mult, pentru că ființa ta este mai importantă decât orice alt lucru. Nu ai nevoie să posezi sau să apari. Poți ajunge să fii ceea ce Dumnezeu, Creatorul tău, știe că tu ești, dacă recunoști că ești chemat la mai mult. Invocă-l pe Duhul Sfânt și mergi cu încredere spre marea țintă: sfințenia. În acest mod nu vei fi o fotocopie, vei fi pe deplin tu însuți.
108. Pentru aceasta ai nevoie să recunoști un lucru fundamental: a fi tineri nu înseamnă numai a căuta plăceri trecătoare și succese superficiale. Pentru ca tinerețea să-și realizeze finalitatea sa pe parcursul vieții tale, trebuie să fie un timp de dăruire generoasă, de oferire sinceră, de jertfe care costă, dar ne fac rodnici. Este cum spunea un mare poet:
„Dacă pentru a recupera ceea ce am recuperat
a trebuit să pierd mai înainte ceea ce am pierdut,
dacă pentru a obține ceea ce am obținut
a trebuit să suport ceea ce am suportat,
dacă pentru a fi acum îndrăgostit
a trebuit să fiu rănit,
consider corect că am suferit ceea ce am suferit,
consider corect că am plâns ceea ce am plâns.
Pentru că până la urmă am constatat
că nu ne bucurăm bine de ceea ne bucurăm
decât după ce l-am îndurat.
Pentru că până la urmă am înțeles
că ceea ce pomul are înflorit
trăiește din ceea ce are îngropat”[61].
109. Dacă ești tânăr, dar te simți slab, obosit și dezamăgit, cere-i lui Isus să te reînnoiască. Cu el nu dispare speranța. Același lucru poți să-l faci dacă te simți cufundat în vicii, în obiceiuri rele, în egoism sau în comoditatea bolnăvicioasă. Isus, plin de viață, vrea să te ajute pentru ca să merite să fii tânăr. Astfel nu vei priva lumea de acea contribuție pe care numai tu o poți da, fiind unic și irepetabil așa cum ești.
110. Însă vreau să amintesc și că „este foarte greu de luptat împotriva propriei concupiscențe și împotriva curselor și ispitelor diavolului și ale lumii egoiste, dacă suntem izolați. Este așa de mare bombardamentul care ne seduce încât, dacă suntem singuri, cu ușurință pierdem sensul realității, claritatea interioară, și pierim”[62]. Acest lucru este valabil mai ales pentru tineri, pentru că împreună voi aveți o forță admirabilă. Când vă entuziasmați pentru o viață comunitară, sunteți capabili de mari jertfe pentru alții și pentru comunitate. Dimpotrivă, izolarea vă slăbește și vă expune la relele cele mai grave din timpul nostru.
Capitolul al patrulea
Marea veste pentru toți tinerii
111. Dincolo de orice împrejurare, vreau să anunț acum tuturor tinerilor lucrul cel mai important, primul, acela care nu trebuie niciodată redus la tăcere. Este vorba despre o veste care include trei mari adevăruri pe care toți avem nevoie să le ascultăm mereu, de mai multe ori.
112. Înainte de toate vreau să spun fiecăruia primul adevăr: „Dumnezeu te iubește”. Dacă ai simțit deja asta, nu contează, vreau să-ți amintesc: Dumnezeu te iubește. Nu te îndoi niciodată de asta, orice ți s-ar întâmpla în viață. În orice împrejurare, ești iubit infinit.
113. Poate că experiența de paternitate pe care ai trăit-o n-a fost cea mai bună, tatăl tău pământesc poate că a fost departe și absent sau, dimpotrivă, dominant și posesiv; sau pur și simplu n-a fost tatăl de care aveai nevoie. Nu știu. Însă ceea ce pot să-ți spun cu siguranță este că poți să te arunci cu toată siguranța în brațele Tatălui tău divin, ale acelui Dumnezeu care ți-a dat viața și care ți-o dă în fiecare moment. El te va susține cu trăinicie și, în același timp, vei simți că respectă până la capăt libertatea ta.
114. În cuvântul său găsim multe expresii ale iubirii sale. Este ca și cum ar încerca diferite moduri de a o manifesta pentru a vedea dacă vreunul din acele cuvinte poate să ajungă la inima ta.
De exemplu, uneori el ni se prezintă ca acei părinți afectuoși care se joacă împreună cu copiii lor: „Cu legături omenești îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deși eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc” (Os 11,4).
Uneori apare plin de iubirea acelor mame care îi iubesc cu sinceritate pe copiii lor, cu o iubire viscerală care este incapabilă să uite și să abandoneze: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,15).
Se arată chiar și ca un îndrăgostit care ajunge până acolo încât să-și tatueze persoana iubită pe palmă pentru a putea avea chipul său mereu aproape: „Iată, te-am gravat pe palmele mele” (Is 49,16).
Alteori subliniază forța și fermitatea iubirii sale, care nu se lasă învinsă: „Căci munții se vor muta și colinele se vor cutremura, dar bunătatea mea nu se va muta de la tine și alianța mea de pace nu se va clătina” (Is 54,10).
Sau ne spune că am fost așteptați dintotdeauna, pentru că nu am apărut în această lume din întâmplare. Mai înainte de a exista, eram un proiect al iubirii sale: „Te-am iubit cu o iubire veșnică; de aceea te-am atras cu bunătate” (Ier 31,3).
Sau ne spune că el știe să vadă frumusețea noastră, aceea pe care nimeni altcineva n-o poate recunoaște: „Pentru că ești prețios în ochii mei, vrednic de cinste și eu pe tine te iubesc” (Is 43,4).
Sau ne face să descoperim că iubirea sa nu este tristă, ci bucurie pură care se reînnoiește atunci când ne lăsăm iubiți de el: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care salvează; se va bucura cu veselie pentru tine și va tăcea în iubirea lui. Se va veseli pentru tine cu cântare de bucurie” (Sof 3,17).
115. Pentru el tu ești realmente prețios, nu ești nesemnificativ, ești important, pentru că ești lucrare a mâinilor sale. Pentru aceasta îți dedică atenție și te amintește cu afect. Trebuie să ai încredere în „amintirea lui Dumnezeu: memoria sa nu este un «disc rigid» care înregistrează și arhivează toate datele noastre, ci memoria sa este o inimă duioasă de compasiune, care se bucură să șteargă definitiv orice urmă a noastră de rău”[63]. Nu vrea să țină contul greșelilor tale și, în orice caz, te va ajuta să înveți ceva și din căderile tale. Pentru că te iubește. Încearcă să rămâi un moment în tăcere lăsându-te iubit de el. Încearcă să reduci la tăcere toate glasurile și strigătele interioare și rămâi un moment în îmbrățișarea sa de iubire!
116. Este o iubire „care nu se impune și nu strivește, o iubire care nu marginalizează, nu reduce la tăcere și nu tace, o iubire care nu umilește și nu subjugă. Este iubirea Domnului, iubire zilnică, discretă și respectuoasă, iubire de libertate și pentru libertate, iubire care vindecă și înalță. Este iubirea Domnului, care știe mai mult de urcușuri decât de căderi, de reconciliere decât de interdicție, de a da oportunitate nouă decât de a condamna, de viitor decât de trecut”[64].
117. Când îți cere ceva sau când pur și simplu permite acele provocări pe care viața ți le prezintă, așteaptă ca tu să-i faci spațiu pentru a te stimula să mergi înainte, pentru a te determina, pentru a te maturiza. Nu-l deranjează ca tu să-i exprimi îndoielile tale, ceea ce îl preocupă este că nu-i vorbești, că tu nu te deschizi cu sinceritate la dialogul cu el. Relatează Biblia că Iacob a luptat cu Dumnezeu (cf. Gen 32,25-31), dar asta nu l-a îndepărtat de calea Domnului. În realitate, el însuși ne îndeamnă: „Veniți să discutăm!” (Is 1,18). Iubirea sa este așa de reală, așa de adevărată, așa de concretă, încât ne oferă o relație plină de dialog sincer și rodnic. În sfârșit, caută îmbrățișarea Tatălui tău ceresc pe fața iubitoare a martorilor săi curajoși pe pământ!
118. Al doilea adevăr este că Cristos, din iubire, s-a dat pe sine însuși până la sfârșit pentru a te mântui. Brațele sale deschise pe cruce sunt semnul cel mai prețios al unui prieten capabil să ajungă până la extrem: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (In 13,1).
Sfântul Paul afirma că trăiește încredințat acelei iubiri care a dat totul: „Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).
119. Acel Cristos care ne-a mântuit pe cruce de păcatele noastre, cu aceeași putere a totalei sale dăruiri de sine continuă să ne mântuiască și să ne răscumpere astăzi. Privește crucea sa, prinde-te de el, lasă-te mântuit, pentru că „aceia care se lasă mântuiți de el sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare”[65]. Și, dacă păcătuiești și te îndepărtezi, el te ridică din nou cu puterea crucii sale. Nu uita niciodată că „el iartă de șaptezeci de ori câte șapte. Ne ia iarăși pe umerii săi de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne ia demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită și neclintită. El ne permite să ne ridicăm capul și să începem din nou, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată și care poate întotdeauna să ne redea bucuria”[66].
120. „Noi am fost mântuiți de Isus: pentru că ne iubește și nu poate să renunțe la asta. Putem să-i facem orice lucru, dar el ne iubește și ne mântuiește. Pentru că numai ceea ce se iubește poate să fie mântuit. Numai ceea ce se îmbrățișează poate să fie transformat. Iubirea Domnului este mai mare decât toate contradicțiile noastre, decât toate fragilitățile noastre și decât toate meschinăriile noastre. Însă tocmai prin contradicțiile, fragilitățile și meschinăriile noastre el vrea să scrie această istorie de iubire. L-a îmbrățișat pe fiul risipitor, l-a îmbrățișat pe apostolul Petru după renegările sale și ne îmbrățișează mereu, mereu, mereu după căderile noastre, ajutându-ne să ne ridicăm și să stăm din nou în picioare. Pentru că adevărata cădere – atenție la asta – adevărata cădere, aceea care poate să ne ruineze viața, este să rămânem la pământ și să nu ne lăsăm ajutați”[67].
121. Iertarea și mântuirea sa nu sunt ceva ce am cumpărat sau ce ar trebui să obținem cu faptele noastre sau cu eforturile noastre. El ne iartă și ne eliberează gratuit. Dăruirea sa pe cruce este ceva așa de mare încât noi nu putem și nici nu trebuie să plătim, trebuie numai să primim cu recunoștință imensă și cu bucuria că suntem iubiți așa de mult mai înainte de a ne putea imagina: „El ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19).
122. Tineri iubiți de Domnul, cât de mult valorați voi dacă ați fost răscumpărați cu sângele prețios al lui Cristos! Dragi tineri, voi „nu aveți preț! Nu sunteți marfă la licitație! Vă rog, nu vă lăsați cumpărați, nu vă lăsați seduși, nu vă lăsați reduși la sclavie de colonizările ideologice care ne pun idei în cap și la sfârșit devenim sclavi, dependenți, faliți în viață. Voi nu aveți preț: asta trebuie să vă repetați mereu: «Eu nu sunt la licitație, nu am preț. Eu sunt liber, sunt liberă!» Îndrăgostiți-vă de această libertate, care este aceea pe care o oferă Isus”[68].
123. Privește brațele deschise ale lui Isus răstignit, lasă-te mântuit mereu din nou. Și când te apropii pentru a mărturisi păcatele tale, să crezi cu fermitate în milostivirea sa care te eliberează de vină. Contemplă sângele său vărsat cu atâta afect și lasă-te purificat de el. Astfel vei putea renaște mereu din nou.
124. Există însă un al treilea adevăr, care este inseparabil de cel precedent: El trăiește! Trebuie amintit mereu asta, pentru că riscăm să-l luăm pe Isus Cristos numai ca un bun exemplu din trecut, ca o amintire, ca unul care ne-a mântuit în urmă cu două mii de ani. Asta nu ne-ar folosi la nimic, ne-ar lăsa la fel ca înainte, nu ne-ar elibera. Cel care ne umple cu harul său, Cel care ne eliberează, Cel care ne transformă, Cel care ne vindecă și ne întărește este Unul care trăiește. Este Cristos înviat, plin de vitalitate supranaturală, îmbrăcat în lumină infinită. Pentru aceasta sfântul Paul afirma: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră” (1Cor 15,17).
125. Dacă el trăiește, atunci cu adevărat va putea să fie prezent în viața ta, în fiecare moment, pentru a-l umple de lumină. Astfel nu vor mai exista singurătatea și abandonarea. Chiar dacă toți ar pleca, el va fi acolo, așa cum a promis: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). El umple totul cu prezența sa invizibilă și, oriunde ai merge tu, el te va aștepta. Pentru că nu numai că a venit, ci vine și va continua să vină în fiecare zi pentru a te invita să mergi spre un orizont mereu nou.
126. Contemplă-l pe Isus fericit, plin de bucurie. Bucură-te cu Prietenul tău care a triumfat. L-au ucis pe cel sfânt, pe cel drept, pe cel nevinovat, dar el a învins. Răul nu are ultimul cuvânt. Nici în viața ta răul nu va avea ultimul cuvânt, pentru că Prietenul tău care te iubește vrea să triumfe în tine. Mântuitorul tău trăiește.
127. Dacă el trăiește, aceasta este o garanție că binele se poate impune în viața noastră și că trudele noastre vor folosi la ceva. Așadar, putem înceta să ne plângem și să privim înainte, pentru că împreună cu el se poate privi înainte mereu. Aceasta este siguranța pe care o avem. Isus este cel veșnic viu. Prinși de el, vom trăi și vom străbate nevătămați toate formele de moarte și de violență care se ascund de-a lungul drumului.
128. Orice altă soluție va rezulta slabă și temporară. Poate că va rezulta utilă pentru puțin timp, apoi ne vom afla din nou lipsiți de apărare, abandonați, expuși intemperiilor. În schimb, cu el inima este înrădăcinată într-o siguranță de fond, care rămâne dincolo de toate. Sfântul Paul spune că vrea să fie unit cu Cristos pentru „a-l cunoaște pe el și puterea învierii lui” (Fil 3,10). Este puterea care se va manifesta de multe ori și în existența ta, pentru că el a venit pentru a-ți da viața, „și viața din belșug” (In 10,10).
129. Dacă reușești să apreciezi cu inima frumusețea acestei vești și să te lași întâlnit de Domnul; dacă te lași iubit și mântuit de el; dacă intri în prietenie cu el și începi să conversezi cu Cristos cel viu despre lucrurile concrete din viața ta, asta va fi marea experiență, va fi experiența fundamentală care va susține viața ta creștină. Aceasta este și experiența pe care o vei putea comunica altor tineri. Pentru că „la începutul faptului de a fi creștin nu se găsește o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă”[69].
130. În aceste trei adevăruri – Dumnezeu te iubește, Cristos este mântuitorul tău, el trăiește – apare Dumnezeu Tatăl și apare Isus. Unde sunt Tatăl și Isus, este și Duhul Sfânt. El este cel care pregătește și deschide inimile ca să primească această veste, el este cel care menține vie această experiență de mântuire, el este cel care te va ajuta să crești în această bucurie, dacă-l lași să acționeze. Duhul Sfânt umple inima lui Cristos înviat și de acolo se revarsă în viața ta ca un izvor. Și când îl primești, Duhul Sfânt te face să intri tot mai mult în inima lui Cristos, pentru ca tu să fii tot mai plin de iubirea sa, de lumina și de forța sa.
131. Invocă-l în fiecare zi pe Duhul Sfânt pentru ca să reînnoiască în tine constant experiența marii vești. De ce nu? Nu pierzi nimic și el poate să schimbe viața ta, poate s-o lumineze și să-i dea o direcție mai bună. Nu te mutilează, nu-ți ia nimic, dimpotrivă, te ajută să găsești ceea ce ai nevoie în modul cel mai bun. Ai nevoie de iubire? N-o vei găsi în desfrânare, folosindu-i pe alții, posedându-i sau dominându-i. O vei găsi într-un mod care te va face într-adevăr fericit. Cauți intensitate? Nu o vei trăi acumulând obiecte, cheltuind bani, alergând cu disperare după lucrurile din această lume. Va veni într-o manieră mult mai frumoasă și satisfăcătoare dacă te vei lăsa condus de Duhul Sfânt.
132. Cauți pasiune? Așa cum spune o poezie frumoasă: îndrăgostește-te! (sau lasă-te îndrăgostit), pentru că „nimic nu poate să fie mai important decât să-l întâlnești pe Dumnezeu. Adică, îndrăgostirea de el într-o manieră definitivă și absolută. De ceea ce te îndrăgostești tu capturează imaginația ta și ajunge să-și lase urma peste toate celelalte. Va fi ceea ce decide ce anume te face să te ridici din pat dimineața, ce anume vei face la apusurile tale, cum vei petrece sfârșiturile tale de săptămână, ceea ce citești, ceea ce știi, ceea ce-ți frânge inima și ceea ce te copleșește de bucurie și recunoștință. Îndrăgostește-te! Rămâi în iubire! Totul va fi diferit”[70]. Această iubire a lui Dumnezeu, care ia cu pasiune toată viața, este posibilă grație Duhului Sfânt, pentru că „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5).
133. El este izvorul celei mai bune tinereți. Pentru că acela care se încrede în Domnul „este ca pomul plantat lângă apă, care-și întinde rădăcinile pe mal; nu se teme când vine arșița, frunzele lui sunt verzi” (Ier 17,8). În timp ce „tinerii obosesc” (Is 40,30), cei care-și pun încrederea lor în Domnul „își întăresc puterea, se înalță ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31).
Capitolul al cincilea
Parcursuri ale tineretului
134. Cum se trăiește tinerețea când ne lăsăm luminați și transformați de marea veste a evangheliei? Este important să ne punem această întrebare, pentru că tinerețea, mai mult decât o laudă, este un dar al lui Dumnezeu: „A fi tineri este un har, un noroc”[71]. Este un dar pe care-l putem irosi în mod inutil, sau putem să-l primim cu recunoștință și să-l trăim în plinătate.
135. Dumnezeu este autorul tinereții și lucrează în fiecare tânăr. Tinerețea este un timp binecuvântat pentru tânăr și o binecuvântare pentru Biserică și pentru lume. Este o bucurie, un cântec de speranță și o fericire. A aprecia tinerețea înseamnă a vedea această perioadă a vieții ca un moment prețios și nu ca o fază de trecere în care tinerii se simt împinși spre vârsta adultă.
136. În timpul lui Isus ieșirea din copilărie era o etapă a vieții deosebit de așteptată, foarte celebrată și sărbătorită. De aceea, atunci când Isus a redat viața unei „copile” (Mc 5,39), a determinat-o să facă un pas în plus, a făcut-o să crească și să devină „fată” (Mc 5,41). Când i-a spus: „Fetiță, scoală-te!” (talitha qum), în același timp a făcut-o mai responsabilă de viața sa, deschizându-i porțile tinereții.
137. „Tinerețea, fază a dezvoltării personalității, este marcată de visuri care capătă formă, de relații care dobândesc tot mai multă consistență și echilibru, de tentative și experimentări, de alegeri care construiesc treptat un proiect de viață. În această perioadă a vieții, tinerii sunt chemați să se proiecteze spre înainte fără a tăia rădăcinile, să construiască autonomie, dar nu în singurătate”[72].
138. Iubirea lui Dumnezeu și raportul nostru cu Cristos viu nu ne împiedică să visăm, nu ne cer să restrângem orizonturile noastre. Dimpotrivă, această iubire ne determină, ne stimulează, ne proiectează spre o viață mai bună și mai frumoasă. Cuvântul „neliniște” rezumă multe din aspirațiile inimilor tinerilor. Așa cum spunea sfântul Paul al VI-lea, „tocmai în neliniștea care vă chinuiește […] există un element de lumină”[73]. Neliniștea nesatisfăcută, împreună cu uimirea față de noutățile care se prezintă la orizont, deschide calea spre îndrăzneala care-i determină să ia propria viață în mâini și să devină responsabili de o misiune. Această neliniște sănătoasă, care se trezește mai ales în tinerețe, rămâne caracteristica fiecărei inimi care se menține tânără, disponibilă, deschisă. Adevărata pace interioară conviețuiește cu această insatisfacție profundă. Sfântul Augustin spune: „Doamne, ne-ai făcut pentru tine și neliniștită este inima noastră până când nu se odihnește în tine”[74].
139. Cu câtva timp în urmă, un prieten m-a întrebat ce anume văd eu când mă gândesc la un tânăr. Răspunsul meu a fost: „Văd un tânăr sau o tânără care caută propriul drum, care vrea să zboare cu picioarele, care se arată lumii și privește orizontul cu ochi plini de speranță, plini de viitor precum și de iluzii. Tânărul merge cu două picioare ca adulții, dar spre deosebire de adulți, care le țin paralele, ei au mereu unul în fața celuilalt, gata să plece, să țâșnească. Mereu lansat spre înainte. A vorbi despre tineri înseamnă a vorbi despre promisiuni, a vorbi despre bucurie. Au atâta forță tinerii, sunt capabili să se uite cu speranță. Un tânăr este o promisiune de viață care are insuflat un anumit grad de tenacitate; are suficientă nebunie pentru a se putea înșela și capacitatea suficientă pentru a se putea vindeca de dezamăgirea care poate să rezulte”[75].
140. Unii tineri probabil că refuză această etapă a vieții pentru că ar vrea să rămână copii sau doresc „o prelungire nedefinită a adolescenței și amânarea deciziilor; frica de definitiv generează astfel un soi de paralizie decizională. Însă tinerețea nu poate rămâne un timp suspendat: ea este vârsta alegerilor și tocmai în asta constă fascinația sa și misiunea sa cea mai mare. Tinerii iau decizii în domeniul profesional, social, politic și altele mai radicale care vor da existenței lor o configurație determinantă”[76]. Iau decizii și cât privește iubirea, alegerea partenerului sau aceea de a avea primii copii. Vom aprofunda aceste teme în ultimele capitole dedicate vocației personale și discernământului său.
141. Dar împotriva visurilor care inspiră deciziile mereu „există amenințarea plângerii, a resemnării. Astea le lăsăm celor care o urmează pe «zeița plângere»! […] este o înșelăciune: te face s-o iei pe drumul greșit. Când totul pare oprit și stătut, când problemele personale ne neliniștesc, greutățile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinși. Drumul este Isus: să-l facem să urce în «barca» noastră și să înaintăm în larg cu el! El este Domnul! El schimbă perspectiva vieții. Credința în Isus conduce la o speranță care merge dincolo, la o certitudine întemeiată nu numai pe calitățile și abilitățile noastre, ci pe cuvântul lui Dumnezeu, pe invitația care vine de la el. Fără a face prea multe calcule umane și a vă preocupa să verificați dacă realitatea care vă înconjoară coincide cu siguranțele voastre. Înaintați în larg, ieșiți din voi înșivă”[77].
142. Trebuie să perseverăm pe drumul visurilor. Pentru aceasta, trebuie să fim atenți la o ispită care ne face adesea glume urâte: agitația. Poate să devină o mare vrăjmașă atunci când ne face să capitulăm, pentru că descoperim că rezultatele nu sunt imediate. Visurile cele mai frumoase se cuceresc cu speranță, răbdare și angajare, renunțând la grabă. În același timp, nu trebuie să ne blocăm din cauza nesiguranței, nu trebuie să ne fie frică să riscăm și să comitem greșeli. Mai degrabă trebuie să ne fie frică să trăim paralizați, ca morți vii, reduși la subiecți care nu trăiesc pentru că nu vor să riște, pentru că nu duc înainte angajamentele lor sau le este frică să greșească. Chiar dacă greșești, vei putea mereu să ridici din nou capul și să reîncepi, pentru că nimeni nu are dreptul să-ți fure speranța.
143. Tinerilor, nu renunțați la ceea ce este mai bun din tinerețea voastră, nu priviți viața de la balcon! Nu confundați fericirea cu o canapea și nu petreceți toată viața voastră în fața unui ecran. Nici nu vă reduceți la spectacolul trist al unui vehicul abandonat. Nu fiți automobile parcate, mai degrabă lăsați să îmbobocească visurile și luați decizii. Riscați, chiar dacă veți greși. Nu supraviețuiți cu sufletul anesteziat și nu priviți lumea ca și cum ați fi turiști. Faceți-vă auziți! Alungați fricile care vă paralizează, pentru a nu deveni tineri mumificați. Trăiți! Dedicați-vă pentru ceea ce este mai bun din viață! Deschideți ușile cuștii și zburați! Vă rog, nu ieșiți la pensie înainte de vreme.
Voința de a trăi și de a experimenta
144. Această proiecție spre viitorul care se visează nu înseamnă că tinerii sunt complet proiectați spre înainte, pentru că în același timp există în ei o dorință puternică de a trăi prezentul, de a exploata la maxim posibilitățile pe care li le dăruiește această viață. Această lume este plină de frumusețe! Cum putem să disprețuim darurile lui Dumnezeu?
145. Contrar la ceea ce cred mulți, Domnul nu vrea să slăbească această voință de a trăi. E bine să amintim ceea ce învăța un înțelept din Vechiul Testament: „Fiule, după cât ai, fă-ți bine ție însuți […]. Nu te abține de la o zi bună” (Sir 14,11.14). Adevăratul Dumnezeu, cel care te iubește, te vrea fericit. Iată pentru ce în Biblie găsim și acest sfat adresat tinerilor: „Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fă-ți bine inimii tale în zilele tinereții tale. […] Îndepărtează indignarea din inima ta” (Qoh 11,9-10). Pentru că Dumnezeu e cel care „ne dăruiește toate din abundență ca să ne bucurăm de ele” (1Tim 6,17).
146. Cum va putea fi recunoscător lui Dumnezeu cel care nu este capabil să se bucure de micile sale cadouri de fiecare zi, cel care nu știe să se oprească în fața lucrurilor simple și plăcute pe care le întâlnește la fiecare pas? Pentru că „nu este mai rău decât cel zgârcit cu sine” (Sir 14,6). Nu este vorba de a fi nesătui, mereu obsedați de plăceri fără de sfârșit. Dimpotrivă, pentru că acest lucru te va împiedica să trăiești prezentul. Este vorba de a ști să deschizi ochii și să te oprești pentru a trăi pe deplin și cu recunoștință fiecare dar mic al vieții.
147. Este clar că Sfânta Scriptură te invită să trăiești prezentul, nu numai să pregătești ziua de mâine: „Deci nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei răutatea ei” (Mt 6,34). Însă asta nu înseamnă a ne lansa într-un dezmăț iresponsabil care ne lasă goi și mereu nesatisfăcuți, ci să trăim pe deplin prezentul, folosind energiile pentru lucruri bune, cultivând fraternitatea, urmându-l pe Isus și apreciind fiecare bucurie mică a vieții ca un dar al iubirii lui Dumnezeu.
148. În această privință, aș vrea să amintesc că, atunci când a fost închis într-un lagăr de concentrare, cardinalul Francisc Xaveriu Nguyên Van Thuân n-a voit ca zilele sale să constea numai în așteptarea și sperarea unui viitor. A ales să „trăiască momentul umplându-l de iubire”; și modul în care realiza asta era acesta: „Prind ocaziile care se prezintă în fiecare zi, pentru a îndeplini acțiuni obișnuite într-un mod neobișnuit”[78]. În timp ce lupți pentru a realiza visurile tale, trăiește pe deplin ziua de azi, dăruiește-o în întregime și umple de iubire fiecare moment. Pentru că este adevărat că această zi a tinereții tale poate să fie ultima, și atunci merită să fie trăită cu toată dorința și cu toată profunzimea posibile.
149. Acest lucru este valabil și pentru momentele dificile, care trebuie să fie trăite profund pentru a reuși să învățăm mesajul lor. Așa cum învață episcopii elvețieni: „Dumnezeu este acolo unde noi credeam că ne-a abandonat și că nu mai există nicio posibilitate de mântuire. Este un paradox, dar suferința, întunericul, au devenit, pentru mulți creștini, […] locuri de întâlnire cu Dumnezeu”[79]. În afară de asta, dorința de a trăi și de a avea experiențe noi îi privește în special pe mulți tineri aflați în condiții de dizabilitate fizică, psihică și senzorială. Ei, chiar dacă nu pot avea mereu aceleași experiențe ale celor de vârsta lor, au resurse surprinzătoare, inimaginabile, care uneori le depășesc pe cele obișnuite. Domnul Isus îi umple cu alte daruri, pe care comunitatea este chemată să le valorizeze, pentru ca să poată descoperi proiectul său de iubire pentru fiecare dintre ei.
150. Oricât ai putea trăi și avea experiențe, nu vei ajunge la capătul tinereții, nu vei cunoaște adevărata plinătate a faptului de a fi tânăr, dacă nu-l întâlnești în fiecare zi pe marele Prieten, dacă nu trăiești în prietenie cu Isus.
151. Prietenia este un cadou al vieții și un dar al lui Dumnezeu. Prin prieteni, Domnul ne purifică și ne face să ne maturizăm. În același timp, prietenii fideli, care sunt alături de noi în momentele dificile, sunt o reflexie a afectului Domnului, a mângâierii sale și a prezenței sale iubitoare. A avea prieteni ne învață să ne deschidem, să înțelegem, să ne îngrijim de alții, să ieșim din comoditatea noastră și din izolare, să împărtășim viața. Iată pentru ce „nu este schimb pentru prietenul fidel” (Sir 6,15).
152. Prietenia nu este o relație fugară și trecătoare, ci stabilă, trainică, fidelă, care se formează cu trecerea timpului. Este un raport de afect care ne face să ne simțim uniți și în același timp este o iubire generoasă care ne face să căutăm binele prietenului. Chiar dacă prietenii pot să fie foarte diferiți între ei, există mereu unele lucruri în comun care îi fac să se simtă apropiați, există o intimitate care se împărtășește cu sinceritate și încredere.
153. Prietenia este așa de importantă încât Isus însuși se prezintă ca prieten: „Nu vă mai numesc servitori, însă v-am numit pe voi prieteni” (In 15,15). Prin harul pe care el ni-l dăruiește, suntem ridicați în așa fel încât suntem cu adevărat prietenii săi. Cu aceeași iubire pe care el o revarsă în noi, putem să-l iubim, extinzând iubirea sa la ceilalți, în speranța că și ei vor își găsi locul în comunitatea de prietenie întemeiată de Isus Cristos[80]. Și, deși el este deja pe deplin fericit ca înviat, este posibil să fim generoși cu el, ajutându-l să construiască împărăția sa în această lume, fiind instrumentele sale pentru a duce mesajul său, lumina sa și mai ales iubirea sa la ceilalți (cf. In 15,16). Ucenicii au ascultat chemarea lui Isus la prietenia cu el. A fost o invitație care nu i-a constrâns, ci s-a propus cu delicatețe libertății lor: „Veniți și vedeți”, le-a spus, și ei „au venit și au văzut unde locuiește și au rămas la el în ziua aceea” (In 1,39). După acea întâlnire, intimă și neașteptată, au părăsit toate și au mers cu el.
154. Prietenia cu Isus este indisolubilă. El nu ne abandonează niciodată, chiar dacă uneori pare că stă în tăcere. Când avem nevoie de el, se lasă găsit de noi (cf. Ier 29,14) și stă alături de noi oriunde mergem (cf. Ios 1,9). Pentru că el nu rupe niciodată o alianță. Nouă ne cere să nu-l abandonăm: „Rămâneți în mine și eu în voi” (In 15,4). Dar dacă ne îndepărtăm, „el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine” (2Tim 2,13).
155. Cu prietenul vorbim, împărtășim lucrurile cele mai secrete. Și cu Isus conversăm. Rugăciunea este o provocare și o aventură. Și ce aventură! Ne permite să-l cunoaștem tot mai bine, să intrăm în adâncul său și să creștem într-o unire tot mai puternică. Rugăciunea ne permite să-i povestim tot ceea ce ni se întâmplă și să stăm încrezători în brațele sale, și în același timp ne dăruiește momente de prețioasă intimitate și afect, în care Isus revarsă în noi viața sa. Rugându-ne, „facem jocul său”, îi facem spațiu „pentru ca el să poată acționa și să poată intra și să poată învinge”[81].
156. Astfel este posibil să ajungem să experimentăm o unire constantă cu el, care depășește tot ceea ce putem trăi cu alte persoane: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20). Nu priva tinerețea ta de această prietenie! Îl vei putea simți alături de tine nu numai când te rogi. Vei recunoaște că merge cu tine în fiecare moment. Încearcă să-l descoperi și vei trăi experiența frumoasă de a ști că ești mereu însoțit. Este ceea ce au trăit ucenicii de la Emaus când, în timp ce mergeau și conversau dezorientați, Isus s-a făcut prezent și „mergea cu ei” (Lc 24,15). Un sfânt spunea că „creștinismul nu este un ansamblu de adevăruri în care trebuie să credem, de legi care trebuie respectate, de interdicții. În felul acesta este repugnant. Creștinismul este o persoană care m-a iubit așa de mult încât reclamă iubirea mea. Creștinismul este Cristos”[82].
157. Isus poate să-i unească pe toți tinerii din Biserică într-un unic vis, „un vis mare și un vis capabil de a-i implica pe toți. Visul pentru care Isus și-a dat viața pe cruce, iar Duhul Sfânt s-a revărsat și a însemnat cu foc în ziua de Rusalii în inima fiecărui bărbat și a fiecărei femei, în inima fiecăruia, […] l-a imprimat în speranța ca să găsească spațiu pentru a crește și a se dezvolta. Un vis, un vis numit Isus, semănat de Tatăl: Dumnezeu ca și el, ca Tatăl, trimis de Tatăl cu încrederea că va crește și va trăi în fiecare inimă. Un vis concret, care este o persoană, care curge în venele noastre, face să tresalte inima și o face să tresalte de bucurie”[83].
158. Mulți tineri se preocupă de propriul trup, încercând să dezvolte forța fizică sau aspectul. Alții se străduiesc să potențeze capacitățile și cunoștințele lor, și în acest mod se simt mai siguri. Unii țintesc mai sus, se străduiesc să se angajeze mai mult și caută o dezvoltare spirituală. Sfântul Ioan spunea: „V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteți puternici și cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi” (1In 2,14). A-l căuta pe Domnul, a păzi cuvântul său, a încerca să-i răspundem lui cu propria viață, a crește în virtute, asta face tari inimile tinerilor. Pentru aceasta trebuie menținută „conexiunea” cu Isus, să fii „în linie” cu el, pentru că nu vei crește în fericire și în sfințenie numai cu forțele tale și mintea ta. Așa cum te preocupi să nu pierzi conexiunea la Internet, asigură-te că este activă conexiunea ta cu Domnul, și asta înseamnă a nu întrerupe dialogul, a-l asculta, a-i relata lucrurile tale, și, când nu ai ideile clare despre ce anume ar trebui să faci, întreabă-l: „Isuse, ce ai face tu în locul meu?”[84].
159. Sper ca tu să te poți estima așa de mult pe tine însuți, să te iei așa de mult în serios, încât să cauți creșterea ta spirituală. În afară de entuziasmul tipic al tinereții, există și frumusețea de a căuta „dreptatea, credința, iubirea, pacea” (2Tim 2,22). Asta nu înseamnă a pierde spontaneitatea, prospețimea, entuziasmul, duioșia. Pentru că a deveni adulți nu înseamnă a abandona cele mai bune valori din această fază a vieții. Altminteri, Domnul ar putea să-ți reproșeze într-o zi: „Îmi amintesc de tine, de gingășia tinereții tale, de iubirea de când erai logodită, când veneai după mine în pustiu” (Ier 2,2).
160. Pe de altă parte, și un adult trebuie să se maturizeze fără a pierde valorile tinereții. Pentru că în realitate fiecare fază a vieții este un har permanent, conține o valoare care nu trebuie să treacă. O tinerețe trăită bine rămâne ca experiență interioară, și în viața adultă este asimilată, este aprofundată și continuă să dea roadele sale. Dacă este tipic tânărului să se simtă atras de infinitul care se deschide și care începe[85], un risc al vieții adulte, cu siguranțele și comoditățile sale, constă în a neglija tot mai mult acest orizont și a pierde acea valoare proprie a anilor tinereții. În schimb, ar trebui să se întâmple contrariul: maturizarea, creșterea și organizarea propriei vieți fără a pierde acea atracție, acea deschidere largă, acea fascinație față de o realitate care este mereu ceva mai mult. În fiecare moment al vieții ne vom putea reînnoi și crește tinerețea. Când am început slujirea mea ca papă, Domnul a lărgit orizonturile mele și mi-a dat o tinerețe reînnoită. Același lucru se poate întâmpla unei perechi căsătorite de mulți ani sau unui călugăr în mănăstirea sa. Există lucruri care au nevoie să se sedimenteze peste ani, însă această maturizare poate conviețui cu un foc care se reînnoiește, cu o inimă mereu tânără.
161. A crește înseamnă a păstra și a alimenta lucrurile cele mai prețioase pe care ți le dăruiește tinerețea, dar în același timp înseamnă a fi deschiși în a curăța ceea ce nu este bun și de a primi noi daruri de la Dumnezeu, care te cheamă să dezvolți ceea ce are valoare. Uneori, complexele de inferioritate pot să te facă să nu voiești să vezi defectele și slăbiciunile tale, și în acest mod poți să te închizi în fața creșterii și a maturizării. Mai degrabă lasă-te iubit de Dumnezeu, care te iubește așa cum ești, te apreciază și te respectă, dar îți oferă și mereu mai mult: mai multă prietenie cu el, mai multă fervoare în rugăciune, mai multă sete de cuvântul său, mai multă dorință de a-l primi pe Cristos în Euharistie, mai multă voință de a trăi evanghelia sa, mai multă forță interioară, mai multă pace și bucurie spirituală.
162. Însă îți amintesc că nu vei fi sfânt și realizat copiindu-i pe alții. Și nici a-i imita pe sfinți nu înseamnă a copia modul lor de a fi și de a trăi sfințenia: „Există atâtea mărturii care sunt utile pentru a ne stimula și a ne motiva, dar nu pentru ca să încercăm să le copiem, deoarece asta ar putea chiar să ne îndepărteze de calea unică și specifică pe care Domnul o rezervă pentru noi”[86]. Tu trebuie să descoperi cine ești și să dezvolți modul tău personal de a fi sfânt, independent de ceea ce spun și gândesc alții. A deveni sfânt înseamnă a deveni mai pe deplin tu însuți, ceea ce Dumnezeu a voit să viseze și să creeze, nu o fotocopie. Viața ta trebuie să fie un stimulent profetic, care să fie o inspirație pentru alții, care să lase o amprentă în această lume, acea amprentă unică pe care numai tu vei putea s-o lași. În schimb, dacă tu copiezi, vei priva acest pământ, și chiar cerul, de ceea ce nimeni altcineva nu va putea să ofere în locul tău. Amintesc că sfântul Ioan al Crucii, în Cântarea spirituală, scria că fiecare trebuia să profite de sfaturile sale spirituale „în modul propriu”[87], pentru că Dumnezeu însuși a voit să manifeste harul său „unora într-un mod și altora în alt mod”[88].
163. Creșterea ta spirituală se exprimă mai ales în iubirea fraternă, generoasă, milostivă. O spunea sfântul Paul: „iar pe voi să vă facă Domnul să creșteți și să prisosiți în iubire unii față de alții și față de toți, așa cum suntem noi față de voi” (1Tes 3,12). Ca tu să poți trăi tot mai mult acel „extaz” care constă în a ieși din tine însuți pentru a căuta binele altora, până la dăruirea vieții.
164. Când o întâlnire cu Dumnezeu se numește „extaz” este pentru că ne scoate afară din noi înșine și ne înalță, captivați de iubirea și de frumusețea lui Dumnezeu. Dar putem să fim scoși din noi înșine și pentru a recunoaște frumusețea ascunsă în fiecare ființă umană, demnitatea sa, măreția sa ca imagine a lui Dumnezeu și fiu al Tatălui. Duhul Sfânt vrea să ne determine să ieșim din noi înșine, să-i îmbrățișăm pe ceilalți cu iubire și să căutăm binele lor. Pentru aceasta este mereu mai bine a trăi credința împreună și a exprima iubirea noastră într-o viață comunitară, împărtășind cu alți tineri afectul nostru, timpul nostru, credința noastră și neliniștile noastre. Biserica oferă multe și diferite spații pentru a trăi credința în comunitate, pentru că împreună totul este mai ușor.
165. Rănile primite pot să te conducă la ispita izolării, să te concentrezi asupra ta, să acumulezi supărări, dar nu înceta niciodată să asculți chemarea lui Dumnezeu la iertare. Așa cum bine au învățat episcopii din Ruanda, „reconcilierea cu celălalt cere înainte de toate să se descopere în el strălucirea imaginii lui Dumnezeu. […] În această optică, este vital să se distingă păcătosul de păcatul său și de ofensa sa, pentru a ajunge la reconcilierea autentică. Asta înseamnă că urăști răul pe care celălalt ți-l face, dar continui să-l iubești pentru că recunoști slăbiciunea sa și vezi imaginea lui Dumnezeu în el”[89].
166. Uneori toată energia, visurile și entuziasmul tinereții se ofilesc din cauza ispitei de a ne închide în noi înșine, în problemele noastre, în sentimentele rănite, în plângeri și în comodități. Nu lăsa să ți se întâmple asta, pentru că vei deveni bătrân înăuntru și înainte de vreme. Fiecare vârstă are frumusețea sa, iar tinereții nu-i pot lipsi utopia comunitară, capacitatea de a visa împreună, marile orizonturi pe care le privim împreună.
167. Dumnezeu iubește bucuria tinerilor și îi invită mai ales la acea veselie care se trăiește în comuniunea fraternă, la acea bucurie superioară a celui care știe să împărtășească, pentru că „este mai mare fericire a da decât a primi” (Fap 20,35) și „Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7). Iubirea fraternă înmulțește capacitatea noastră de a ne bucura pentru că ne face capabili să ne bucurăm de binele altora: „Bucurați-vă cu cei care se bucură!” (Rom 12,15). Fie ca spontaneitatea și impulsul tinereții tale să se transforme tot mai mult în spontaneitatea iubirii fraterne, în prospețimea care ne face să reacționăm mereu cu iertarea, cu generozitatea, cu dorința de a face comunitate. Un proverb african spune: „Dacă vrei să mergi repede, mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergi cu alții”. Să nu lăsăm să ni se fure fraternitatea.
168. De fapt, în fața unei realități așa de pline de violență și de egoism, tinerii pot uneori risca să se închidă în grupuri mici, privându-se astfel de provocările vieții în societate, de o lume vastă, stimulantă și cu atâtea nevoi. Simt că trăiesc iubirea fraternă, însă probabil că grupul lor a devenit o simplă prelungire a eului lor. Asta se agravează dacă vocația laicului este concepută numai ca o slujire în cadrul Bisericii (lectori, acoliți, cateheți…), uitând că vocația laicală este înainte de toate caritatea în familie și caritatea socială sau politică: este o angajare concretă pornind de la credință pentru construirea unei societăți noi, înseamnă a trăi în mijlocul lumii și al societății pentru a evangheliza diferitele sale instanțe, pentru a face să crească pacea, conviețuirea, dreptatea, drepturile umane, milostivirea și a extinde astfel împărăția lui Dumnezeu în lume.
169. Propun tinerilor să meargă dincolo de grupurile de prieteni și să construiască „prietenia socială, să caute binele comun. Dușmănia socială distruge. Și o familie se distruge prin dușmănie. O țară se distruge prin dușmănie. Lumea se distruge prin dușmănie. Și dușmănia cea mai mare este războiul. Astăzi vedem că lumea se distruge prin război. Pentru că sunt incapabili să se așeze și să vorbească. […] Fiți capabili să creați prietenia socială”[90]. Nu este ușor, trebuie renunțat mereu la ceva, trebuie negociat, dar dacă facem asta gândindu-ne la binele tuturor vom putea realiza experiența magnifică de a pune deoparte diferențele pentru a lupta împreună pentru un scop comun. Dacă reușim să găsim puncte de coincidență în mijlocul atâtor divergențe, în această angajare artizanală și uneori obositoare de a crea punți, de a construi o pace care să fie bună pentru toți, acesta este miracolul culturii întâlnirii pe care tinerii pot avea curajul s-o realizeze cu pasiune.
170. Sinodul a recunoscut că, „deși în formă diferită față de generațiile trecute, angajarea socială este o trăsătură specifică a tinerilor de astăzi. Alături de unii indiferenți, există mulți alții disponibili să se angajeze în inițiative de voluntariat, cetățenie activă și solidaritate socială, de însoțit și încurajat pentru a face să se evidențieze talentele, competențele și creativitatea tinerilor și să se stimuleze asumarea de responsabilități din partea lor. Angajarea socială și contactul direct cu săracii rămân o ocazie fundamentală de descoperire sau aprofundare a credinței și de discernământ al propriei vocații. […] A fost semnalată și disponibilitatea la angajarea în domeniul politic pentru construirea binelui comun”[91].
171. Astăzi – mulțumire fie lui Dumnezeu! – grupurile de tineri din parohii, școli, mișcări sau grupuri universitare au obiceiul de a merge să țină companie bătrânilor și bolnavilor, sau să viziteze cartiere sărace, sau merg împreună ca să-i ajute pe cei lipsiți în așa-numitele „nopți ale carității”. Adesea recunosc că în aceste activități ceea ce primesc este mai mult decât ceea ce dau, pentru că înveți și te maturizezi mult când ai curajul de a intra în contact cu suferința celorlalți. În afară de asta, în săraci există o înțelepciune ascunsă, iar ei, prin cuvinte simple, pot să ne ajute să descoperim valori pe care noi nu le vedem.
172. Alți tineri participă la programe sociale menite să construiască locuințe pentru cei care nu au un acoperiș deasupra, sau să curețe zone contaminate, sau să adune ajutoare pentru cei mai nevoiași. Ar fi bine ca această energie comunitară să fie aplicată nu numai la acțiuni sporadice, ci în mod stabil, cu obiective clare și o bună organizare care să ajute la realizarea unei activități continue și mai eficiente. Universitarii se pot uni în modalități interdisciplinare pentru a aplica propriile cunoștințe la rezolvarea problemelor sociale și în această misiune pot să lucreze umăr la umăr cu tineri din alte Biserici sau din alte religii.
173. Ca în minunea lui Isus, pâinile și peștii tinerilor se pot înmulți (cf. In 6,4-13). Așa cum se întâmplă în parabolă, semințele mici ale tinerilor devin copaci și roade de adunat (cf. Mt 13,23.31-32). Toate acestea pornind de la izvorul viu al Euharistiei, în care pâinea noastră și vinul nostru sunt transfigurate pentru a ne da viața veșnică. Tinerilor le este încredințată o misiune imensă și dificilă. Cu credința în Cel Înviat, vor putea s-o înfrunte cu creativitate și speranță, punându-se mereu în poziția slujirii, ca servitorii de la acea sărbătoare de nuntă, colaboratori uimiți ai primului semn al lui Isus, care au urmat numai mandatul Mamei sale: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2,5). Milostivirea, creativitatea și speranța fac să crească viața.
174. Vreau să te încurajez să-ți asumi această angajare, pentru că știu că „inima ta, inimă tânără, vrea să construiască o lume mai bună. Urmăresc știrile din lume și văd că atâția tineri, în multe părți ale lumii, au ieșit pe străzi pentru a exprima dorința după o civilizație mai dreaptă și fraternă. Tinerii pe străzi. Sunt tineri care vor să fie protagoniști ai schimbării. Vă rog, nu lăsați ca alții să fie protagoniștii schimbării. Voi sunteți cei care au viitorul. Voi… Prin voi intră viitorul în lume. Vouă vă cer să fiți și protagoniști ai acestei schimbări. Continuați să depășiți apatia și să oferiți un răspuns creștin la neliniștile sociale și politice care apar în diferite părți ale lumii. Vă cer să fiți constructori ai viitorului, să porniți la lucru pentru o lume mai bună. Dragi tineri, vă rog, nu priviți viața «de la balcon», intrați în ea. Isus nu a rămas la balcon, a intrat; nu priviți viața «de la balcon», intrați în ea așa cum a făcut Isus”[92]. Dar mai ales, într-un mod sau în altul, luptați pentru binele comun, fiți slujitori ai săracilor, fiți protagoniști ai revoluției carității și slujirii, capabili să rezistați la patologiile individualismului consumist și superficial.
175. Îndrăgostiți de Cristos, tinerii sunt chemați să mărturisească evanghelia pretutindeni cu propria viață. Sfântul Albert Hurtado spunea că „a fi apostoli nu înseamnă a purta un semn distinctiv la reverul hainei; nu înseamnă a vorbi despre adevăr, ci a-l trăi, a te întrupa în el, a te transforma în Cristos. A fi apostol nu constă în a purta o torță în mână, în a avea lumina, ci în a fi lumina […], evanghelia, […] mai mult decât o lecție este un exemplu. Mesajul transformat în viață trăită”[93].
176. Valoarea mărturiei nu înseamnă că trebuie redus la tăcere cuvântul. De ce să nu vorbim despre Isus, de ce să nu povestim altora că el ne dă forța de a trăi, că este frumos a conversa cu el, că ne face bine să medităm cuvintele sale? Tinerilor, nu lăsați ca lumea să vă târască să împărtășiți numai lucrurile negative sau superficiale. Fiți capabili să mergeți împotriva curentului și să știți să-l împărtășiți pe Isus, comunicați credința pe care el v-a dăruit-o. Vă urez să simțiți în inimă același impuls irezistibil care-l mișca pe sfântul Paul atunci când afirma: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16).
177. „Unde ne trimite Isus? Nu există granițe, nu există limite: ne trimite la toți. Evanghelia este pentru toți și nu doar pentru unii. Nu este numai pentru cei care ni se par mai apropiați, mai receptivi, mai primitori. Este pentru toți. Nu vă fie frică să mergeți și să-l duceți pe Cristos în orice loc, până la periferiile existențiale, chiar și la cel care pare mai departe, mai indiferent. Domnul îi caută pe toți, vrea ca toți să simtă căldura milostivirii sale și a iubirii sale”[94]. Și ne invită să mergem fără teamă cu vestea misionară, oriunde ne aflăm și cu oricine suntem, în cartier, în studiu, în sport, când ieșim cu prietenii, făcând voluntariat sau la muncă, este mereu bine și oportun să împărtășim bucuria evangheliei. Acesta este modul în care Domnul se apropie de toți. Și vă vrea pe voi, tinerilor, ca instrumente ale sale pentru a iradia lumină și speranță, pentru că vrea să se bazeze pe curajul vostru, pe prospețimea voastră și pe entuziasmul vostru.
178. Nu ne putem aștepta ca misiunea să fie ușoară și comodă. Unii tineri și-au dat viața numai să nu frâneze impulsul lor misionar. Episcopii din Coreea s-au exprimat astfel: „Sperăm să putem fi boabe de grâu și instrumente pentru mântuirea omenirii, urmând exemplul martirilor. Deși credința noastră este mică precum un grăunte de muștar, Dumnezeu o va face să crească și o va folosi ca instrument pentru lucrarea sa de mântuire”[95]. Prieteni, nu așteptați până mâine pentru a colabora la transformarea lumii cu energia voastră, îndrăzneala voastră și creativitatea voastră. Viața voastră nu este un „între timp”. Voi sunteți acum-ul lui Dumnezeu, vă vrea rodnici[96]. Pentru că „dând se primește”[97] și modul cel mai bun de a pregăti un viitor bun este a trăi bine prezentul, cu dăruire și generozitate.
Capitolul al șaselea
Tineri cu rădăcini
179. Uneori am văzut copaci tineri, frumoși, care ridicau ramurile lor spre cer, tinzând tot mai sus, și păreau un cânt de speranță. Ulterior, după o furtună, i-am găsit căzuți, fără viață. Pentru că aveau puține rădăcini, își răsfiraseră ramurile lor fără a pune rădăcini adânci în pământ, și astfel au cedat în fața asalturilor naturii. Pentru aceasta mă doare să văd că unii le propun tinerilor să construiască un viitor fără rădăcini, ca și cum lumea ar începe acum. Pentru că „este imposibil ca unul să crească dacă nu are rădăcini puternice care să-l ajute să stea bine în picioare și alipit de pământ. Este ușor să ne risipim atunci când nu avem unde să ne alipim, unde să ne fixăm”[98].
180. Această problemă nu este secundară și mi se pare oportun să-i dedic un capitol scurt. A o înțelege permite să se distingă bucuria tinereții de un cult fals al ei, pe care unii îl folosesc pentru a-i seduce pe tineri și a-i folosi pentru scopurile lor.
181. Gândiți-vă la asta: dacă o persoană vă face o propunere și vă spune să ignorați istoria, să nu prețuiți experiența bătrânilor, să disprețuiți tot ceea ce este trecut și să priviți numai spre viitorul pe care el vi-l oferă, oare nu este acesta un mod ușor de a vă atrage cu propunerea sa pentru a vă determina să faceți numai ceea ce vă spune el? Acea persoană are nevoie să fiți goi, dezrădăcinați, neîncrezători față de toate, pentru ca să vă puteți încrede numai în promisiunile sale și să vă supuneți planurilor sale. Așa funcționează ideologiile de diferite culori, care distrug (sau de-construiesc) tot ceea ce este diferit și în acest mod pot să domine fără opoziții. În acest scop au nevoie de tineri care să disprețuiască istoria, care să refuze bogăția spirituală și umană care a fost transmisă prin generații, care să ignore tot ceea ce i-a precedat.
182. În același timp, manipulatorii folosesc o altă resursă: o adorație a tinereții, ca și cum tot ceea ce nu este tânăr ar fi detestabil sau fragil. Trupul tânăr devine simbolul acestui nou cult, deci tot ceea ce are de-a face cu acel trup este idolatrizat și dorit fără limite, și ceea ce nu este tânăr este privit cu dispreț. Însă aceasta este o armă care ajunge să-i degradeze înainte de toate pe tineri, golindu-i de valori reale, folosindu-i pentru a obține avantaje personale, economice sau politice.
183. Dragi tineri, nu permiteți ca să folosească tinerețea voastră pentru a favoriza o viață superficială, care confundă frumusețea cu aparența. În schimb, să știți să descoperiți că există o frumusețe în muncitorul care se întoarce acasă murdar și în dezordine, dar cu bucuria că a câștigat pâinea pentru copiii săi. Există o frumusețe extraordinară în comuniunea familiei reunite în jurul mesei și în pâinea împărțită cu generozitate, chiar dacă masa este foarte săracă. Există o frumusețe într-o soție nepieptănată și un pic bătrână care continuă să se îngrijească de soțul bolnav, dincolo de propriile forțe și de propria sănătate. În pofida faptului că este departe primăvara curtării, există o frumusețe în fidelitatea perechilor care se iubesc în toamna vieții și în acei bătrânei care merg ținându-se de mână. Există o frumusețe care merge dincolo de aparența sau de estetica la modă în fiecare bărbat și fiecare femeie care trăiesc cu iubire vocația lor personală, în slujirea dezinteresată față de comunitate, față de patrie, în munca generoasă pentru fericirea familiei, angajați în munca grea anonimă și gratuită de a reface prietenia socială. A descoperi, a arăta și a evidenția această frumusețe, care amintește de aceea a lui Cristos pe cruce, înseamnă a pune bazele adevăratei solidarități sociale și a culturii întâlnirii.
184. Împreună cu strategiile cultului fals al tinereții și aparenței, astăzi se promovează o spiritualitate fără Dumnezeu, o afectivitate fără comunitate și fără angajare față de cel care suferă, o frică de săraci, care sunt văzuți ca subiecți periculoși, și o serie de oferte care pretind să vă facă să credeți într-un viitor paradisiac care va fi mereu amânat mult mai târziu. Nu vreau să vă propun asta, și cu tot afectul meu vreau să vă avertizez cu privire la pericolul de a vă lăsa dominați de această ideologie care nu vă va face mai tineri, ci vă va transforma în sclavi. Vă propun un alt drum, făcut din libertate, din entuziasm, din creativitate, din orizonturi noi, și cultivând în același timp rădăcinile care alimentează și susțin.
185. În această perspectivă, vreau să subliniez că „mulți părinți sinodali provenind din contexte non-occidentale semnalează cum în țărilor lor globalizarea poartă cu sine autentice forme de colonizare culturală, care îi dezrădăcinează pe tineri din apartenențele culturale și religioase din care provin. Este necesară o angajare a Bisericii pentru a-i însoți în această trecere fără ca să piardă trăsăturile cele mai prețioase ale propriei identități”[99].
186. Astăzi asistăm la o tendință de „a omogeniza” tinerii, de a dizolva diferențele proprii ale locului lor de origine, de a-i transforma în subiecți manipulabili, făcuți în serie. Astfel se produce o distragere culturală, care este tot atât de gravă ca dispariția speciilor animale și vegetale[100]. Pentru aceasta, într-un mesaj adresat tinerilor indigeni adunați în Panama, i-am îndemnat „să-și asume rădăcinile, pentru că din rădăcini vine forța care vă va face să creșteți, să înfloriți și să rodiți”[101].
187. La Sinod s-a afirmat că „tinerii sunt proiectați spre viitor și înfruntă viața cu energie și dinamism. Însă sunt și tentați să se concentreze asupra folosirii prezentului și uneori tind să dea puțină atenție amintirii trecutului din care provin, îndeosebi a multelor daruri transmise lor de părinți, de bunici, de bagajul cultural al societății în care trăiesc. A-i ajuta pe tineri să descopere bogăția vie a trecutului, comemorând-o și folosindu-se de ea pentru propriile alegeri și posibilități, este un adevărat act de iubire față de ei în vederea creșterii lor și a alegerilor pe care sunt chemați să le facă”[102].
188. Cuvântul lui Dumnezeu recomandă să nu se piardă contactul cu bătrânii, pentru a putea aduna experiența lor: „Stai în mulțimea celor bătrâni! Dacă este cineva înțelept, aderă la el! […] Dacă vezi un om inteligent, trezește-te de dimineață pentru el și piciorul tău să tocească scările de la ușile sale!” (Sir 6,34.36). În orice caz, anii lungi pe care ei i-au trăit și tot ceea ce li s-a întâmplat în viață trebuie să ne facă să-i privim cu respect: „Să te ridici în fața părului cărunt” (Lev 19,32), pentru că „gloria tinerilor este forța lor, dar podoaba bătrânilor este căruntețea” (Pr 20,29).
189. Biblia ne cere: „Ascultă-l pe tatăl tău, care ți-a dat naștere, și nu o disprețui pe mama ta când îmbătrânește!” (Pr 23,22). Porunca de a-l cinsti pe tatăl și pe mama „este cea dintâi poruncă însoțită de o promisiune” (Ef 6,2; cf. Ex 20,12; Dt 5,16; Lev 19,3), și promisiunea este: „ca să-ți fie bine și să trăiești mult timp pe pământ” (Ef 6,3).
190. Asta nu înseamnă că tu trebuie să fii de acord cu tot ceea ce spun, nici că tu trebuie să aprobi toate acțiunile lor. Un tânăr ar trebui să aibă mereu un spirit critic. Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la autorii greci antici, recomanda tinerilor să-i stimeze, dar să primească numai ceea ce poate să-i învețe ceva bun[103]. Este vorba pur și simplu de a fi deschiși să primească o înțelepciune care este comunicată din generație în generație, care poate conviețui cu unele mizerii umane și care nu are motiv să dispară în fața noutăților consumului și pieței.
191. Lumii nu i-a folosit niciodată, nici nu-i va folosi vreodată ruptura dintre generații. Sunt cântece de sirenă ale unui viitor fără rădăcini, fără înrădăcinare. Este minciuna care vrea să te facă să crezi că numai ceea ce este nou este bun și frumos. Existența relațiilor dintre generații implică să se posede în comunități o amintire colectivă, pentru că fiecare generație preia învățăturile predecesorilor, lăsând astfel o moștenire succesorilor. Asta constituie cadre de referință pentru a cimenta trainic o societate nouă. Așa cum spune dictonul: „Dacă tânărul ar ști și bătrânul ar putea, n-ar exista ceva ce nu s-ar face”.
192. În profeția lui Ioel găsim o veste care ne permite să înțelegem asta într-un mod foarte frumos. Spune așa: „După aceea, voi revărsa Duhul meu peste orice făptură: vor profeți fiii voștri și fiicele voastre, bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (Il 3,1; cf. Fap 2,17). Dacă tinerii și bătrânii se deschid la Duhul Sfânt, împreună produc o combinație minunată. Bătrânii visează și tinerii au viziuni. În ce mod se completează reciproc cele două lucruri?
193. Bătrânii au visuri împletite cu amintiri, cu imaginile atâtor lucruri trăite, marcate de experiență și de ani. Dacă tinerii se înrădăcinează în visurile bătrânilor, reușesc să vadă viitorul, pot să aibă viziuni care le deschid orizontul și le arată noi drumuri. Dar dacă bătrânii nu visează, tinerii nu mai pot vedea clar orizontul.
194. Este frumos să se găsească, printre lucrurile pe care părinții noștri le-au păstrat, vreo amintire care ne permite să ne imaginăm ceea ce au visat pentru noi bunicii noștri și bunicile noastre. Fiecare ființă umană, încă înainte de a se naște, a primit de la bunicii săi, drept cadou, binecuvântarea unui vis plin de iubire și de speranță: acela al unei vieți mai bune. Și dacă n-ar fi avut de la niciunul dintre bunicii săi, cu siguranță un străbunic l-a visat și s-a bucurat pentru el, contemplând în leagăn pe copiii săi și apoi pe nepoții săi. Visul primordial, visul creator al lui Dumnezeu Tatăl nostru, precedă și însoțește viața tuturor copiilor săi. A comemora această binecuvântare, care se extinde din generație în generație, este o moștenire prețioasă pe care trebuie să știm s-o menținem vie pentru a o putea transmite la rândul nostru.
195. Pentru aceasta este bine ca bătrânii să fie lăsați să facă narațiuni lungi, care uneori par mitologice, fanteziste – sunt visuri de bătrâni – dar de multe ori sunt pline de experiență prețioasă, de simboluri elocvente, de mesaje ascunse. Aceste narațiuni cer timp și ca să ne dispunem gratuit să ascultăm și să interpretăm cu răbdare, pentru că nu intră într-un mesaj din rețelele sociale. Trebuie să acceptăm că toată înțelepciunea de care avem nevoie pentru viață nu poate să fie închisă în limitele impuse de actualele resurse ale comunicării.
196. În cartea Înțelepciunea timpului[104] am exprimat câteva dorințe sub formă de cereri. „Ce anume le cer bătrânilor, între care mă număr și pe mine însumi? Cer ca să fim păstrători ai amintirii. Noi, bunici și bunice, avem nevoie să formăm un cor. Mi-i imaginez pe bătrâni precum corul permanent dintr-un sanctuar spiritual important, în care rugăciunile de implorare și cântările de laudă susțin întreaga comunitate care lucrează și luptă pe terenul vieții”[105]. Este frumos ca „tinerii și tinerele, bătrânii împreună cu copiii să laude numele Domnului” (Ps 148,12-13).
197. Ce anume putem să le dăm tinerilor noi, bătrânii? „Tinerilor de astăzi, care trăiesc amestecul lor de ambiții eroice și de nesiguranțe, putem să le amintim că o viață fără iubire este o viață sterilă”[106]. Ce le putem spune? „Tinerilor temători le putem spune că neliniștea față de viitor poate să fie depășită”[107]. Ce-i putem învăța? „Pe tinerii excesiv de preocupați de ei înșiși putem să-i învățăm că se experimentează o bucurie mai mare în a da decât în a primi, și că iubirea nu se demonstrează numai prin cuvinte, ci și cu faptele”[108].
198. Iubirea care se dă și care acționează, de atâtea ori greșește. Cel care acționează, care riscă, adesea comite greșeli. În această privință, poate fi interesantă mărturia Mariei Gabriela Perin, orfană de tată de la naștere, care reflectează asupra modului în care acest lucru a influențat viața sa, într-o relație care nu este durabilă, dar care a făcut din ea o mamă și acum o bunică: „Ceea ce știu este că Dumnezeu creează istorii. În geniul și în milostivirea sa, el ia triumfurile și eșecurile noastre și țese tapiserii foarte frumoase, pline de ironie. Dosul țesăturii poate să pară dezordonat cu firele sale încurcate – evenimentele din viața noastră – și probabil este acea față care nu ne lasă în pace atunci când avem îndoieli. Totuși, fața bună a tapiseriei arată o istorie magnifică, și aceasta este fața pe care o vede Dumnezeu”[109]. Când persoanele bătrâne privesc cu atenție viața, adesea înțeleg instinctiv ce este în spatele firelor încurcate și recunosc ceea ce Dumnezeu săvârșește în mod creativ chiar și cu greșelile noastre.
199. Dacă mergem împreună, tineri și bătrâni, vom putea fi bine înrădăcinați în prezent și, din această poziție, să frecventăm trecutul și viitorul: să frecventăm trecutul, pentru a învăța de la istorie și pentru a vindeca rănile care uneori ne condiționează; să frecventăm viitorul, pentru a alimenta entuziasmul, pentru a face să răsară visurile, pentru a provoca profeții, pentru a face să înflorească speranțele. În acest mod, uniți, vom putea să învățăm unii de la alții, să încălzim inimile, să inspirăm mințile noastre cu lumina evangheliei și să dăm forță nouă mâinilor noastre.
200. Rădăcinile nu sunt ancore care ne leagă de alte epoci și ne împiedică să ne întrupăm în lumea actuală pentru a face să se nască ceva nou. Dimpotrivă, sunt un punct de înrădăcinare care ne permite să creștem și să răspundem la noile provocări. Așadar, nu e de folos nici „să ne așezăm ca să amintim cu nostalgie timpurile trecute; trebuie să îndrăgim cultura noastră cu realism și iubire și s-o umplem cu evanghelie. Suntem invitați astăzi să anunțăm vestea bună a lui Isus timpurilor noi. Trebuie să iubim timpul nostru cu posibilitățile și riscurile sale, cu bucuriile și durerile sale, cu bogățiile și limitele sale, cu succesele și greșelile sale”[110].
201. În Sinod, unul dintre auditori, un tânăr din Insulele Samoa, a spus că Biserica este un canoe, în care bătrânii ajută să se mențină direcția interpretând poziția stelelor și tinerii vâslesc cu forță imaginând ceea ce îi așteaptă mai încolo. Să nu ne lăsăm scoși în afara drumului nici de tinerii care cred că adulții sunt un trecut care nu mai contează, care este deja depășit, nici de adulții care cred că știu mereu cum ar trebui să se comporte tinerii. Mai degrabă, să urcăm cu toții în aceeași canoe și împreună să căutăm o lume mai bună, sub impulsul mereu nou al Duhului Sfânt.
Capitolul al șaptelea
Pastorația tinerilor
202. Pastorația tineretului, așa cum eram obișnuiți s-o ducem înainte, a suferit asaltul schimbărilor sociale și culturale. Tinerii, în structurile obișnuite, adesea nu găsesc răspunsuri la neliniștile lor, la exigențele, problematicile și la rănile lor. Proliferarea și creșterea de asociații și mișcări cu caracteristici prevalent tinerești pot să fie interpretate ca o acțiune a Duhului care deschide noi drumuri. Totuși, este necesar să se aprofundeze participarea lor la pastorația de ansamblu a Bisericii, precum și o comuniune mai mare într-o coordonare mai bună a acțiunii. Chiar dacă nu este ușor mereu să ne apropiem de tineri, două lucruri au devenit din ce în ce mai evidente: conștiința că întreaga comunitate trebuie să fie implicată în evanghelizarea lor și urgența ca tinerii să aibă un rol mai mare în propunerile pastorale.
203. Vreau să subliniez că tinerii înșiși sunt actori ai pastorației tineretului, însoțiți și conduși, dar liberi să găsească drumuri mereu noi cu creativitate și îndrăzneală. Prin urmare, ar fi superfluu să mă opresc aici ca să propun vreun soi de manual de pastorație a tineretului sau un ghid practic de pastorație. Mai degrabă este vorba de a recurge la priceperea, inteligența și cunoștința pe care tinerii înșiși le au despre sensibilitatea, limbajul și problematicile celorlalți tineri.
204. Ei ne arată necesitatea de a asuma noi stiluri și noi strategii. De exemplu, în timp ce adulții încearcă să aibă totul programat, cu reuniuni periodice și orare fixe, astăzi cea mai mare parte a tinerilor se simt mai puțin atrași de aceste scheme pastorale. Pastorația tineretului are nevoie să dobândească o altă flexibilitate și să-i invite pe tineri la evenimente care din când în când să le ofere un loc în care nu numai să primească o formare, ci să le permită și să împărtășească viața, să sărbătorească, să cânte, să asculte mărturii concrete și să experimenteze întâlnirea comunitară cu Dumnezeu cel viu.
205. Pe de altă parte, ar fi foarte mult de dorit să fie adunate și mai mult practicile bune: acele metodologii, acele limbaje, acele motivații care au reieșit efectiv a fi atrăgătoare pentru a-i apropia pe tineri de Cristos și de Biserică. Nu contează ce culoare au, dacă sunt „conservatoare” sau „progresiste”, dacă sunt „de dreapta” sau „de stânga”. Important este de a aduna tot ceea ce a dat rezultate bune și este eficace pentru a comunica bucuria evangheliei.
206. Pastorația tineretului nu poate să fie decât sinodală, adică una capabilă să dea formă unui „a merge împreună” care implică o „valorizare a carismelor pe care Duhul le dăruiește conform vocației și rolului fiecăruia dintre membri săi, printr-un dinamism de coresponsabilitate. […] Animați de acest spirit, vom putea înainta spre o Biserică participativă și coresponsabilă, capabilă să valorizeze bogăția varietății din care se compune, primind cu recunoștință și aportul credincioșilor laici, între care tineri și femei, cel al vieții consacrate feminine și masculine și cel al grupurilor, asociațiilor și mișcărilor. Nimeni nu trebuie să fie pus deoparte sau să se poată pune deoparte”[111].
207. În acest mod, învățând unii de la alții, vom putea reflecta mai bine acel poliedru minunat care trebuie să fie Biserica lui Isus Cristos. Ea poate să-i atragă pe tineri tocmai pentru că nu este o unitate monolitică, ci o rețea de diferite daruri pe care Duhul le revarsă neîncetat în ea, făcând-o mereu nouă în pofida mizeriilor sale.
208. La Sinod au reieșit multe propuneri concrete menite să reînnoiască pastorația tineretului și s-o elibereze de scheme care nu mai sunt eficace pentru că nu intră în dialog cu actuala cultură a tinerilor. Este clar că nu mi-ar fi posibil să le adun pe toate aici; câteva dintre ele se pot găsi în Documentul final al Sinodului.
209. Aș vrea să subliniez pe scurt că pastorația tineretului comportă două mari linii de acțiune. Una este căutarea, invitația, chemarea care să atragă noi tineri spre experiența Domnului. Cealaltă este creșterea, dezvoltarea unui parcurs de maturizare a celui care a trăit deja acea experiență.
210. Cât privește primul punct, căutarea, am încredere în capacitatea tinerilor înșiși, care știu să afle căile atrăgătoare pentru a fi împreună. Știu să organizeze festivaluri, competiții sportive, și știu și să evanghelizeze și în rețelele sociale cu mesaje, cântece, materiale video și alte intervenții. Trebuie doar să-i stimulăm pe tineri și să le dăm libertate de acțiune pentru ca să se entuziasmeze la misiune în mediile tinerești. Prima vestire poate trezi o profundă experiență de credință în timpul unei „reculegeri de impact”, într-o conversație la bar, într-un moment de pauză în facultate sau printr-una dintre căile insondabile ale lui Dumnezeu. Dar lucrul cel mai important este ca fiecare tânăr să găsească curajul de a semăna prima vestire în acel pământ fertil care este inima unui alt tânăr.
211. În această căutare trebuie privilegiat limbajul apropierii, limbajul iubirii dezinteresate, relaționale și existențiale care atinge inima, ajunge la viață, trezește speranță și dorințe. Trebuie să ne apropiem de tineri cu gramatica iubirii, nu cu prozelitismul. Limbajul pe care tinerii îl înțeleg este acela al celor care își oferă viața, care sunt acolo datorită lor și pentru ei, și al celor care, în pofida propriilor limite și a propriilor slăbiciuni, se străduiesc să trăiască credința în mod coerent. În același timp, trebuie să căutăm cu sensibilitate mai mare cum să întrupăm kerygma în limbajul tinerilor de astăzi.
212. Cât privește creșterea, aș vrea să dau un avertisment important. În unele locuri se întâmplă că, după ce s-a provocat în tineri o experiență intensă a lui Dumnezeu, o întâlnire cu Isus care a atins inima lor, le sunt propuse întâlniri de „formare” în care se tratează numai probleme doctrinare și morale: despre relele din lumea de astăzi, despre Biserică, despre doctrina socială, despre castitate, despre căsătorie, despre controlul nașterilor și despre alte teme. Rezultatul este că mulți tineri se plictisesc, pierd focul întâlnirii cu Cristos și bucuria de a-l urma, mulți abandonează drumul și alții devin triști și negativi. Să potolim agitația de a transmite o mare cantitate de conținuturi doctrinare și, mai ales, să încercăm să provocăm și să înrădăcinăm marile experiențe care susțin viața creștină. Așa cum spunea Romano Guardini: „În experiența unei mari iubiri […] tot ceea ce se întâmplă devine un eveniment în domeniul său”[112].
213. Orice proiect formativ, orice parcurs de creștere pentru tineri trebuie să includă, desigur, o formare doctrinară și morală. Este la fel de important să fie centrat pe două axe principale: una este aprofundarea kerygmei, experiență fundamentală a întâlnirii cu Dumnezeu prin Cristos mort și înviat. Cealaltă este creșterea în iubirea fraternă, în viața comunitară, în slujire.
214. Am insistat mult asupra acestui lucru în Evangelii gaudium și cred că este oportun să amintesc asta. Pe de o parte, ar fi o gravă eroare a crede că în pastorația tineretului „kerygma este abandonată în favoarea unei formări care s-ar presupune că este mai «solidă». Nu există nimic mai solid, mai profund, mai sigur, mai consistent și mai înțelept decât această vestire. Toată formarea creștină este înainte de toate aprofundarea kerygmei care devine trup tot mai mult și tot mai bine”[113]. De aceea, pastorația tineretului ar trebui să includă mereu momente care să ajute la reînnoirea și la aprofundarea experienței personale a iubirii lui Dumnezeu și a lui Isus Cristos viu. Va face asta inspirându-se din diferite resurse: mărturii, cântece, momente de adorație, spații de reflecție spirituală cu Sfânta Scriptură, precum și cu diferite stimulente prin rețelele sociale. Însă această bucuroasă experiență de întâlnire cu Domnul nu trebuie să fie înlocuită niciodată de un soi de „îndoctrinare”.
215. Pe de altă parte, orice plan de pastorație a tineretului trebuie să încorporeze clar diferite mijloace și resurse pentru a-i ajuta pe tineri să crească în fraternitate, să trăiască precum frații, să se ajute reciproc, să facă o comunitate, să-i slujească pe ceilalți, să fie aproape de săraci. Dacă iubirea fraternă este „porunca nouă” (In 13,34), dacă este „plinătatea Legii” (Rom 13,10), dacă este ceea ce manifestă mai bine iubirea noastră față de Dumnezeu, atunci trebuie să ocupe un loc relevant în fiecare plan de formare și de creștere a tinerilor.
216. În toate instituțiile noastre trebuie să dezvoltăm și să potențăm mult mai mult capacitatea noastră de primire cordială, pentru că mulți tineri care vin se află într-o profundă situație de orfan. Și nu mă refer la anumite conflicte familiale, ci la o experiență care se referă în același mod la copii, tineri și adulți, mame, tați și copii. Pentru atâția orfani și orfane contemporani ai noștri – poate că pentru noi înșine – comunitățile ca parohia și școala ar trebui să ofere parcursuri de iubire gratuită și promovare, de afirmare și creștere. Mulți tineri se simt astăzi fii ai falimentului, pentru că visurile părinților și ale bunicilor lor au ars pe rugul nedreptății, al violenței sociale, al acelui „să se salveze cine poate”. Câtă dezrădăcinare! Dacă tinerii au crescut într-o lume de cenușă, nu este ușor pentru ei a întreține focul marilor dorințe și proiecte. Dacă au crescut într-un deșert gol de semnificație, cum vor putea avea voința de a se jertfi pentru a semăna? Experiența de discontinuitate, de dezrădăcinare și capitularea certitudinilor de bază, favorizată de cultura mediatică de astăzi, provoacă acea senzație de profundă calitate de orfan la care trebuie să răspundem creând spații fraterne și atractive unde se trăiește cu un sens.
217. A face o „casă”, în definitiv, „înseamnă a crea o familie; înseamnă a învăța să ne simțim uniți cu alții dincolo de legături utilitariste sau funcționale, uniți în așa fel încât să simțim viața un pic mai umană. A crea o casă înseamnă a permite ca profeția să ia trup și să facă orele noastre și zilele noastre mai puțin inospitaliere, mai puțin indiferente și anonime. Înseamnă a crea legături care se construiesc cu gesturi simple, zilnice și pe care toți putem să le facem. O casă, o știm toți foarte bine, are nevoie de colaborarea tuturor. Nimeni nu poate să fie indiferent sau străin, pentru că fiecare este o piatră necesară pentru construirea sa. Asta implică să cerem Domnului ca să ne dea harul de a învăța să avem răbdare, de a învăța să ne iertăm; a învăța în fiecare zi să reîncepem. Și de câte ori să iertăm și să reîncepem? De șaptezeci de ori câte șapte, toate dățile care sunt necesare. A crea relații puternice cere încrederea care se alimentează în fiecare zi cu răbdare și cu iertare. Și minunea are loc astfel: simțim că aici noi suntem renăscuți, aici noi suntem toți renăscuți, pentru că simțim mângâierea lui Dumnezeu care ne face în stare să visăm la o lume mai umană și, de aceea, la o lume divină”[114].
218. În acest cadru, în instituțiile noastre trebuie să le oferim tinerilor locuri corespunzătoare, pe care ei să le poată gestiona după bunul lor plac și unde să poată intra și ieși liber, locuri care să-i primească și unde ei pot să meargă spontan și cu încredere pentru a întâlni alți tineri, fie în momentele de suferință sau de plictiseală, fie când doresc să-și sărbătorească bucuriile. Ceva de acest gen au realizat unele oratorii și alte centre de tineret, care în multe cazuri sunt mediul în care tinerii trăiesc experiențe de prietenie și de îndrăgostire, unde se întâlnesc, pot împărtăși muzică, activități recreative, sport, precum și reflecția și rugăciunea, cu mici materiale ajutătoare și diferite propuneri. În acest mod se promovează acea vestire indispensabilă de la persoană la persoană, care nu poate fi înlocuită de nicio resursă sau strategie pastorală.
219. „Prietenia și confruntarea, adesea și în grupuri mai mult sau mai puțin structurate, oferă oportunitatea de a întări competențe sociale și relaționale într-un context în care nu sunt evaluați și judecați. Experiența de grup constituie și o mare resursă pentru împărtășirea credinței și pentru ajutorul reciproc în mărturie. Tinerii sunt capabili să-i conducă pe alți tineri și să trăiască un adevărat apostolat în mijlocul propriilor prieteni”[115].
220. Asta nu înseamnă ca să se izoleze și să piardă orice contact cu comunitățile parohiale, mișcările și celelalte instituții ecleziale. Însă ei se vor insera mai bine în comunități deschise, vii în credință, doritoare să-l iradieze pe Isus Cristos, bucuroase, libere, fraterne și angajate. Aceste comunități pot să fie canalele în care ei simt că este posibil să cultive relații prețioase.
Pastorația instituțiilor educative
221. Școala este fără îndoială o platformă pentru a ne apropia de copii și de tineri. Ea este loc privilegiat de promovare a persoanei, și pentru aceasta comunitatea creștină a avut mereu față de ea o mare atenție, fie formând profesori și administratori, fie instituind școli proprii, de orice fel și grad. În acest domeniu, Duhul a făcut să se nască nenumărate carisme și mărturii de sfințenie. Totuși, școala are nevoie de o autocritică urgentă, dacă se iau în considerare rezultatele pastorației din multe instituții educative, o pastorație concentrată pe instruirea religioasă care adesea este incapabilă să provoace experiențe de credință durabile. În afară de asta, există unele școli catolice care par să fie organizate numai pentru a păstra ceea ce există. Fobia schimbării le face incapabile să suporte incertitudinea și le determină să se închidă în fața pericolelor, reale sau imaginare, pe care fiecare schimbare le aduce cu sine. Școala transformată într-un „buncăr” care protejează de erorile „din afară” este exprimarea caricaturală a acestei tendințe. Această imagine reflectă în mod provocator ceea ce experimentează mulți tineri în momentul ieșirii lor din unele institute educative: o discrepanță insurmontabilă între ceea ce au fost învățați și lumea în care ajung să trăiască. Deși propunerile religioase și morale pe care le-au primit nu i-au pregătit să se confrunte cu o lume care le ridiculizează și n-au învățat moduri de a se ruga și de a trăi credința care să poată fi susținute cu ușurință în mijlocul ritmului acestei societăți. În realitate, una dintre bucuriile cele mai mari ale unui educator constă în a vedea un elev care se constituie ca o persoană puternică, integrată, protagonistă și capabilă să ofere.
222. Școala catolică este în continuare esențială ca spațiu de evanghelizare a tinerilor. Este important să se țină cont de unele criterii inspiratoare indicate în constituția apostolică Veritatis gaudium în vederea unei reînnoiri și relansări a școlilor și universităților „în ieșire” misionară, cum ar fi: experiența kerygmei, dialogul la toate nivelurile, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea, promovarea culturii întâlnirii, necesitatea urgentă de „a face rețea” și opțiunea față de cei din urmă, față de cei pe care societatea îi rebutează și îi aruncă[116]. Precum și capacitatea de a integra cunoștințele capului, inimii și mâinilor.
223. Pe de altă parte, nu putem separa formarea spirituală de formarea culturală. Biserica a voit întotdeauna să dezvolte pentru tineri spații pentru cea mai bună cultură. Nu trebuie să renunțe la asta, pentru că tinerii au dreptul la asta. „Astăzi în special, dreptul la cultură înseamnă a tutela înțelepciunea, adică o știință umană și umanizatoare. Prea des suntem condiționați de modele de viață banale și efemere, care determină la urmărirea succesului ieftin, discreditând sacrificiul, inducând ideea că studiul nu folosește dacă nu dă imediat ceva concret. Nu, studiul folosește pentru a ne pune întrebări, pentru a nu ne lăsa anesteziați de banalitate, pentru a căuta sensul în viață. Este de reclamat dreptul de a nu face să prevaleze multele sirene care astăzi abat de la această cercetare. Ulise, pentru a nu ceda în fața cântului sirenelor, care îi seduceau pe marinari și îi făceau să se izbească de stânci, s-a legat de catargul navei și a pus dopuri în urechile însoțitorilor de călătorie. În schimb, Orfeu, pentru a contracara cântul sirenelor, a făcut altceva: a intonat o melodie mai frumoasă, care le-a fermecat pe sirene. Iată misiunea voastră mare: să răspundeți la refrenele paralizante ale consumismului cultural cu alegeri dinamice și puternice, cu cercetarea, cunoașterea și împărtășirea”[117].
Diferite domenii de dezvoltare pastorală
224. Mulți tineri sunt capabili să învețe să guste tăcerea și intimitatea cu Dumnezeu. A crescut și numărul de grupuri care se reunesc pentru a adora preasfântul sacrament și pentru a se ruga folosind cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie subevaluați tinerii ca și cum ar fi incapabili să se deschidă la propuneri contemplative. Trebuie găsite doar stilurile și modalitățile corespunzătoare pentru a-i ajuta să se inițieze în această experiența de o așa înaltă valoare. Cât privește locurile de cult și de rugăciune, „în diferite contexte tinerii catolici cer propuneri de rugăciune și momente sacramentale capabile să intercepteze viața lor zilnică, într-o liturgie proaspătă, autentică și bucuroasă”[118]. Este important de valorizat marile momente ale anului liturgic, îndeosebi Săptămâna Sfântă, Rusaliile și Crăciunul. Lor le plac mult și alte întâlniri de sărbătoare, care frâng rutina și ajută la experimentarea bucuriei credinței.
225. O oportunitate privilegiată pentru creștere precum și pentru deschiderea la darul divin al credinței și al carității este slujirea: mulți tineri se simt atrași de posibilitatea de a-i ajuta pe alții, în special pe copii și pe săraci. Adesea această slujire reprezintă primul pas pentru a descoperi sau redescoperi viața creștină și eclezială. Mulți tineri se satură de programele noastre de formare doctrinară precum și spirituală și uneori revendică posibilitatea de a fi în mai mare măsură protagoniști în activități care să facă ceva pentru oameni.
226. Nu putem uita exprimările artistice, precum teatrul, pictura și altele. „Cu totul deosebită este importanța muzicii, care reprezintă un adevărat mediu în care tinerii sunt cufundați constant, precum și o cultură și un limbaj capabile să trezească emoții și să plăsmuiască identitatea. Limbajul muzical reprezintă și o resursă pastorală, care interpelează îndeosebi liturgia și reînnoirea”[119]. Cântul poate să fie un mare stimulent pentru parcursul tinerilor. Spunea sfântul Augustin: „Cântă, dar mergi; alină prin cântare munca ta, nu iubi lenea: cântă și mergi. […] Tu, dacă înaintezi, mergi; însă înaintează în bine, în credința dreaptă, în faptele bune: cântă și mergi”[120].
227. „La fel de semnificativă este importanța pe care o asumă printre tineri practica sportivă, ale cărei potențialități în cheie educativă și formativă Biserica nu trebuie să le subevalueze, menținând o prezență solidă în cadrul ei. Lumea sportului are nevoie să fie ajutată să depășească ambiguitățile de care este străbătută, cum ar fi mitizarea campionilor, aservirea față de logici comerciale și ideologia succesului cu orice preț”[121]. La baza experienței sportive este „bucuria: bucuria de a ne mișca, bucuria de a sta împreună, bucuria pentru viață și pentru darurile pe care Creatorul ni le oferă în fiecare zi”[122]. Pe de altă parte, unii Părinți ai Bisericii au folosit exemplul practicilor sportive pentru a-i invita pe tineri să crească în termeni de forță și să stăpânească somnolența sau comoditatea. Sfântul Vasile cel Mare, adresându-se tinerilor, lua exemplul efortului cerut de sport și astfel le insufla capacitatea de a se jertfi pentru a crește în virtuți: „După ce și-au impus mii și mii de jertfe pentru a mări cu toate mijloacele forța lor fizică, transpirând în exercițiile obositoare din sala de antrenament, […] și, pentru a fi scurt, după ce au făcut în așa fel încât toată perioada care precedă marea probă să nu fie decât o pregătire, […] dând fond tuturor resurselor lor fizice și psihice, numai să cucerească o coroană […]. Și noi, care ne așteptăm în cealaltă viață la premii așa de extraordinare încât nicio limbă nu le poate descrie cum se cuvine, credem oare că le putem dobândi petrecând viața printre slăbiciuni și în inerție?”[123].
228. În mulți adolescenți și tineri provoacă o atracție specială contactul cu creația și sunt sensibili față de salvgardarea mediului, ca în cazul scoutiștilor și al altor grupuri care organizează zile în mijlocul naturii, tabere, plimbări, excursii și campanii ambientale. În spiritul sfântului Francisc din Assisi, acestea sunt experiențe care pot trasa un drum inițiere în școala fraternității universale și în rugăciunea contemplativă.
229. Acestea și alte posibilități diferite care se deschid evanghelizării tinerilor nu trebuie să ne facă să uităm că, dincolo de schimbările istoriei și sensibilității tinerilor, există daruri ale lui Dumnezeu care sunt mereu actuale, care conțin o forță care transcende toate epocile și toate circumstanțele: cuvântul Domnului mereu viu și eficace, prezența lui Cristos în Euharistia care ne hrănește, sacramentul iertării care ne eliberează și ne fortifică. Putem menționa și bogăția spirituală inepuizabilă pe care Biserica o păstrează în mărturia sfinților săi și în învățătura marilor maeștri spirituali. Chiar dacă trebuie să respectăm diferitele faze și uneori trebuie să așteptăm cu răbdare momentul potrivit, nu putem să nu-i invităm pe tineri la aceste izvoare de viață nouă, nu avem dreptul să-i privăm de atâta bine.
O pastorație populară a tineretului
230. În afară de obișnuita muncă pastorală pe care o realizează parohiile și mișcările, conform unor scheme determinate, este foarte important să se dea spațiu unei „pastorații populare a tineretului”, care are un alt stil, alți timpi, un alt ritm, o altă metodologie. Constă într-o pastorație mai amplă și flexibilă care să stimuleze, în diferitele locuri în care se mișcă în mod concret tinerii, acele călăuze naturale și acele carisme pe care Duhul Sfânt deja le-a semănat printre ei. Este vorba înainte de toate de a nu pune atâtea obstacole, norme, controale și încadrări obligatorii acelor tineri credincioși care sunt lideri naturali în cartiere și în diferitele ambiente. Trebuie să ne limităm să-i însoțim și să-i stimulăm, încrezându-ne un pic mai mult în fantezia Duhului Sfânt care acționează cum vrea.
231. Vorbim despre lideri realmente „populari”, nu elitari sau închiși în mici grupuri de aleși. Pentru ca să fie capabili de a da viață unei pastorații populare în lumea tinerilor, este nevoie ca „să învețe să perceapă sentimentele oamenilor, să devină purtătorii lor de cuvânt și să lucreze pentru promovarea lor”[124]. Când vorbim despre „popor” nu trebuie să se înțeleagă structurile societății sau ale Bisericii, cât mai degrabă ansamblul de persoane care nu merg ca indivizi, ci ca țesutul unei comunități a tuturor și pentru toți, care nu poate permite ca cei mai săraci și cei mai slabi să rămână în spate: „Poporul vrea ca toți să fie părtași de bunurile comune și pentru aceasta acceptă să se adapteze la pasul celor din urmă pentru a ajunge cu toții împreună”[125]. Deci, liderii populari sunt cei care au capacitatea de a-i implica pe toți, incluzând pe drumul tineretului pe cei mai săraci, slabi, limitați și răniți. Nu sunt deranjați și nici nu sunt înspăimântați de tinerii răniți și răstigniți.
232. Tot în această linie, în special cu tinerii care n-au crescut în familii sau instituții creștine și sunt pe un drum de maturizare lentă, trebuie să stimulăm binele posibil[126]. Cristos ne-a avertizat să nu pretindem ca totul să fie numai grâu (cf. Mt 13,24-30). Uneori, pentru a pretinde o pastorație a tineretului aseptică, pură, caracterizată de idei abstracte, departe de lume și ferită de orice pată, reducem evanghelia la o propunere insipidă, incomprehensibilă, depărtată, separată de culturile tineretului și potrivită numai pentru o élite creștină de tineret care se simte diferită, dar care în realitate plutește într-o izolare fără viață și fără rodnicie. Astfel, împreună cu neghina pe care o refuzăm, dezrădăcinăm sau sufocăm mii de lăstari care încearcă să crească în mijlocul limitelor.
233. În loc „să-i sufocăm cu un ansamblu de reguli care dau o imagine reductivă și moralistă a creștinismului, suntem chemați să investim în îndrăzneala lor și să-i educăm să-și asume responsabilitățile lor, fiind siguri că greșeala, eșecul și criza sunt experiențe care pot să întărească umanitatea lor”[127].
234. La Sinod s-a îndemnat să se construiască o pastorație a tineretului capabilă să creeze spații incluzive, unde să fie loc pentru orice tip de tineri și unde să se manifeste realmente că suntem o Biserică având ușile deschise. Și nici nu este necesar ca unul să accepte complet toate învățăturile Bisericii pentru a putea participa la unele din activitățile noastre dedicate tinerilor. Este suficientă o atitudine deschisă față de toți cei care au dorința și disponibilitatea de a se lăsa întâlniți de adevărul revelat de Dumnezeu. Unele propuneri pastorale pot să ceară ca să se fi parcurs deja un anumit drum de credință, dar avem nevoie de o pastorație populară a tineretului care să deschidă ușile și să dea spațiu tuturor și fiecăruia cu îndoielile, traumele, problemele lor și căutarea lor de identitate, cu greșelile, istoriile, experiențele lor de păcat și toate dificultățile lor.
235. Trebuie să existe spațiu și pentru „toți aceia care au alte viziuni despre viață, practică alte credințe sau se declară străini de orizontul religios. Toți tinerii, fără excepție, sunt în inima lui Dumnezeu, deci și în inima Bisericii. Însă recunoaștem cu sinceritate că nu întotdeauna această afirmație care răsună pe buzele noastre are exprimare reală în acțiunea noastră pastorală: adesea rămânem închiși în ambientele noastre, unde glasul lor nu ajunge sau ne dedicăm unor activități mai puțin exigente și mai satisfăcătoare, sufocând acea neliniște pastorală sănătoasă care ne face să ieșim din presupusele noastre siguranțe. Și totuși evanghelia ne cere să îndrăznim și să vrem să facem asta fără îngâmfare și fără a face prozelitism, mărturisind iubirea Domnului și întinzând mâna spre toți tinerii din lume”[128].
236. Pastorația tineretului, atunci când încetează să fie elitară și acceptă să fie „populară”, este un proces lent, respectuos, răbdător, încrezător, neobosit, compătimitor. La Sinod a fost propus exemplul ucenicilor din Emaus (cf. Lc 24,13-35), care poate să fie și model a ceea ce se întâmplă în pastorația tineretului.
237. „Isus merge cu cei doi ucenici care n-au înțeles sensul vieții sale și se îndepărtează de Ierusalim și de comunitate. Pentru a fi în compania lor, parcurge drumul cu ei. Le pune întrebări și ascultă cu răbdare versiunea lor a faptelor pentru a-i ajuta să recunoască ceea ce trăiesc ei. Apoi, cu afect și energie, le vestește cuvântul, conducându-i să interpreteze în lumina Scripturilor evenimentele pe care le-au trăit. Acceptă invitația de a rămâne cu ei la căderea serii: intră în noaptea lor. În ascultare, inima lor se încălzește și mintea lor se luminează, la frângerea pâinii ochii lor se deschid. Ei înșiși sunt cei care aleg să reia fără întârziere drumul în direcție opusă, pentru a se întoarce la comunitate, împărtășind experiența întâlnirii cu Cel Înviat”[129].
238. Diferitele manifestări ale evlaviei populare, în special pelerinajele, atrag tineri care nu se inserează cu ușurință în structurile ecleziale și sunt o exprimare concretă a încrederii în Dumnezeu. Aceste forme de căutare a lui Dumnezeu, prezente îndeosebi în tinerii mai săraci, dar și în celelalte sectoare ale societății, nu trebuie să fie disprețuite, ci încurajate și stimulate. Pentru că evlavia populară „este un mod legitim de a trăi credința”[130] și este „exprimare a acțiunii misionare spontane a poporului lui Dumnezeu”[131].
239. Vreau să amintesc că nu este necesar a face un parcurs lung pentru ca tinerii să devină misionari. Chiar și cei mai slabi, limitați și răniți pot să fie misionari în modul lor, pentru că trebuie permis mereu ca binele să fie comunicat, chiar dacă el coexistă cu multe fragilități. Un tânăr care merge în pelerinaj pentru a cere ajutor de la sfânta Fecioară Maria și invită un prieten sau un coleg ca să-l însoțească, cu acest gest simplu face o acțiune misionară prețioasă. Împreună cu pastorația populară a tineretului este prezentă, inseparabil, o misiune populară, incontrolabilă, care rupe toate schemele ecleziastice. S-o însoțim, s-o încurajăm, dar să nu pretindem s-o reglementăm prea mult.
240. Dacă știm să ascultăm ceea ce ne spune Duhul, nu putem ignora că pastorația tineretului trebuie să fie mereu o pastorație misionară. Tinerii se îmbogățesc mult când depășesc timiditatea și găsesc curajul de a merge să viziteze casele, și în acest mod intră în contact cu viața persoanelor, învață să privească dincolo de propria familie și de propriul grup, încep să înțeleagă viața într-o perspectivă mai largă. În același timp, credința lor și simțul lor de apartenență la Biserică se întăresc. Misiunile de tineri, care de obicei sunt organizate în timpul perioadelor de vacanță după o perioadă de pregătire, pot să provoace o reînnoire a experienței de credință precum și abordări vocaționale serioase.
241. Însă tinerii sunt capabili să creeze noi forme de misiune, în cele mai diferite domenii. De exemplu, din moment ce se mișcă așa de bine în rețelele sociale, trebuie implicați pentru ca să le umple de Dumnezeu, de fraternitate, de angajare.
Însoțirea din partea adulților
242. Tinerii au nevoie să fie respectați în libertatea lor, dar au nevoie și să fie însoțiți. Familia ar trebui să fie primul spațiu de însoțire. Pastorația tineretului propune un proiect de viață bazat pe Cristos: construirea unei case, a unei familii construite pe stâncă (cf. Mt 7,24-25). Acea familie, acel proiect, pentru cea mai mare parte dintre ei se va concretiza în căsătorie și în caritatea conjugală. Pentru aceasta este necesar ca pastorația tineretului și pastorația familiei să fie într-o continuitate naturală, lucrând în mod coordonat și integrat pentru a putea însoți în mod corespunzător procesul vocațional.
243. Comunitatea desfășoară un rol foarte important în însoțirea tinerilor și întreaga comunitate trebuie să se simtă responsabilă să-i primească, să-i motiveze, să-i încurajeze și să-i stimuleze. Asta implică faptul ca tinerii să fie priviți cu înțelegere, stimă și afect și să nu fie judecați încontinuu sau să se ceară de la ei o perfecțiune care nu corespunde vârstei lor.
244. La Sinod, „mulți au relevat lipsa de persoane experte și dedicate însoțirii. A crede în valoarea teologică și pastorală a ascultării implică o regândire pentru a reînnoi formele cu care se exprimă în mod obișnuit slujirea preoțească și o verificare a priorităților sale. În afară de asta, Sinodul recunoaște necesitatea de a pregăti consacrați și laici, bărbați și femei, care să fie calificați pentru însoțirea tinerilor. Carisma ascultării pe care Duhul Sfânt o ridică în comunități ar putea primi și o formă de recunoaștere instituțională pentru slujirea eclezială”[132].
245. În afară de asta, trebuie însoțiți în special tinerii care se prezintă ca potențiali lideri, în așa fel încât să se poată forma și pregăti. Tinerii care s-au reunit înainte de Sinod au cerut să se dezvolte „programe pentru formarea și continua dezvoltare de lideri tineri. Unele femei tinere percep o lipsă de figuri feminine de referință în cadrul Bisericii, căreia și ele doresc să-i dăruiască talentele lor intelectuale și profesionale. În afară de asta, considerăm că seminariștii și călugării, cu atât mai mult, ar trebui să fie și mai capabili să-i însoțească pe tinerii care ocupă aceste roluri de responsabilitate”[133].
246. Tinerii înșiși ne-au descris care sunt caracteristicile pe care speră să le găsească în cel care îi însoțește și au exprimat asta foarte clar: „Un asemenea însoțitor ar trebui să aibă câteva calități: să fie un creștin fidel angajat în Biserică și în lume; să fie într-o continuă căutare a sfințeniei; un confident care nu judecă; cineva care ascultă activ nevoile tinerilor și răspunde cu gentilețe; cineva care iubește profund și conștient; care își recunoaște propriile limite și cunoaște bucuriile și durerile vieții spirituale. O calitate de primă importanță a însoțitorilor este faptul de a ști să se recunoască umani și capabili să comită greșeli: nu persoane perfecte, ci păcătoși iertați. Se întâmplă adesea ca acești însoțitori să fie puși pe un piedestal și, dacă ei cad, acest lucru are un impact devastator asupra capacității tinerilor de a se angaja în Biserică. Însoțitorii n-ar trebui să-i conducă pe tineri ca aceștia să fie niște adepți pasivi, ci să meargă împreună cu ei, lăsându-i să fie participanți activi ai acestei călătorii. Ei ar trebui să respecte libertatea procesului de discernământ al unui tânăr, furnizând instrumentele necesare pentru a face în mod adecvat acest proces. Un însoțitor ar trebui să creadă cu toată ființa sa în capacitatea pe care o are un tânăr de a participa la viața Bisericii. Un însoțitor ar trebui să cultive semințele credinței în tineri, fără nicio așteptare de a vedea roadele muncii care vin de la Duhul Sfânt. Acest rol de însoțitor nu este și nu poate să fie rezervat numai preoților și persoanelor consacrate, ci și laicii ar trebui să fie legitimați să-l ocupe. Toți însoțitorii ar trebui să primească o formare solidă ca bază și să se angajeze în formarea permanentă”[134].
247. Fără îndoială, instituțiile educative ale Bisericii sunt un mediu comunitar de însoțire care permite să fie orientați mulți tineri, mai ales atunci când „încearcă să-i primească pe toți tinerii, independent de opțiunile lor religioase, proveniență culturală și situație personală, familială sau socială. În acest mod, Biserica aduce o contribuție fundamentală educației integrale a tinerilor în cele mai diferite părți ale lumii”[135]. Ar reduce în mod necuvenit funcția lor dacă ar stabili criterii rigide pentru admiterea studenților sau pentru rămânerea lor, pentru că ar priva mulți tineri de o însoțire care i-ar ajuta să-și îmbogățească viața.
248. Cuvântul „vocație” poate să fie înțeles în sens larg, ca o chemare a lui Dumnezeu. Cuprinde chemarea la viață, chemarea la prietenia cu el, chemarea la sfințenie ș.a.m.d. Asta are o mare valoare, pentru că situează viața noastră în fața acelui Dumnezeu care ne iubește și ne permite să înțelegem că nimic nu este rodul unui haos fără sens, ci dimpotrivă, totul poate să fie inserat pe un drum de răspuns dat Domnului, care are un proiect minunat pentru noi.
249. În exortația Gaudete et exsultate am voit să mă opresc asupra vocației tuturor de a crește pentru gloria lui Dumnezeu și mi-am propus „de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările sale și oportunitățile sale”[136]. Conciliul Vatican II ne-a ajutat să reînnoim conștiința acestei chemări adresate fiecăruia: „Toți credincioșii, de orice condiție și stare, sunt chemați de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecțiunea sfințeniei Tatălui”[137].
250. Lucrul fundamental este a discerne și a descoperi că ceea ce vrea Isus de la fiecare tânăr este înainte de toate prietenia sa. Acesta este discernământul fundamental. În dialogul Domnului înviat cu prietenul său Simon Petru, marea întrebare era: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?” (In 21,16). Cu alte cuvinte: „Mă vrei ca prieten?” Misiunea pe care Petru o primește de a se îngriji de oile sale și de miei va fi mereu în relație cu această iubire gratuită, cu această iubire de prietenie.
251. Și, dacă ar fi necesar un exemplu în sens contrar, ne amintim de întâlnirea-ciocnirea dintre Domnul și tânărul bogat, care ne spune clar cum ceea ce acel tânăr n-a perceput era privirea iubitoare a Domnului (cf. Mc 10,21). El a plecat întristat, după ce urmase o inspirație bună, pentru că n-a reușit să se dezlipească de multele lucruri pe care le poseda (cf. Mt 19,22). A pierdut acea ocazie care cu siguranță ar fi putut să fie o mare prietenie. Și noi rămânem fără să știm ce anume ar fi putut să fie pentru noi, ce anume ar fi putut să facă pentru omenire acel tânăr unic pe care Isus l-a privit cu iubire și căruia i-a întins mâna.
252. Pentru că „viața pe care Isus ne-o dăruiește este o istorie de iubire, o istorie de viață care dorește să se amestece cu a noastră și să-și înfigă rădăcinile în pământul fiecăruia. Acea viață nu este o mântuire agățată «în nori», așteptând să fie descărcată, nici o nouă «aplicație» de descoperit sau un exercițiu mintal, rod al tehnicilor de dezvoltare personală. Viața pe care ne-o oferă Dumnezeu nu este nici un tutorial cu ajutorul căruia să învățăm ultima noutate. Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește este o invitație de a face parte dintr-o istorie de iubire care se împletește cu istoriile noastre; care trăiește și vrea să se nască printre noi pentru ca să putem da rod acolo unde suntem, cum suntem și cu cine suntem. Acolo vine Domnul să planteze și să se planteze”[138].
253. Acum aș vrea să mă opresc asupra vocației înțelese în sensul specific al chemării la slujirea misionară pentru alții. Suntem chemați de Domnul să participăm la opera sa creatoare, oferind contribuția noastră la binele comun pe baza capacităților pe care le-am primit.
254. Această vocație misionară se referă la slujirea noastră față de alții. Pentru că viața noastră pe pământ ajunge la plinătatea sa când se transformă în ofrandă. Amintesc că „misiunea în inima poporului nu este o parte din viața mea sau un ornament pe care îl pot da jos, nu este un apendice sau un moment printre multe altele ale existenței. Este ceva ce nu pot dezrădăcina din ființa mea dacă nu vreau să mă distrug. Eu sunt o misiune pe acest pământ și pentru aceasta mă aflu în această lume”[139]. Prin urmare, trebuie să ne gândim că orice pastorație este vocațională, orice formare este vocațională și orice spiritualitate este vocațională.
255. Vocația ta nu constă numai în activitățile pe care trebuie să le faci, chiar dacă se exprimă în ele. Este ceva mai mult, este un parcurs care va orienta multe eforturi și multe acțiuni spre o direcție de slujire. Pentru aceasta, în discernământul unei vocații este important a vedea dacă cineva recunoaște în el însuși capacitățile necesare pentru acea slujire specifică față de societate.
256. Asta dă o valoare foarte mare acestor îndatoriri, pentru că ele încetează să fie o sumă de acțiuni care se fac pentru a câștiga bani, pentru a fi ocupați sau pentru a fi pe placul celorlalți. Toate acestea constituie o vocație pentru că suntem chemați, există ceva mai mult decât o simplă alegere pragmatică din partea noastră. În definitiv, este vorba de a recunoaște pentru ce anume sunt făcut, pentru ce anume trec de pe acest pământ, care este planul Domnului pentru viața mea. El nu-mi va indica toate locurile, timpurile și detaliile, pe care eu le voi alege cu prudență, dar cu siguranță va fi o orientare a vieții mele pe care el trebuie să mi-o indice pentru că este Creatorul meu, olarul meu, și eu am nevoie să ascult glasul său pentru a mă lăsa plăsmuit și purtat de el. Atunci voi fi ceea ce trebuie să fiu și voi fi și fidel față de realitatea mea personală.
257. Pentru a realiza propria vocație este necesar să se dezvolte, să răsară și să se cultive tot ceea ce suntem. Nu este vorba de a ne inventa, de a ne crea pe noi înșine din nimic, ci de a ne descoperi în lumina lui Dumnezeu și a face să înflorească propria ființă: „În planul lui Dumnezeu, fiecare om este chemat la o dezvoltare, pentru că fiecare viață este vocație”[140]. Vocația ta te orientează să aduci afară ceea ce este cel mai bun din tine pentru gloria lui Dumnezeu și pentru binele altora. Nu este vorba numai de a face lucruri, ci de a le face cu o semnificație, cu o orientare. În această privință, sfântul Albert Hurtado le spunea tinerilor că trebuie să ia foarte în serios direcția: „Într-o navă, pilotul neglijent este concediat fără preaviz, pentru că ceea ce are în mână este prea sacru. Și în viață, noi suntem atenți la direcția noastră? Care este direcția ta? Ar fi necesar să vă opriți un pic mai mult asupra acestei idei, cer fiecăruia dintre voi să-i atribuiți importanța maximă, pentru că a reuși în asta echivalează pur și simplu cu a avea succes; a nu reuși în asta echivalează pur și simplu cu a eșua”[141].
258. Acest „a fi pentru alții” în viața fiecărui tânăr este legat în mod normal cu două probleme fundamentale: formarea unei noi familii și locul de muncă. Diferitele sondaje efectuate printre tineri confirmă încă o dată că acestea sunt cele două mari teme față de care nutresc dorințe și preocupări. Ambele trebuie să fie obiectul unui discernământ special. Să ne oprim pe scurt asupra lor.
259. Tinerii simt puternic chemarea la iubire și visează să întâlnească persoana potrivită cu care să formeze o familie și să construiască o viață împreună. Fără îndoială, este o vocație pe care însuși Dumnezeu o propune prin sentimente, dorințe, visuri. Asupra acestei teme m-am oprit îndelung în exortația Amoris laetitia și îi invit pe toți tinerii să citească îndeosebi capitolele 4 și 5.
260. Îmi place să cred că „doi creștini care se căsătoresc au recunoscut în istoria lor de iubire chemarea Domnului, vocația de a forma din doi, bărbat și femeie, un singur trup, o singură viață. Și sacramentul căsătoriei învăluie această iubire cu harul lui Dumnezeu, o înrădăcinează în Dumnezeu însuși. Cu acest dar, cu certitudinea acestei chemări, se poate pleca în siguranță, nu există frică de nimic, se poate înfrunta totul, împreună!”[142].
261. În acest context, amintesc că Dumnezeu ne-a creat sexuați. El însuși „a creat sexualitatea, care este un cadou minunat pentru creaturile sale”[143]. În cadrul vocației la căsătorie, trebuie să recunoaștem și să fim recunoscători pentru faptul că „sexualitatea, sexul, este un dar al lui Dumnezeu. Nu este deloc un tabu. Este un dar al lui Dumnezeu, un dar pe care Domnul ni-l oferă. Are două scopuri: să iubim și să generăm viață. Este o pasiune, este iubirea pasionată. Iubirea adevărată este pasionată. Iubirea dintre un bărbat și o femeie, când este pasionată, te face să-ți dai viața pentru totdeauna. Mereu. Și să ți-o dai cu trup și suflet”[144].
262. Sinodul a subliniat că „familia continuă să reprezinte principalul punct de referință pentru tineri. Copiii apreciază iubirea și grija din partea părinților, au la inimă legăturile familiale și speră să reușească să formeze la rândul lor o familie. Fără îndoială, creșterea numărului de despărțiri, divorțuri, recăsătoriri și familii monoparentale pot provoca în tineri mari suferințe și crize de identitate. Uneori trebuie să ia asupra lor responsabilități care nu sunt proporționate cu vârsta lor și îi constrâng să devină adulți înainte de timp. Bunicii oferă adesea o contribuție decisivă în plan afectiv și în educația religioasă: cu înțelepciunea lor sunt o verigă decisivă în raportul dintre generații”[145].
263. Aceste dificultăți întâlnite în familia de origine îi fac desigur pe mulți tineri să se întrebe dacă merită să formeze o nouă familie, să fie fideli, să fie generoși. Vreau să vă spun că da, că merită pariat pe familie și că în ea veți găsi stimulentele cele mai bune pentru a vă maturiza și bucuriile cele mai frumoase de împărtășit. Nu lăsați să vi se fure posibilitatea de a iubi în mod serios. Nu vă lăsați înșelați de cei care propun o viață de dezmăț individualist care ajunge să ducă la izolare și la singurătatea cea mai rea.
264. Astăzi domnește o cultură a provizoriului, care este o iluzie. A crede că nimic nu poate să fie definitiv este o înșelăciune și o minciună. De multe ori „există unii care spun că astăzi căsătoria este «demodată». […] În cultura provizoriului, a relativului, mulți predică faptul că important este „să te bucuri” de moment, că nu merită să te angajezi pentru toată viața, să faci alegeri definitive. […] Eu, în schimb, vă cer să fiți revoluționari, vă cer să mergeți împotriva curentului; da, în asta vă cer să vă răzvrătiți împotriva acestei culturi a provizoriului, care, în fond, crede că voi nu sunteți în stare să vă asumați responsabilități, crede că voi nu sunteți capabili să iubiți cu adevărat”[146]. În schimb, eu am încredere în voi, pentru aceasta vă încurajez să alegeți căsătoria.
265. Pentru căsătorie este nevoie de pregătire și asta cere să se educe pe ei înșiși, să dezvolte cele mai bune virtuți, în special iubirea, răbdarea, capacitatea de dialog și de slujire. Implică și educarea propriei sexualități, în așa fel încât să fie tot mai puțin un instrument pentru a-i folosi pe alții și tot mai mult o capacitate de a se dărui pe deplin unei persoane în mod exclusiv și generos.
266. Episcopii din Columbia ne-au învățat că „Isus Cristos știe că soții nu sunt perfecți și că au nevoie să depășească slăbiciunea și nestatornicia lor pentru ca iubirea lor să poată crește și dura în timp. Pentru aceasta, le acordă soților harul său care este, în același timp, lumină și forță care le permite să realizeze proiectul lor de viață matrimonială în conformitate cu planul lui Dumnezeu”[147].
267. Pentru cei care nu sunt chemați la căsătorie sau la viața consacrată, trebuie amintit mereu că prima și cea mai importantă vocație este vocația baptismală. Persoanele necăsătorite, chiar și nu prin alegerea lor, pot să devină în mod deosebit martori ai acestei vocații pe drumul lor de creștere personală.
268. Episcopii din Statele Unite ale Americii au afirmat cu claritate că tineretul, odată ce a ajuns la vârsta majoră, „marchează adesea intrarea unei persoane în lumea muncii. «Ce faci pentru a trăi?» este o temă constantă de conversație, pentru că locul de muncă este o parte foarte importantă din viața lor. Pentru tinerii adulți, această experiență este foarte fluidă pentru că trec de la un loc de muncă la altul și chiar de la o carieră la alta. Locul de muncă poate defini folosirea timpului și poate determina ce pot să facă sau ce să cumpere. Poate determina și calitatea și cantitatea timpului liber. Locul de muncă definește și influențează identitatea și conceptul despre sine al unui tânăr adult și este un loc fundamental unde se dezvoltă prieteniile și alte relații, pentru că de obicei nu se lucrează de unul singur. Tinerii, bărbați și femei, vorbesc despre locul de muncă drept îndeplinire a unei funcțiuni și drept ceva ce furnizează o semnificație. Permite tinerilor adulți să-și satisfacă necesitățile practice, precum și – lucru mai important – să caute sensul și realizarea visurilor și a viziunilor lor. Chiar dacă locul de muncă ar putea să nu-i ajute să-și realizeze visurile, este important pentru tinerii-adulți să cultive o viziune, să învețe să muncească într-un mod cu adevărat personal și satisfăcător pentru viața lor și să continue să discearnă chemarea lui Dumnezeu”[148].
269. Îi invit pe tineri să nu se aștepte să trăiască fără a munci, depinzând de ajutorul altora. Asta nu este bine, pentru că „munca este o necesitate, este parte a sensului vieții pe acest pământ, cale de maturizare, de dezvoltare umană și de realizare personală. În acest sens, a-i ajuta pe săraci cu bani trebuie să fie mereu un remediu provizoriu pentru a face față urgențelor”[149]. Rezultă că „spiritualitatea creștină, împreună cu uimirea contemplativă față de creaturi pe care o găsim în sfântul Francisc din Assisi, a dezvoltat și o bogată și sănătoasă înțelegere a muncii, așa cum putem întâlni, de exemplu, în viața fericitului Charles de Foucauld și a ucenicilor săi”[150].
270. Sinodul a subliniat că lumea muncii este un domeniu în care tinerii „experimentează forme de excludere și marginalizare. Prima și cea mai gravă este șomajul în rândul tinerilor, care în unele țări ajunge la niveluri exorbitante. În afară de a-i face săraci, lipsa locului de muncă retează în tineri capacitatea de a visa și de a spera și îi privează de posibilitatea de a oferi o contribuție la dezvoltarea societății. În multe țări această situație depinde de faptul că unele grupuri din populația de tineri nu dispun de capacități profesionale adecvate, și din cauza deficiențelor din sistemul educativ și formativ. Adesea precaritatea ocupațională care îi lovește pe tineri răspunde la interesele economice care exploatează munca”[151].
271. Este o problemă foarte delicată pe care politica trebuie s-o considere ca o problematică prioritară, îndeosebi astăzi, când viteza dezvoltărilor tehnologice, împreună cu obsesia pentru reducerea costului muncii poate duce rapid la înlocuirea cu mașini a nenumăratelor locuri de muncă. Este vorba despre o problemă fundamentală a societății, pentru că munca pentru un tânăr nu este pur și simplu o activitate care are ca scop producerea unei retribuții. Este o exprimare a demnității umane, este un drum de maturizare și de inserare socială, este un stimulent constant să crească în termeni de responsabilitate și de creativitate, este o protecție împotriva tendinței spre individualism și spre comoditate, și înseamnă și a da glorie lui Dumnezeu prin dezvoltarea propriilor capacități.
272. Un tânăr nu are întotdeauna posibilitatea de a decide pentru ce anume să dedice eforturile, pentru ce îndatoriri să-și consume energiile sale și capacitatea sa de inovare. Pentru că, dincolo de propriile dorințe și mult dincolo de propriile capacități și de discernământul pe care o persoană poate să-l maturizeze, există limitele dure ale realității. Este adevărat că nu poți să trăiești fără a munci și că uneori va trebui să accepți ceea ce găsești, dar nu renunța niciodată la visurile tale, nu îngropa niciodată definitiv o vocație, nu te lăsa niciodată învins. Continuă mereu să cauți, ca minim, modalități parțiale sau imperfecte de a trăi ceea ce în discernământul tău recunoști ca o vocație autentică.
273. Când cineva descoperă că Dumnezeu îl cheamă la ceva, că este făcut pentru asta – poate să fie infirmeria, tâmplăria, comunicația, ingineria, învățământul, arta sau orice altă muncă -, atunci va fi capabil să scoată la iveală cele mai bune capacități ale sale de jertfă, generozitate și dăruire. A ști că nu se fac lucrurile atât pentru a le face, ci cu o semnificație, ca răspuns la o chemare care răsună în adâncul propriei ființe pentru a da ceva altora, face în așa fel încât aceste activități să ofere propriei inimi o experiență specială de plinătate. Asta este ceea ce spunea vechea carte biblică a lui Qohelet: „Am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se bucure de ceea ce face” (3,22).
Vocații la o consacrare specială
274. Dacă pornim de la convingerea că Duhul continuă să ridice vocații la preoție și la viața călugărească, putem „arunca din nou năvoadele” în numele Domnului, cu încredere deplină. Putem – și trebuie – să avem curajul de a spune fiecărui tânăr să se întrebe cu privire la posibilitatea de a urma acest drum.
275. Uneori am făcut această propunere tinerilor, care mi-au răspuns aproape în ton glumeț spunând: „Nu, într-adevăr eu nu merg în direcția aceea”. Totuși, după ani, unii dintre ei erau în seminar. Domnul nu poate să renunțe la promisiunea sa de a nu lăsa Biserica lipsită de păstori, fără de care ea n-ar putea trăi și n-ar putea să-și desfășoare misiunea. Și dacă unii preoți nu dau o mărturie bună, pentru aceasta Domnul nu va înceta să cheme. Dimpotrivă, el dublează miza, pentru că nu încetează să se îngrijească de Biserica sa iubită.
276. În discernământul unei vocații nu trebuie să se excludă posibilitatea de a se consacra lui Dumnezeu în preoție, în viața călugărească sau în alte forme de consacrare. De ce să excludem asta? Să ai certitudinea că, dacă recunoști chemarea lui Dumnezeu și o urmezi, acesta va fi lucrul care va da plinătate vieții tale.
277. Isus merge în mijlocul nostru așa cum făcea în Galileea. Trece pe străzile noastre, se oprește și ne privește în ochi, fără grabă. Chemarea sa este atrăgătoare, este fascinantă. Însă astăzi agitația și viteza atâtor stimulenți care ne bombardează fac în așa fel încât nu există spațiu pentru acea tăcere interioară în care se percepe privirea lui Isus și se ascultă chemarea sa. Între timp, vei primi multe propuneri bine confecționate, care se prezintă frumoase și intense, dar cu timpul te vor lăsa golit, obosit și singur. Nu lăsa ca asta să ți se întâmple, pentru că vârtejul acestei lumi te târăște într-o cursă fără sens, fără orientare, fără obiective clare, și astfel multe eforturi ale tale vor fi irosite. Mai degrabă caută acele spații de calm și de tăcere care îți permit să reflectezi, să te rogi, să privești mai bine lumea care te înconjoară, și în acel moment, împreună cu Isus, vei putea recunoaște care este vocația ta pe acest pământ.
Capitolul al nouălea
Discernământul
278. Cu privire la discernământ în general, m-am oprit deja în exortația apostolică Gaudete et exsultate. Permiteți-mi să reiau câteva din acele reflecții aplicându-le la discernământul propriei vocații în lume.
279. Amintesc că toți, dar „în special tinerii, sunt expuși unui zapping constant. Este posibil să se navigheze pe două sau trei ecrane în același timp și să se interacționeze în același timp în diferite scenarii virtuale. Fără înțelepciunea discernământului putem să ne transformăm cu ușurință în păpuși la bunul plac al tendințelor momentului”[152]. Și „asta devine deosebit de important atunci când apare o noutate în propria viață, așadar trebuie să se discearnă dacă este vinul nou care vine de la Dumnezeu sau o noutate înșelătoare a duhului lumii sau a duhului diavolului”[153].
280. Acest discernământ, „chiar dacă include rațiunea și prudența, le depășește, pentru că este vorba de a întrevedea misterul proiectului unic și irepetabil pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare. […] Este în joc sensul vieții mele în fața Tatălui care mă cunoaște și mă iubește, cel adevărat, pentru care eu pot să-mi ofer existența, și pe care nimeni nu-l cunoaște mai bine decât el”[154].
281. În acest cadru se situează formarea conștiinței, care permite ca discernământul să crească în termeni de profunzime și de fidelitate față de Dumnezeu: „A forma conștiința este drumul întregii vieți, în care se învață să se nutrească aceleași sentimente ale lui Isus Cristos asumând criteriile alegerilor sale și intențiile acțiunii sale (cf. Fil 2,5)”[155].
282. Această formare implică să ne lăsăm transformați de Cristos și în același timp „o practică obișnuită a binelui, verificată în cercetarea cugetului: un exercițiu în care nu este vorba numai de a identifica păcatele, ci și de a recunoaște lucrarea lui Dumnezeu în propria experiență zilnică, în evenimentele istoriei și culturilor în care sunt inserați, în mărturia atâtor bărbați și femei care ne-au precedat sau ne însoțesc cu înțelepciunea lor. Toate acestea ajută să se crească în virtutea prudenței, articulând orientarea globală a existenței cu alegerile concrete, având conștiința senină a propriilor daruri și a propriilor limite”[156].
283. O exprimare a discernământului este angajarea pentru a recunoaște propria vocație. Este o misiune care cere spații de singurătate și de tăcere, pentru că este vorba de o decizie foarte personală pe care nimeni altcineva n-o poate lua în locul nostru: „Chiar dacă Domnul ne vorbește în moduri foarte diferite în timpul muncii noastre, prin alții și în fiecare moment, nu este posibil să facem abstracție de tăcerea rugăciunii prelungite pentru a percepe mai bine acel limbaj, pentru a interpreta semnificația reală a inspirațiilor pe care credem că le-am primit, pentru a calma neliniștile și a reface ansamblul propriei existențe în lumina lui Dumnezeu”[157].
284. Această tăcere nu este o formă de izolare, pentru că „trebuie să ne amintim că discernământul în rugăciune cere să se pornească de la o dispoziție de a asculta: Domnul, ceilalți, însăși realitatea care mereu ne interpelează în noi moduri. Numai cel care este dispus să asculte are libertatea de a renunța la propriul punct de vedere parțial și insuficient. […] Astfel, este realmente disponibil să primească o chemare care strică siguranțele sale, dar care-l duc la o viață mai bună, pentru că nu este suficient ca totul să meargă bine, ca totul să fie liniștit. Se poate întâmpla ca Dumnezeu să ne ofere ceva mai mult și în distragerea noastră leneșă să nu recunoaștem asta”[158].
285. Când este vorba de a discerne propria vocație, este necesar să ne punem diferite întrebări. Nu trebuie să începem întrebându-ne unde s-ar putea câștiga mai mult sau unde s-ar putea obține mai multă faimă sau prestigiu social, dar nici n-ar trebui să începem întrebându-ne ce îndatoriri ne-ar da mai multă plăcere. Pentru a nu greși, trebuie schimbată perspectiva și să ne întrebăm: „Eu mă cunosc pe mine însumi, dincolo de aparențe și de senzațiile mele? Știu ce anume dă bucurie inimii mele și ce anume o întristează? Care sunt punctele mele de forță și punctele mele slabe?” Urmează imediat alte întrebări: „Cum pot să slujesc mai bine și să fiu mai util lumii și Bisericii? Care este locul meu pe acest pământ? Ce aș putea oferi eu societății?” Urmează altele foarte realiste: „Am capacitățile necesare pentru a presta acea slujire? Sau aș putea să le dobândesc și să le dezvolt?”
286. Aceste întrebări trebuie să fie puse nu atât în relație cu noi înșine și cu propriile înclinații, ci mai degrabă în relație cu alții, față de ei, în așa fel încât discernământul să pună propria viață în relație cu alții. Pentru aceasta vreau să amintesc care este marea întrebare: „De atâtea ori, în viață, pierdem timp ca să ne întrebăm: «Dar cine sunt eu?». Tu poți să te întrebi cine ești tu și să trăiești o viață întreagă căutând cine ești tu. Dar întreabă-te «Pentru cine sunt eu?»”[159]. Tu ești pentru Dumnezeu, fără îndoială. Dar el a voit ca tu să fii și pentru alții și a pus în tine multe calități, înclinații, daruri și carisme care nu sunt pentru tine, ci pentru alții.
287. Pentru a discerne propria vocație, trebuie recunoscut că ea este chemarea unui prieten: Isus. Prietenilor, atunci când li se oferă un cadou, li se oferă ceea ce este cel mai bun. Și asta nu este în mod necesar lucrul cel mai scump sau greu de procurat, ci acela care știm că va da bucurie celuilalt. Un prieten are o percepție așa de clară a acestui lucru încât poate vizualiza în imaginația sa zâmbetul prietenului în timp ce deschide cadoul său. Acest discernământ de prietenie este ceea ce propun tinerilor ca model, dacă vor să înțeleagă care este voința lui Dumnezeu pentru viața lor.
288. Vreau să știți că atunci când Domnul se gândește la fiecare, la ceea ce ar vrea să-i dăruiască, se gândește la el ca un prieten personal al său. Și dacă a decis să-ți dăruiască un har, o carismă care te va face să trăiești viața ta în plinătate și te va transforma într-o persoană utilă pentru alții, în cineva care să lase o amprentă în istorie, cu siguranță va fi ceva ce te va face fericit în interiorul tău și te va entuziasma mult mai mult decât orice alt lucru din această lume. Nu pentru că ceea ce urmează să-ți spună este o carismă extraordinară sau rară, ci pentru că va fi întocmai după măsura ta, după măsura întregii tale vieți.
289. Cadoul vocației va fi fără îndoială un cadou exigent. Cadourile lui Dumnezeu sunt interactive și, pentru a ne bucura de ele, trebuie intrat mult în joc, trebuie riscat. Totuși, nu va fi exigența unei datorii impuse de un altul din exterior, ci ceva care te va stimula să crești și să faci alegeri pentru ca acest cadou să se maturizeze și să devină un dar pentru alții. Când Domnul trezește o vocație, se gândește nu numai la ceea ce ești, ci la tot ceea ce, împreună cu el și cu alții, vei putea deveni.
290. Puterea vieții și forța propriei personalități se alimentează reciproc în interiorul fiecărui tânăr și-l determină să meargă dincolo de orice limită. Inexperiența permite ca asta să se scurgă, chiar dacă repede se transformă în experiență, de atâtea ori dureroasă. Este important de a pune în contact această dorință de „infinit de când încă nu s-a simțit să înceapă”[160] cu prietenia necondiționată pe care Isus ne-o oferă. Înainte de orice lege și de orice datorie, ceea ce Isus ne propune să alegem este o urmare, ca aceea a prietenilor care se urmează, se caută și se găsesc din pură prietenie. Tot restul vine după aceea, și chiar eșecurile vieții vor putea să fie o experiență inestimabilă a acestei prietenii care nu se rupe niciodată.
291. Există preoți, călugări, călugărițe, laici, profesioniști și chiar tineri calificați care pot să-i însoțească pe tineri în discernământul lor vocațional. Când ni se întâmplă să ajutăm pe altul să discearnă drumul vieții sale, primul lucru este a asculta. Această ascultare presupune trei sensibilități sau atenții distincte și complementare.
292. Prima sensibilitate sau atenție este față de persoană. Este vorba de a-l asculta pe celălalt, care ni se dă pe sine însuși în cuvintele sale. Semnul acestei ascultări este timpul pe care-l dedic celuilalt. Nu este o problemă de cantitate, ci ca să simtă celălalt că timpul meu este al său: timpul de care are nevoie pentru a-mi exprima ceea ce vrea. Trebuie să simtă că îl ascult necondiționat, fără a mă ofensa, fără a mă scandaliza, fără a mă supăra, fără a obosi. Această ascultare este ceea ce Domnul exercită când începe să meargă alături de ucenicii din Emaus și îi însoțește o bună bucată pe un drum care mergea în direcția opusă celei corecte (cf. Lc 24,13-35). Când Isus se face că ar trebui să continue pentru că cei doi au ajuns acasă, atunci înțeleg că le dăruise lor timpul său și în acel moment îi dăruiesc propriul timp, oferindu-i ospitalitate. Această ascultare atentă și dezinteresată indică valoarea pe care cealaltă persoană o are pentru noi, dincolo de ideile și de alegerile sale de viață.
293. A doua sensibilitate sau atenție constă în a discerne. Este vorba de a percepe punctul corect în care se discerne harul de ispită. Pentru că uneori lucrurile care străbat imaginația noastră sunt numai ispite care ne îndepărtează de adevăratul nostru drum. Aici trebuie să mă întreb ce anume îmi spune exact acea persoană, ce anume vrea să-mi spună, ce anume dorește ca eu să înțeleg din ceea ce i se întâmplă. Sunt întrebări care ajută să se înțeleagă cum se leagă între ele argumentele care-l mișcă pe celălalt și să se simtă greutatea și ritmul afectelor sale influențate de această logică. Această ascultare este menită să discearnă cuvintele mântuitoare ale Duhului bun, care ne propune adevărul Domnului, dar și capcanele duhului rău, înșelăciunile și seducțiile sale. Trebuie avut curajul, afectul și delicatețea necesare pentru a-l ajuta pe celălalt să recunoască adevărul și înșelăciunile sau pretextele.
294. A treia sensibilitate sau atenție constă în a asculta impulsurile pe care celălalt le experimentează „spre înainte”. Este ascultarea profundă a „unde vrea să meargă cu adevărat celălalt”. Dincolo de ceea ce simte și gândește în prezent și de ceea ce a făcut în trecut, atenția este îndreptată spre ceea ce ar vrea să fie. Uneori asta cere ca persoana să nu privească atât ceea ce îi place, dorințele sale superficiale, ci ceea ce este mai plăcut Domnului, proiectul pentru propria viață, care se exprimă într-o înclinație a inimii, dincolo de scoarța gusturilor și sentimentelor. Această ascultare este atenție față de intenția ultimă, care este aceea care la sfârșit decide viața, pentru că există cineva ca Isus care înțelege și apreciază această intenție ultimă a inimii. Pentru aceasta el este gata mereu să ajute pe fiecare ca s-o recunoască și pentru asta îi este suficient ca să-i spună cineva: „Doamne, salvează-mă! Ai milă de mine!”
295. Numai atunci discernământul devine un instrument de angajare puternică pentru a-l urma mult mai bine pe Domnul[161]. În acest mod, dorința de a recunoaște propria vocație dobândește o intensitate supremă, o calitate diferită și un nivel superior, care răspunde mult mai bine la demnitatea propriei vieți. Pentru că, în ultimă analiză, un bun discernământ este un drum de libertate care aduce la lumină acea realitate unică a fiecărei persoane, acea realitate care este așa de mult a sa, așa de personală, încât numai Dumnezeu o cunoaște. Ceilalți nu pot nici să înțeleagă pe deplin, nici să prevadă din exterior cum se va dezvolta.
296. De aceea, când unul îl ascultă pe altul în acest mod, la un moment dat trebuie să dispară pentru a-l lăsa să urmeze drumul pe care l-a descoperit. Să dispară așa cum dispare Domnul din văzul ucenicilor săi, lăsându-i singuri cu ardoarea inimii, care se transformă în impuls irezistibil de a porni la drum (cf. Lc 24,31-33). La întoarcerea lor în comunitate, ucenicii din Emaus vor primi confirmarea că Domnul a înviat cu adevărat (cf. Lc 24,34).
297. Deoarece „timpul este superior spațiului”[162], trebuie să provocăm și să însoțim procese, nu să impunem parcursuri. Și este vorba de procese ale persoanelor care sunt mereu unice și libere. Pentru aceasta este greu de stabilit rețete, pentru că „este vorba despre supunerea factorilor pozitivi înșiși unui discernământ atent, pentru a nu se izola unul de celălalt și a nu ajunge în contradicție între ei, absolutizându-se și combătându-se reciproc. Același lucru este valabil și pentru factorii negativi: nu trebuie respinși în totalitate și fără distincție, deoarece fiecare dintre ei poate ascunde o valoare care așteaptă să fie eliberată și recondusă la adevărul său deplin”[163].
298. Dar, pentru a-i însoți pe alții pe acest drum, este necesar înainte de toate ca tu să fii bine antrenat să-l parcurgi personal. Maria a făcut asta, înfruntând propriile întrebări și dificultăți când era foarte tânără. Fie ca ea să reînnoiască tinerețea ta cu forța rugăciunii sale și să te însoțească mereu cu prezența sa de mamă.
* * *
Și pentru a încheia… o dorință
299. Dragi tineri, voi fi fericit să vă văd alergând mai repede decât cel care este lent și temător. Alergați „atrași de acea față atât de iubită, pe care o adorăm în sfânta Euharistie și o recunoaștem în trupul fratelui suferind. Duhul Sfânt să vă stimuleze în această alergare înainte. Biserica are nevoie de elanul vostru, de intuițiile voastre, de credința voastră. Avem nevoie! Și, când veți ajunge acolo unde noi încă nu am ajuns, aveți răbdarea să ne așteptați”[164].
Loreto, la sanctuarul „Sfânta Casă”,
25 martie, solemnitatea Bunei-Vestiri, din anul 2019,
al șaptelea al pontificatului
Franciscus
[1] Același cuvânt grec care înseamnă „nou” este folosit pentru a exprima „tânăr”.
[2] Confesiuni, X, 27: PL 32, 795.
[3] Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, II, 22, 4: PG 7, 784.
[4] Document final al celei de-a XV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, 60. De acum înainte acest document va fi citat cu sigla DF. Se poate găsi în http://www.vatican.va/roman_curia/synod/documents/rc_synod_doc_20181027_doc-final-instrumentum-xvassemblea-giovani_it.html.
[5] Catehismul Bisericii Catolice, 515.
[6] Ibidem, 517.
[7] Cateheză (27 iunie 1990), 2-3: Insegnamenti 13, 1 (1990), 1680-1681.
[8] Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia (19 martie 2016), 182: AAS 108 (2016), 384.
[9] DF, 63.
[10] Mesaj adresat omenirii: Către tineri (8 decembrie 1965): AAS 58 (1966), 18.
[11] Ibidem.
[12] DF, 1.
[13] Ibidem, 8.
[14] Ibidem, 50.
[15] Ibidem, 53.
[16] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Dei Verbum, 8.
[17] DF, 150.
[18] Discurs la Privegherea cu tinerii la a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (26 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 28-29 ianuarie 2019, 6.
[19] Rugăciune la sfârșitul Via crucis din a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (25 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 27 ianuarie 2019, 12.
[20] DF, 65.
[21] Ibidem, 167.
[22] Sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat tinerilor la Torino (13 aprilie 1980), 4: Insegnamenti 3, 1 (1980), 905.
[23] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a XXVII-a Zi Mondială a Tineretului (15 martie 2012): AAS 104 (2012), 359.
[24] DF, 8.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem, 10.
[27] Ibidem, 11.
[28] Ibidem, 12.
[29] Ibidem, 41.
[30] Ibidem, 42.
[31] Discurs adresat tinerilor la Manila (18 ianuarie 2015): L’Osservatore romano, 19-20 ianuarie 2015, 7.
[32] DF, 34.
[33] Documentul reuniunii presinodale ca pregătire pentru a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor (24 martie 2018), I, 1.
[34] DF, 39.
[35] Ibidem, 37.
[36] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 106: AAS 107 (2015), 889-890.
[37] DF, 37.
[38] Ibidem, 67.
[39] Ibidem, 21.
[40] Ibidem, 22.
[41] Ibidem, 23.
[42] Ibidem, 24.
[43] Documentul reuniunii pre-sinodale ca pregătire pentru a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor (24 martie 2018), I, 4.
[44] DF, 25.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem, 26.
[47] Ibidem, 27.
[48] Ibidem, 28.
[49] Ibidem, 29.
[50] Discurs la sfârșitul Întâlnirii despre „Protecția minorilor în Biserică” (24 februarie 2019): L’Osservatore romano, 25-26 februarie 2019, 10.
[51] DF, 29.
[52] Scrisoare către poporul lui Dumnezeu (20 august 2018), 2: L’Osservatore romano, 20-21 august 2018, 7.
[53] DF, 30.
[54] Discursul la I-a Congregație generală a celei de-a XV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (3 octombrie 2018): L’Osservatore romano, 5 octombrie 2018, 8.
[55] DF, 31.
[56] Ibidem.
[57] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 1.
[58] DF, 31.
[59] Ibidem.
[60] Discurs la sfârșitul Întâlnirii despre „Protecția minorilor în Biserică” (24 februarie 2019): L’Osservatore romano, 25-26 februarie 2019, 11.
[61] Francisco Luis Bernárdez, „Soneto”, în Cielo de tierra, Buenos Aires, 1937.
[62] Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), 140.
[63] Omilia la Liturghia de la a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului (31 iulie 2016): AAS 108 (2016), 923.
[64] Discurs la ceremonia de deschidere a celei de-a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (24 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 26 ianuarie 2019, 12.
[65] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 1: AAS 105 (2013), 1019.
[66] Ibidem, 3: 1020.
[67] Discurs la Privegherea din a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (26 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 28-29 ianuarie 2019, 6.
[68] Discurs la întâlnirea cu tinerii în timpul Sinodului (6 octombrie 2018): L’Osservatore romano, 8-9 octombrie 2018, 7.
[69] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 1: AAS 98 (2006), 217.
[70] Pedro Arrupe, Enamórate.
[71] Sf. Paul al VI-lea, Discurs pentru beatificarea lui Nunzio Sulprizio (1 decembrie 1963): AAS 56 (1964), 28.
[72] DF, 65.
[73] Omilia la Liturghia cu tinerii de la Sydney (2 decembrie 1970): AAS 63 (1971), 64.
[74] Confesiuni, I, 1, 1: PL 32, 661.
[75] Dio è giovane. Una conversazione con Thomas Leoncini, Milano 2018, pag. 16.
[76] DF, 68.
[77] Discurs adresat tinerilor la Cagliari (22 septembrie 2013): AAS 105 (2013), 904-905.
[78] Cinque pani e due pesci. Dalla sofferenza del carcere una gioiosa testimonianza di fede, Milano 2014, pag. 20.
[79] Conferința Episcopilor din Elveția, Prendre le temps: pour toi, pour moi, pour nous, 2 februarie 2018.
[80] Cf. Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae II-II, q. 23, art. 1.
[81] Discurs adresat voluntarilor de la a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (27 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 28-29 ianuarie 2019, 11.
[82] S. Oscar A. Romero, Omilia (6 noiembrie 1977): Su pensamiento, I-II, San Salvador 2000, 312.
[83] Discurs la ceremonia de deschidere a celei de-a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (24 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 26 ianuarie 2019, 12.
[84] Cf. Întâlnirea cu tinerii în sanctuarul național de la Maipú, Santiago del Chile (17 ianuarie 2018): L’Osservatore romano, 19 ianuarie 2018, 7.
[85] Cf. Romano Guardini, Le età della vita: Opera omnia IV/ 1, Brescia, 2015, 209.
[86] Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), 11.
[87] Cântare Spirituală B, Prolog, 2.
[88] Ibidem, XIV-XV, 2.
[89] Conferința Episcopilor din Ruanda, Scrisoarea episcopilor catolici către credincioși în timpul anului special al reconcilierii în Ruanda, Kigali (18 ianuarie 2018), 17.
[90] Salut adresat tinerilor de la Centrul Cultural Preot Félix Varela la Havana (20 septembrie 2015): L’Osservatore romano, 21-22 septembrie 2015, 6.
[91] DF, 46.
[92] Discurs la Privegherea de la a XXVIII-a Zi Mondială a Tineretului din Rio de Janeiro (27 iulie 2013): AAS 105 (2013), 663.
[93] Ustedes son la luz del mundo, Discurso en el Cerro San Cristóbal, Chile, 1940: www.padrealbertohurtado.cl/escritos-2/.
[94] Omilia la Liturghia de la a XXVIII-a Zi Mondială a Tineretului din Rio de Janeiro (28 iulie 2013): AAS 105 (2013), 665.
[95] Conferința Episcopilor Catolici din Coreea, Scrisoare pastorală cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a martiriului din timpul persecuției Byeong-in (30 martie 2016).
[96] Cf. Omilia la Liturghia pentru a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (27 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 28-29 ianuarie 2019, 12.
[97] Rugăciunea „Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale”, inspirată din sfântul Francisc din Assisi.
[98] Discurs la Privegherea de la a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (26 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 28-29 ianuarie 2019, 11.
[99] DF, 14.
[100] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 145: AAS 107 (2015), 906.
[101] Video-mesaj pentru Întâlnirea mondială a tinerilor indigeni din Panama (17-21 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 19 ianuarie 2019, 8.
[102] DF, 35.
[103] Cf. Scrisoare către tineri, I, 2: PG 31, 565.
[104] Cf. La saggezza del tempo. In dialogo con Papa Francesco sulle grandi questioni della vita. A cura di Antonio Spadaro, Venezia, 2018.
[105] Ibidem, 12.
[106] Ibidem, 13.
[107] Ibidem.
[108] Ibidem.
[109] Ibidem, 162-163.
[110] Eduardo Pironio, Mesaj adresat tinerilor argentinieni la întâlnirea națională a tineretului la Cordoba (12-15 septembrie 1985), 2.
[111] DF, 123.
[112] L’essenza del cristianesimo, Brescia, 1984, p. 12.
[113] Nr. 165: AAS 105 (2013), 1089.
[114] Discurs în vizita la Casa Bunului Samaritean din Panama, (27 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 28-29 ianuarie 2019, 10.
[115] DF, 36.
[116] Cf. Constituția apostolică Veritatis gaudium (8 decembrie 2017), 4: AAS 110 (2018), 7-8.
[117] Discurs la întâlnirea cu studenții și lumea academică în Piața „Sfântul Dominic” din Bologna (1 octombrie 2017): AAS 109 (2017), 1115.
[118] DF, 51.
[119] Ibidem, 47.
[120] Sermo 256, 3: PL 38, 1193.
[121] DF, 47.
[122] Discurs adresat unei delegații de la „Special Olympics International” (16 februarie 2017): L’Osservatore romano, 17 februarie 2017, 8.
[123] Scrisoare către tineri, VIII, 11-12: PG 31, 580.
[124] Conferința Episcopilor din Argentina, Declaración de San Miguel, Buenos Aires, 1969, X, 1.
[125] Rafael Tello, La nueva evangelización, Tomo II (Anexos I y II), Buenos Aires, 2013, 111.
[126] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 44-45: AAS 105 (2013), 1038-1039.
[127] DF, 71.
[128] Ibidem, 117.
[129] Ibidem, 4.
[130] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 124: AAS 105 (2013), 1072.
[131] Ibidem, 122: 1071.
[132] DF, 9.
[133] Document al Reuniunii presinodale ca pregătire pentru a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor (24 martie 2018), 12.
[134] Ibidem, 10.
[135] DF, 15.
[136] Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), 2.
[137] Constituția dogmatică Lumen gentium, 11.
[138] Discurs la Veghea cu tinerii la a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului din Panama (26 ianuarie 2019): L’Osservatore romano, 28-29 ianuarie 2019, 6.
[139] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 273: AAS 105 (2013), 1130.
[140] Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 15: AAS 59 (1967), 265.
[141] Meditación de Semana Santa para jóvenes, scrisă la bordul unei nave de marfă, la întoarcerea din Statele Unite, 1946: www.padrealbertohurtado.cl/escritos-2/.
[142] Întâlnire cu tinerii din Umbria la Assisi (4 octombrie 2013): AAS 105 (2013), 921.
[143] Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia (19 martie 2016), 150: AAS 108 (2016), 369.
[144] Audiență acordată tinerilor din dieceza de Grenoble-Vienne, Franța (17 septembrie 2018): L’Osservatore romano, 19 septembrie 2018, 8.
[145] DF, 32.
[146] Întâlnire cu voluntarii de la a XXVIII-a Zi Mondială a Tineretului din Rio de Janeiro (28 iulie 2013): Insegnamenti, 1, 2 (2013), 125.
[147] Conferința Episcopilor din Columbia, Mensaje Cristiano sobre el matrimonio (14 mai 1981).
[148] Conferința Episcopilor din Statele Unite ale Americii, Sons and Daughters of Light: A Pastoral Plan for Ministry with Young Adults, 12 noiembrie 1996, I, 3.
[149] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 128: AAS 107 (2015), 898.
[150] Ibidem, 125: AAS 107 (2015), 897.
[151] DF, 40.
[152] Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), 167.
[153] Ibidem, 168.
[154] Ibidem, 170.
[155] DF, 108.
[156] Ibidem.
[157] Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), 171.
[158] Ibidem, 172.
[159] Discurs la Privegherea de rugăciune ca pregătire pentru a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului, Bazilica „Santa Maria Maggiore”, (8 aprilie 2017): AAS 109 (2017), 447.
[160] Romano Guardini, Le età della vita: Opera omnia IV/ 1, Brescia 2015, 209.
[161] Cf. Exortația apostolică Gaudete et exsultate (19 martie 2018), 169.
[162] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 222: AAS 105 (2013), 1111.
[163] Sf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 10: AAS 84 (1992), 672.
[164] Întâlnire și rugăciune cu tinerii italieni la Circo Massimo la Roma (11 august 2018): L’Osservatore romano, 13-14 august 2018, 6.