Scrisoarea Papei către preoţi pentru Joia Mare

Scrisoarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către preoți pentru Joia Sfântă 1999

„Abba, Tată!”

Preaiubiți frați întru preoție, întâlnirea mea cu voi pentru Joia Sfântă, în acest an care precede și pregătește marele jubileu al anului 2000, are loc sub semnul acestei invocații în care răsună, după părerea exegeților, ipsissima vox Iesu. Este o invocație în care este cuprins misterul de necuprins al Cuvântului întrupat, trimis de Tatăl în lume pentru mântuirea omenirii.

Misiunea Fiului lui Dumnezeu ajunge la desăvârșire atunci când el, oferindu-se pe sine, realizează înfierea noastră ca fii și, prin darul Duhului Sfânt, permite tuturor oamenilor să fie părtași de însăși comuniunea trinitară. În misterul pascal, Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Mângâietor, s-a aplecat asupra fiecărui om, oferindu-i posibilitatea răscumpărării de păcat și a eliberării de moarte.

1. În timpul celebrării euharistice, încheiem colecta cu aceste cuvinte: „Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care, fiind Dumnezeu împreună cu tine, viețuiește și domnește, în unire cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor”. Viețuiește și domnește cu tine, Tată! Se poate spune că această încheiere are un caracter ascendent: prin Cristos, în Duhul Sfânt, către Tatăl. Aceasta este și schema teologică propusă pentru cei trei ani 1997-1999: mai întâi anul Fiului, apoi anul Duhului Sfânt și acum anul Tatălui.

Această mișcare ascendentă se înrădăcinează, ca să spunem așa, în mișcarea descendentă, descrisă de apostolul Paul în Scrisoarea către galateni. Este un text pe care l-am meditat cu o intensitate deosebită în liturgia din timpul Crăciunului: „Când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, ca să răscumpere pe cei care erau sub stăpânirea legii, pentru ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5).

Aici găsim exprimată mișcarea descendentă: Dumnezeu Tatăl îl trimite pe Fiul pentru a ne face, în el, fii săi adoptivi. În misterul pascal Isus realizează planul Tatălui dându-și viața pentru noi. Tatăl îl trimite atunci pe Duhul Fiului pentru a ne lumina cu privire la acest privilegiu extraordinar: „Da, sunteți fii, căci Dumnezeu a trimis în inimile voastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată! Așadar, nu mai ești sclav, ci fiu; dar dacă ești fiu, ești și moștenitor, datorită lui Dumnezeu” (Gal 4,6-7).

Cum să nu observăm particularitatea pe care o subliniază apostolul? El afirmă că însuși Duhul strigă: Abba, Tată! În realitate, martorul istoric al paternității lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu în misterul Întrupării și al răscumpărării: el ne-a învățat să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele „Tată”. El însuși în invoca „Tatăl meu”, iar pe noi ne-a învățat să ne rugăm lui cu preadulcele „Tatăl nostru”. Totuși, sfântul Paul ne spune că învățătura Fiului, într-un anumit sens, trebuie să fie făcută vie în sufletul celui care ascultă de inspirația interioară a Duhului Sfânt. De fapt, numai prin lucrarea sa suntem capabili să-l adorăm pe Dumnezeu în adevăr invocându-l „Abba, Tată”.

2. Vă scriu aceste cuvinte, iubiți frați întru preoție, în perspectiva Joii Sfinte, închipuindu-vă adunați în jurul episcopilor voștri pentru Liturghia Crismei. Îmi place mult ca, în comuniunea preoției voastre, să vă simțiți uniți cu toată Biserica, care trăiește anul Tatălui, un an care prevestește sfârșitul celui de-al douăzecilea secol și, de asemenea, al celui de-al doilea mileniu creștin.

Cum să nu-i mulțumim lui Dumnezeu, în această perspectivă, gândindu-ne la cetele de preoți care, în acest spațiu larg de timp, și-au consumat existența lor în slujba Evangheliei, ajungând uneori până la jertfa supremă a vieții? În timp ce, în spiritul apropiatului jubileu, mărturisim limitele și lipsurile generațiilor creștine trecute, și deci și a preoților prezenți în ele, recunoaștem cu bucurie că, în slujirea inestimabilă adusă de către Biserică drumului omenirii, o parte deosebit de relevantă este datorată muncii smerite și credincioase a atâtor slujitori ai lui Cristos care, de-a lungul mileniului, au lucrat ca artizani generoși ai civilizației iubirii.

Marile dimensiuni ale timpului! Timpul, dacă este mereu o îndepărtare de început, gândindu-ne mai bine, este în același timp o reîntoarcere la început. Și această realitate este de o importanță fundamentală: de fapt, dacă timpul ar fi numai o îndepărtare de început și nu ar fi clară orientarea sa finală – care este tocmai recuperarea începutului – toată existența noastră în timp ar fi lipsită de o direcție definitivă. Ar fi lipsită de sens.

Cristos, „alfa și omega (…), cel care este, care era și care vine” (Ap 1,8), a dat direcție și sens trecerii omenești prin timp. El a spus despre sine însuși: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum părăsesc lumea și merg la Tatăl” (In 16,28). Și astfel trecerea noastră este pătrunsă de evenimentul Cristos. Noi trecem cu el, mergând în aceeași direcție în care a mers el: către Tatăl.

Acest lucru devine și mai evident în timpul triduum-lui sacru, zile sfinte prin excelență în timpul cărora participăm, în taină, la întoarcerea lui Cristos la Tatăl prin pătimirea, moartea și învierea sa. Credința ne asigură că această trecere a lui Cristos la Tatăl, adică Paștele său, nu este un eveniment care îl privește numai pe el. Și noi suntem chemați să luăm parte. Paștele său este Paștele nostru.

În felul acesta, deci, noi mergem, împreună cu Cristos, către Tatăl. O facem prin intermediul misterului pascal, retrăind acele ore cruciale în timpul cărora, murind pe cruce, el a exclamat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34), și apoi a adăugat: „Totul s-a împlinit!” (In 19,30), „Părinte, în mâinile tale încredințez duhul meu” (Lc 23,46). Aceste expresii evanghelice sunt familiare oricărui creștin și, în mod deosebit, oricărui preot. Ele dau mărturie despre viața și moartea noastră. La sfârșitul fiecărei zile, repetăm la Liturgia orelor: „In manus tuas, Domine, commendo spiritum meum”, pentru a ne pregăti la marele mister al trecerii, la paștele existențial, atunci când Cristos, prin puterea morții și învierii sale, ne va primi cu sine pentru a ne încredința Tatălui ceresc.

3. „Te binecuvântez pe tine, Părinte, Stăpânul cerului și al pământului, pentru ai lăsat ascunse acestea celor înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, căci așa ți-a plăcut ție. Toate mi-au fost date de către Tatăl meu, și nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, și nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni decât numai Fiul și acela căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt 11,25-27). Da, numai Fiul îl cunoaște pe Tatăl. El, care „este în sânul Tatălui” – așa cum scrie sfântul Ioan în Evanghelia sa (1,18) – l-a apropiat de noi pe acest Tată, ne-a vorbit despre el, ne-a revelat chipul său, inima sa. În timpul Cinei de Taină, la cererea apostolului Filip: „Arată-ni-l pe Tatăl” (In 14,8), Cristos răspunde: „De atâta vreme sunt cu voi și tu nu m-ai cunoscut, Filipe? (…) Nu crezi tu că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine?” (In 19,9-10). Cu aceste cuvinte, Isus dă mărturie despre misterul trinitar al nașterii sale din veșnicie ca Fiu din Tatăl, despre misterul care constituie secretul cel mai adânc al personalității sale divine.

Evanghelia este o continuă revelare a Tatălui. Atunci când, la vârsta de doisprezece ani, Isus este regăsit de Iosif și Maria printre învățătorii din templu, la cuvintele Mariei: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta?” (Lc 2,48), el răspunde referindu-se la Tatăl: „Nu știați că trebuie să mă ocup de treburile Tatălui meu?” (Lc 2,49). La numai doisprezece ani, el își dă perfect seama de semnificația vieții sale, de sensul misiunii, dedicată în întregime de la prima și până la ultima oră „lucrurilor Tatălui său”. Ea ajunge la culme pe Calvar, cu jertfa crucii, acceptată de Cristos în spirit de ascultare și de dăruire fiiască: „Tată, dacă este cu putință, să treacă de la mine paharul acesta. Însă nu cum voiesc eu, ci cum voiești tu! (…) Facă-se voia ta” (Mt 26,39.42). Iar Tatăl, la rândul său, primește jertfa Fiului, deoarece atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut, ca omul să nu moară, ci să aibă viață veșnică (cf. In 3,16). Da, numai Fiul îl cunoaște pe Tatăl și de aceea numai el ni-l poate revela.

4. „Per ipsum, et cum ipso, et in ipso…”. „Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, ție, Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea și mărirea, în toți vecii vecilor”.

Uniți în mod spiritual și adunați în mod vizibil în bisericile catedrale în această zi deosebită, aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru darul Preoției. Îi aducem mulțumiri pentru darul Euharistiei, pe care ca preoți îl celebrăm. Doxologia cu care se încheie Canonul îmbracă o importanță fundamentală în toate celebrările euharistice. Ea exprimă, într-un fel, încoronarea acelui mysterium fidei, a nucleului central al jertfei euharistice, care se actualizează în momentul în care, prin puterea Duhului Sfânt, săvârșim schimbarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Cristos, așa cum a făcut el însuși pentru prima dată în Cenacol. Atunci când marea rugăciune euharistică ajunge la culme, chiar atunci, Biserica, în persoana slujitorului hirotonit, se adresează Tatălui cu aceste cuvinte: „Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, ție, Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea și mărirea”. Sacrificium laudis!

5. După ce adunarea a răspuns cu o aclamare solemnă „Amin”, celebrantul intonează „Tatăl nostru”, rugăciunea Domnului. Succesiunea acestor momente este foarte semnificativă. Evanghelia relatează că apostolii, uimiți de reculegerea Învățătorului în colocviul său cu Tatăl, i-au cerut: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1). Atunci el, pentru prima dată, a rostit cuvintele care aveau să devină rugăciunea principală și cea mai frecventă a Bisericii și a tuturor creștinilor: „Tatăl nostru”. Când în cursul celebrării euharistice noi, ca și adunarea, ne însușim aceste cuvinte, ele dobândesc o însemnătate deosebită. Ca și cum am mărturisi în acel moment că Isus Cristos ne-a învățat definitiv și în mod deplin rugăciunea sa către Tatăl atunci când a comentat-o cu jertfa crucii.

În cadrul jertfei euharistice „Tatăl nostru”, recitat de Biserică, exprimă întreaga sa semnificație. Fiecare dintre invocațiile conținute în ea, capătă o lumină specială de adevăr. Pe cruce, numele Tatălui este „sfințit” la maxim, iar Împărăția sa este realizată în mod irevocabil: în „consummatum est” voința sa obține o împlinire desăvârșită. Și oare nu este adevărat că cererea „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm…” își află o confirmare deplină în cuvintele Celui Răstignit: „Tată, iartă-i, pentru că nu știu ce fac” (Lc 23,34)? Apoi, cererea pâinii celei de toate zilele devine mai elocventă ca niciodată în Împărtășirea euharistică, atunci când, sub speciile „pâinii frânte”, primim Trupul lui Cristos. Iar invocația: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de Cel Rău”, oare nu-și află eficacitatea maximă în momentul în care Biserica oferă Tatălui prețul suprem al răscumpărării și al izbăvirii de Cel Rău?

6. În Euharistie preotul se apropie personal de misterul inepuizabil al lui Cristos și al rugăciunii sale către Tatăl. El se poate afunda zilnic în acest mister de răscumpărare și de har celebrând sfânta Liturghie, care păstrează sens și valoare și atunci când, din motive juste, este oferită fără participarea poporului, dar oricum întotdeauna pentru popor și pentru lumea întreagă. Tocmai din cauza aceste legături indispensabile cu preoția lui Cristos, preotul este maestrul rugăciunii, iar credincioșii îi pot adresa în mod legitim aceeași cerere făcută într-o zi de ucenicii lui Isus: „Învață-ne să ne rugăm”.

Liturgia euharistică este prin excelență școala de rugăciune creștină pentru comunitate. De la Liturghie pornesc, ca dintr-o corolă, nenumărate căi ale unei pedagogii sănătoase a duhului. Printre aceste căi, se evidențiază adorarea preasfântului Sacrament, care este prelungirea naturală a celebrării. Credincioșii, grație adorației, pot experimenta într-un mod deosebit „rămânerea” în iubirea lui Cristos (cf. In 15,9), intrând tot mai adânc în relația sa fiiască cu Tatăl.

În această perspectivă, eu chem pe fiecare preot să-și îndeplinească cu încredere și curaj misiunea de călăuză a comunității în rugăciunea creștină. Este o misiune la care nu-i este permis să renunțe, chiar dacă greutățile ce derivă dintr-o mentalitate secularizată pot să o facă uneori destul de obositoare.

Impulsul misionar puternic pe care Providența, mai ales prin Conciliul Vatican II, l-a imprimat Bisericii în timpurile noastre, interpelează în mod deosebit pe slujitorii hirotoniți, chemându-i înainte de toate la convertire: a se converti pentru a converti, sau, spus altfel, a trăi intens experiența de fii ai lui Dumnezeu, pentru ca fiecare botezat să redescopere demnitatea și bucuria de a-i aparține Tatălui ceresc.

7. În Joia Sfântă, vom reînnoi, preaiubiți frați, făgăduințele preoțești. Cu aceasta, dorim ca, într-un anumit sens, Cristos să ne îmbrățișeze din noi cu preoția sa sfântă, cu jertfa, cu agonia din Ghetsemani, cu moartea pe Golgota și cu învierea sa. Călcând, ca să spunem așa, pe urmele lui Cristos în toate aceste evenimente de mântuire, noi descoperim deschiderea sa deosebit de profundă către Tatăl. Și pentru aceasta, în fiecare Euharistie se reînnoiește într-un fel cererea apostolului Filip în Cenacol: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl” și de fiecare dată Cristos, în mysterium fidei pare să răspundă: „De atâta vreme sunt cu voi și tu nu m-ai cunoscut? (…) Nu crezi că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine?” (In 14,9-10).

Dragi preoți din lumea întreagă, în această Joie Sfântă, amintindu-ne de ungerea cu crismă primită în ziua hirotonirii, vom proclama într-un glas cu sentimente de recunoștință reînnoită:

Per ipsum, et cum ipso, et in ipso,
est tibi Deo Patri omnipotenti,
in unitate Spiritus Sancti,
omnis honor et gloria
per omnia saecula saeculorum. Amen!

Din Vatican, 14 martie, a patra duminică din Postul Mare, a anului 1999,
al douăzeci și unulea de pontificat.
Ioan Paul al II-lea