Pentru o pastorală a culturii

CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU CULTURĂ

Pentru o pastorală a culturii

INTRODUCERE

Noi situații culturale, noi câmpuri de evanghelizare

1. „Procesul întâlnirii și confruntării cu culturile este o experiență pe care Biserica a trăit-o încă de la începuturile predicării evangheliei” (Fides et ratio, nr. 70). În realitate „este caracteristic persoanei umane să nu-și poată atinge adevărata și deplina realizare ca om decât prin cultură” (Gaudium et spes, nr. 53). Așadar, vestea cea bună, care este evanghelia lui Cristos pentru fiecare om și pentru omul în întregime, „în același timp fiu și tată al culturii în care este cufundat” (Fides et ratio, nr. 71), îl atinge în propria lui cultură care-i pătrunde maniera sa de a trăi credința și, la rândul său, este modelat progresiv de ea. „Astăzi, pe măsură ce evanghelia intră în contact cu arii culturale rămase până acum în afara mediului de răspândire a creștinismului, datorii noi apar în fața înculturării” (Ibid., nr. 72). Și, în același timp, culturile tradițional creștine sau pătrunse de tradiții religioase milenare sunt zdruncinate. De aceea, trebuie nu numai inserată credința în culturi, dar și redată viața unei lumi descreștinate în care, adesea, singurele puncte creștine de referință sunt de ordin cultural. Acestea sunt astăzi, în pragul mileniului al treilea, noile situații culturale care se prezintă Bisericii ca tot atâtea câmpuri noi de evanghelizare.

În fața unor atari provocări ale „timpului nostru dramatic și în același timp fascinant” (Redemptoris missio, nr. 38), Consiliul Pontifical pentru Cultură intenționează să ofere un ansamblu de principii și propuneri concrete, rod a numeroase schimburi reciproce, grație mai ales unei cooperări rodnice cu episcopii, păstorii diecezelor și colaboratorii lor în acest câmp apostolic, pentru o pastorală reînnoită a culturii ca loc de întâlnire privilegiat cu mesajul lui Cristos. De fapt, orice cultură „este un efort de reflecție asupra misterului lumii și în special al omului: este un mod de a da expresie dimensiunii transcendente a vieții umane. Inima fiecărei culturi o constituie apropierea sa de cel mai mare dintre mistere: misterul lui Dumnezeu”[1]. De aici, marea și decisiva importanță a unei pastorale a culturii: „O credință care nu devine cultură este o credință care nu este pe deplin primită, nu este în întregime gândită și nu este trăită cu fidelitate”[2].

În felul acesta, Consiliul Pontifical pentru Cultură dorește să onoreze cererea presantă care i-a fost adresată de către papa Ioan Paul al II-lea: „Dumneavoastră trebuie să ajutați ca întreaga Biserică să răspundă la aceste întrebări fundamentale pentru culturile actuale: cum este accesibil mesajul Bisericii noilor culturi, formelor actuale de înțelegere și sensibilitate? Cum poate Biserica lui Cristos să se facă înțeleasă de spiritul modern, așa de mândru de realizările sale, și, în același timp, așa de neliniștit pentru viitorul familiei umane?”[3]

I. Credință și cultură: linii de orientare

2. Mesagera lui Cristos, Răscumpărătorul omului, Biserica are o nouă conștiință în timpul nostru despre dimensiunea culturală a persoanei și a comunităților umane. Conciliul Vatican II – în special constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană și decretul despre activitatea misionară a Bisericii -, sinoadele episcopilor privind evanghelizarea în lumea modernă și cateheza din timpul nostru, rezumate de exortațiile apostolice Evangelii nuntiandi ale lui Paul al VI-lea și Catechesi tradendae a lui Ioan Paul al II-lea, propun, în această privință, o învățătură bogată, detaliată de diferite adunări speciale – în fiecare continent – de sinodul episcopilor și de exortațiile apostolice postsinodale ale Sfântului Părinte. Înculturarea credinței a constituit tema unei reflecții aprofundate din partea Comisiei Pontificale Biblice[4] și a Comisiei Teologice Internaționale[5]. Sinodul extraordinar din anul 1985 cu ocazia celui de-al douăzecilea aniversar de la încheierea Conciliului Vatican II, reluat de Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio, o prezintă ca „intima transformare a autenticelor valori culturale prin integrarea în creștinism și înrădăcinarea creștinismului în diferitele culturi” (nr. 52). Papa Ioan Paul al II-lea, în numeroase intervenții din timpul călătoriilor sale apostolice, ca și conferințele generale ale episcopatului latino-american de la Puebla și Santo Domingo[6], au actualizat și detaliat această nouă dimensiune pastorală a Bisericii din timpul nostru, pentru a-i uni pe oameni în cultura lor.

Examinarea atentă a diferitelor domenii culturale propuse în acest document arată amploarea a ceea ce reprezintă cultura, manieră specială prin care indivizii și popoarele cultivă relația lor cu natura și cu frații lor, cu ei înșiși și cu Dumnezeu, pentru a ajunge la o existență pe deplin umană (cf. Gaudium et spes, nr. 53). Nu există cultură decât cea a omului, prin om și pentru om. Ea este întreaga activitate a omului, inteligența și afectivitatea sa, căutarea sa de sens, obiceiurile și referințele sale etice. Cultura este așa de înnăscută omului încât natura sa nu-și are firescul ei decât atunci când se realizează în cultura sa. Misiunea esențială a unei pastorale a culturii este cea de a restitui omul în plinătatea sa de creatură „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26), îndepărtându-l de la tentația antropocentrică de a se considera independent de Creator. De aceea – și această remarcă este de o importanță primordială pentru o pastorală a culturii – „nu se poate nega faptul că omul aparține totdeauna unei anumite culturi, dar totuși nu se poate nega realitatea că omul nu se epuizează în această cultură. De altfel, însuși progresul culturilor demonstrează că în om există ceva care transcende culturile. Acest „ceva” este tocmai natura omului: tocmai această natură este măsura culturii și condiția ca omul să nu fie prizonierul nici uneia din culturile sale, ci să-și afirme demnitatea personală prin trăirea conform adevărului profund al ființei sale” (Veritatis splendor, nr. 53).

Cultura, în raportul său esențial cu adevărul și binele, nu poate izvorî numai din sursa experienței necesităților, a centrelor de interese sau a exigențelor elementare. „Dimensiunea primară și fundamentală a culturii – așa cum sublinia Ioan Paul al II-lea la UNESCO -, este moralitatea sănătoasă: cultura morală”[7]. Culturile, „când sunt adânc înrădăcinate în uman, poartă în ele mărturia deschiderii tipice a omului spre universal și transcendență” (Fides et ratio, nr. 70). Semnate, în însăși tensiunea spre realizarea lor, de dinamicile oamenilor și de istoria lor (cf. Ibid., nr. 71), culturile le împărtășesc și păcatul, și, prin urmare, recer discernământul necesar al creștinilor. Când Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întrupare, ia natura umană în dimensiunea ei istorică și concretă, în afară de păcat (Evr 4,15), o purifică și o conduce spre plinătatea ei prin Duhul Sfânt. Revelându-se, Dumnezeu își deschide inima oamenilor, „prin evenimente și cuvinte intim unite între ele” și le descoperă în limbaj omenesc misterele iubirii sale, „pentru a-i invita și admite la comuniunea cu sine” (Dei Verbum, nr. 2).

Vestea cea bună a evangheliei pentru culturi

3. Pentru a se revela, a intra în dialog cu oamenii și a-i chema la mântuire, Dumnezeu și-a ales, din bogatul evantai de culturi milenare născute din geniul uman, un popor căruia i-a pătruns, purificat și făcut rodnică cultura originară. Istoria alianței este cea a apariției unei culturi inspirată de Dumnezeu însuși poporului său. Sfânta Scriptură este instrumentul voit și folosit de Dumnezeu pentru a se revela, ceea ce o înalță pe un plan supracultural. „Pentru alcătuirea cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii” (Dei Verbum, nr. 11). În Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu care constituie înculturarea originară a credinței în Dumnezeul lui Avram, Dumnezeul lui Isus Cristos, „cuvintele lui Dumnezeu…, exprimate în limbi omenești, au devenit asemenea limbajului oamenilor” (Ibid., nr. 13). Mesajul revelației, înscris în istoria sacră, se prezintă totdeauna îmbrăcat într-un înveliș cultural de care nu se poate separa, pentru că îi este parte integrantă. Biblia, cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbajul oamenilor, constituie prototipul întâlnirii rodnice dintre cuvântul lui Dumnezeu și cultură.

În această privință, vocația lui Avram este semnificativă: „Ieși din țara ta, din patria ta și din casa tatălui tău” (Gen 12,1). „Avram, datorită credinței a ascultat chemarea să plece spre ținutul pe care avea să-l ia în moștenire și a plecat fără să știe încotro se duce. Datorită credinței a venit să locuiască în Țara Făgăduită ca într-o țară străină, a locuit în corturi… Căci aștepta cetatea cu temelii, al cărei arhitect și ziditor este Dumnezeu” (Evr 11,8-10). Istoria poporului lui Dumnezeu începe printr-o adeziune de credință, care înseamnă și o ruptură culturală, pentru a culmina în crucea lui Cristos, ruptură, dacă despre aceasta este vorba, înălțare de pe pământ, dar și centru de atracție care orientează istoria lumii spre Cristos și-i adună în unitate pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu: „Când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,31).

Ruptura culturală prin care se inaugurează vocația lui Avram, „Părintele celor care cred”, exprimă ceea ce se întâmplă în intimul inimii omului, atunci când Dumnezeu pătrunde vijelios în existența sa, pentru a se revela și a trezi angajarea întregii sale ființe. Avram este dezrădăcinat spiritualicește și din punct de vedere cultural pentru a fi, prin credință, plantat de Dumnezeu în Țara Promisă. Ba mai mult, această ruptură subliniază diferența fundamentală de natură dintre credință și cultură. Contrar idolilor care sunt produsul unei culturi, Dumnezeul lui Avram este acel total altcineva. Prin revelație el intră în viața lui Avram. Timpul ciclic al religiilor vechi este depășit: cu Avram și poporul evreu, începe un timp nou, care devine istoria oamenilor în drum spre Dumnezeu. Nu poporul este cel care-și făurește un dumnezeu, ci Dumnezeu este acela care dă naștere poporului său, ca popor al lui Dumnezeu.

De aceea, cultura biblică ocupă un loc unic. Este cultura poporului lui Dumnezeu, în centrul căreia s-a întrupat. Promisiunea făcută lui Avram culminează prin glorificarea lui Cristos răstignit. Tatăl celor credincioși, care tinde spre îndeplinirea promisiunii, anunță jertfa fiului lui Dumnezeu pe lemnul crucii. În Cristos, venit să recapituleze ansamblul creației, iubirea lui Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii să împărtășească condiția de fii. Dumnezeu, acel total Altcineva, se manifestă în Isus, totul nostru: „Cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor” (Dei Verbum, nr. 13). Deci credința are puterea de a atinge inima oricărei culturi, pentru a o purifica, a o face rodnică, a o îmbogăți și a-i da modul de a se exprima în măsura fără de măsură a iubirii lui Cristos. Astfel, faptul de a primi mesajul lui Cristos dă viață unei culturi ale cărei două componente fundamentale sunt, dintr-un motiv cu totul nou, persoana și iubirea. Iubirea răscumpărătoare a lui Cristos dezvăluie, dincolo de limitele naturale ale persoanei, valoarea lor profundă, care se manifestă sub acțiunea harului, dar al lui Dumnezeu. Cristos este izvorul acestei civilizații a iubirii, spre care oamenii sunt înclinați nostalgic, urmare a căderii în păcatul originar din grădina Edenului, și pe care Ioan Paul al II-lea, pe urmele lui Paul al VI-lea, ne invită mereu să o realizăm concret cu toți oamenii de bunăvoință. De fapt, legătura fundamentală a evangheliei, adică a lui Cristos și a Bisericii, cu omul în umanitatea sa este creatoare de cultură în însăși temelia ei. Trăind evanghelia – cele două milenii de istorie sunt mărturie în acest sens – Biserica face lumină asupra sensului și valorii vieții, lărgește orizonturile rațiunii și întărește bazele moralei umane. Credința creștină, autentic trăită, descoperă în toată profunzimea sa demnitatea persoanei și sublimitatea vocației sale (Redemptor hominis, nr. 10). Încă de la origini, creștinismul se distinge prin înțelegerea credinței și îndrăzneala rațiunii. Acest lucru este atestat de pionierii credinței cum ar fi: sfântul Iustin și sfântul Clement Alexandrinul, Origene și părinții capadocieni. Această întâlnire rodnică a evangheliei cu filozofiile, până în epoca noastră contemporană, este amintită de papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Fides et ratio (cf. nr. 36-48). „De fapt întâlnirea credinței cu diferite culturi a dat naștere unei realități noi” (Ibid., nr. 70), în felul acesta, ea crează o cultură originală, în contextele cele mai diferite.

Evanghelizare și înculturare

4. Evanghelizarea propriu-zisă constă în vestirea explicită a misterului mântuirii lui Cristos și a mesajului său, deoarece „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4). „De aceea, este necesar ca toți să se convertească la el, cunoscându-l prin propovăduirea Bisericii, și lui și Bisericii lui, trupul său, să fie încorporați prin Botez” (Ad gentes, nr. 7). Noutatea, care izvorăște încontinuu din revelația lui Dumnezeu prin „fapte și cuvinte intim legate între ele” (Dei Verbum, nr. 2), revelație comunicată de Duhul lui Cristos prin Biserică, arată adevărul despre Dumnezeu și mântuirea omului. Anunțul lui Cristos Isus, „care este în același timp mijlocitor și plinătatea întregii revelații (Ibid.), pune în lumină semina Verbi, ascunse și uneori cvasiînmormântate în inima culturilor, și le deschide în însăși măsura capacității de infinit pe care el a creat-o și pe care vine s-o umple în admirabila condescendență a veșnicei Înțelepciuni (cf. Dei Verbum, nr. 13), transformând planul lor de sens în aspirație spre transcendență și așteptările în puncte de ancoraj pentru primirea evangheliei. Prin mărturia explicită a credinței lor, ucenicii lui Isus impregnează cu evanghelia pluralitatea culturilor.

„Pentru Biserică, a evangheliza înseamnă a duce vestea cea bună în toate straturile umanității și, prin influența sa, a transforma dinăuntru, a face nouă însăși umanitatea… Este vorba… și de a atinge și cvasirăsturna prin forța evangheliei criteriile de judecată, valorile determinante, punctele de interes, liniile de gândire, sursele de inspirație și modelele de viață ale umanității, care sunt în contradicție cu cuvântul lui Dumnezeu și cu planul de mântuire.

„Trebuie să se evanghelizeze – nu într-o manieră decorativă, asemenea unei lăcuiri de suprafață, ci în mod vital, în profunzime și până la rădăcini – cultura și culturile omului, în sensul deplin și extins pe care acești termeni îl au în constituția Gaudium et spes, pornind totdeauna de la persoană și revenind totdeauna la raporturile persoanelor între ele și cu Dumnezeu.

„Evanghelia și deci evanghelizarea nu se identifică desigur cu cultura și sunt independente față de toate culturile. Totuși împărăția, pe care o anunță evanghelia, este trăită de oameni profund legați de o cultură, iar construirea împărăției nu poate să nu se folosească de elementele culturii și de culturile umane. Independente față de culturi, evanghelia și evanghelizarea, nu sunt în mod necesar incompatibile cu ele, ci capabile de a le impregna pe toate, fără a se aservi vreuneia.

„Ruptura dintre evanghelie și cultură este fără îndoială drama epocii noastre… De aceea, trebuie să se depună toate eforturile în vederea unei evanghelizări generoase a culturii, mai exact a culturilor. Ele trebuie să fie regenerate prin întâlnirea cu vestea cea bună” (Evangelii nuntiandi, nr. 18-20). Pentru a realiza aceasta este necesară anunțarea evangheliei în limbajul și în cultura oamenilor.

Această veste bună se adresează persoanei umane în totalitatea sa complexă, spirituală și morală, economică și politică, culturală și socială. De aceea, Biserica nu ezită să vorbească despre evanghelizarea culturilor, adică a mentalităților, obiceiurilor, comportamentelor. „Noua evanghelizare recere un efort lucid, serios și ordonat pentru a evangheliza cultura” (Ecclesia in America, nr. 70).

Dacă culturile, al căror ansamblu este format din elemente neomogene, sunt schimbătoare și pieritoare, primatul lui Cristos și universalitatea mesajului său sunt izvor inepuizabil de viață (cf. Col 1,8-12; Ef 1,8) și de comuniune. Purtătorii acestei noutăți absolute a lui Cristos în inima culturilor, misionarii evangheliei, nu încetează să depășească limitele proprii fiecărei culturi, fără a se lăsa închiși în cadrul perspectivelor pământești ale unei lumi mai bune. „Și, fiindcă împărăția lui Cristos nu este din această lume (cf. In 18,36), Biserica sau poporul lui Dumnezeu, care pregătește venirea acestei împărății, nu sustrage nimic din binele temporal al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează și adoptă toate resursele, bogățiile, obiceiurile popoarelor, în măsura în care sunt bune și, adoptându-le, le purifică, le întărește și le înalță” (Lumen gentium nr. 13). Evanghelizarea, prin care credința însăși este legată de o cultură, trebuie să dea mărturie încontinuu despre locul unic al lui Cristos, sacramentalitatea Bisericii sale, iubirea ucenicilor săi față de tot omul și despre „orice este adevărat, orice este de cinste, drept, curat, vrednic de iubire, cu faimă bună, ce este virtuos și lăudabil (Fil 4,8), ceea ce implică respingerea a tot ceea ce constituie izvor de păcat și rod al păcatului în inima culturilor.

5. „Astăzi este puternic simțită necesitatea evanghelizării culturilor și a înculturării mesajului credinței” (Pastores dabo vobis, nr. 55). Și una și cealaltă se îndreaptă cu pași egali, într-un proces de schimb reciproc, care recere exercițiul permanent al unui riguros discernământ în lumina evangheliei, pentru a identifica valorile și contravalorile prezente în culturi, pentru a construi pe primele și a lupta viguros împotriva ultimelor. „Prin înculturare, Biserica inserează evanghelia în diferite culturi și, în același timp, introduce popoarele cu culturile lor în însăși comunitatea sa; le transmite valorile proprii, însușindu-și ceea ce este bun în ele și reînnoindu-le din interior. În ceea ce o privește, prin înculturare, Biserica devine semn mai inteligibil a ceea ce este și instrument mai potrivit pentru misiune” (Redemptoris missio, nr. 52). „Necesară și esențială” (Pastores dabo vobis, nr. 55), înculturarea atât de îndepărtată de arheologismul admirator al trecutului cât și de mimetismul intramonden, este „chemată să aducă forța evangheliei în inima culturii și a culturilor”. „Prin această întâlnire, culturilor nu numai că nu li se ia nimic, dar, dimpotrivă, sunt stimulate să se deschidă noutății adevărului evanghelic pentru a scoate din el imboldul spre ulterioare dezvoltări” (Fides et ratio, nr. 71).

În sintonie cu exigențele obiective ale credinței și misiunea de evanghelizare, Biserica ține cont de un element esențial: întâlnirea dintre credință și culturi se realizează între două realități care nu sunt de același ordin. Așadar, înculturarea credinței și evanghelizarea culturilor constituie un binom care exclude orice formă de sincretism[8]: acesta este sensul autentic al înculturării. „Aceasta, în fața celor mai diverse și uneori opuse culturi, prezente în diferite părți ale lumii, înseamnă o ascultare față de porunca lui Cristos de a predica evanghelia la toate popoarele până la marginile pământului. O asemenea ascultare nu înseamnă nici sincretism, nici simplă adaptare a vestirii evanghelice, dar că evanghelia pătrunde vital în culturi, se inserează în ele, învingând elementele culturale din ele, incompatibile cu credința și cu viața creștină și înălțând valorile din ele la misterul mântuirii care provine din Cristos” (Pastores dabo vobis, nr. 55). Diferite sinoade ale episcopilor nu încetează să sublinieze importanța specială, pentru evanghelizare, a acestei înculturări în lumina marilor mistere ale mântuirii: întruparea lui Cristos, nașterea sa, patima sa și Paștele său răscumpărător, și Rusaliile care, prin puterea Duhului, dau fiecăruia posibilitatea de a înțelege în propria limbă minunile lui Dumnezeu[9]. Națiunile, adunate în jurul Cenacolului Rusaliilor, nu au auzit în limbile lor respective un discurs despre propriile culturi umane, dar s-au mirat că aud, fiecare în propria limbă, pe apostoli vestind minunile lui Dumnezeu. Dacă „mesajul evanghelic nu se poate pur și simplu separa de cultura în care el s-a inserat de la început și nici nu se poate separa… de culturile în care s-a exprimat deja…, puterea evangheliei este peste tot transformatoare și regeneratoare” (Catechesi tradendae, nr. 53). „Vestirea evangheliei în diferite culturi, în timp ce așteaptă de la fiecare destinatar adeziunea credinței, nu-i împiedică pe aceștia să-și păstreze propria identitate culturală…, favorizând progresul a ceea ce în ea este implicit spre explicația ei deplină în adevăr” (Fides et ratio, nr. 71).

„Dată fiind strânsa și organica relație care există între Isus Cristos și cuvântul pe care-l vestește Biserica, înculturarea mesajului revelat nu va putea să nu urmeze „logica” proprie a misterului Răscumpărării… Această kenosis necesară înălțării, itinerarul lui Isus și al fiecăruia dintre ucenicii săi (cf. Fil 2,6-9), este iluminatorie pentru întâlnirea culturilor cu Cristos și evanghelia sa. Orice cultură are nevoie să fie transformată de valorile evangheliei în lumina misterului pascal” (Ecclesia in Africa, nr. 61). Valul dominant al secularismului, care se răspândește prin culturi, adesea idealizează, grație forței sugestive a mass-media, modele de viață care sunt la antipozii culturii fericirilor și a imitării lui Cristos sărac, curat, ascultător și smerit cu inima. În realitate, există mari opere culturale care se inspiră din păcat și pot incita la păcat. „Biserica, propunând vestea cea bună, denunță și corijează prezența păcatului în culturi; purifică și exorcizează contravalorile. În consecință, stabilește o critică a culturilor…, critica idolatriilor, adică a valorilor înălțate idolilor sau acelor valori care, fără a fi atare, o cultură le ridică valorilor absolute”[10].

O pastorală a culturii

6. Spre slujirea anunțului veștii bune și deci a destinului omului în planul lui Dumnezeu, pastorala culturii derivă din însăși misiunea Bisericii în lumea de astăzi, în perceperea reînnoită a exigențelor sale, exprimată de Conciliul Vatican II și de sinoadele episcopilor. Conștientizarea dimensiunii culturale a existenței umane trezește o atenție specială față de acest nou câmp al pastoralei. Ancorată în antropologia și etica creștină, această pastorală animă un proiect cultural creștin care dă posibilitatea lui Cristos, Răscumpărătorul omului, centrul cosmosului și al istoriei (cf. Redemptor hominis, nr. 1), să reînnoiască întreaga viață a oamenilor, deschizând „puterii sale mântuitoare… domenii întinse de cultură”[11]. Practic, în acest domeniu, căile sunt infinite, întrucât pastorala culturii se aplică la situații concrete pentru a le deschide spre mesajul universal al evangheliei.

Spre slujirea evanghelizării, care constituie misiunea esențială a Bisericii, harul său și vocația sa proprie ca și identitatea sa cea mai profundă (cf. Evangelii nuntiandi, nr. 14), pastorala, în căutarea „modalităților cele mai potrivite și mai eficace pentru comunicarea mesajului evanghelic oamenilor din timpul nostru” (Ibid., nr. 40), unește mijloace complementare: „Evanghelizarea… este un proces complex și cu elemente diferite: reînnoirea umanității, mărturia, vestirea explicită, adeziunea inimii, intrarea în comunitate, primirea semnelor, inițiative de apostolat. Aceste elemente pot apărea contrastante și chiar excluzându-se între ele. Însă, în realitate, sunt complementare și se îmbogățesc reciproc. Trebuie privit totdeauna la fiecare dintre ele integrându-l pe fiecare cu celelalte” (Ibid., nr. 24).

O evanghelizare înculturată, grație unei pastorale înculturate concentrate, permite comunității să primească, să celebreze, să trăiască și să-și exprime credința în propria sa cultură, în „compatibilitate cu evanghelia și comuniunea cu Biserica universală” (Redemptoris missio, nr. 54). Ea exprimă în același timp caracterul absolut nou al revelației în Isus Cristos și exigența de convertire care izvorăște din întâlnirea cu unicul Mântuitor: „Iată, toate le fac noi” (Ap 21,5).

Aceasta arată importanța misiunii proprii teologilor și păstorilor în ceea ce privește înțelegerea fidelă a credinței și discernământul pastoral. Simpatia cu care ei trebuie să se apropie de culturi, „recurgând la conceptele și limbile diferitelor popoare” (Gaudium et spes, nr. 44) pentru a exprima mesajul lui Cristos, nu poate renunța la un discernământ angajant, în fața marilor și gravelor probleme care ies la iveală dintr-o analiză obiectivă a fenomenelor culturale contemporane, a căror pondere nu poate fi ignorată de păstori, din moment ce este vorba despre convertirea persoanelor și, prin ele, a culturilor, încreștinarea etos-ului popoarelor (cf. Evangelii nuntiandi, nr. 20).

II. Provocări și puncte de sprijin

O nouă epocă a istoriei umane

(Gaudium et spes, nr. 54)

7. Condițiile de viață ale omului modern, din aceste ultime decenii ale celui de-al doilea mileniu, s-au transformat așa de mult, încât Conciliul Vatican II nu ezită să vorbească despre „o nouă epocă a istoriei umane” (Gaudium et spes, nr. 54). Pentru Biserică este un kairos, timp favorabil pentru o nouă evanghelizare, în care noile aspecte ale culturii constituie tot atâtea provocări și puncte de sprijin pentru o pastorală a culturii.

În timpul nostru, Biserica este foarte conștientă de aceasta, impulsionată fiind de papii care au dezvoltat și actualizat doctrina socială a Bisericii, începând de la Rerum novarum, din 1981, la Centesimus annus, din 1991. Conferințele episcopale, federațiile lor, precum și sinoadele episcopilor se inspiră din ea, prin inițiative practice, potrivite cu situațiile particulare ale diferitelor țări. În cadrul unei atare diversități, se afirmă totuși unele caracteristici.

În situația culturală predominantă astăzi în diferite țări ale lumii, subiectivismul predomină ca măsură și criteriu de viață (cf. Fides et ratio, nr. 47). Propunerile pozitiviste referitor la progresul științei și tehnologiei sunt puse în discuție. După spectacularul faliment al marxism-leninismului colectivist ateu, ideologia rivală a liberalismului își arată incapacitatea sa de a construi fericirea neamului omenesc, prin demnitatea responsabilă a fiecărei persoane. Un ateism practic antropocentric, o indiferență religioasă ostentativă, un materialism hedonist invadator, marginalizează credința care devine tot mai firavă, fără consistență sau pertinență culturală, în cadrul unei culturi „preponderent științifică și tehnică” (Veritatis splendor, nr. 112). „În realitate, criteriile de judecată și de alegere asumate de înșiși credincioșii se prezintă adesea, în contextul unei culturi foarte descreștinate, străine sau chiar opuse criteriilor evangheliei” (Ibid., nr. 88). Papa Ioan Paul al II-lea o amintea cu ocazia celebrării celui de-al XXV-lea aniversar al constituției conciliare despre liturgie: „Adaptarea la culturi cere și o convertire a inimii și, dacă este necesar, și rupturi cu obiceiurile ancestrale incompatibile cu credința catolică. Aceasta recere o serioasă instruire teologică, istorică și culturală, ca și o judecată sănătoasă, pentru a discerne ceea ce este necesar, sau util, sau chiar inutil ori periculos pentru credință” (Vigesimus quintus annus, nr. 16).

Urbanizarea galopantă și dezrădăcinarea culturală

8. Din cauze diferite, cum ar fi sărăcia, subdezvoltarea zonelor rurale lipsite de bunuri și servicii indispensabile, sau, în anumite țări, și conflictele armate care constrâng milioane de ființe umane să-și părăsească ambientul lor familial și cultural, lumea cunoaște un impresionant exod rural care tinde să facă să crească enorm marile centre urbane. La aceste motive de ordin economic și social se adaugă fascinația orașului, a bunăstării și distracțiilor pe care el le oferă și în favoarea căruia mijloacele de comunicare socială pledează prin transmiterea de imagini. Prin lipsa de planificare, împrejurimile și periferiile acestor supermetropole sunt adevărate ghetouri, aglomerații imense de persoane dezrădăcinate din punct de vedere social, nevoiașe din punct de vedere politic, marginalizate economic și izolate cultural.

Dezrădăcinarea culturală, din multiple cauze, evidențiază, prin contrast, rolul fundamental al rădăcinilor culturale. Omul destructurat prin rănirea sau pierderea propriei identități culturale, devine un teren privilegiat pentru practici dezumanizante. Niciodată, ca în acest secol XX, omul nu a dat dovadă de atâtea capacități și talente, dar niciodată în istorie nu a cunoscut atâtea negări și violări ale demnității umane, roade amare ale negării sau uitării lui Dumnezeu. Îndepărtându-se valorile din sfera privată, viața morală, în consecință, este alterată, iar viața spirituală slăbită. Conceptul terifiant al „culturii morții” pecetluiește o contracultură care arată clar contradicția funestă între o afirmată voință de viață și refuzul încăpățânat al lui Dumnezeu, izvorul oricărei vieți (cf. Evangelium vitae, nr. 11-12 și 19-28).

„Evanghelizarea culturii urbane constituie o provocare formidabilă pentru Biserică. Și, așa cum de-a lungul secolelor a știut să evanghelizeze cultura rurală, tot așa și acum este chemată să realizeze o evanghelizare urbană metodică și diversificată prin cateheză, liturgie și prin însuși modul de a-și organiza propriile structuri pastorale”. (Ecclesia in America, nr. 21).

Mijloacele de comunicare socială și tehnologia informației

9. „Primul areopag al timpului modern este lumea comunicațiilor, care tocmai unește omenirea făcând-o – așa cum se obișnuiește să se spună – „un sat global”. Mijloacele de comunicare socială au dobândit o atare importanță încât, pentru mulți, este principalul instrument informativ și formativ, de ghidare și de inspirație pentru comportamentele individuale, familiale, sociale… Însăși evanghelizarea culturii moderne depinde în mare parte de influența lor… Trebuie integrat mesajul însuși în această „nouă cultură” creată de comunicarea modernă. Este o problemă complexă, întrucât această cultură se naște, încă mai înainte de conținut, din însuși faptul că există noi modalități de comunicare cu noi limbaje, noi tehnici și noi atitudini psihologice” (Redemptoris missio, nr. 37). Apariția acestei adevărate revoluții culturale, cu schimbarea limbajului, determinat mai ales de televiziune și de modelele propuse de ea, presupune „reordonarea tuturor mijloacelor prin care omenirea cunoaște lumea care o înconjoară și-i verifică și exprimă percepția… În realitate, se poate recurge la mass-media, atât pentru proclamarea evangheliei, cât și pentru a o îndepărta din inima omului[12]. Mass-media, care permit accesul la informație „în direct”, suprimă distanțele de spațiu și timp, dar mai ales transformă modalitățile de percepere a lucrurilor: realitatea cedează locul a ceea ce îi este arătat. De aceea, repetarea continuă de informații alese devine un factor determinant pentru crearea unei opinii considerată publică.

Influența mass-media, care nu ține cont de frontiere, mai ales în domeniul publicității[13], îi cheamă pe creștini la o nouă creativitate pentru a intra în contact cu acele sute de milioane de persoane care-și dedică zilnic o bună parte din timpul lor televiziunii și radio-ului, mijloacelor de informare și de promovare culturală, dar și de evanghelizare pentru cei care nu au ocazia să vină în contact cu evanghelia și cu Biserica în societățile secularizate. Pastorala culturii trebuie să dea un răspuns pozitiv la întrebarea de importanță capitală pusă de Ioan Paul al II-lea: „Mai este oare loc pentru Cristos în mass-media tradiționale?”[14].

Inovația cea mai surprinzătoare în domeniul tehnologiei comunicațiilor este probabil rețeaua internet. Ca orice tehnică nouă, nici aceasta nu se poate să nu trezească temeri, din păcate justificate de o folosire dăunătoare, și recere o permanentă vigilență și o informație serioasă. Nu este vorba numai despre moralitatea folosirii sale, dar și de consecințele total noi pe care ea le determină: pierderea „ponderii specifice” a informațiilor, aplatizarea mesajelor reduse la o pură informație, absența reacțiilor inerente față de mesajele rețelei din partea persoanelor responsabile, efectul neîncrezător în ceea ce privește raporturile interpersonale. Însă, fără îndoială, uriașele posibilități ale internetului pot furniza un ajutor însemnat pentru răspândirea veștii bune, așa cum o demonstrează unele inițiative ecleziale promițătoare, care recer o dezvoltare creativă responsabilă asupra acestei „noi frontiere a misiunii Bisericii” (cf. Christifideles laici, nr. 44).

Problema pusă în joc este de mare importanță. Oare cum să nu fim prezenți și să nu folosim rețelele informaționale, ale căror ecrane umplu de acum casele, pentru a înscrie aici valorile mesajului evanghelic?

Identitate și minorități naționale

10. Dacă unitatea naturii face pe toți oamenii membri ai unei singure și aceleași mari comunități, caracterul istoric al condiției umane îi unește în mod necesar într-o manieră mai intensă de anumite grupuri: de la familie la națiuni. Astfel, condiția umană este plasată între acești doi poli – universalul și particularul -, într-o tensiune vitală deosebit de fecundă, dacă este trăită într-un mod echilibrat și armonios.

Fundamentul drepturilor națiunilor este însăși persoana umană. În acest sens, aceste drepturi nu sunt altceva decât drepturile omului considerate la acest nivel specific al vieții comunitare. Primul din aceste drepturi este dreptul la existență. „Nimeni – nici un stat, nici o altă națiune, nici o organizație internațională – nu este niciodată îndreptățit să considere că o anumită națiune nu este demnă să existe[15]. Natural că dreptul la existență implică pentru orice națiune dreptul la limba proprie și la propria cultură. Tocmai datorită lor, un popor se exprimă și-și apără suveranitatea proprie.

Dacă drepturile națiunii exprimă exigențele particularității, este tot atât de important să le subliniem pe cele ale universalității, cu datoriile care derivă de aici pentru fiecare națiune față de celelalte și față de întreaga omenire. Prima dintre toate este fără îndoială, datoria de a trăi o voință de pace, respectuoasă și solidară față de ceilalți. A învăța tinerele generații să-și trăiască propria identitate în diversitate este o datorie prioritară a educației la cultură, dat fiind faptul că adesea există grupuri de presiune care folosesc religia în scopuri politice care le sunt străine.

Contrar naționalismului aducător de dispreț, chiar de aversiune față de alte națiuni și culturi, patriotismul înseamnă iubirea și slujirea legitimă și privilegiată, dar nu exclusivă, a țării și culturii proprii, departe atât de cosmopolitismul cât și de naționalismul cultural. Fiecare cultură este deschisă mai mult spre universal decât spre ea însăși. În plus, ea este chemată să se purifice, în ceea ce o privește, de moștenirea păcatului, care constă în anumite prejudecăți, obiceiuri și practici contrarii evangheliei, să se îmbogățească cu ajutorul credinței și să „îmbogățească însăși Biserica Universală cu expresii și valori noi” (cf. Redemptoris missio, nr. 52 și Slavorum apostoli, nr. 21).

În același timp, pastorala culturii contează pe darul Duhului lui Isus și al iubirii sale care „sunt îndreptate spre fiecare și spre toate popoarele și culturile pentru a le uni pe toate între ele după exemplul unității desăvârșite care există în Dumnezeu, unul și întreit” (Ecclesia in America, nr. 70).

Noi areopaguri și câmpuri culturale tradiționale

Ecologia, știința, filozofia, bioetica

11. O nouă conștientizare este gata să se afirme o dată cu dezvoltarea ecologiei. Nu este o noutate pentru Biserică: lumina credinței luminează sensul creației și raporturile dintre om și natură. Sfântul Francisc de Assisi și sfântul Filip Neri sunt martori-simbol ai respectului față de natură, respect înscris în viziunea creștină a lumii create. Acest respect își are originea din faptul că natura nu este proprietatea omului; ea îi aparține lui Dumnezeu, Creatorul său, care i-a încredințat-o s-o stăpânească (Gen 1,28), să o respecte și aici să-și găsească întreținerea sa legitimă (cf. Centesimus annus, nr. 38-39).

Răspândirea cunoștințelor științifice adesea îl conduce pe om să se plaseze în imensitatea cosmosului și să se extazieze în fața propriilor capacități și în fața universului, fără a se gândi câtuși de puțin că Dumnezeu îi este autorul. Așadar, iată provocarea pentru pastorala culturii: să-l conducă pe om spre transcendență, să-l învețe să reparcurgă drumul care pornește de la experiența sa intelectuală și umană, pentru a ajunge la cunoașterea Creatorului, folosind cu înțelepciune cele mai bune cuceriri ale științelor moderne, în lumina rațiunii drepte. Chiar dacă știința, grație prestigiului său, influențează puternic cultura contemporană, nu poate totuși culege ceea ce constituie în esența sa experiența umană, nici realitatea cea mai intrinsecă a lucrurilor. O cultură coerentă, bazată pe transcendența și superioritatea spiritului față de materie, recere o înțelepciune în care învățătura științifică se exprimă printr-un orizont luminat de reflecția metafizică. Pe planul cunoașterii, credința și știința nu sunt suprapuse și nu trebuie să confundăm principiile metodologice, ci să le distingem pentru a uni și regăsi, dincolo de dispersia sensului în câmpurile divizate ale științei, această sinteză armonioasă și sensul unificator al totalității care caracterizează o cultură pe deplin umană. În cultura noastră dezagregată, căreia îi este greu să integreze cumulul uriaș de cunoștințe, descoperirile minunate ale științei și aportul considerabil al tehnicilor moderne, pastorala culturii recere, ca un „datum de facto”, o reflecție filozofică care să se străduiască să organizeze și să structureze știința în ansamblul ei și, în felul acesta, să afirme atitudinea față de adevărul rațiunii și funcția ei conducătoare în sânul culturii.

„Caracterul fragmentar al cunoașterii, întrucât comportă o apropiere parțială față de adevăr cu consecința sa logică în fragmentarea sensului, împiedică unitatea interioară a omului contemporan. Cum ar putea Biserica să nu se îngrijoreze de așa ceva? Această misiune sapiențială derivă pentru păstorii ei direct din evanghelie și ei nu se pot sustrage datoriei de a o pune în practică” (Fides et ratio, nr. 85).

12. De asemenea, este datoria filozofilor și teologilor calificați să identifice competent, în centrul culturii științifice și tehnologice dominante, provocările și punctele de ancoraj pentru vestirea evangheliei. Această exigență implică o reînnoire a învățăturii filozofice și teologice, întrucât condiția oricărui dialog și a oricărei înculturări rezidă într-o teologie pe deplin fidelă față de ceea ce este dat de credință. De asemenea, pastorala culturii are nevoie de oameni de știință catolici care să simtă datoria de a-și aduce contribuția lor specifică la viața Bisericii, împărtășind experiența lor personală de întâlnire dintre știință și credință. Lipsa de calificare teologică și de competență științifică face aleatorie prezența Bisericii în sânul culturii, născută din cercetările științifice și din aplicațiile lor tehnice. Totuși trăim într-o perioadă extrem de favorabilă dialogului dintre știință și credință[16].

13. Știința și tehnica s-au dovedit mijloace minunate pentru creșterea cunoștințelor, puterii și bunăstării oamenilor, dar folosirea lor responsabilă implică dimensiunea etică a problemelor științifice. Adesea, puse chiar de oamenii de știință în căutarea adevărului, aceste probleme arată necesitatea unui dialog între știință și morală. Această căutare a adevărului, care transcende experiența simțurilor, oferă noi posibilități pentru o pastorală a culturii orientată spre vestirea evangheliei în mediile științifice.

Este foarte clar – și importanța ei o demonstrează – că bioetica este mult mai mult decât o ramură a științei, datorită incidenței sale culturale, sociale, politice și juridice, căreia Biserica îi acordă o maximă importanță. De fapt, evoluția legislației în domeniul bioeticii depinde de alegerea referințelor etice la care recurge legislatorul. Rămâne chestiunea de fond cu natura ei dură: care trebuie să fie raporturile dintre legea morală și legea civilă într-o societate pluralistă? (cf. Evangelium vitae, nr. 18 și 68-74).

Supunând problemele etice fundamentale judecății diferitor legislatori, oare nu se riscă să se ridice la rangul de drept ceea ce moralmente ar fi inacceptabil?

Bioetica reprezintă unul din acele domenii delicate care invită să se găsească principiile antropologiei și vieții morale. Rolul creștinilor este de neînlocuit pentru a contribui la formarea, în sânul societății, într-un dialog respectuos și angajant, a unei conștiințe etice și a unui sens civic. Această situație culturală recere o instruire riguroasă, valabilă atât pentru preoți cât și pentru laici, în acest domeniu de importanță capitală care este bioetica.

Familia și educația

14. „Așadar, familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naște în momentul în care are loc pactul căsătoriei, care deschide soților o comuniune perenă de iubire și de viață și se completează pe deplin și în mod specific prin nașterea copiilor: comuniunea soților dă început comunității familiale” (Scrisoare către familii, 1994, nr. 7).

Leagăn al vieții și al iubirii, familia este și izvor de cultură. Ea primește viața și este acea școală de umanitate unde viitorii soți învață cel mai bine să devină părinți responsabili. Procesul de creștere care se asigură într-o comunitate de viață și de iubire depășește în anumite civilizații nucleul familial, pentru a constitui, de exemplu, marea familie africană. Și chiar atunci când mizeria materială, culturală și morală atacă însăși instituția căsătoriei și amenință epuizarea izvoarelor vieții, familia rămâne cu toate acestea locul privilegiat de formare a persoanei și societății. Experiența o demonstrează: ansamblul civilizațiilor și coeziunea popoarelor depind, mai ales, de calitatea umană a familiilor, în special de prezența complementară a celor doi soți cu rolul lor respectiv de tată și de mamă în educarea copiilor. Într-o societate în care crește numărul celor fără de familie, educația devine mai dificilă, ca și transmiterea unei culturi populare modelată de evanghelie.

Situațiile personale dureroase merită înțelegere, dragoste și solidaritate, dar în nici un caz ceea ce este un faliment tragic al familiei nu poate fi prezentat ca un nou model de viață socială. Campaniile de opinie și politicile antifamiliale sau antinataliste sunt tot atâtea tentative de modificare a însuși conceptului de „familie”, până în a-l dezgoli de substanța sa. În acest context, formarea unei comunități de viață și de iubire, care să-i unească pe soți asociindu-i Creatorului, constituie cel mai bun aport cultural pe care familiile creștine îl pot da societății.

15. Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, rolul specific al femeii în raporturile interpersonale și sociale trezește reflecții și inițiative. În multe societăți contemporane, caracterizate de o mentalitate „antifiu”, adesea copii sunt considerați un obstacol pentru autonomia și posibilitatea afirmării femeii, ceea ce întunecă bogata semnificație a maternității ca și a personalității feminine. Fondată pe mesajul revelației biblice, promovată în ciuda riscurilor istoriei și culturii națiunilor creștine, egalitatea fundamentală dintre bărbat și femeie, creați de Dumnezeu după chipul său (Gen 1,27) și ilustrată de secularul patrimoniu artistic al Bisericii, cheamă pastorala culturii să țină seama de transformarea profundă a condiției femeii din timpul nostru: „În timpurile recente, unele curente de mișcare feministă, în intenția de a favoriza emanciparea femeii, au țintit spre a o asimila întru totul cu bărbatul. Dar intenția divină manifestată în creație, deși vrea femeia egală cu bărbatul în demnitate și valoare, în același timp îi afirmă clar diversitatea și specificitatea. Identitatea femeii nu poate consta în a fi o copie a bărbatului”[17]. Calitățile specifice fiecărui sex se întâlnesc într-o colaborare reciprocă de mutuală îmbogățire, în care femeile sunt primii artizani ai unei societăți mai umane.

16. „Misiune primordială și esențială în cultură”[18], educația, care încă din antichitatea creștină este unul dintre cele mai importante domenii de acțiune pastorală a Bisericii, pe plan religios și cultural ca și pe cel personal și social, este mai complexă mai mult ca niciodată și de o importanță hotărâtoare. Ea aparține esențial de domeniul responsabilității familiilor, dar are nevoie de concursul întregii societăți. Lumea de mâine depinde de educația de astăzi și nu poate fi redusă la o simplă transmitere de cunoștințe. Ea formează persoanele și pregătește pentru integrarea în viața socială, favorizând maturizarea lor psihologică, intelectuală culturală, morală și spirituală.

Așadar, provocarea, care constă în vestirea evangheliei copiilor și tinerilor de la școală la universitate, recere un program educativ potrivit. Educația în sânul familiei, la școală sau la universitate, „clădește un raport profund între educator și cel educat, dar pe ambii îi face să participe la adevăr și la iubire, ținta finală spre care este chemat fiecare om de către Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt” (Scrisoare către familii, nr. 16). Ea contribuie la trăirea unor relații bazate pe respectarea drepturilor și datoriilor. Contribuie la trăirea într-un spirit de primire și solidaritate, la folosirea cumpătată a proprietății și a bunurilor, pentru a garanta condiții drepte de existență pentru toți și peste tot. Viitorul omenirii trece prin dezvoltarea integrală și solidară a fiecărei persoane: fiecare bărbat și fiecare femeie (cf. Populorum progressio, nr. 42). Astfel, familia, școala și universitatea sunt chemate, fiecare în domeniul propriu, să insereze fermentul evanghelic în culturile celui de-al treilea mileniu.

Artele și timpul liber

17. Într-o cultură marcată de primatul averii, al obsesiei satisfacției imediate, al atractivității câștigului, al căutării profitului, este surprinzător să constatăm nu numai permanența, dar și dezvoltarea unui anumit interes pentru frumos. Formele pe care le ia aceste interese par să exprime aspirația care rămâne, și chiar se întărește, spre „altceva” care încântă existența și, poate, și o deschide și o conduce dincolo de ea însăși. Biserica a intuit aceasta încă de la originile sale, și secolele de artă creștină ne oferă o magnifică ilustrare în acest sens: opera autentică de artă este potențial o poartă de intrare pentru experiența religioasă. Recunoașterea importanței artei pentru înculturarea evangheliei echivalează cu recunoașterea că geniul și sensibilitatea omului sunt inerente adevărului și frumuseții misterului divin. Biserica manifestă un respect profund față de toți artiștii, făcând abstracție de convingerile religioase, deoarece opera de artă poartă în ea o cvasiamprentă a invizibilului, deși, ca orice altă activitate umană, arta nu are în ea însăși scopul său absolut: ea este îndreptată spre persoana umană.

Artiștii creștini reprezintă pentru Biserică un potențial extraordinar pentru cizelarea de noi formule și elaborarea de noi simboluri sau metafore, în exprimarea geniului liturgic dotat cu o puternică forță creatoare, înrădăcinată de secole în profunzimile imaginarului catolic, cu capacitatea sa de exprimare a omniprezenței harului. În diferite continente nu lipsesc artiști a căror autentică inspirație creștină poate atrage credincioși din orice religie, ca și necredincioși, grație influenței frumosului și adevărului. Prin artiștii creștini, evanghelia, izvor fecund de inspirație, ajunge la multe persoane fără contacte cu mesajul lui Cristos.

În același timp, patrimoniul cultural al Bisericii dă mărturie despre o rodnică simbioză a culturii și credinței. Ea constituie o resursă permanentă pentru o educație culturală și catehetică, ce unește adevărul credinței cu frumusețea autentică a artei (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 122-127). Roade ale unei comunități creștine care a trăit și trăiește intens propria credință în speranță și în dragoste, aceste bunuri cultuale și culturale ale Bisericii pot inspira existența umană și creștină în zorii celui de-al treilea mileniu.

18. Lumea distracțiilor și a sportului, a călătoriilor și a turismului, împreună cu cea a muncii, constituie incontestabil o dimensiune importantă a culturii, în care Biserica este prezentă de mult timp. De aceea, pe bună dreptate, devine unul dintre areopagurile pastoralei culturii. Cultura „muncii” cunoaște schimbări profunde nu lipsite de consecințe pentru timpul liber și activitățile culturale. Ba mai mult, mijloc pentru procurarea pâinii zilnice (cf. Laborem exercens, nr. 1), munca este și unul dintre mijloacele de satisfacere a dorinței, din ce în ce mai accentuată, de realizare personală, la fel ca activitățile culturale. Totuși într-un context de specializare, de puternică dezvoltare economică și tehnologică, noile forme de organizare a muncii adesea merg pas în pas cu creșterea șomajului în toate straturile sociale, ceea ce este izvor nu numai de mizerie materială, dar seamănă în culturi și dubiul, nemulțumirea, umilirea și chiar delincvența. Precarietatea condițiilor de viață și necesitatea grijii celor necesare conduc adesea spre a considera cultura artistică și literară ca niște bunuri superflue rezervate unei elite favorizate.

Devenit cvasiuniversal, sportul are fără îndoială locul său într-o viziune creștină a culturii și poate favoriza în același timp sănătatea fizică și relațiile interpersonale, deoarece stabilește legături și contribuie la crearea unui ideal. Dar poate fi și denaturat de interese comerciale, poate deveni vehicul de rivalități naționale sau rasiale, poate da loc la explozii de violență care dă la iveală tensiunile și contradicțiile societății, și în acest caz se transformă în anticultură. De aceea, el reprezintă un domeniu important pentru o pastorală modernă a culturii. Realitate multiformă și complexă, și în același timp plină de simboluri și activitate comercială, distracțiile și sportul crează mai mult decât o atmosferă, o cultură, o manieră de a fi, un sistem de referințe. O pastorală adecvată va reuși să recunoască aici autenticele valori educative, ca o trambulină de lansare pentru preamărirea bogățiilor ființei create după chipul lui Dumnezeu, și de vestire, după exemplul apostolului Paul a mântuirii în Isus Cristos (cf. 1Cor 9,24-27).

Diversitatea culturală și pluralitatea religioasă

19. În zilele noastre, misiunea evanghelizatoare a Bisericii se desfășoară într-o lume caracterizată de diversitatea situațiilor culturale, modelate de diferite orizonturi religioase. În timp ce schimburile interculturale și interreligioase devin tot mai rapide în sânul statului planetar, acest fenomen privește toate continentele și toate țările.

Adunarea specială a Sinodului Episcopilor pentru Africa a scos în evidență toate acestea. În acest continent, religiile tradiționale care întâlnesc creștinismul și islamismul rămân foarte vii, pătrunzând cultura și viața persoanelor și comunităților. Dacă valorile culturale pozitive ale acestor religii nu au fost luate în considerație suficient la începuturile evanghelizării, Biserica – în special după Conciliul Vatican II – le promovează pe acelea care sunt în armonie cu evanghelia și pregătesc calea convertirii la Cristos. „Africanii au un profund simțământ religios, simțul sacrului, simțul existenței lui Dumnezeu Creatorul și a unei lumi spirituale. Realitatea păcatului în formele sale individuale și sociale este destul de prezentă în conștiința acestor popoare și de asemenea este simțită nevoia riturilor de purificare și de ispășire” (Ecclesia in Africa, nr. 30-37,42). Valorile pozitive transmise de culturile tradiționale, cum ar fi sensul familiei, al solidarității și al vieții comunitare, respectul șefului, dimensiunea celebrativă a vieții, sunt tot atâtea solide ajutoare pentru înculturarea credinței, prin care evanghelia pătrunde toate aspectele culturii conducându-le la deplina lor expresie (cf. Ibid., nr. 59-62). În schimb, atitudinile contrare evangheliei, inspirate din aceste tradiții, vor fi combătute cu hotărâre prin puterea veștii bune a lui Cristos, Mântuitorul, aducătorul fericirilor evanghelice (Mt 5,1-12).

20. Imense regiuni ale lumii, mai ales în Asia, continent al culturilor antice, sunt profund marcate de religii și înțelepciuni necreștine, cum ar fi hinduismul, budismul, taoismul, șintoismul, confucianismul, care merită o deosebită atenție și considerație. Aici, mesajul lui Cristos trezește puține răspunsuri. Oare pentru faptul că aici Creștinismul este prea adesea perceput ca o religie străină, insuficient inserată, asimilată și trăită în culturile locale? Toate acestea arată amploarea unei pastorale a culturii în acest context specific.

Numeroase realități morale și spirituale, chiar mistice, cum ar fi sfințenia, renunțarea, castitatea, virtutea, iubirea universală, iubirea păcii, rugăciunea și contemplația, fericirea în Dumnezeu, compasiunea, trăite în aceste culturi, constituie tot atâtea deschideri spre credința în Dumnezeul lui Isus Cristos. Papa Ioan Paul al II-lea o amintește: „Le revine creștinilor de astăzi, în special celor din India, misiunea de a scoate din acest bogat patrimoniu elementele compatibile cu credința lor, astfel încât de aici să provină o îmbogățire a gândirii creștine” (Fides et ratio, nr. 72). Expresii ale omului în căutarea lui Dumnezeu, culturile din Orient, prin diversitatea lor, manifestă universalitatea geniului uman și dimensiunea lui spirituală (cf. Nostra aetate, nr. 2). Într-o lume pradă secularizării, ele atestă experiența trăită a divinului și importanța spiritualului ca nucleu viu al culturilor.

Este o provocare uriașă pentru pastorala culturii faptul de a-i însoți pe oamenii de bunăvoință, a căror rațiune caută adevărul, bazându-se pe acele bogate tradiții culturale, cum ar fi milenara înțelepciune chinezească, și să îndrume căutarea lor după divin spre deschiderea la revelația lui Dumnezeu cel viu care, prin harul Duhului, și-l asociază pe om în Isus Cristos, singurul Răscumpărător.

21. Alte mari zone – și Adunarea specială pentru America a Sinodului Episcopilor a scos-o bine în evidență – trăiesc o cultură profund modelată de mesajul evanghelic și, în același timp, sunt pradă unei penetrante influențe de moduri de viață materialiste și secularizate, care se manifestă mai ales prin abandonarea religiei în clasele de mijloc și în ambientul oamenilor de cultură.

Prin afirmarea demnității persoanei umane, Biserica se străduiește să purifice viața socială de multele plăgi, cum ar fi: violența, nedreptățile sociale, abuzurile cărora sunt victime copiii străzii, traficul de stupefiante etc. În acest context și afirmându-și iubirea preferențială față de cei săraci și marginalizați, Biserica are datoria de a promova o cultură a solidarității la toate nivelurile vieții sociale: instituții guvernamentale, instituții publice și organizații private. Dedicându-se în favoarea unei mai mari uniri între persoane, societăți și națiuni, ea se va asocia la eforturile oamenilor de bunăvoință pentru făurirea unei lumi tot mai demne de persoana umană. Procedând în felul acesta, va contribui „la reducerea efectelor negative ale globalizării, cum ar fi stăpânirea celor mai puternici asupra celor mai slabi, în special în domeniul economic, și pierderea valorilor culturilor locale în favoarea unei rău înțelese omogenizări” (Ecclesia in America, nr. 55).

În zilele noastre, ignoranța religioasă endemică alimentează diferitele forme de sincretism între vechile culturi astăzi dispărute, noile mișcări religioase și credința catolică. Aceste rele sociale, economice, culturale și morale slujesc drept justificare pentru noile ideologii sincretiste, ale căror cercuri sunt prezente activ în diferite țări. Biserica intenționează să accepte aceste provocări, mai ales printre cei mai săraci, să promoveze dreptatea socială și să evanghelizeze culturile tradiționale ca și culturile noi care ies la iveală din marile metropole[19].

22. Țările islamice constituie un univers cultural cu propria sa configurație, deși diversificată între țările arabe și alte țări din Africa și Asia, din moment ce islamul se prezintă indisolubil ca o societate cu legislația și tradițiile sale, care formează în ansamblul său o comunitate vastă, umma, cu propria sa cultură și cu planul său de civilizație.

Actualmente, islamul cunoaște o puternică răspândire, datorată mai ales mișcărilor de migrare care provin din țări cu o puternică creștere demografică. Țările de tradiție creștină, care au, cu excepția Africii, o demografie scăzută sau negativă, văd astăzi adesea în prezența crescândă a musulmanilor o provocare socială, culturală și chiar religioasă. În ceea ce-i privește, emigranții musulmani, întâlnesc, cel puțin în unele țări, mari dificultăți de integrare socio-culturală. De altfel, faptul îndepărtării de o comunitate tradițională conduce adesea – în islam ca și în alte religii – spre abandonarea anumitor practici religioase și spre o criză de identitate culturală. O colaborare loială cu musulmanii pe plan cultural poate permite menținerea – printr-o reciprocitate efectivă – a raporturilor rodnice în țările islamice, ca și cu comunitățile musulmane stabilite în țările de tradiție creștină. O cooperare de acest fel nu-i dispensează pe creștini de a-și argumenta credința lor cristologică și trinitară în fața altor expresii ale monoteismului.

23. Culturile secularizate exercită o profundă influență în diferite părți ale unei lumi marcate de accelerarea și complexitatea crescândă a schimbărilor culturale. Apărută în țări cu o veche tradiție creștină, această cultură secularizată, cu valorile sale de solidaritate, abnegație, libertate, dreptate, egalitatea dintre bărbat și femeie, de deschiderea spiritului și a dialogului, și de sensibilitatea ecologică, mai păstrează încă amprenta acelor valori fundamental creștine, care au influențat profund cultura de-a lungul secolelor și prin care însăși secularizarea a adus fecunditate în civilizație și a hrănit reflecția filozofică. În ajunul celui de-al treilea mileniu, problemele referitoare la adevăr, la valori, la ființă și la sens, legate de natura umană, arată limitele unei secularizări care stimulează, în ciuda tuturor aparențelor, cercetarea „dimensiunii spirituale a vieții ca antidot al dezumanizării. Acest așa-numit fenomen al „reîntoarcerii religioase” nu este lipsit de ambiguitate, dar conține și o invitație… Și acesta este un areopag de evanghelizat” (Redemptoris missio, nr. 38).

Atunci când secularizarea se transformă în secularism (Evangelii nuntiandi, nr. 55), are loc o gravă criză culturală și spirituală, care are ca semne pierderea respectului față de persoană și răspândirea unui fel de nihilism antropologic care-l reduce pe om la instinctele și tendințele sale. Un asemenea nihilism, care alimentează o gravă criză a adevărului (cf. Veritatis splendor, nr. 32), „își găsește într-un anumit mod o confirmare în teribila experiență a răului care a marcat epoca noastră. În fața caracterului dramatic al acestei experiențe, optimismul raționalist care vedea în istorie înaintarea victorioasă a rațiunii, izvor de fericire și de libertate, nu a rezistat, până acolo că una din amenințările majore, la acest sfârșit de secol, este ispita disperării” (Fiedes et ratio, nr. 91). Restituindu-i locul său rațiunii luminată de credință și recunoscându-l pe Cristos drept cheia de boltă a vieții omului, o pastorală evanghelizatoare a culturii va ști să întărească identitatea creștină, ajutând persoanele și comunitățile să-și regăsească rațiunea de a trăi, pe toate căile vieții, în întâmpinarea Domnului care vine și a vieții lumii care va veni (Ap 21-22).

Țările care au recuperat o libertate, îndelung sufocată de marxism-leninismul ateu la putere, rămân rănite de o „deculturalizare” violentă a credinței creștine: raporturile dintre oameni artificial modificate, dependența creaturii de Creatorul său negată, adevărurile dogmatice ale revelației creștine și etica sa combătute. Acestei „deculturalizări” violente i-a urmat o radicală punere la îndoială a valorilor esențiale pentru creștini. Efectele reductive ale secularismului, răspândit în Europa Occidentală la sfârșitul anilor șaizeci, contribuie la destructurarea culturii țărilor din Europa Centrală și Orientală.

Alte țări, de la tradiționalul pluralism democratic, experimentează, pe un fond masiv de adeziune socială religioasă, impulsul curentelor pline de secularism și de expresii religioase populare aduse de valurile de emigranți. Din acest motiv, Adunarea specială pentru America a Sinodului Episcopilor a trezit o nouă conștientizare misionară.

Sectele și noile mișcări religioase[20]

24. Societatea în sânul căreia iese la iveală, sub formele cele mai variate, o nouă căutare de spiritualitate, poate mai mult decât de religie, nu poate să nu-și amintească una dintre tribunele Sfântului Paul, Areopagul din Atena (cf. Fap 17,22-31). Dorința de a regăsi o dimensiune spirituală care să fie și izvor de sens pentru viață, ca și dorința profundă de reconstituire a unui ansamblu de relații afective și sociale, adesea rănite de instabilitatea crescândă a instituției familiale, se exprimă, cel puțin în anumite țări, printr-un nou revival în sânul creștinismului, dar și în structuri mai mult sau mai puțin sincretiste orientate spre o anumită uniune globală dincolo de orice religie particulară.

Sub denumirea polisemantică de secte, pot fi clasificate numeroase grupuri foarte diferite, unele de inspirație gnostică sau ezoterică, altele cu aspect creștin, altele chiar, în anumite cazuri, ostile lui Cristos și Bisericii. Succesul lor se datorează adesea aspirațiilor nesatisfăcute. Mulți dintre contemporanii noștri găsesc în ele un loc de apartenență și comunicare, de afecțiune și fraternitate, ba chiar și o aparență de protecție și siguranță. Acest sentiment depinde, în mare parte, de soluțiile aparent luminoase – cum ar fi Gospel of success -, dar în realitate iluzorii, pe care sectele par să le dea problemelor cele mai complexe, ca și de o teologie pragmatică adesea bazată pe exaltarea eului atât de prost tratat de societate. Adesea, sectele se dezvoltă grație pretinselor lor răspunsuri la nevoile persoanelor în căutare de vindecare, de fii, de succes economic. Aceleași afirmații sunt valabile și pentru religiile ezoterice, ale căror succese se afirmă grație ignoranței și credulității creștinilor puțin sau rău instruiți. În multe țări, unii loviți de viață, refuzați, trăiesc experiența dureroasă a excluderii, mai ales în anonimatul caracteristic culturii urbane, și sunt gata să accepte orice, numai să beneficieze de o viziune spirituală, care să le restituie armonia pierdută și să le permită să trăiască o senzație de vindecare fizică și spirituală. Aceasta arată complexitatea și caracterul transversal al fenomenului sectelor, care unește dezgustul existențial cu refuzul dimensiunii instituționale a religiilor și se manifestă sub forme și expresii religioase eterogene.

Dar proliferarea sectelor este și o reacție la cultura secularismului și o consecință a revoluțiilor sociale și culturale care au condus la pierderea rădăcinilor religioase tradiționale. A ajunge la aceste persoane abordate de secte sau care riscă acest pericol, pentru a-l vesti pe Isus Cristos care vorbește inimii lor, este una din provocările pe care Biserica are datoria de a o accepta.

Într-adevăr, de la un continent la altul, asistăm la apariția „unei noi epoci a istoriei”, așa cum afirmase deja Conciliul Vatican II. Această conștientizare recere o nouă pastorală a culturii care-și asumă responsabilitatea acestor noi provocări, în convingerea care l-a determinat pe Ioan Paul al II-lea să creeze Consiliul Pontifical pentru Cultură: „De aici importanța pentru Biserică, care este responsabilă de aceasta, a unei acțiuni pastorale atente, care privește departe, referitor la cultură, în special la aceea care este numită cultura vie, adică ansamblul de principii și de valori care constituie etosul unui popor” (Scrisoarea autografă, op. cit.).

III. Propuneri concrete

Obiective pastorale prioritare

25. Noile provocări pe care trebuie să le accepte o evanghelizare înculturată, începând de la culturile modelate de două milenii de creștinism și de la punctele de sprijin identificate în inima noilor areopaguri culturale ale timpului nostru, recer o prezentare reînnoită a mesajului creștin, ancorată în tradiția vie a Bisericii și susținută de mărturia vieții autentice a comunităților creștine. A gândi orice lucru nou pe baza noutății evangheliei, propusă într-o manieră reînnoită și convingătoare, devine o exigență principală. Într-o perspectivă de pregătire evanghelică, pastorala culturii are ca obiectiv prioritar inserarea limfei vitale a evangheliei în culturi, pentru a reînnoi din interior și a transforma în lumina revelației viziunile omului și ale societății care modelează culturile, concepțiile despre bărbat și femeie, despre familie și despre educație, despre școală și despre universitate, despre libertate și despre adevăr, despre muncă și despre distracții, despre economie și despre societate, despre științe și despre arte.

Dar nu ajunge a spune pentru a fi înțeleși. Atunci când destinatarul era în perfectă sintonie cu mesajul, datorită culturii sale tradiționale pătrunsă de creștinism, și în același timp în general bine dispus în această privință, datorită întregului context socio-cultural, el putea primi și înțelege ceea ce i se propunea. În actuala pluralitate culturală, trebuie unit anunțul și condițiile primirii sale.

Reușita acestei mari acțiuni cere un continuu discernământ în lumina Duhului Sfânt invocat în rugăciune. De asemenea recere, printr-o pregătire adecvată și o instruire cuvenită, mijloace pastorale simple – omilii, catehism, misiuni populare, școli de evanghelizare – unite cu mijloace moderne de comunicare în scopul de a-i aborda pe bărbații și femeile de orice cultură. Sinoadele episcopilor, pe urmele Conciliului Vatican II, amintesc aceasta cu o insistență din ce în ce mai mare, atât pentru preoți și călugări, cât și pentru laici. În această privință, conferințele episcopale găsesc un intermediar privilegiat în comisiile episcopale pentru cultură – și este important să se creeze astfel de comisii acolo unde nu există -, potrivite în promovarea prezenței Bisericii în diferite domenii în care este elaborată cultura, și în trezirea acelei creativități multiforme care se naște din credință, o exprimă și o susține. „Pentru a realiza aceasta, fiecare Biserică particulară va trebui să aibă un plan cultural, așa cum deja se întâmplă în fiecare țară”[21]. Este vorba despre o acțiune completă a unei pastorale a culturii, probabil mult mai complexă în exigențele sale decât o primă evanghelizare a culturilor necreștine.

Religii și „religios”

26. În misiunea sa de vestire a evangheliei la toți oamenii de toate culturile, Biserica întâlnește religiile tradiționale, în special în Africa și în Asia[22]. Bisericile locale sunt invitate și încurajate să studieze culturile și practicile religioase tradiționale ale propriei regiuni, nu pentru a le canoniza, dar pentru a remarca în ele valorile, obiceiurile și riturile capabile să favorizeze o mai profundă înrădăcinare a creștinismului în culturile locale (cf. Ad gentes, nr. 19 și nr. 22).

„Revenirea” sau „retrezirea” religioasă în Occident cu siguranță că recere un discernământ angajant. Chiar dacă de cele mai multe ori este vorba despre o revenire a sentimentului religios decât despre o adeziune personală la Dumnezeu în comuniune de credință cu Biserica, totuși nimeni nu poate nega că bărbații și femeile revin în a fi, în număr crescând, atenți la o dimensiune a existenței umane pe care o definesc, după caz, spirituală, religioasă ori sacră. Fenomenul se verifică mai ales printre tineri și pentru cei săraci – ceea ce constituie un motiv în plus pentru a le acorda atenție – și-i conduce când spre întoarcerea spre un creștinism care i-a deziluzionat întrucâtva, când spre îndreptarea spre alte religii, când chiar spre cedarea la solicitările sectelor sau chiar ale iluziilor ocultismului.

Peste tot în lume se deschide un nou câmp de „posibilități” pentru pastorala culturii, pentru ca să strălucească evanghelia lui Cristos în inimi. Sunt numeroase punctele asupra cărora credința creștină este chemată să se manifeste și să se exprime în modul cel mai accesibil culturilor dominante, din cauza concurenței pe care trebuie s-o suporte datorită creșterii unei religiozități difuze și considerabile în jurul ei.

Căutarea dialogului și necesitatea care urmează de aici de a identifica mai bine caracterul specific creștin reprezintă un domeniu din ce în ce mai important de reflecție și acțiune pentru vestirea credinței în culturi. Pastorala culturii în fața provocării sectelor (cf. Ecclesia in America, nr. 73) se inserează în această perspectivă, întrucât acestea produc efecte culturale intim legate cu discursul lor „spiritual”. O situație similară recere o reflecție serioasă asupra modului de trăire a toleranței și libertății religioase în societățile noastre (cf. Dignitatis humanae, nr. 4). Fără îndoială, este necesară instruirea mai bună a preoților și laicilor pentru a-i ajuta să dobândească competență și discernământ referitor la secte și la rațiunile succesului lor, fără a se uita totuși că adevăratul antidot pentru secte este calitatea vieții ecleziale. În ceea ce-i privește pe preoți, este nevoie să fie pregătiți să răspundă la provocarea sectelor, și, în același timp, să-i asiste pe credincioșii care riscă să părăsească Biserica și să-și renege credința.

„Locuri obișnuite” ale experimentării credinței, pietatea populară, parohia.

27. Încetul cu încetul, generație după generație, în țările creștine au fost elaborate o serie întreagă de modalități de a înțelege și trăi credința care, cu timpul, au sfârșit prin a pătrunde existența și conviețuirea umană: sărbători locale, tradiții familiale, diferite celebrări, pelerinaje etc. În felul acesta, s-a format o cultură la care toți sunt părtași și în care credința intră ca un element constitutiv, ba chiar integrator. Acest tip de cultură se prezintă foarte amenințat de secularism. Este importantă încurajarea eforturilor adevărate pentru a renaște aceste tradiții, pentru a nu deveni apanajul folcloriștilor sau ale politicilor ale căror scopuri sunt uneori străine, dacă nu chiar contrare credinței; dar în aceasta să fie angajați și responsabilii pastoralei, comunitățile creștine și teologii calificați.

Pentru a ajunge la inima oamenilor, vestirea evangheliei la tineri și adulți precum și celebrarea mântuirii în liturgie recer nu numai o cunoaștere profundă și o experiență de credință, dar și de cultură a unui ambient dat. Atunci când un popor își iubește cultura proprie, pătrunsă de creștinism ca element caracteristic al vieții sale, tocmai în această cultură trăiește și-și profesează credința sa. Episcopii, preoții, călugării, călugărițele și laicii au datoria de a-și dezvolta sensibilitatea lor față de această cultură, pentru a o apăra atunci când trebuie și a o promova în lumina valorilor evanghelice, mai ales în cazul în care această cultură este minoritară. Această atenție poate oferi celor mai defavorizați, în marea lor diversitate, accesul la credință și să dea naștere unei mai bune calități a vieții creștine în Biserică. Persoane cu o credință profundă, cu o educație și o cultură bine integrate, sunt martori vii, datorită cărora mulți pot regăsi rădăcinile credinței culturii lor.

28. De asemenea, religia este și amintire și tradiție, iar pietatea populară rămâne una din principalele expresii ale unei adevărate înculturări ale credinței, deoarece în ea se armonizează credința și liturgia, sentimentul și artele, în timp ce se afirmă conștiința propriei identități în tradițiile locale. Astfel, „America, care din punct de vedere istoric a fost și este creuzetul popoarelor, a recunoscut pe chipul metis al Fecioarei din Tepeyac, „în santa Maria di Guadalupe, un mare exemplu de evanghelizare perfect înculturată”” (Ecclesia in America, nr. 11). Pietatea populară atestă osmoza realizată între dinamismul inovator al mesajului evanghelic și componentele cele mai diferite ale unei culturi. Este locul privilegiat de întâlnire al oamenilor cu Cristos cel viu. Un continuu discernământ pastoral va ști să descopere aici valorile spirituale autentice pentru a le conduce la desăvârșirea lor în Cristos, „pentru ca această religiozitate să poată conduce spre o angajare sinceră de convertire și spre o experiență concretă de dragoste” (cf. Ibid., nr. 16). Pietatea populară permite unui popor să-și exprime credința sa, raporturile sale cu Dumnezeu și providența lui, cu Fecioara și sfinții, cu aproapele, cu cei răposați, cu creația, și întărește apartenența sa la Biserică. Faptul de a purifica și catehiza expresiile pietății populare, poate deveni, în unele regiuni, un element hotărâtor pentru o evanghelizare în profunzime, poate menține și dezvolta o adevărată conștiință comunitară în împărtășirea uneia și aceleași credințe, mai ales prin manifestările religioase ale poporului lui Dumnezeu, cum ar fi marile celebrări festive (cf. Lumen gentium, nr. 67). Prin aceste umile mijloace la îndemâna tuturor, credincioșii își exprimă credința, își întăresc speranța și-și manifestă dragostea lor. În multe țări, un simțământ profund al sacrului dă culoare existenței în ansamblul ei precum și vieții zilnice. O pastorală adecvată știe să promoveze și să valorifice locurile sfinte, sanctuarele și pelerinajele, vigiliile liturgice și adorațiile, ca și sacramentaliile, timpurile sfinte liturgice și comemorările. Unele dieceze și centre de pastorală universitară organizează, cel puțin o dată pe an, o zi de pelerinaj pe jos spre un loc sfânt, imitându-i pe evreii care, apropiindu-se de Ierusalim, se bucurau cântând psalmii treptelor.

Prin natura sa, pietatea populară recere expresii artistice. Responsabilii cu pastorala vor încuraja creația în toate domeniile: rituri, muzică, arte decorative, cântări etc. și vor veghea la buna sa calitate culturală și religioasă.

Parohia, „Biserica așezată printre casele oamenilor” (Christifideles laici, nr. 27), este una dintre cuceririle principale ale istoriei creștinismului și rămâne, pentru marea majoritate a credincioșilor, locul privilegiat al experienței comune de credință. Vitalitatea comunității creștine, unită prin aceeași credință, reunită pentru celebrarea Euharistiei, dă mărturie despre credința trăită și despre dragostea lui Cristos și constituie un loc de educație religioasă profund umană. Sub diferite forme, și conform vârstei și capacității credincioșilor, parohia oferă o ilustrare concretă, înculturată, a credinței profesate și celebrate de comunitatea credincioșilor. Această primă instruire, trăită în parohie, este decisivă: introduce în tradiție și pune bazele unei credințe vii și de un profund sens al Bisericii.

În contextul urban, complex și uneori violent, parohia desfășoară o funcție pastorală de nesubstituit, ca loc de inițiere creștină și de evanghelizare înculturată, în care diversele grupuri umane își găsesc unitatea în celebrarea festivă a uneia și aceleiași credințe și în angajarea apostolică pentru care liturgia euharistică îi este sufletul. Comunitate diversificată, parohia constituie un loc privilegiat de pastorală concretă a culturii bazată pe ascultare, dialog și pe ajutorul celui care-ți este aproape, grație preoților și laicilor bine pregătiți din punct de vedere religios și cultural (cf. Christifideles laici, nr. 27).

Instituții educative

29. „Lumea educației este un câmp privilegiat pentru promovarea înculturării evangheliei” (Ecclesia in America, nr. 71). Educația care conduce copilul, apoi adolescentul la maturitate, începe în cadrul familiei care îi este reședința originară. De aceea, orice pastorală a culturii și orice evanghelizare profundă se bazează pe educație și au drept punct de ancoraj familia, „primul loc educativ al persoanei” (Ibid.).

Dar familia, adesea confruntată cu dificultățile cele mai variate, nu poate face față îndeajuns educației. De aici importanța tot mai mare a instituțiilor educative. În multe țări, Biserica, fidelă bimilenarei sale misiuni de educație și învățământ, animă numeroase instituții: grădinițe, școli, colegii, licee, universități, centre de cercetare. Vocația proprie acestor instituții catolice este plasarea valorilor evanghelice în centrul culturii. De aceea, responsabilii acestor instituții au datoria de a scoate din mesajul lui Cristos, ca și din magisteriul Bisericii, esența planului lor educațional. Totuși actualizarea misiunii acestor instituții depinde, într-o măsură deloc neglijabilă, de mijloacele adesea greu de găsit. Trebuie să cedeze în fața evidenței pentru a răspunde acestei provocări: Biserica are obligația de a destina o parte importantă din resursele sale de personal și de mijloace de educație, pentru a-și desfășura misiunea încredințată ei de Cristos, adică aceea de a vesti evanghelia. În toate cazurile persistă nevoia de a uni grija pentru o profundă instruire umană și creștină cu grija pentru o serioasă instruire scolastică[23], din moment ce tinerii, care frecventează în mare număr institutele de educație din diferite țări, în ciuda bunei voințe și a competenței profesorilor, adesea pot fi pe deplin școlarizați, dar în parte deculturalizați.

În perspectiva globală a unei pastorale a culturii și pentru a da studenților instruirea specifică pe care au dreptul s-o primească, universitățile, colegiile și centrele catolice de cercetare se vor strădui să garanteze o întâlnire rodnică între evanghelie și diferitele expresii culturale. Aceste instituții vor contribui, într-o manieră originală și de neînlocuit, la o formare autentică spre valorile culturale, ca teren privilegiat pentru o viață de credință în sintonie cu viața intelectuală. În această privință, trebuie să recomandăm o atenție specială studiului filozofiei, istoriei și literaturii, ca locuri esențiale de întâlnire între credințe și culturi.

Prezența Bisericii în universitate și în cultura universitară[24], cu inițiativele concrete capabile să facă eficace această prezență, implică un discernământ serios și un efort mereu nou pentru promovarea unei noi culturi creștine, alimentată de cele mai bune experiențe în toate domeniile de activitate universitară.

O asemenea urgență de instruire umană și creștină recere preoți, călugări, călugărițe și laici bine instruiți. Activitatea lor unită va permite instituțiilor educative catolice să-și exercite influența lor asupra instrumentelor didactice ca și asupra profesioniștilor culturii și va favoriza răspândirea unui model creștin de raporturi între profesori și elevi, în sânul unei adevărate comunități educative. Formarea armonioasă a persoanelor constituie unul dintre principalele obiective ale pastoralei culturii.

30. Școala este, prin definiție, unul dintre locurile de inițiere culturală și, în unele țări, de secole, unul dintre locurile privilegiate de transmitere a unei culturi plăsmuite de creștinism. Ei bine, dacă într-un anumit număr de țări „instruirea religioasă” își găsește locul său, nu același lucru se întâmplă cu cea mai mare parte a țărilor secularizate. În ambele situații se pune aceeași problemă fundamentală: raportul dintre cultura religioasă și cateheză. Se ivește teama, deloc nefondată, că impunerea la toți a cursurilor de „religie” îi obligă de fapt pe cei care au misiunea de a le asigura să se limiteze numai la o simplă cultură religioasă. De fapt, atunci când se reduce numărul acelora care beneficiază de catehismul regulat, cultura religioasă, de altfel negarantată, riscă, în scurt timp, să se prăbușească în cea mai mare parte la noile generații. Iată de ce este urgentă reevaluarea raportului dintre cultura religioasă și cateheză și exprimarea în mod nou a legăturii dintre necesitatea de a oferi elevilor o informare religioasă exactă și obiectivă, care uneori lipsește, și importanța capitală a mărturisirii credinței. Este tot atât de indispensabilă complementaritatea dintre parohie și școală și afirmarea necesității de a alege profesori apți să facă din aceste institute școli de creștere spirituală și culturală. Acestea sunt condițiile pentru buna reușită a acestei pastorale angajante și promițătoare.

Centre de formare teologică

31. Este necesar să conștientizăm o realitate. Dacă nu cu mult timp în urmă, în multe țări, se dădea o instruire religioasă adecvată tuturor copiilor din familiile creștine, astăzi, un număr crescând de tineri este lipsit de aceasta. Și unii dintre ei își dau seama de necesitatea unei reale instruiri teologice. Această nouă cerință este încurajatoare, cel puțin din trei motive. În primul rând pentru că, pentru mulți creștini de altfel culți, nu există adevărate posibilități de fidelitate și de creștere în credință, decât atunci când au adus cultura lor religioasă la nivelul culturii lor profane, mai ales în ceea ce privește domeniile vieții lor profesionale. De asemenea pentru că, echipați mai bine pentru bătălia credinței, vor fi mult mai capabili să-și aducă propria contribuție la activitățile bisericești recerute: animarea liturgică, cateheza scolastică, însoțirea bolnavilor, pregătirea la sacramente, în special la Botez și Căsătorie. În sfârșit, pentru că integrarea activității lor profesionale cu credința lor creștină nu poate persista, decât permițându-le să-și realizeze pe deplin misiunea lor de laici în comunitate, printr-o mai bună simbioză între cele două componente ale existenței lor.

Necesitatea unei serioase instruiri teologice se impune astăzi cu mai mare vigoare, avându-se în vedere noile provocări de abordat, de la indiferența religioasă la raționalismul agnostic. Pentru o adevărată evanghelizare este indispensabilă în primul rând cunoașterea aprofundată a datelor credinței. Această cunoaștere de ordin intelectual, interiorizată prin rugăciune și celebrările liturgice, implică din partea credincioșilor o inteligentă asimilare personală, pentru a fi martorii persoanei lui Cristos și ai mesajului său de mântuire. Într-un context cultural, marcat de altfel de derive fundamentaliste, incontestabil că o adecvată instruire teologică este mijlocul cel mai bun pentru înfruntarea acestui grav pericol care amenință pietatea populară autentică și cultura timpului nostru.

Pastorala orientată spre evanghelizarea culturii și înculturarea credinței implică o dublă competență: în domeniul teologic și în domeniul care interesează pastorala. De inițiere și permanentă, generală sau specializată până în a permite dobândirea de diplome canonice, o asemenea instruire teologică merită, acolo unde nu este încă, să fie amplu propusă de Biserică, așa cum dorește și Conciliul Vatican II (Gaudium et spes nr. 62,7). Fără îndoială că acesta este unul dintre cele mai bune locuri de comunicare dintre cultura de astăzi și credința creștină și, în consecință, pentru credința creștină vor fi mai multe posibilități de a pătrunde cultura, atunci când instruirea primită și înțelegerea credinței, consolidată de studiul cuvântului lui Dumnezeu și al tradiției Bisericii, inspiră toată existența zilnică.

Centrele culturale catolice

32. Centrele culturale catolice, create oriunde este posibil, reprezintă un ajutor de o maximă importanță pentru evanghelizarea și pastorala culturii. Bine inserate în ambientul lor cultural, lor le revine să abordeze problemele urgente și complexe ale evanghelizării culturii și înculturării credinței, pe baza acelor puncte de ancoraj oferite de o dezbatere foarte deschisă cu toți creatorii, artiștii și promotorii culturii, conform spiritului apostolului neamurilor (1Tes 5,21-22).

Centrele culturale catolice constituie o realitate bogată și diversificată, atât în ceea ce privește denumirile (centre sau cercuri culturale, academii, centre universitare, case de instruire), orientările (teologic, ecumenic, științific, educațional, artistic etc.), tematicile tratate (curente culturale, valori, dialog intercultural și interreligios, știință, artă etc.), cât și în ceea ce privește activitățile desfășurate (conferințe, dezbateri, cursuri, seminarii, publicații, biblioteci, manifestări artistice și culturale, expoziții etc.). Însuși conceptul de centru cultural catolic cuprinde pluralitatea și bogăția diferitelor situații ale unei țări: este vorba atât de instituții legate de o structură eclezială (parohie, dieceză, conferință episcopală, ordin religios etc.), cât și de inițiative private ale catolicilor, dar totdeauna în comuniune cu Biserica. Toate aceste centre propun activități culturale cu permanenta preocupare a raportului dintre credință și cultură, a promovării culturii inspirată din valorile creștine, prin dialog, cercetare științifică, formare, promovarea unei culturi rodnice, inspirate, însuflețite și făcută dinamică de credință. De aceea, centrele culturale catolice sunt instrumente privilegiate pentru a face cunoscut unui public larg lucrările artiștilor, scriitorilor, oamenilor de știință, filozofilor, teologilor, economiștilor și eseiștilor catolici, și pentru a trezi o adeziune personală și entuziastă față de valorile devenite rodnice prin credința în Cristos.

„Centrele culturale catolice oferă fiecărei Biserici posibilitatea prezenței și acțiunii în câmpul schimburilor culturale. De fapt, ele constituie forumurile publice care permit, prin dialog creator, larga răspândire a convingerilor creștine despre bărbat, femeie, familie, muncă, economie, societate, politică, viața internațională, ambient” (Ecclesia in Africa, nr. 103).

Consiliul Pontifical pentru Cultură a publicat o listă de atari centre, mai ales pe baza informațiilor primite de la conferințele episcopale[25]. Această primă documentație internațională despre centrele culturale catolice este destinată spre a le ajuta să intre în relație între ele și să favorizeze schimburi reciproce, pentru o mai bună slujire pastorală a culturii făcută mai eficientă cu ajutorul noilor mijloace de comunicare.

Mijloacele de comunicare socială și informație religioasă

33. Există o realitate care atenționează în mod deosebit pe responsabilii pastoralei: cultura devine tot mai globală sub influența mass-media și a tehnologiei informaționale. Desigur, culturile – toate și din toate timpurile – au avut relații reciproce. Însă astăzi, chiar și culturile cel mai puțin răspândite nu mai sunt izolate. Ele se bucură de schimburi din ce în ce mai mari, dar suferă și din cauza presiunilor exercitate de un puternic curent de uniformizare, prin care – exemplu extrem al difuzării de forme de materialism, de individualism și de imoralitate – comercianții violenței și ai sexului ieftin, care atacă atât prin casete video cât și prin filme, televiziune sau internet, pot avea câștig de cauză asupra educatorilor. Totuși mijloacele de comunicare socială vehiculează multe propuneri religioase legate de culturile de origine antică și modernă, extrem de diferite, care de acum încolo se întâlnesc în același timp și în același loc.

În planul comunicării sociale, stațiile catolice de televiziune și mai ales cele radio, chiar dacă modeste, desfășoară un rol care nu poate fi trecut cu vederea în evanghelizarea culturii și în înculturarea credinței. Ele ating persoanele în ambientul obișnuit al vieții lor zilnice și, în felul acesta, contribuie puternic la evoluția modului lor de a trăi. Acolo unde sunt posibilități de a le crea, stațiile catolice de radio permit diecezelor fără mari resurse să beneficieze de mijloacele tehnice ale celor care sunt mai favorizate, stimulând de asemenea schimburile culturale între comunitățile creștine. Angajarea creștinilor, nu numai în mass-media cu caracter religios, dar și în mass-media cu caracter stabil și comercial, constituie o prioritate, dat fiind faptul că aceste mijloace de comunicare sunt îndreptate prin natura lor spre ansamblul societății și-i permite Bisericii să ajungă la persoanele care de altfel ar rămâne în afara razei sale de acțiune. În unele țări, unde mijloacele de comunicație sunt deschise la mesajele religioase, diecezele organizează adevărate campanii și difuzează programe și chiar spoturi publicitare pentru a scoate în evidență valorile creștine esențiale pentru o cultură cu adevărat umană. În alte părți, catolicii îi recompensează pe cei mai buni profesioniști cu anumite premii. Intervenții de acest gen în mass-media pot contribui, prin calitatea și seriozitatea mesajului lor, la promovarea unei culturi inspirată din evanghelie.

Presa zilnică, publicațiile periodice și editurile își au locul lor, nu numai în viața Bisericii locale, dar și în viața socială, întrucât sunt o dovadă, deseori de secole, a vitalității credinței și a aportului specific al creștinilor la viața culturală. Această importantă posibilitate de influențare recere prezența unor jurnaliști, autori și editori cu vaste orizonturi culturale și puternice convingeri creștine. În țările în care limbile tradiționale sunt folosite împreună cu limbile oficiale, unele dieceze publică un ziar sau cel puțin articole în limba tradițională, ceea ce le conferă o capacitate de pătrundere în afara obișnuitului în multe familii.

Posibilitățile extraordinare ale mijloacelor de comunicare socială, pentru răspândirea mesajului evanghelic în lume și pentru animarea culturii, recer formarea de catolici competenți: „Pentru eficacitatea noii evanghelizări, este esențială o profundă cunoaștere a culturii actuale în care mijloacele de comunicare socială au o mare influență” (Ecclesia in America, nr. 72). Această prezență a catolicilor în mass-media va fi cu atât mai fructuoasă cu cât păstorii vor fi mai sensibilizați spre aceste mijloace de comunicare pe parcursul formării lor. Angajamentul lor meditat și responsabil este singura atitudine capabilă să înfrunte dificultățile și să răspundă provocărilor proprii mass-media.

34. Pastorala culturii implică o atenție specială față de jurnaliștii publicațiilor, ai radioului și ai televiziunii. Uneori, întrebările lor sunt întrebări capcană sau deziluzionează, atunci când nu prea corespund esenței mesajului pe care trebuie să-l transmitem, dar aceste întrebări deranjante fac parte cel mai adesea din arsenalul contemporanilor noștri. Pentru a permite o mai bună comunicare între diferitele instanțe ale Bisericii și jurnaliști, dar și pentru a cunoaște mai bine conținuturile, promotorii și metodele rețelelor culturale și religioase, este important ca un număr suficient de persoane să primească o instruire adecvată tehnicilor comunicației, începând de la tinerii care se formează în seminarii și în casele călugărești. Mulți tineri laici se îndreaptă spre mass-media. Revine pastoralei culturii să-i pregătească pentru a fi activ prezenți în lumea radioului, televiziunii, cărților și editurii periodice, vectori de informație care constituie referirea zilnică a majorității contemporanilor noștri. Prin mijloacele de comunicație deschise și oneste, creștinii bine pregătiți pot desfășura un rol misionar de prim ordin. Este important să fie instruiți și ajutați.

Pentru stimularea creațiilor de înaltă însemnătate morală, spirituală și artistică, multe Biserici locale organizează festivaluri cinematografice și de televiziune și instituie Premii după modelul Premiului catolic pentru cinema. Pentru promovarea calității informației printr-o instruire adecvată, anumite asociații profesionale și de sindicat ale jurnaliștilor au elaborat o Cartă etică a mass-media, un Codice de comportament al jurnalistului ori au fondat chiar un Consiliu etic pentru mass-media. Altele au creat cercuri de profesioniști ai informației pentru cicluri de conferințe despre probleme etice, religioase, culturale, dar și pentru zilele de spiritualitate.

Știință, tehnologie, bioetică și ecologie

35. De multe secole, în ciuda neînțelegerilor, Biserica la fel ca și societatea în ansamblul ei au beneficiat de munca de calitate a creștinilor versați în științele exacte și experimentale. După experiența scientismului ale cărui postulate astăzi sunt de cele mai multe ori îndepărtate, Biserica are datoria de a fi atentă la contribuțiile și chiar la noile probleme și provocări care vin din știință, tehnologie și din noile biotehnologii. În special, este important nu numai să urmeze evoluția în curs a modelelor acelei Ars medica, dar mai ales să aibă încredere în munca profesioniștilor recunoscuți și a moraliștilor siguri, într-un domeniu așa de important pentru persoana umană. Dezvoltarea unui învățământ multidisciplinar și coerent va ajuta la crearea unui ambient favorabil dialogului între știință și credință, realizat în ultimele decenii. Succesul unei pastorale a culturii recere în această privință:

– formarea de consultanți calificați, atât în domeniul științelor fizice sau ale vieții, cât și în teologie sau filozofia științelor, în stare să intervină atât pe internet cât și la radio sau televiziune și capabili să trateze punctele conflictuale sau chiar controversate, care nu lipsesc între știință și credință: creatio ex nihilo și creatio continua, evoluția, natura dinamică a lumii, exegeza biblică și studii științifice, locul și rolul omului în cosmos, relația dintre conceptul de veșnicie și structura spațio-temporală a universului fizic, epistemologii diferențiate…;

– formarea inițială a seminariștilor și o formare permanentă a preoților care să-i ajute să răspundă competent întrebărilor credincioșilor, doritori să-și aprofundeze înțelegerea învățăturii Bisericii, pentru a o trăi mai bine într-un context cultural adesea străin dacă nu chiar de-a dreptul ostil;

– rețele de comunicare între studioșii catolici care învață pe lângă institutele superioare catolice, universități statale, institute private și centre private de cercetare, ca și între academiile de știință, asociațiile de experți în tehnologie și conferințele episcopale;

– crearea de academii pentru viață sau de grupuri de studii specializate în acest domeniu, compuse din catolici apreciați pentru capacitățile lor profesionale și fidelitatea lor față de magisteriul Bisericii;

– o editură și publicații catolice cu răspândire mare, care să beneficieze de contribuția persoanelor cu adevărat calificate în aceste domenii;

– librari catolici, capabili să călăuzească competent în mijlocul atâtor colecții de opere, reviste și publicații științifice;

– o creștere a numărului de biblioteci și videoteci parohiale deschise spre consultare referitor la argumentele privind raporturile între știință, tehnologie și credință;

– o pastorală aptă să suscite și să alimenteze o profundă viață spirituală în oamenii de știință.

Arta și artiștii

36. Îmbinarea căii estetice cu căutarea binelui și a adevărului constituie fără îndoială un domeniu de activitate privilegiat al pastoralei culturii, pentru o vestire a evangheliei sensibilă la semnele timpurilor. Pastorala artiștilor recere o sensibilitate estetică unită cu o nu mai puțină sensibilitate creștină. În cultura noastră, marcată de un adevărat potop de imagini adesea banale și brutale, propuse zilnic de televiziune, filme și video-casete, o alianță fecundă între evanghelie și artă va trezi noi descoperiri de frumusețe, născute din contemplarea lui Cristos, Dumnezeu făcut om, din meditarea misterelor sale, din iradierea lor în viața Fecioarei Maria și a sfinților (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artiști, 4 aprilie 1999).

Pe plan instituțional. O diversificare și o fragmentare crescândă recer un dialog reînnoit între Biserică și diferite instituții sau societăți artistice. De la parohii la capele, de la dieceze la conferințe episcopale, de la seminarii la instituții de instruire și la universități, această pastorală promovează asociații apte să realizeze un dialog benefic cu artiștii și lumea artelor. Bisericile locale, care s-au distanțat uneori de ele, nu au decât de câștigat prin relansarea raporturilor cu ele, în locuri potrivite pentru întâlniri.

Pe planul creativității. Așa cum o demonstrează experiența, în condiții politice defavorabile culturii adevărate, care presupune libertatea, Biserica Catolică s-a comportat ca o adevărată avocată și protectoare a culturii și artelor, și mulți artiști au găsit în sânul ei un loc privilegiat de creativitate personală. Această atitudine și acest rol al Bisericii în raport cu cultura și artiștii, astăzi sunt mai actuale ca niciodată, mai ales în domeniile arhitecturii, iconografiei și muzicii religioase. A-i chema pe artiști să participe la viața Bisericii echivalează cu a-i invita la reînnoirea artei creștine. Un raport de încredere cu artiștii, bazat pe ascultare și colaborare, permite valorificarea a tot ceea ce-l educă pe om și-l înalță la un nivel superior de umanitate, printr-o participare mai intensă la misterul lui Dumnezeu, frumusețea și bunătatea supremă. Pentru a fi rodnice, raporturile dintre credință și artă nu se pot limita numai la primirea creativității. Sunt necesare propuneri, dezbateri, discernământ, deoarece credința înseamnă fidelitate față de adevăr. În această privință, liturgia reprezintă un ambient excepțional prin forța sa de inspirație și multiplele posibilități pe care le oferă artiștilor în diversitatea lor, pentru actualizarea orientărilor date de Conciliul Vatican II. Este important să se dea naștere unei exprimări indigene proprii și, în același timp, catolice a credinței, respectându-se desigur normele liturgice[26]. Nevoia de a construi și împodobi noi biserici, recere o reflecție aprofundată asupra semnificației Bisericii ca loc sfânt și asupra însemnătății liturgiei. Artiștii sunt invitați să exprime aceste valori spirituale. Creativitatea lor trebuie să permită dezvoltarea iconografiei și a compozițiilor muzicale accesibile la maximum, pentru a revela transcendența iubirii lui Dumnezeu și a introduce la rugăciune. Conciliul Vatican II nu a ezitat în această privință, iar normele sale recer o actualizare permanentă: „Trebuie, așadar, făcut în așa fel încât cei care se dedică acestor arte să se simtă respectați de Biserică în activitatea lor și, bucurându-se de o dreaptă libertate, să stabilească mai ușor relații cu comunitatea creștină. Să fie recunoscute și noile forme de artă care sunt pe gustul contemporanilor noștri, după firea diferitelor popoare și regiuni. Să fie primite în sanctuar atunci când, prin exprimare adecvată și conformă exigențelor liturgice, înalță mintea la Dumnezeu” (Gaudium et spes, nr. 62,4).

Pe planul instruirii. O pastorală orientată spre arte și artiști presupune o instruire adecvată[27], pentru a culege frumusețea artistică drept epifanie a misterului. Responsabilii acestei educații artistice, în sintonie cu instruirea teologică, liturgică și spirituală, vor ști să recunoască pe acei preoți și laici cărora să le încredințeze pastorala artiștilor, cu misiunea de a emite, în cadrul comunității creștine, judecăți luminate și să formuleze evaluări motivate referitoare la mesajul artei contemporane.

Posibilitățile de acțiune în acest domeniu sunt numeroase și variate. Asociațiile de artiști, de scriitori, academiile subliniază rolul important al oamenilor culturii catolice și pot favoriza un dialog mai rodnic între Biserică și lumea artelor. Diferite formule, ca Săptămâna culturală sau Săptămâna culturii creștine, unesc un ritm continuu de manifestări culturale deschise la maximum propunerilor specific creștine. Formula Festivalului sau a Premiului pentru arta sacră, națională sau internațională, permite să se dea o relevanță deosebită muzicii sacre ca și filmului și cărții religioase.

Patrimoniul cultural, turismul religios

37. În contextul dezvoltării timpului liber și al turismului religios, unele inițiative permit păstrarea, restaurarea și valorificarea patrimoniului cultural religios existent, ca și transmiterea la noile generații a bogățiilor culturii creștine[28], rod al unei sinteze armonioase între credința creștină și geniul popoarelor. În acest scop, este de dorit promovarea și încurajarea unui anumit număr de atare inițiative:

– introducerea pastoralei turismului și a timpului liber, ca și cateheza prin artă, printre obișnuitele activități specifice ale diecezei;

– conceperea de itinerare devoționale într-o dieceză sau într-o regiune, urmărind rețeaua locurilor de credință care-i constituie patrimoniul spiritual și cultural;

– a face bisericile deschise și primitoare, scoțând în evidență elementele uneori modeste, dar semnificative;

– conceperea unei pastorale a edificiilor religioase mai frecventate, pentru ca vizitatorii să beneficieze de mesajul pe care-l poartă, și publicarea de documente simple și clare elaborate cu organismele competente;

– crearea de organizații de ghizi catolici, capabili să ofere turiștilor o slujire culturală de calitate, animată de o mărturie de credință. De asemenea aceste inițiative pot contribui și la crearea de locuri de muncă, fie și numai temporare, pentru tinerii sau mai puțin tinerii șomeri;

– încurajarea asociațiilor la nivel internațional, cum ar fi E.C.A., Asociația Catedralelor din Europa;

– crearea și dezvoltarea de muzee de artă sacră și antropologie religioasă, care să favorizeze calitatea obiectelor expuse și prezentarea pedagogică vie, unind interesul pentru credință cu cel pentru istorie, făcând astfel ca muzeele să nu devină depozite de obiecte moarte;

– stimularea formării și înmulțirea chiar a bibliotecilor, specializate în domeniul patrimoniului cultural, creștin și profan, din orice regiune, oferind ample posibilități de contact cu acest patrimoniu unui cât mai mare număr de persoane;

– în ciuda dificultăților editoriale și a vânzării cărții în multe țări, librăriile catolice trebuie încurajate și chiar create, mai ales în parohiile și sanctuarele țintă de pelerinaj, cu responsabili calificați în stare să dea sfaturi utile.

Tinerii

38. Pastorala culturii ajunge la tineri prin diferitele domenii ale învățământului, instruirii și timpului liber, într-un proces care atinge persoana în intimul său. Dacă familia rămâne esențială în traditio fidei, parohiile și diecezele, colegiile și universitățile catolice, ca și diferitele mișcări ecleziale prezente în toate domeniile vieții și învățământului, vor lua inițiative concrete pentru a promova:

– locuri în care tinerilor le place să se întâlnească, să încheie raporturi de prietenie și care constituie un ambient de sprijin pentru credință;

– cicluri de conferințe și reflecții, adaptate cu diferitele niveluri de cultură, fondate pe argumente de interes comun și de actualitate pentru viața creștină;

– asociații culturale sau socio-culturale, cu programe deschise activităților recreative și instructive, care să includă cântări, teatru, cineculb etc;

– activități culturale – cărți sau videocasete – care să garanteze o informare și o formare culturală creștină ca și un schimb cu alți tineri și mai puțin tineri;

– o propunere de modele de imitat, dat fiind faptul că, în fond, este vorba despre formarea tinerilor adulți în vederea trăirii credinței în ambientul lor cultural, fie el universitate sau cercetare, muncă sau artă;

– itinerare de pelerinaj care, de la un mic grup meditativ la o mare adunare festivă, să permită o irigare culturală a trăirii spirituale într-un climat de fervoare comunicativă și difuzivă.

Toate aceste inițiative se inserează într-o pastorală globală, în care Biserica actualizează „un nou tip de dialog care permite să se aducă originalitatea mesajului evanghelic la inima mentalității de astăzi. De aceea, trebuie să regăsim creativitatea apostolică și puterea profetică a primilor ucenici pentru a aborda noile culturi. Cuvântul lui Cristos trebuie să apară în toată prospețimea sa noilor generații, ale căror atitudini uneori sunt greu de înțeles pentru spiritele tradiționale, dar totuși sunt foarte departe de a fi închise valorilor spirituale”[29]. Tinerii sunt viitorul Bisericii și al lumii. Angajarea pastorală față de ei, atât în lumea universitară ca și în cea a muncii, este semn de speranță în pragul celui de-al treilea mileniu.

CONCLUZIE

Pentru o pastorală a culturii reînnoită de puterea Duhului

39. Cultura, înțeleasă după Conciliul Vatican II (Gaudium et spes, nr. 53-62) în sensul cel mai amplu, se prezintă pentru Biserică, acum în pragul celui de-al treilea mileniu, ca o dimensiune fundamentală a pastoralei și „o autentică pastorală a culturii [este] decisivă pentru noua evanghelizare”[30]. Foarte angajați pe căile unei evanghelizări care să atingă mințile și inimile și să transforme toate culturile, făcându-le rodnice, păstorii identifică, în lumina Duhului Sfânt, provocările provenind din partea culturilor indiferente, ba chiar ostile credinței, ca și datele culturale care constituie puncte de sprijin pentru vestirea evangheliei. „De fapt, evanghelia conduce cultura spre perfecțiunea sa, iar cultura autentică este deschisă evangheliei”[31].

Numeroasele întâlniri cu episcopii și oamenii de cultură din diferite medii – științific, tehnologic, educațional, artistic -, au scos în evidență ceea ce este în joc într-o pastorală de acest fel, propunerile și exigențele sale, obstacolele și punctele sale de ancoraj, obiectivele primare și mijloacele sale privilegiate. Imensitatea unui atare câmp de apostolat, în acest „foarte vast areopag” (Redemptoris missio, nr. 37) în diversitatea și complexitatea ariilor culturale, recere o cooperare la toate nivelurile: de la parohie la conferința episcopală, de la o regiune la un continent. În ceea ce-l privește, Consiliul Pontifical pentru Cultură se străduiește, în cadrul misiunii sale[32], să favorizeze o asemenea cooperare și să promoveze schimburi stimulatorii și inițiative oportune, în special în colaborare cu dicasteriile Sfântului Scaun, conferințele episcopale, organizațiile internaționale catolice, universitare, istorice, filozofice, teologice, științifice, artistice, intelectuale, ca și cu academiile pontificale[33] și centrele culturale catolice[34].

„Așadar, mergeți, învățați toate națiunile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). Pe calea arătată de Domnul, pastorala culturii, strâns legată de mărturia de credință, personală și comunitară a creștinilor, este parte din acea misiune care constă în anunțarea veștii bune a evangheliei la toți oamenii din toate timpurile, ca mijloc privilegiat pentru evanghelizarea culturilor și înculturarea credinței. „Aceasta este o exigență care… a marcat întreg drumul istoric [al Bisericii], dar astăzi este foarte acută și urgentă… și recere timp îndelungat… Și, prin urmare, un proces profund și global… Dar este și un proces dificil” (Redemptoris missio, nr. 52). În ajunul celui de-al treilea mileniu, oare cine nu observă importanța capitală a toate acestea pentru viitorul Bisericii și al lumii? Vestirea evangheliei lui Cristos ne solicită să formăm comunități vii de credință, inserate profund în diversele culturi și purtătoare de speranță, pentru a promova o cultură a adevărului și iubirii în care fiecare persoană să poată răspunde pe deplin vocației sale de fiu al lui Dumnezeu „la măsura staturii împlinite a lui Cristos” (Ef 4,13). Pastorala culturii este de maximă urgență; misiune uriașă, modalități multiple, posibilități imense, în pragul noului mileniu, la două mii de ani de la venirea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu și fiul Mariei, al cărui mesaj de iubire și de adevăr mulțumește, dincolo de orice așteptare, necesitatea cea mai importantă a oricărei culturi umane. „Credința în Cristos dă culturilor o dimensiune nouă, cea a speranței împărăției lui Dumnezeu. Creștinii au vocația de a insera în centrul culturilor această speranță a unui pământ nou și unor ceruri noi… Foarte departe de a le amenința ori sărăci, evanghelia le aduce cea mai mare bucurie și frumusețe, libertate și semnificație, adevăr și bunătate”[35].

În concluzie, pastorala culturii, în multiplele ei expresii, nu are alt scop decât de a ajuta întreaga Biserică la realizarea misiunii sale de vestire a evangheliei. În pragul noului mileniu, cu toată puterea cuvântului lui Dumnezeu, „sursă de inspirație pentru întreaga existență creștină” (Tertio millennio adveniente, nr. 36), ea îl ajută pe om să depășească drama umanismului ateu și să creeze un „nou umanism” (Gaudium et spes, nr. 55) capabil să facă să apară, peste tot în lume, culturi transformate de prodigioasa noutate a lui Cristos care „s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”[36], să se reînnoiască după chipul Creatorului său (cf. Col 3,10) și, „la măsura creșterii sale de om nou” (cf. Ef 4,24), să reînnoiască toate culturile cu puterea creatoare a Duhului Sfânt, izvor inepuizabil de frumusețe, de iubire și de adevăr.

Citta del Vaticano, 23 mai 1999, solemnitatea Rusaliilor.

cardinalul Paul Poupard, președinte Bernard Ardura, secretar O. Praem.

Note
[1] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite, 5 octombrie 1995. L‘Osservatore romano, 6 octombrie 1995, p. 7, nr. 9.
[2] Ioan Paul al II-lea, Scrisoare autografă de întemeiere a Consiliului Pontifical pentru Cultură, 20 mai 1982. AAS, 74 (1982) 683-688.
[3] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 15 ianuarie 1985. L‘Osservatore romano, 16 ianuarie 1985, p. 4, nr. 3.
[4] Comisia Pontificală Biblică, Credință și cultură în lumina Bibliei. Leumann (Torino), Elle Di Ci, 1981.
[5] Comisia Teologică Internațională, Credință și înculturare. Civilizația Catolică, 140 (1989) 1/3326, 21 ianuarie 1989, p. 158-177.
[6] Puebla. Evanghelizarea în prezentul și viitorul Americii Latine. Bologna, EMI, 1985, nr. 385-436; Santo Domingo. Noua evanghelizare, promovarea umană, cultura creștină. Leumann (Torino), Elle Di Ci, 1993, nr. 228-286.
[7] Ioan Paul al II-lea, Discurs la UNESCO, 2 iunie 1980. L‘Osservatore romano, 5 iunie 1980, nr. 12.
[8] Cf. Indiferentismo y sincretismo. Desafios y propuestas pastorales para la Nueva Evangelizacion de America Latina. Simposio, San José de Costa Rica, 19-23 de enero de 1992. Bogota, Celam, 1992.
[9] Cf. Cea de-a IV-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American, Santo Domingo, op. cit., nr. 230.
[10] Cf. Cea de-a III-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American, Puebla, op. cit., nr. 405.
[11] Ioan Paul al II-lea, Omilia Liturghiei de început de pontificat, 22 octombrie 1978, L‘Osservatore romano, 23-24 octombrie 1978, p. 2, nr. 5.
[12] Consiliul Pontifical pentru Comunicațiile Sociale, Instrucția pastorală „Aetatis novae„, 22 februarie 1992. Citta del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 1992, nr. 4.
[13] Consiliul Pontifical pentru Comunicațiile Sociale, Etica în publicitate, 22 februarie 1997, Citta del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 1997, p. 37.
[14] Ioan Paul al II-lea, Mesajul pentru Cea de-a XXXI-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, 24 ianuarie 1997. L‘Osservatore romano, 25 ianuarie 1997, p. 4.
[15] Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, 5 octombrie 1995, L‘Osservatore romano, 6 octombrie 1995, p. 6, nr. 8.
[16] Cf. Paul Poupard (prin grija lui), Noua imagine a lumii. Dialogul dintre știință și credință după Galileo. Casale Monferrato, PIEMME, 1996.
[17] Ioan Paul al II-lea, Discurs la audiența generală, 6 decembrie 1995. L‘Osservatore romano, 7 decembrie 1995, p. 4, nr. 1.
[18] Ioan Paul al II-lea, Discurs la UNESCO, cit., nr. 11.
[19] Cf. Cea de-a IV-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American. Santo Domingo, op. cit., nr. 228-286; Exortația postsinodală „Ecclesia in America„, 22 ianuarie 1999, nr. 64.
[20] Cf. Consistoriul extraordinar al cardinalilor la Roma (4-6 aprilie 1991). L‘Osservatore romano, 6, 8-9 aprilie 1991; Sectele, o provocare pastorală pentru Biserică. Citta del Vaticano 1986; Sectele și noile mișcări religioase. Texte ale Bisericii Catolice (1986-1994). Roma, Citta Nuova, 1995.
[21] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 14 martie 1997, L‘Osservatore romano, 17-18 martie 1997, p. 8, nr. 4.
[22] Cf. Cele două scrisori ale Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, Pastoral Attention to African Traditional Religion, Bulletin, nr. 68 (1988), XXIII/2, p. 102-106; Pastoral Attention to Traditional Religions, ibid., nr. 84 (1993), XXVIII/3, p. 234-240.
[23] Cf. Congregația pentru Educația Catolică, Laicul catolic, martor al credinței în școală, 15 octombrie 1982; Exortația apostolică postsinodală „Christifideles laici„, despre vocația și misiunea laicilor în Biserică și în lume, nr. 44.
[24] Congregația pentru Educația Catolică, Consiliul Pontifical pentru Laici, Consiliul Pontifical pentru Cultură, Prezența Bisericii în universități și în cultura universitară, Citta del Vaticano 1994.
[25] Pontificium Consilium de Cultura, Centre culturale catolice, Citta del Vaticano, 1998 (ed. II); Consiliul Pontifical pentru Cultură – Comisia Episcopală CEI pentru Educația Catolică, Cultură, Școală și Universitate, Centre culturale catolice. Idee, experiență, misiune. Listă și adrese. Roma, Citta Nuova Editrice, 1996.
[26] Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, A IV-a Instrucție pentru o aplicare corectă a constituției conciliare despre sfânta liturgie (nr. 37-40). L‘Osservatore romano, 30 martie 1944, p. IV.
[27] În această privință trebuie evidențiate inițiativele, cum ar fi cursurile universitare dedicate instruirii viitorilor responsabili cu patrimoniul cultural al Bisericii, cum sunt cele ținute pe lângă Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, la Institutul Catolic din Paris și la Universitatea Catolică din Lisabona. Cf. Comisia Pontificală pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, Scrisoarea circulară despre instruirea la bunurile culturale în seminarii, 15 octombrie 1992.
[28] Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat primei Adunări plenare a Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii. L‘Osservatore romano, 13 octombrie 1995, p. 5.
[29] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 18 ianuarie 1983. L‘Osservatore romano, 19 ianuarie 1983, p. 1, nr. 3.
[30] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Conciliului Pontifical pentru Cultură, 14 martie 1997. L‘Osservatore romano, 17-18 martie 1997, p. 8, nr. 4.
[31] Ibid., nr. 5.
[32] „Am creat Consiliul Pontifical pentru Cultură pentru a ajuta Biserica să trăiască schimbarea mântuitoare acolo unde înculturarea evangheliei merge în același pas cu evanghelizarea culturilor”. Ibid., nr. 5.
[33] Creat de Ioan Paul al II-lea, la 6 noiembrie 1955, Consiliul de Coordonare între Academiile Pontificale promovează contribuția unită a acestora la umanismul creștin în pragul noului mileniu. În timpul primei ședințe publice a academiilor pontificale, care a avut loc la 28 noiembrie 1996, Sfântul Părinte, care o prezida, anunța instituirea unui premiu anual al academiilor pontificale, destinat încurajării acelor talente și acelor inițiative promițătoare pentru umanismul creștin, în expresiile sale teologice, filozofice și artistice. Ioan Paul al II-lea a acordat acest premiu pentru prima dată în timpul celei de-a doua ședințe publice a academiilor pontificale, în data de 3 noiembrie 1997.
[34] Cf. Misiunea și îndatoririle încredințate Consiliului Pontifical pentru Cultură: Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea autografă de întemeiere a Consiliului Pontifical pentru Cultură, 20 mai 1982, AAS, 74 (1982) p. 683-688, ca și motu proprio Inde a Pontificatus, 25 martie 1993, AAS, 85 (1993) p. 549-552.
[35] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Cultură, 14 martie 1997. L‘Osservatore romano, 17-18 martie 1997, p. 8, nr. 5.
[36] Sfântul Atanasie, Întruparea Cuvântului, 54,3: PG,25,92; Sources Chretiennes, 199, 1973, p. 459.

Documente pe teme asemănătoare:

• Discursul Papei adresat plenarei Consiliului Pontifical pentru Cultură