Scrisoarea Papei către preoți

Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Francisc
către preoți cu ocazia celei de-a 160-a comemorări
a morții sfântului paroh de Ars
Vatican, 4 august 2019

Către frații mei preoți.

Iubiți frați,

Amintim a 160-a aniversare a morții sfântului paroh de Ars, propus de Pius al XI-lea ca patron al tuturor parohilor din lume[1]. În sărbătoarea lui vreau să vă scriu această scrisoare, nu numai parohilor ci și vouă tuturor, frați preoți, care fără a face zgomot „lăsați toate” pentru a vă angaja în viața zilnică a comunităților voastre. Vouă care, ca parohul de Ars, lucrați în „tranșee”, purtați pe umerii voștri povara zilei și arșița (cf. Mt 20,12) și, expuși la nenumărate situații, „vă expuneți” zilnic și fără a vă da prea multă importanță, pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie îngrijit și însoțit. Mă adresez fiecăruia dintre voi care, în atâtea ocazii, în manieră neobservată și jertfită, în oboseală sau în trudă, în boală sau în dezolare, asumați misiunea ca o slujire adusă lui Dumnezeu și poporului său și, chiar cu toate dificultățile drumului, scrieți paginile cele mai frumoase ale vieții sacerdotale.

În urmă cu câtva timp am manifestat episcopilor italieni preocuparea că, în multe regiuni, preoții noștri se simt ridiculizați și „învinovățiți” din cauza unor delicte pe care nu le-au comis și le spuneam că ei au nevoie să găsească în episcopul lor figura fratelui mai mare și tatăl care să-i încurajeze în aceste timpuri dificile, să-i stimuleze și să-i susțină pe drum[2].

Ca frate mai mare și tată vreau și eu să fiu aproape, înainte de toate pentru a vă mulțumi în numele sfântului popor al lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primește de la voi și, la rândul meu, să vă încurajez să reînnoiți acele cuvinte pe care Domnul le-a rostit așa de duios în ziua hirotonirii noastre și constituie izvorul bucuriei noastre: „Nu vă mai numesc servitori… v-am numit prieteni” (In 15,15)[3].

Durere

„Am văzut necazul poporului meu” (Ex 3,7)

În ultimele timpuri am putut să aud mai clar strigătul, adesea tăcut și constrâns la tăcere, al fraților noștri, victime ale abuzurilor de putere, de conștiință și sexuale din partea slujitorilor hirotoniți. Fără îndoială, este un timp de suferință în viața victimelor care au îndurat diferite forme de abuz; și pentru familiile lor și pentru tot poporul lui Dumnezeu.

Așa cum știți, suntem angajați puternic în punerea în practică a reformelor necesare pentru a da impuls, din rădăcină, unei culturi bazate pe îngrijirea pastorală în așa fel încât cultura abuzului să nu reușească să găsească spațiu pentru a se dezvolta și, cu atât mai puțin, pentru a se perpetua. Nu este o misiune ușoară și, pe termen scurt, cere angajarea tuturor. Dacă în trecut omisiunea a putut să se transforme într-o formă de răspuns, astăzi vrem ca întoarcerea, transparența, sinceritatea și solidaritatea cu victimele să devină modul nostru de a face istoria și să ne ajute să fim mai atenți în fața tuturor suferințelor umane[4].

Nici această durere nu este indiferentă preoților. Acest lucru l-am putut constata în diferitele vizite pastorale atât în dieceza mea cât și în altele, unde am avut oportunitatea de a ține întâlniri și colocvii personale cu preoții. Mulți dintre ei mi-au manifestat indignarea lor pentru ceea ce s-a întâmplat, precum și un soi de neputință, pentru că dincolo de „truda dăruirii au trăit dauna provocată de suspiciune și de punerea în discuție, care în unii sau în mulți poate să fi strecurat îndoiala, frica și neîncrederea”[5]. Sunt numeroase scrisorile preoților care împărtășesc acest sentiment. Pe de altă parte, este mângâietor a găsi păstori care, atunci când văd și cunosc suferințele victimelor și ale poporului lui Dumnezeu, se mobilizează, caută cuvinte și parcursuri de speranță.

Fără a nega și a tăgădui dauna provocată de unii dintre frații noștri, ar fi nedrept să nu recunoaștem atâția preoți care, în manieră constantă și integră, oferă tot ceea ce sunt și au pentru binele altora (cf. 2Cor 12,15) și duc înainte o paternitate spirituală care știe să plângă cu aceia care plâng; sunt nenumărați preoții care fac din viața lor o faptă de milostenie în regiuni sau situații adesea neospitaliere, depărtate sau abandonate, chiar și cu riscul propriei vieți. Recunosc și vă mulțumesc pentru exemplul vostru curajos și constant care, în momentele de turbulență, rușine și durere, ne arată cum voi continuați să vă puneți în joc cu bucurie pentru Evanghelie[6].

Sunt convins că, în măsura în care suntem fideli față de voința lui Dumnezeu, timpurile purificării ecleziale pe care le trăim ne vor face mai bucuroși și simpli și, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor fi foarte rodnice. „Să nu ne descurajăm, Domnul purifică Mireasa și ne convertește pe toți la El, ne face să experimentăm încercarea pentru ca să înțelegem că fără El suntem praf. Ne mântuiește de ipocrizie, de spiritualitatea aparențelor. El suflă Duhul său pentru a reda frumusețe Miresei sale, surprinsă în adulter flagrant. Ne va face bine să luăm astăzi capitolul 16 din Ezechiel. Aceasta este istoria Bisericii. Aceasta este istoria mea, poate să spună fiecare dintre noi. Și la sfârșit, dar prin rușinea ta, tu vei continua să fi păstorul. Căința noastră umilă, care rămâne tăcută printre lacrimi în fața monstruozității păcatului și a măreției insondabile a iertării lui Dumnezeu, această, această căință umilă este începutul sfințeniei noastre”[7]

Recunoștință

„Nu încetez să mulțumesc pentru voi” (Ef 1,16)

Vocația, mai mult decât o alegere a noastră, este răspuns la o chemare gratuită a Domnului. Este frumos să ne întoarcem încontinuu la acele pasaje evanghelice care ni-l arată pe Isus care se roagă, alege și cheamă „pentru ca să fie cu el și să-i trimită să predice” (Mc 3,14).

Aș vrea să amintesc aici un mare maestru de viață sacerdotală din țara mea natală, părintele Lucio Gera, care, vorbind unui grup de preoți în timpuri de multe încercări în America Latină, le spunea: „mereu, dar mai ales în încercări, trebuie să ne întoarcem la acele momente luminoase în care am experimentat chemarea Domnului de a ne consacra toată viața noastră slujirii sale”. Este ceea ce îmi place să numesc „amintirea deuteronomică a vocației” care ne permite să ne întoarcem „la acel punct incandescent în care harul lui Dumnezeu m-a atins la începutul drumului. De la acea scânteie pot să aprind focul pentru astăzi, pentru fiecare zi, și să duc căldură și lumină fraților mei și surorilor mele. De la acea scânteie se aprinde o bucurie umilă, o bucurie care nu ofensează durerea și disperarea, o bucurie bună și blândă”[8].

Într-o zi am rostit un „da” care s-a născut și a crescut în sânul unei comunități creștine grație acelor sfinți „de la ușa vecină”[9] care ne-au arătat cu credință simplă cât de mult merita să dăm totul pentru Domnul și pentru Împărăția sa. Un „da” a cărui importanță a avut și va avea o transcendență nebănuită și care de multe ori nu vom fi în stare să ne imaginăm tot binele care a fost și este capabil să-l genereze. Este frumos atunci când un preot bătrân este înconjurat și vizitat de cei mici – de acum adulți – pe care la începuturi i-a botezat și, cu recunoștință, vin să-i prezinte familia lor! Acolo am descoperit că am fost unși pentru a unge și ungerea lui Dumnezeu nu dezamăgește niciodată și mă face să spun cu apostolul: „Nu încetez să mulțumesc pentru voi” (Ef 1,16) și pentru tot binele pe care l-ați făcut.

În momentele de dificultate, de fragilitate, precum și în cele de slăbiciune și în care ies la iveală limitele noastre, când cea mai rea dintre toate ispitele este aceea de a rămâne să rumegăm în gând dezolarea[10] frângând privirea, judecata și inima, în acele momente este important – chiar aș îndrăzni să spun crucial – nu numai să nu pierdem amintirea plină de recunoștință pentru trecerea Domnului în viața noastră, amintirea privirii sale milostive care ne-a invitat să ne punem în joc pentru El și pentru poporul său, ci să avem și curajul de a o pune în practică și cu psalmistul să reușim să construim propria noastră cântare de laudă pentru că „veșnică este milostivirea lui” (cf. Ps 135).

Recunoștința este mereu o „armă puternică”. Numai dacă suntem în stare să contemplăm și să mulțumim concret pentru toate gesturile de iubire, generozitate, solidaritate și încredere, precum și de iertare, răbdare, suportare și compasiune cu care am fost tratați, vom lăsa ca Duhul să ne dăruiască acel aer proaspăt în măsură să reînnoiască (și nu să peticească) viața și misiunea noastră. Să lăsăm ca, asemenea lui Petru în dimineața „pescuirii minunate”, constatarea întregului bine pe care l-am primit să ne facă să trezim capacitatea noastră de a ne uimi și de a mulțumi așa încât să ne facă să spunem: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc5,8) și, încă o dată, să ascultăm de pe buzele Domnului chemarea sa: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!” (Lc 5,10); pentru că „veșnică este milostivirea lui” (cf. Ps 135).

Fraților, mulțumesc pentru fidelitatea voastră față de angajamentele asumate. Este într-adevăr semnificativ că, într-o societate și într-o cultură care a transformat „gazosul” în valoare, există persoane care pariază și încearcă să asume angajamente care cer toată viața. În mod substanțial spunem că noi continuăm să credem în Dumnezeu care nu a rupt niciodată alianța sa, chiar și atunci când noi am încălcat-o de nenumărate ori. Asta ne invită să celebrăm fidelitatea lui Dumnezeu care nu încetează să aibă încredere, să creadă și să parieze în pofida limitelor și păcatelor noastre, și ne invită să facem același lucru. Conștienți că purtăm o comoară în vase de lut (cf. 2Cor 4,7), știm că Domnul se manifestă învingător în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9), nu încetează să ne susțină și să ne cheme, dându-ne de o sută de ori mai mult (cf. Mc 10,29-30) pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Mulțumesc pentru bucuria cu care ați știut să dăruiți viața voastră, arătând o inimă care în decursul anilor s-a bătut și a luptat pentru a nu deveni îngustă și amară și să fie, dimpotrivă, zilnic lărgită de iubirea lui Dumnezeu și a poporului său; o inimă pe care, ca vinul bun, timpul n-a oțetit-o, ci i-a o calitate tot mai deosebită; pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Mulțumesc pentru că voi căutați să întăriți legăturile de fraternitate și de prietenie în preoțime și cu episcopul vostru, susținându-vă reciproc, îngrijindu-l pe cel care este bolnav, căutându-l pe cel care s-a izolat, încurajând și învățând înțelepciunea de la cel bătrân, împărtășind bunurile, știind să râdeți și să plângeți împreună…: cât de necesare sunt aceste spații! Și chiar rămânând statornici și perseverenți când a trebuit să luați asupra voastră vreo misiune grea sau să determinați un frate să-și asume propriile responsabilități; pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Mulțumesc pentru mărturia de perseverență și „suportare” (hypomoné) în angajarea pastorală, care de atâtea ori, mișcați de parresiapăstorului[11], ne face să luptăm cu Domnul în rugăciune, ca Moise în acea mijlocire curajoasă și chiar riscantă pentru popor (cf. Num14,13-19; Ex 32,30-32; Dt 9,18-21); pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Mulțumesc pentru că zilnic celebrați Euharistia și pașteți cu milostivire în sacramentul milostivirii, fără rigorisme și nici laxisme, luând asupra voastră persoanele și însoțindu-le pe drumul convertirii spre viața nouă pe care Domnul ne-o dăruiește tuturor. Știm că pe scările milostivirii putem coborî până la punctul cel mai de jos al condiției umane – inclusiv fragilitatea și păcatul – și să urcăm până la punctul cel mai de sus al perfecțiunii divine: „Fiți milostivi după cum Tatăl vostru este milostiv”[12]. Și astfel să fim „capabili să încălzim inima persoanelor, să mergem în noapte cu ei, să știm să dialogăm și chiar să coborâm în noaptea lor, în întunericul lor fără să ne pierdem”[13]; pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Mulțumesc pentru că ungeți și vestiți tuturor, cu ardoare, „la timp potrivit și la timp nepotrivit” Evanghelia lui Isus Cristos (cf. 2Tim 4,2), sondând inima propriei comunități „pentru a căuta unde este vie și arzătoare dorința de Dumnezeu și unde a fost sufocat sau n-a putut să dea rod acest dialog, care era afectuos”[14]; pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Mulțumesc pentru toate dățile în care, lăsându-vă înduioșați în măruntaie, i-ați primit pe cei care erau căzuți, ați îngrijit rănile lor, oferind căldură inimilor lor (cf. Lc 10,25-37). Nimic nu este așa de urgent ca aceste lucruri: proximitate, apropiere, a fi aproape de trupul fratelui suferind. Cât de bine face exemplul unui preot care se apropie și nu se îndepărtează de rănile fraților săi[15]. Reflexie a inimii păstorului care a învățat gustul spiritual de a se simți una cu poporul său[16]; care nu uită că a ieșit din el și că numai slujindu-l va găsi și va putea explica identitatea sa cea mai curată și deplină, care îi permite să dezvolte un stil de viață auster și simplu, fără a accepta privilegii care nu au gustul Evangheliei; pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Mulțumim și pentru sfințenia poporului lui Dumnezeu pe care suntem invitați să-l păstorim și prin care Domnul ne păstorește și ne îngrijește și pe noi cu darul de a putea contempla acest popor „în părinții care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbații și în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugărițele bătrâne care continuă să zâmbească. În această statornicie pentru a merge înainte zi de zi văd sfințenia Bisericii militante”[17]. Să aducem mulțumire pentru fiecare dintre ei și să ne lăsăm ajutați și încurajați mărturia lor; pentru că „veșnică este milostivirea lui”.

Curaj

„Dorința mea este ca să vă simțiți încurajați” (cf. Col 2,2)

A doua mare dorință a mea, devenind ecou al cuvintelor sfântului Paul, este să vă însoțesc ca să reînnoim curajul nostru sacerdotal, rod mai ales al acțiunii Duhului Sfânt în viețile voastre. În fața experiențelor dureroase, toți avem nevoie de întărire și încurajare. Misiunea la care am fost chemați nu implică să fim imuni de suferință, de durere și chiar de neînțelegere[18]; dimpotrivă, ne cere să le înfruntăm și să le asumăm pentru a lăsa ca Domnul să le transforme și să ne configureze mai mult cu El. „În ultimă analiză, lipsa unei recunoașteri sincere, suferite și rugătoare a limitelor noastre este ceea ce împiedică harul să acționeze mai bine în noi, pentru că nu-i lasă spațiu pentru a provoca acel bine posibil care se integrează într-un drum sincer și real de creștere”[19].

Un „test” bun pentru a ști cum se simte inima noastră de păstor este să ne întrebăm cum înfruntăm durerea. De multe ori se poate întâmpla să ne comportăm ca levitul sau preotul din parabolă care se întorc în partea cealaltă și îl ignoră pe omul care zace la pământ (cf. Lc 10,31-32). Alții se apropie rău, intelectualizează refugiindu-se în locuri comune: „viața este așa”, „nu se poate face nimic”, dând spațiu fatalismului și descurajării; sau se apropie cu o privire de preferințe selective generând astfel numai izolare și excludere. „Ca profetul Iona, mereu purtăm latentă în noi ispita de a fugi într-un loc sigur care poate să aibă multe nume: individualism, spiritualism, închidere în lumi mici…”[20], care departe de a face să înduioșeze măruntaiele noastre ajung să ne îndepărteze de rănile proprii, de rănile altora și, prin urmare, de rănile lui Isus[21].

Tot în această linie, aș vrea să subliniez o altă atitudine subtilă și periculoasă care, așa cum îi plăcea lui Bernanos să spună, este „cel mai prețios elixir al diavolului”[22] și cel mai dăunător pentru noi care vrem să-l slujim pe Domnul pentru că seamănă descurajare, stare de orfan și duce la disperare[23]. Dezamăgiți de realitate, de Biserică sau de noi înșine, putem trăi ispita de a ne agăța de o tristețe dulceagă, pe care părinții din Orient o numeau apatie. Cardinalul Tomáš Špidlík spunea: „Dacă ne asaltează tristețea datorită vieții ca atare, datorită companiei altora, datorită faptului că suntem singuri, atunci există mereu vreo lipsă de credință în Providență a lui Dumnezeu și în lucrarea sa. Tristețea paralizează curajul de a continua în muncă, în rugăciune, ne face antipatici vecinii noștri. Autorii monastici, care dedică o descriere lungă acestui viciu, îl numesc dușmanul cel mai rău al vieții spirituale”[24].

Cunoaștem tristețea care duce la deprindere și conduce treptat la naturalizarea răului și a nedreptății cu șoapta slabă a acelui „mereu s-a făcut așa”. Tristețe care face sterile toate tentativele de transformare și convertire, propagând resentiment și animozitate. „Aceasta nu este alegerea unei vieți demne și depline, aceasta nu este dorința lui Dumnezeu pentru noi, aceasta nu este viața în Duh care provine din inima lui Cristos înviat” și pentru care am fost chemați[25]. Fraților, când tristețea dulceagă amenință să pună stăpânire pe viața noastră sau pe comunitatea noastră, fără a ne înspăimântă și fără a ne preocupa, dar cu determinare, să cerem și să facem să se ceară Duhului ca „să vină ca să ne trezească! Să facă o zdruncinare ațipelii noastre, să ne elibereze de inerție! Să sfidăm obișnuința, să deschidem bine ochii și urechile și mai ales inima, pentru a ne lăsa mișcați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și de strigătul Cuvântului viu și eficace al Celui Înviat”[26].

Permiteți-mi să repet, toți avem nevoie de întărirea și de forța lui Dumnezeu și a fraților în timpuri dificile. Nouă tuturor ne sunt de folos acele cuvinte mâhnite ale sfântului Paul adresate comunităților sale: „De aceea, vă rog să nu vă descurajați din cauza necazurilor mele pentru voi” (Ef 3,13); „Dorința mea este ca să vă simțiți încurajați” (cf. Col 2,2), și astfel să putem îndeplini misiunea pe care ne-o dăruiește Domnul în fiecare dimineață: să transmitem „o bucurie mare, care va fi a întregului popor” (Lc 2,10). Însă, întocmai, nu ca teorie sau cunoaștere intelectuală sau morală a ceea ce ar trebui să fie, ci ca oameni care cufundați în durere au fost transformați și transfigurați de Domnul, și ca Iob ajung să exclame: „Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Fără această experiență de bază, toate eforturile noastre ne vor duce pe calea frustrării și a scepticismului.

În timpul vieții noastre, am putut contempla cum „cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria”[27]. Chiar dacă există diferite faze în această experiență, știm că dincolo de fragilitățile noastre și de păcatele noastre, Dumnezeu „ne permite să ne ridicăm capul și să reîncepem, cu o duioșie care niciodată nu ne dezamăgește și care întotdeauna ne poate reda bucuria”[28]. Acea bucurie nu se naște din eforturile noastre voluntariste sau intelectualiste ci din încrederea de a ști că acele cuvinte ale lui Isus adresat lui Petru continuă să acționeze: în momentul în care vei fi „analizat”, nu uita că Eu însumi „m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta” (Lc 22,32). Domnul este primul care se roagă și luptă pentru tine și pentru mine. Și ne invită să intrăm pe deplin în rugăciunea sa. Pot să existe chiar momente în care va trebui să ne cufundăm „în rugăciunea din Ghetsemani, cea mai umană și dramatică dintre rugăciunile lui Isus (…). Există implorare, tristețe, angoasă, aproape o dezorientare (Mc 14,33)”[29].

Știm că nu este ușor să rămânem în fața Domnului lăsând ca privirea sa să străbată viața noastră, să vindece inima noastră rănită și să spele picioarele noastre impregnate de mondenitatea care s-a lipit de-a lungul drumului și ne împiedică să mergem. În rugăciune experimentăm precaritatea noastră binecuvântată care ne amintește faptul că suntem discipoli care au nevoie de ajutorul Domnului și ne eliberează de tendința prometeică „a celor care în definitiv se încred numai în propriile forțe și se simt superiori celorlalți pentru că respectă norme determinate”[30].

Fraților, Isus mai mult decât oricare altul cunoaște eforturile și rezultatele noastre, precum și eșecurile și insuccesele. El este primul care ne spune: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă! Luați asupra voastră jugul meu și învățați de la mine că sunt blând și umil cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Mt 11,28-29).

Într-o astfel de rugăciune știm că nu suntem niciodată singuri. Rugăciunea păstorului este o rugăciune locuită fie de Duhul „care strigă: Abba, Tată!” (Gal 4,6), fie de poporul care îi este încredințat. Misiunea și identitatea noastră primesc lumină de la această dublă legătură.

Rugăciunea păstorului se hrănește și se întrupează în inima poporului lui Dumnezeu. Poartă semnele rănilor și bucuriilor oamenilor săi care în tăcere prezintă în fața Domnului pentru ca să fie unși cu darul Duhului Sfânt. Este speranța păstorului care se încrede și luptă pentru ca Domnul să poată vindeca fragilitatea noastră, cea personală și cea a comunităților noastre. Dar să nu pierdem din vedere faptul că tocmai în rugăciunea poporului lui Dumnezeu se întrupează și găsește locul său inima păstorului. Asta ne face pe toți liberi de la căutarea sau voința de răspunsuri ușoare, rapide și prefabricate, permițând Domnului ca El (și nu rețetele și prioritățile noastre) să ne arate un drum de speranță. Să nu pierdem din vedere faptul că, în momentele mai dificile ale comunității primare, așa cum citim în cartea Faptele Apostolilor, rugăciunea a devenit adevărata protagonistă.

Fraților, recunoaștem fragilitatea noastră, da; dar să permitem ca Isus s-o transforme și să ne proiecteze încontinuu spre misiune. Să nu pierdem bucuria de a ne simți „oi”, de a ști că El este Domnul și Păstorul nostru.

Pentru a menține inima curajoasă este necesar să nu neglijăm aceste două legături constitutive ale identității noastre: prima, cu Isus. De fiecare dată când ne dezlegăm de Isus sau neglijăm relația noastră cu El, puțin câte puțin angajarea noastră se usucă și candelele noastre rămân fără untdelemn în măsură să lumineze viața (cf. Mt 25,1-13): „Rămâneți în mine, și eu în voi! După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine… pentru că fără mine nu puteți face nimic” (In15,4-5). În acest sens, aș vrea să vă încurajez să nu neglijați însoțirea spirituală, având un frate cu care să vorbiți, să vă confruntați, să discutați și să discerneți în deplină încredere și transparență propriul drum; un frate înțelept cu care să trăiți experiența de a vă ști discipoli. Căutați-l, găsiți-l și profitați de bucuria de a vă lăsa îngrijiți, însoțiți și sfătuiți. Este un ajutor de neînlocuit pentru a putea trăi slujirea făcând voința Tatălui (cf. Evr 10,9) și a lăsa inima să bată cu „acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Cât de bine ne fac cuvintele lui Qohelet: „Mai bine doi decât unul… Căci de cad, unul îl ridică pe tovarășul său. Dar vai de cel care este singur, care cade și nu este un al doilea ca să-l ridice!” (4,9-10).

Cealaltă legătură constitutivă: măriți și hrăniți legătura cu poporul vostru. Nu vă izolați de oamenii voștri și de preoți sau de comunități. Cu atât mai puțin să nu vă închideți în grupuri închise și elitare. Asta, la sfârșit, sufocă și otrăvește spiritul. Un slujitor curajos este un slujitor care este mereu în ieșire; să „a fi în ieșire” ne face să mergem „uneori în față, uneori la mijloc și uneori în spate: în față, pentru a conduce comunitatea; la mijloc, pentru a o încuraja și a o susține; în spate, pentru a o ține unită pentru ca niciunul să nu rămână, prea mult, prea mult în urmă, pentru a o ține unită, și chiar pentru un alt motiv: pentru că poporul are «fler»! Are fler de a găsi noi căi pentru drum, are acel «sensus fidei» [cf. Lumen gentium, 12]. Ce este mai frumos?”[31]. Însuși Isus este modelul acestei alegeri evanghelizatoare care ne introduce în inima poporului. Cât de bine ne face să-l vedem aproape de toți! Dăruirea lui Isus pe cruce nu este altceva decât culmea acestui stil evanghelizator care a marcat toată existența sa.

Fraților, durerea atâtor victime, durerea poporului lui Dumnezeu, precum și a noastră, nu poate să se piardă. Însuși Isus poartă toată această povară pe crucea sa și ne invită să reînnoim misiunea noastră pentru a fi aproape de cei care suferă, pentru a fi, fără rușine, aproape de mizeriile umane și, de ce nu, a le trăi ca mizerii proprii pentru a le face euharistie[32]. Timpul nostru, marcat de răni vechi și noi, ne impune să fim artizani ai relației și comuniunii, deschiși, încrezători și în așteptarea noutății pe care Împărăției lui Dumnezeu vrea s-o trezească astăzi. O împărăție de păcătoși iertați, invitați să mărturisim compasiunea mereu vie și activă a Domnului; „pentru că veșnică este milostivirea lui”.

Laudă

„Sufletul meu îl preamărește pe Domnul” (Lc 1,46)

Este imposibil de vorbit despre recunoștință și încurajare fără a o contempla pe Maria. Ea, femeia cu inima străpunsă (cf. Lc 2,35) ne învață lauda capabilă să deschidă privirea spre viitor și să redea speranță prezentului. Toată viața sa a fost condensată în cântarea sa de laudă (cf. Lc 1,46-55), pe care suntem invitați și noi s-o cântăm ca promisiune de plinătate.

De fiecare dată când merg într-un sanctuar marian, îmi place „să câștig timp privind și lăsându-mă privit de Mama, cerând încrederea copilului, a săracului și a celui simplu care știe că acolo este mama sa și că poate să cerșească un loc în sânul său. Și privind-o, să ascultă încă o dată ca indianul Juan Diego: «Ce este, fiul meu, cel mai mic dintre toți? Ce îți întristează inima? Oare nu sunt eu aici, eu care am onoarea de a fi mama ta?»”[33].

A o privi pe Maria înseamnă „a crede din nou în forța revoluționară a duioșiei și a afectului. În ea vedem că umilința și duioșia nu sunt virtuți ale celor slabi ci ale celor puternici, care nu au nevoie să-i maltrateze pe alții pentru a se simți importanți”[34].

Dacă vreodată privirea începe să se împietrească, sau simțim că forța seducătoare a apatiei sau a dezolării vrea să înfigă rădăcini și să pună stăpânire asupra inimii; dacă gustul de a ne simți parte vie și integră a poporului lui Dumnezeu începe să ne deranjeze și ne simțim împinși spre o atitudine elitară… să nu ne fie frică s-o contemplăm pe Maria și să intonăm cântarea sa de laudă.

Dacă vreodată ne simțim ispitiți să ne izolăm și să ne închidem în noi înșine și în proiectele noastre protejându-ne de căile mereu prăfuite ale istoriei, sau dacă plângeri, proteste, critici sau ironie pun stăpânire pe acțiunea noastră fără voința de a lupta, de a aștepta și de a iubi… să privim la Maria pentru ca să purifice ochii noștri de orice „pai” care ar putea să ne împiedice să fim atenți și treji pentru a-l contempla și a-l celebra pe Cristos care trăiește în mijlocul poporului său. Și dacă vedem că nu reușim să mergem drept, că ne este greu să menținem propunerile de convertire, să ne adresăm Lui așa cum făcea implorându-l, aproape în mod complice, acel mare paroh, și poet, din dieceza mea precedentă: „În seara aceasta, Stăpână, promisiunea este sinceră. Însă, pentru orice eventualitate, nu uita să lași cheia în afară”[35]. Ea „este prietena mereu atentă pentru ca să nu lipsească vinul în viața noastră. Este aceea care are inima străpunsă de sabie, care înțelege toate durerile. Ca mamă a tuturor, este semn de speranță pentru popoarele care suferă durerile nașterii până când va răsări dreptatea… Ca o adevărată mamă, merge cu noi, luptă cu noi și revarsă neîncetat apropierea iubirii lui Dumnezeu”[36].

Fraților, încă o dată, „nu încetez să mulțumesc pentru voi” (Ef 1,16) pentru dăruirea și misiunea voastră cu certitudinea că „Dumnezeu înlătură pietrele cele mai dure, de care se lovesc speranțe și așteptări: moartea, păcatul, frica, mondenitatea. Istoria umană nu se termină în fața unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi «piatra vie» (cf. 1Pt 2,4): Isus înviat. Noi ca Biserică suntem întemeiați pe El și, chiar și atunci când ne descurajăm, când suntem tentați să judecăm totul pe baza insucceselor noastre, El vine să facă noi lucrurile”[37].

Să lăsăm ca recunoștința să trezească lauda și să ne încurajeze încă o dată la misiunea de a unge pe frații noștri în speranță. Să fim oameni care mărturisesc cu viața lor compasiunea și milostivirea pe care numai Isus ni le poate dărui.

Domnul Isus să vă binecuvânteze și Sfânta Fecioară să vă păzească. Și, vă rog, vă cer să nu uitați să vă rugați pentru mine.

Cu fraternitate,

Franciscus

Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 4 august 2019.
Comemorarea liturgică a sfântului paroh de Ars.

[1] Cf. Scrisoarea apostolică Anno Iubilari (23 aprilie 1929): AAS 21 (1929), 312-313.
[2] Discurs adresat Conferinței Episcopale Italiene (20 mai 2019). Paternitatea spirituală care-l determină pe episcop să nu-i lase orfani pe preoții săi se poate întâlni nu numai în capacitatea de a avea ușile deschise pentru toți preoții săi, ci în a merge să-i caute pentru a se îngriji de ei și a-i însoți.
[3] Cf. SFÂNTUL IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotii nostri primordia la primul centenar al morții foarte pioase a sfântului paroh de Ars (1 august 1959): AAS 51 (1959), 548.
[4] Cf. Scrisoare către poporul lui Dumnezeu (20 august 2018).
[5] Întâlnirea cu preoții, călugării și călugărițele, consacrații și seminariștii, Santiago de Chile (16 ianuarie 2018).
[6] Cf. Scrisoare către poporul lui Dumnezeu care este pe drum în Chile (31 mai 2018).
[7] Întâlnirea cu clerul din Roma (7 martie 2019).
[8] Omilia de la Veghea Pascală în Noaptea Sfântă (19 aprilie 2014).
[9] Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 7.
[10] Cf. JORGE MARIO BERGOGLIO, Lettere della tribolazione, Milano, 2019, pag. 18.
[11] Cf. Discurs adresat parohilor din Roma (6 martie 2014).
[12] Reculegere spirituală pentru preoți, Prima meditație (2 iunie 2016).
[13] ANTONIO SPADARO, Interviu luat papei Francisc: „La Civiltà Cattolica” 3918 (19 septembrie 2013), pag. 462.
[14] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 137.
[15] Cf. Discurs adresat parohilor din Roma (6 martie 2014).
[16] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 268.
[17] Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 7.
[18] Cf. Scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 13.
[19] Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 50.
[20] Ibid., 134.
[21] Cf. JORGE MARIO BERGOGLIO, Reflexiones en esperanza, Città del Vaticano, 2013, pag. 14.
[22] Journal d’un curé de campagne, Paris, 1974, pag. 135; cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 83.
[23] Cf. BARSANUFIO, Epistolar, în: VITO CUTRO – MICHAŁ TADEUSZ SZWEMIN, Bisogno di Paternità, Varșovia, 2018, pag. 124.
[24] L’arte di purificare il cuore, Roma, 1999, pag. 47.
[25] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 2.
[26] Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 137.
[27] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 1.
[28] Ibid., 3.
[29] JORGE MARIO BERGOGLIO, Reflexiones en esperanza, Città del Vaticano, 2013, pag. 26.
[30] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 94.
[31] Întâlnire cu clerul, persoanele din viața consacrată și membrii ai consiliilor pastorale, Assisi (4 octombrie 2013).
[32] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 268-270.
[33] Cf. Nican Mopohua, 107, 118, 119.
[34] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 288.
[35] Cf. AMELIO LUIS CALORI, Aula Fúlgida, Buenos Aires, 1946.
[36] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286.
[37] Omilia la Veghea Pascală în Noaptea Sfântă (20 aprilie 2019).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 04.09.2018
Publicarea pe acest sit: 05.08.2019
Etichete:

Lasă un răspuns