Scrisoarea IPS Ioan pentru Ziua Persoanelor Consacrate

Scrisoare pastorală a IPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de București
pentru Ziua Persoanelor Consacrate

Dacă mă uit în urmă în lumea surorilor și a călugărilor, a preoților, nu pot să nu observ că unele chipuri au lăsat urme în sufletul meu; sau, altfel spus, mi-au rămas aproape fețe care din nou capătă contur și culoare, deși au trecut mulți ani de atunci, de când ei nu mai sunt pe acest pământ decât ca lumini în amintirea noastră.

Nu trebuie să merg prea departe, decât la mănăstirea din comuna Popești Leordeni ca s-o „întâlnesc” pe Mater Benedicta: hușeancă de origine, micuță și firavă, cu fața în același timp senină și severă, cu ochi întrebători, a fost hărăzită de Dumnezeu să treacă împreună cu celelalte surori prin noaptea comunistă. Vedeai îndată-n ea suferințe îndurate, uneori ți le și povestea, detașată, fără a se emoționa, chiar atunci când „retrăia” momentele cele mai grele; parcă povestea despre altcineva, cu privirea-n jos, ca apoi deodată, privindu-te direct în ochi, să-ți spună mai mult decât prin cuvinte. Voturile călugărești erau culorile vii ale vieții acestei surori pe care Congregatio Jesu poate fi fericită că a avut-o. Speranța acestei surori a dat speranțe restului congregației, și așa a putut din nou să renască.

În 1976, fiind la Paris, am întâlnit pentru ultima oară o soră româncă din Iugani, din CongregațiaNotre Dame de Sion, și împreună cu Pr. Gabor Pavel am participat la înmormântarea ei. Erau la acea celebrare multe surori românce, iar cea pe care o puneau în mormânt avea o față senină de neînchipuit. De fapt, cum o întâlnisem înainte de mai multe ori, observasem că seninătatea era atmosfera ei: o față luminată de bunătate, parcă râdea continuu cu ochii și părea că nu poate să se supere pentru nimic în lume. Te lumina pur și simplu și-ți turna în suflet din seninătatea ei. De mai multe ori am spus-o și altora: „Uită-te ce maică împlinită spiritual!”, căci altfel nu știam cum s-o descriu.

În Săbăoani am cunoscut un franciscan din Pildești. Fratele laic Dîncă. Nu i-am știut niciodată numele de botez; toată lumea îi spunea „Fratele Dîncă”. Era de toate: sacristan, om de ogradă, ministrant, vizitiu, dascăl, după împrejurări, dar frate întotdeauna. Stătea mult în genunchi și se ruga ore întregi în fiecare zi; și atunci când mătura sau îngrijea de păsări și animale de curte, îl simțeai că se roagă și simplitatea hainelor ascundea un suflet mare în slujirea tuturor, cu dragoste neobosită. Nu deranja pe nimeni cu nimic; și dacă nu era pe aproape, acesta ar fi fost cel mai mare deranj în lumea aceea pe care el zilnic o umplea cu prezența sa tăcută și zâmbitoare. Era Fratele Dîncă și-l simțeai ca frate. Aș spune despre el că a fost o floare a simplității.

Aici, la București, l-am cunoscut pe Pr. Sebastian, era la capela de la Sfânta Cruce. Te primea cu vorba liniștită, știa să te asculte îndelung, stătea mult pe un fotoliu, căci îl dureau picioarele, îți punea simplu și direct întrebări, parcă te învăluia cu privirea caldă, frățească; te sfătuia în multe privințe, îți spunea multe ca parcă să alegi, dar toate ți se potriveau. Deși mult mai bogat în ani, mă ducea parcă în sufletul lui și mă făcea să mă simt „ca acasă”. Nu m-a chemat niciodată la el, dar l-am căutat și vizitat adesea.

Și aș putea continua multe pagini, evocând chipuri de persoane consacrate și preoți care au lăsat câte-o urmă în sufletul meu, dar mă opresc aici, dând slavă Domnului că m-a răsfățat, făcându-mă să întâlnesc atâta lumină și seninătate și bunătate întrupată, după pilda Învățătorului nostru Isus. Cum se vede, am cules câteva exemple din trecut, dar și acum, în congregațiile din Arhidieceză și printre persoanele consacrate și preoții comunităților noastre întâlnești multe chipuri pline de lumina și de bucuria de a răspândi binele pe oriunde ar trece, după modelul Mântuitorului. El ne-a chemat pe toți, consacrați și neconsacrați, laici și preoți, să fim semănători de lumină prin slujirile noastre diferite. Chiar dacă nu totdeauna ne reușește, să îndrăznim a o lua de la capăt, în fiecare zi, ca și cum astăzi ar fi începutul slujirii noastre.

Dragi surori, persoane consacrate, iubiți confrați preoți, Sărbătoarea Prezentării în templu să fie pentru toți o nouă ocazie de primenire sufletească și de întărire a flăcării idealurilor noastre de slujire.

Vă mulțumesc pentru tot ce dăruiți din viața voastră Bisericii noastre locale, arătând că Evanghelia este vie și că glasul lui Isus răsună prin viețile voastre, binevestind iubirea, credința și speranța, chiar pe lemn de răstignire, nu rareori.

Vă doresc o sărbătoare frumoasă tuturor!

București, 2 februarie 2010
Sărbătoarea Prezentării la Templu