Să ne întoarcem cu bucurie la Euharistie!

Scrisoare despre celebrarea liturgiei
în timpul și după pandemia de COVID 19
adresată președinților Conferințelor Episcopale
din Biserica Catolică

Pandemia datorată virusului Covid 19 a produs dezorientări nu numai în dimensiunile sociale, familiale, economice, formative și de muncă, ci și în viața comunității creștine, inclusiv dimensiunea liturgică. Pentru a elimina spațiu virusului a fost necesară o distanțare socială rigidă, care a avut repercusiune asupra unei trăsături fundamentale a vieții creștine: „Unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt și eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20); „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune. Toți cei care credeau erau în același loc și aveau toate în comun” (Fap 2,42-44).

Dimensiunea comunitară are o semnificație teologică: Dumnezeu este relație de Persoane în Preasfânta Treime; creează omul în complementaritatea relațională între bărbat și femeie pentru că „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18), intră în raport cu bărbatul și femeia și îi cheamă la rândul lor la relația cu El: așa cum a intuit bine sfântul Augustin, inima noastră este neliniștită până când găsește în Dumnezeu și se odihnește în El (cf. Confesiuni, I, 1). Domnul Isus a început activitatea sa publică prin chemarea la El a unui grup de discipoli pentru ca să împărtășească împreună cu El viața și vestirea Împărăției; din această mică turmă se naște Biserica. Pentru a descrie viața veșnică Scriptura folosește imaginea unei cetăți: Ierusalimul din cer (cf. Ap 21); o cetate este o comunitate de persoane care împărtășesc valori, realități umane și spirituale fundamentale, locuri, timpuri și activități organizate și care contribuie la construirea bunului comun. În timp ce păgânii construiau temple dedicate numai divinității, la care persoanele nu aveau acces, creștinii, imediat ce s-au bucurat de libertatea de cult, imediat au edificat locuri care să fie domus Dei et domus ecclesiae, unde credincioșii să se poată recunoaște drept comunitate a lui Dumnezeu, popor convocat pentru cult și constituit în adunare sfântă. Așadar Dumnezeu poate să proclame: „Eu sunt Dumnezeul tău, tu vei fi poporul meu” (cf. Ex 6,7; Dt 14,2). Domnul se menține fidel față de Legământul său (cf. Dt 7,9) și Israel devine tocmai prin asta Locuință a lui Dumnezeu, loc sfânt al prezenței sale în lume (cf. Ex 29,45; Lev 26,11-12). Pentru aceasta casa Domnului presupune prezența familiei fiilor lui Dumnezeu. Și astăzi, în rugăciunea de dedicare a unei biserici noi, episcopul cere ca ea să fie ceea ce trebuie să fie prin natura sa:

«[…] ca să dăinuie pururi lăcașul sfânt […].
Aici apa harului dumnezeiesc să șteargă păcatele oamenilor,
pentru ca fii tăi, Părinte, morți pentru păcat,
să renască la viața supranaturală.
Aici credincioșii tăi, stând în jurul mesei altarului,
să celebreze memorialul Paștelui
și să fie întăriți la masa cuvântului și a Trupului lui Cristos.
Aici să răsune ca o jertfă plăcută de laudă
glasul oamenilor laolaltă cu corurile de îngeri;
și să se ridice necontenit spre tine
rugăciunea pentru mântuirea lumii.
Aici săracii să afle milostivire,
cei asupriți să dobândească adevărata libertate
și toți oamenii să fie înveșmântați în demnitatea de fii ai tăi,
până ce vor ajunge, tresăltând de bucurie,
în Ierusalimul cel de sus».

Comunitatea creștină n-a urmărit niciodată izolarea și n-a făcut niciodată dintr-o biserică o cetate cu porți închise. Formați la valoarea vieții comunitare și la căutarea binelui comun, creștinii au căutat mereu inserarea în societate, deși având conștiința unei alterități: a fi în lume fără a aparține ei și fără a se reduce la ea (cf. Scrisoarea către Diognet, 5-6). Și în această urgență pandemică a reieșit și un mare simț de responsabilitate: în ascultare și colaborare cu autoritățile civile și cu experții, episcopii și conferințele lor teritoriale au fost gata să asume decizii dificile și dureroase, până la suspendarea prelungită a participării credincioșilor la celebrarea Euharistiei. Această Congregație este profund recunoscătoare episcopilor pentru angajarea și eforturile depuse în a încerca să dea răspuns, în cel mai bun mod posibil, la o situație neprevăzută și complexă.

Însă imediat ce o permit circumstanțele, este necesar și urgent să ne întoarcem la normalitatea vieții creștine, care are edificiul biserică drept casă și celebrarea liturgiei, îndeosebi a Euharistiei, drept „culme spre care tinde acțiunea Bisericii și izvorul din care emană toată puterea ei” (Sacrosanctum Concilium, 10).

Conștienți de faptul că Dumnezeu nu abandonează niciodată omenirea pe care a creat-o și că și încercările cele mai dure pot aduce roade de har, am acceptat depărtarea de altarul Domnului ca un timp de post euharistic, util pentru a ne face să redescoperim importanța vitală, frumusețea și prețiozitatea incomensurabilă. Însă, imediat ce va fi posibil, trebuie să ne întoarcem la Euharistie cu inima purificată, cu o uimire reînnoită, cu o dorință mărită de a-l întâlni pe Domnul, de a fi cu El, de a-l primi pentru a-l duce la frați cu mărturia unei vieți depline de credință, de iubire și de speranță.

Acest timp de privare ne poate da harul de a înțelege inima fraților noștri martiri din Abitene (începuturile secolului al IV-lea), care le-au răspuns judecătorilor lor cu determinare senină, deși aveau în față o condamnare sigură la moarte: „Sine Dominico non possumus”. Acel absolut nos possumus (nu putem) și pregnanța de semnificație a neutrului substantivat Dominicum (ceea ce este al Domnului) nu se pot traduce cu un singur cuvânt. O exprimare foarte scurtă rezumă o mare bogăție de nuanțe și semnificații care se oferă astăzi meditației noastre:

  • Nu putem să trăim, să fim creștini, să realizăm pe deplin umanitatea noastră și dorințele de bine și de fericire care sălășluiesc în inimă fără Cuvântul Domnului, care în celebrare ia trup și devine cuvânt viu, rostit de Dumnezeu pentru cel care astăzi își deschide inima la ascultare;

  • Nu putem să trăim drept creștini fără a participa la Jertfa Crucii în care Domnul Isus se dăruiește fără rezerve pentru a mântui, cu moartea sa, pe omul care era mort din cauza păcatului; Răscumpărătorul asociază la El omenirea și o conduce la Tatăl; în îmbrățișarea Răstignitului găsește lumină și întărire orice suferință umană;

  • Nu putem fără ospățul Euharistiei, masă a Domnului la care suntem invitați ca fii și frați pentru a-l primi pe însuși Cristos Înviat, prezent cu trupul, sângele, sufletul și dumnezeirea în acea Pâine din cer care ne susține în bucuriile și în trudele pelerinajului pământesc;

  • Nu putem fără comunitatea creștină, familia Domnului: avem nevoie să-i întâlnim pe frații care împărtășesc filiația lui Dumnezeu, fraternitatea lui Cristos, vocația și căutarea sfințeniei și a mântuirii sufletelor lor în bogata diversitate de vârste, istorii personale, carisme și vocații;

  • Nu putem fără casa Domnului, care este casa noastră, fără locurile sfinte unde ne-am născut la credință, unde am descoperit prezența providențială a Domnului și am descoperit îmbrățișarea sa milostivă care ridică pe cel care este căzut, unde am consacrat vocația noastră pentru urmarea călugărească sau pentru căsătorie, unde am implorat și am mulțumit, ne-am bucurat și am plâns, unde am încredințat Tatălui pe cei dragi ai noștri care au terminat pelerinajul pământesc;

  • Nu putem fără ziua Domnului, fără duminică, zi care dă lumină și sens succesiunii zilelor de muncă și responsabilităților familiale și sociale.

Oricât ar desfășura mijloacele de comunicare o slujire apreciată față de cei bolnavi și de cei care nu pot să meargă la biserică, și au prestat o mare slujire în transmiterea Sfintei Liturghii în timpul în care nu exista posibilitatea de a celebra comunitar, nicio transmisiune nu este echivalabilă cu participarea personală și n-o poate înlocui. Mai mult, aceste transmisiuni, singure, riscă să ne îndepărteze de la o întâlnire personală și intimă cu Dumnezeul întrupat care ni s-a încredințat nouă nu în mod virtual, ci real, spunând: „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el” (In 6,56). Acest contact fizic cu Domnul este vital, indispensabil, de neînlocuit. Odată găsite și adoptate constatările concret demonstrabile pentru a reduce la minim infectarea cu virus, este necesar ca toți să-și reia locul lor în adunarea fraților, să redescopere prețiozitatea și frumusețea de neînlocuit a celebrării, să amintească și să atragă cu infectarea entuziasmului pe frații și surorile descurajați, înfricoșați, de prea mult timp absenți sau distrași.

Acest Dicaster vrea să reafirmă câteva principii și să sugereze câteva linii de acțiune pentru a promova o întoarcere rapidă și sigură la celebrarea Euharistiei.

Atenția cuvenită față de normele igienice și de siguranță nu poate duce la sterilizarea gesturilor și riturilor, la inducerea, chiar inconștientă, la teamă și de nesiguranță în credincioși.

Se are încredere în acțiunea prudentă dar fermă a episcopilor pentru ca participarea credincioșilor la celebrarea Euharistiei să nu fie catalogată de autoritățile publice asemenea unei „adunări numeroase”, și să nu fie considerată drept comparabilă sau chiar subordonată unor forme de adunări recreative.

Normele liturgice nu sunt materie asupra cărora pot să legifereze autoritățile civile, ci numai autoritățile ecleziastice competente (cf. Sacrosanctum Concilium, 22).

Să se faciliteze participarea credincioșilor la celebrări, însă fără experimentări rituale improvizate și respectând pe deplin normele conținute în cărțile liturgice, care le reglementează desfășurarea. În liturgie, experiența de sacralitate, de sfințenie și de frumusețe care transfigurează, se pregustă armonia fericirii veșnice: așadar, să se aibă grijă față de demnitatea locurilor, a obiectelor sacre, a modalităților de celebrare, conform indicației autoritare a Conciliului al II-lea din Vatican: „Riturile să strălucească prin simplitate nobilă” (Sacrosanctum Concilium, 34).

Să le se recunoască credincioșilor dreptul de a primi Trupul lui Cristos și de a-l adora pe Domnul prezent în Euharistie în modurile prevăzute, fără limitări care să meargă chiar dincolo de ceea ce este prevăzut de normele igienice date de autoritățile publice sau de episcopi.

Credincioșii în celebrarea euharistică îl adoră pe Isus Înviat prezent; și vedem că se pierde cu atâta ușurință simțul adorației, rugăciunea de adorație. Cerem păstorilor să insiste, în catehezele lor, asupra necesității adorației.

Un principiu sigur pentru a nu greși este ascultarea. Ascultare față de normele Bisericii, ascultare față de episcopi. În timpuri de dificultate (de exemplu, să ne gândim la războaie, la pandemii), episcopii și Conferințele Episcopale pot să dea normative provizorii care trebuie să fie respectate. Ascultarea păstrează comoara încredințată Bisericii. Aceste măsuri dictate de episcopi și de Conferințele Episcopale expiră atunci când situația revine la normalitate.

Biserica va continua să păzească persoana umană în totalitatea sa. Ea mărturisește speranța, invită la încrederea în Dumnezeu, amintește că existența pământească este importantă, însă mult mai importantă este viața veșnică: a împărtăși aceeași viață cu Dumnezeu pentru veșnicie este ținta noastră, vocația noastră. Aceasta este credința Bisericii, mărturisită de-a lungul secolelor de cete de martiri și de sfinți, o veste pozitivă care eliberează de reducții unidimensionale, de ideologii: cu preocuparea necesară față de sănătatea publică Biserica unește vestirea și însoțirea spre mântuirea veșnică a sufletelor. Așadar să continuă să ne încredințăm cu încredere milostivirii lui Dumnezeu, să invocăm mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, salus infirmorum et auxilium christianorum, pentru toți cei care sunt încercați dur de pandemie și de orice altă suferință, să perseverăm în rugăciune pentru cei care au părăsit această viață și în același timp să reînnoim propunerea de a fi martori ai Celui Înviat și vestitori ai unei speranțe sigure, care transcende limitele acestei lumi.

Autor: Cardinalul Robert Sarah
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.08.2020
Publicarea pe acest sit: 11.09.2020
Etichete:

Lasă un răspuns