Prima predică de Advent a pr. Cantalamessa

Prima predică de Advent 2012
a părintelui Raniero Cantalamessa
predicatorul Casei Pontificale

Anul Credinței și Catehismul Bisericii Catolice

1. Cartea „mâncată”

În predica făcută Casei Pontificale încerc să mă las călăuzit, în alegerea temelor, de harurile sau de evenimentele speciale pe care Biserica le trăiește într-un anumit moment din istoria sa. Am avut recent deschiderea Anului Credinței, a cincizecea aniversare a Conciliului al II-lea din Vatican și Sinodul pentru evanghelizarea și transmiterea credinței creștine. De aceea, m-am gândit să dezvolt în Advent o reflecție despre fiecare dintre aceste trei evenimente.

Încep cu Anul Credinței. Pentru a nu mă rătăci într-o temă, cum este credința, care este vastă ca marea, mă concentrez asupra unui punct din scrisoarea Porta fidei a Sfântului Părinte, mai exact acolo unde îndeamnă cu căldură să se facă din Catehismul Bisericii Catolice (de la publicarea căruia se aniversează anul acesta douăzeci de ani) instrumentul privilegiat pentru a trăi rodnic harul acestui an. Scrie Papa în scrisoarea sa: „Anul credinței va trebui să exprime o angajare corală pentru redescoperirea și studierea conținuturilor fundamentale ale credinței care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică și organică. De fapt, aici iese în evidență bogăția de învățătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o și a oferit-o în cei două mii de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la Părinții Bisericii, de la Maeștri de teologie la Sfinții care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat despre credință și a produs progres în învățătură pentru a da certitudine credincioșilor în viața lor de credință”1.

Desigur că nu voi vorbi despre conținutul din CBC, despre împărțirile sale, despre criteriile care i-au dat formă; ar însemna să încerc să explic Divina Comedie lui Dante Alighieri. Mai degrabă aș vrea să mă străduiesc să arăt cum trebuie făcut pentru ca această carte, dintr-un instrument mut, ca o vioară prețioasă așezată pe o bucată de catifea, să se transforme într-un instrument care cântă și zdruncină inimile. Matthäus-Passion [Pătimirea după Matei] a lui Bach a rămas peste un secol o partitură scrisă, păstrată în arhivele muzicale, până când în 1829 Felix Mendelssohn i-a pregătit la Berlin o interpretare magistrală și din ziua aceea lumea a știut că melodii și coruri sublime erau cuprinse în acele pagini rămasă până atunci mute.

Sunt realități diferite, e adevărat, dar ceva asemănător se întâmplă cu orice carte care vorbește despre credință, inclusiv CBC: trebuie să se treacă de la partitură la interpretare, de la pagină mută la ceva viu care face să vibreze sufletul. Viziunea lui Ezechiel despre mâna întinsă care prezintă un sul ne ajută să înțelegem ce anume se cere pentru ca asta să se întâmple: „Atunci am văzut o mână întinsă spre mine. Ea ținea o carte înfășurată, în formă de cilindru, pe care a desfășurat-o în fața mea, era scrisă pe o parte și pe alta și conținea cântări de doliu, plângeri și amenințări. Domnul mi-a zis: «Fiul omului, mănâncă ce este în fața ta. Mănâncă această carte, apoi du-te și vorbește casei lui Israel!». Eu am deschis gura și el mi-a dat cartea s-o mănânc și mi-a zis: «Fiul omului, satură-ți trupul și umple lăuntrul tău cu această carte pe care ți-o dau!». Când am mâncat-o, în gura mea era dulce ca mierea” (Ez 2,9-3,3).

Sfântul Părinte este mâna pe care, anul acesta, o întinde din nou Bisericii Catehismul Bisericii Catolice, spunând fiecărui catolic: „Ia cartea asta, mănânc-o, umpleți măruntaiele”. Ce înseamnă a mânca o carte? Nu numai a o studia, a o analiza, a o memora, ci a o face carne a propriei cărni și sânge al propriului sânge, „a o asimila”, așa cum se face materialmente cu mâncarea pe care o mâncăm. A o transforma din credință studiată în credință trăită. Acest lucru nu e posibil să fie făcut cu toată cantitatea cărții și cu toate lucrurile și fiecare în parte conținute în ea. Nu se poate face asta în mod analitic, ci numai sintetic. Mă explic. Trebuie perceput principiul care dă formă și unifică totul, deci inima pulsantă a CBC. Și ce este această inimă? Nu este o dogmă, sau un adevăr, o doctrină sau un principiu etic; este o persoană: Isus Cristos! „Pagină după pagină – scrie Sfântul Părinte în privința CBC, în aceeași scrisoare apostolică – se descoperă că ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o Persoană care trăiește în Biserică”.

Dacă toată Scriptura, așa cum afirmă Isus însuși, vorbește despre el (cf. In5,39), dacă ea este plină de Cristos și se rezumă în întregime în el, ar putea să fie altfel pentru CBC care vrea să fie o expunere sistematică a Scripturii înseși, elaborate de Tradiție, sub conducerea Magisteriului?

În prima parte, dedicată credinței, CBC amintește marele principiu al sfântului Toma de Aquino conform căruia „actul de credință al credinciosului nu se oprește la ceea ce este enunțat, ci ajunge la realitate” (Fides non terminatur ad enunciabile sed ad rem)2. Deci, care este realitatea, „lucrul” ultim al credinței? Desigur, Dumnezeu! Însă, nu un dumnezeu oarecare pe care și-l imaginează fiecare după gustul său și după plăcerea sa, ci Dumnezeul care s-a revelat în Cristos, care se „identifică” cu el până acolo încât poate să spună: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” și „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18).

Când spunem credință „în Isus Cristos” nu dezlipim Noul Testament de Vechiul Testament, nu dăm început adevăratei credințe cu venirea lui Cristos pe pământ. Dacă ar fi așa, am exclude din numărul cel care cred pe însuși Abraham pe care-l numim „părintele nostru în credință” (cf. Rom 4,16). Identificându-l pe Tatăl cu „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob” (Mt 22,32) și cu Dumnezeul „legii și al profeților” (Mt 22,40), Isus a autentificat credința ebraică, i-a arătat caracterul profetic, afirmând că despre el vorbeau ei (cf. Lc 24,27.44; In 5,46). Acest lucru face credința ebraică diferită, în ochii creștinilor, de orice altă credință și care justifică statutul special de care se bucură, după Conciliul al II-lea din Vatican, dialogul cu evreii față de dialogul cu alte religii.

2. Kerygma și didach?

La începutul Bisericii era clară distincția dintre kerygma și didach?. Kerygma, pe care Paul o numește și „evanghelia”, se referea la opera lui Dumnezeu în Cristos Isus, misterul pascal al morții și învierii, și consta în scurte formule de credință, ca aceea care se deduce din discursul lui Petru din ziua de Rusalii: „Voi l-ați răstignit, dar Dumnezeu l-a înviat și l-a constituit Domn” (cf. Fap 2,23-36), sau: „Dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Rom 10,9).

În schimb didach? indica învățătura care a urmat după venirea la credință, dezvoltarea și formarea completă a credinciosului. Erau convinși (mai ales Paul) că credința, ca atare, provenea numai în prezența kerygmei. Ea nu era un rezumat al credinței sau o parte a ei, ci sămânța din care se naște tot restul. Și cele patru Evanghelii au fost scrie după aceea, tocmai pentru a explica kerygma.

Chiar și cel mai vechi nucleu al crezului se referea la Cristos, a cărui dublă componentă, umană și divină, o punea în lumină. Un exemplu pentru acest lucru este considerat versetul din Scrisoarea către Romani care vorbește despre Cristos „născut după trup din descendența lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți” (Rom 1,3-4). Foarte repede, acest nucleu primar, sau crez cristologic, a fost înglobat într-un context mai amplu, ca al doilea articol al simbolului de credință. Se nasc, și datorită exigențelor legate de botez, simbolurile trinitare ajunse până la noi. Acest proces face parte din ceea ce Newman numește „dezvoltarea doctrinei creștine”; este o îmbogățire, nu o îndepărtare de credința originară. Ne revine nouă astăzi – în primul rând episcopilor, predicatorilor, cateheților – să evidențieze caracterul „aparte” al kerygmei ca moment germinativ al credinței. Într-o operă lirică, pentru a prelua imaginea muzicală, există recitativul și există cântarea și în cântare există „acutele” care zdruncină auditoriul și provoacă emoții puternice, uneori și fiori. Acum știm care este acutul oricărei cateheze.

Situația noastră a redevenit aceeași din timpul apostolilor. Ei aveau înaintea lor o lume precreștină care trebuia evanghelizată; noi avem în fața noastră, cel puțin în anumite privințe și în anumite locuri, o lume post-creștină care trebuie reevanghelizată. Trebuie să ne întoarcem la metoda lor, să readucem la lumină „sabia Duhului” care este vestirea, în Duh și putere, a lui Cristos mort pentru păcatele noastre și înviat pentru îndreptățirea noastră (cf. Rom 4,25).

Însă kerygma nu este numai vestirea unor fapte sau adevăruri de credință foarte precise; este și un anumit climat spiritual care se poate crea orice lucru s-ar spune, un fundal pe care totul se situează. Îi revine vestitorului, prin credința sa, să-i permită Duhului Sfânt să creeze această atmosferă.

Care este așadar, ne întrebăm, sensul CBC? Același lucru care era în didach? în Biserica apostolică: a forma credința, a-i da un conținut, a-i arăta exigențele etice și practice, a face credința să devină „activă în caritate” (cf. Gal 5,6). Scoate bine în evidență acest lucru un paragraf din același CBC. După ce a amintit principiul tomist că „credința nu se termină în formulări, ci în realitate”, el adaugă: „Totuși, de aceste realități ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinței. Acestea ne îngăduie să exprimăm și să transmitem credința, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm și să o trăim tot mai mult”3.

În asta apare importanța celei de-a treia litere „C” din titlul „Catehismul Bisericii Catolice”, adică a adjectivului „catolică”. Forța unor Biserici necatolice este de a puncta totul pe momentul inițial, venirea la credință, adeziunea la kerygmă și acceptarea lui Isus ca Domn, văzută ca o „naștere din nou”, sau ca „a doua convertire”. Însă acest lucru poate să devină o limită dacă se opresc la el și totul continuă să se rotească în jurul său.

Noi catolicii avem de învățat ceva de la aceste Biserici, dar avem și mult de dat. în Biserica catolică toate aceste sunt începutul, nu sfârșitul vieții creștine. După decizia aceea, se deschide drumul spre creșterea și plinătatea vieții creștine și, grație bogăției sale sacramentale, magisteriului, exemplului atâtor sfinți, Biserica catolică este într-o situație privilegiată pentru a-i conduce pe credincioși la perfecțiunea vieții de credință. Scrie Papa în scrisoarea apostolică citată Porta fidei: „De la Sfânta Scriptură la Părinții Bisericii, de la Maeștri de teologie la Sfinții care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat asupra credinței și a produs progres în învățătură pentru a da certitudine credincioșilor în viața lor de credință” (nr. 11).

3. Ungerea credinței

Am vorbit despre kerygma ca despre „acutul” catehezei. Însă pentru a produce acest acut nu e suficient a ridica tonul vocii, este nevoie de altceva. „Nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul» [acesta este acutul prin excelență!] decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). Evanghelistul Ioan face o aplicație a temei ungerii care se revelează deosebit de actuală în acest An al Credinței. Scrie el: „Dar voi aveți ungerea de la Cel Sfânt ca să cunoașteți cu toții […]. Dar în ce vă privește, rămâne în voi ungerea pe care ați primit-o de la el și nu aveți nevoie ca să vă învețe cineva, ci, întrucât ungerea lui vă învață despre toate – iar ea este adevărată și nu falsă – după cum v-am învățat, rămâneți în el” (1In 2,20.27).

Autorul acestei ungeri este Duhul Sfânt, așa cum se deduce din faptul că în altă parte funcția de „a învăța toate” este atribuită Mângâietorului ca „Duh al adevărului” (In 14,26). Este vorba, așa cum scriu mai mulți Părinți, despre o „ungere a credinței”: „Ungerea care vine de la Cel Sfânt – scrie Clement Alexandrinul – se realizează în credință”; „Ungerea este credința în Cristos”, spune un alt scriitor din aceeași școală4.

În comentariul său, Augustin adresează, în această privință, o întrebare evanghelistului. De ce, spune el, ai scris scrisoarea ta, dacă cei cărora te adresai au primit ungerea care învață toate și nu aveau nevoie ca vreunul să-i instruiască? De ce chiar această vorbire a noastră și instruire a credincioșilor? Și iată răspunsul său, bazat pe tema învățătorului interior: „Sunetul cuvintelor noastre lovește urechea, însă adevăratul învățător se află înăuntru […]. Eu am vorbit tuturor, dar cei înlăuntrul cărora nu vorbește acea ungere, cei pe care Duhul nu-i instruiește în interior, pleacă fără să fi învățat nimic […]. Așadar este interior învățătorul care instruiește cu adevărat; Cristos, inspirația sa instruiește”5 .

Ungerea Duhului face să trecem de la enunțările de credință la realitatea lor. Este o temă îndrăgită de evanghelistul Ioan aceea a credinței care este și cunoaștere: „Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi” (1In 4,16). „Noi am cunoscut și am crezut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,69). „A cunoaște”, în acest caz, ca în general în toată Scriptura, nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru noi astăzi, adică a avea ideea sau conceptul despre un lucru. Înseamnă a experimenta, a intra în relație cu lucrul sau cu persoana6 . Afirmația Fecioarei: „Nu cunosc bărbat” nu voia să spună desigur nu știu ce este un bărbat…

A fost un caz de evidentă ungere a credinței ceea ce Pascal a experimentat în noaptea de 23 noiembrie 1654 și pe care a fixat-o cu scurte fraze exclamative într-o scriere găsită după moarte cusută în interiorul sacoului său: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor și al înțelepților. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos […]. Este găsit numai pe căile Evangheliei. […] Bucurie, bucurie. Bucurie, lacrimi de bucurie. […] Aceasta este viața veșnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe cel pe care l-ai trimis: Isus Cristos”7.

Ungerea credinței are loc de obicei atunci când, asupra unui cuvânt al lui Dumnezeu sau asupra unei afirmații de credință cade pe neașteptate iluminarea Duhului Sfânt, însoțită de obicei de o emoție puternică. Îmi amintesc că într-un an, în sărbătoarea lui Cristos Rege, ascultam la prima lectură a Liturghiei profeția lui Daniel despre Fiul Omului: „Privind în vedenia de noapte, am văzut pe cineva, venind pe norii cerului, ca un fiu al omului. El a ajuns până la Bătrân și i-a fost prezentat. Lui i s-au dat stăpânirea, slava și domnia. Toate popoarele, națiunile și oamenii de toate limbile trebuie să-i slujească lui. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnică, nepieritoare, iar împărăția lui nu va fi niciodată distrusă” (Dan 7,13-14).

Noul Testament, se știe, a văzut realizată profeția lui Daniel în Isus; el însuși în fața sinedriului și-o însușește (cf. Mt 26,64); o frază din text a intrat chiar în Crez („cuius regnum non erit finis”). Eu cunoșteam, din studiile mele, toate acestea, însă în acel moment era un alt lucru. Era ca și cum scena s-ar fi desfășurat acolo, sub ochii mei. Da, acel fiu al omului care înainte era chiar el, Isus. Toate îndoielile și explicațiile alternative ale studioșilor, pe care le cunoșteam, mi se păreau, în acel moment, simple pretexte pentru a nu crede. Experimentam, fără să știu, ungerea credinței.

Altă dată (cred că am împărtășit deja în trecut această experiență, care ajută însă la înțelegere) asistam la Liturghia de la Miezul Nopții prezidată de Ioan Paul al II-lea în Sfântul Petru. A venit momentul cântării Kalenda, adică proclamarea solemnă a nașterii Mântuitorului, prezent în vechiul Martirologiu și reintrodusă în liturgia de Crăciun după Conciliul al II-lea din Vatican:

„Multe secole de la crearea lumii…
Treisprezece secole după ieșirea din Egipt…
La a o sută nouăzeci și cincea Olimpiadă,
În anul 752 de la întemeierea Romei…
În al patruzeci și doilea an al domniei lui Cezar August,

Isus Cristos, Dumnezeu veșnic și Fiu al Tatălui veșnic, fiind zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt, după ce au trecut nouă luni, se naște la Betleem în Iudeea din Fecioara Maria, făcut om”.

Ajunși la aceste ultime cuvinte am simțit o neașteptată claritate interioară, motiv pentru care îmi amintesc că spuneam în sinea mea: „Este adevărat! Este totul adevărat asta ce se cântă! Nu sunt numai cuvinte. Veșnicul intră în timp. Ultimul eveniment din serie a rupt seria; a creat un «înainte» și un «după» ireversibile; numărarea timpului care mai înainte avea loc în relație cu diferite evenimente (olimpiada cutare, domnia lui cutare), acum are loc în relație cu un unic eveniment”: înainte de el, după el. O emoție neașteptată mi-a străbătut întreaga persoană, în timp ce puteam doar să spun: „Îți mulțumesc, Preasfântă Treime, și îți mulțumesc și ție, Sfântă Născătoare de Dumnezeu!”.

Ungerea Duhului Sfânt produce și un efect, ca să spunem așa, „colateral” în vestitor: îl face să experimenteze bucuria de a-l proclama pe Isus și Evanghelia sa. Transformă evanghelizarea dintr-o urgență și obligație într-o onoare și un motiv de laudă. Este bucuria care-l cunoaște bine pe mesagerul care duce unei cetăți asediate vestea că asediul a fost eliminat, sau crainicul care în antichitate alerga înainte ca să ducă poporului vestea unei victorii decisive obținute pe câmpul de luptă de propria armată. „Vestea cea bună”, înainte de a-l face fericit pe cel care o primește, îl face fericit pe cel care o duce.

Viziunea lui Ezechiel despre sulul mâncat s-a realizat o dată în istorie și în sens literal și nu numai metaforic. A fost atunci când sulul cuvintelor lui Dumnezeu s-a închis într-un singur cuvânt, Cuvântul. Tatăl l-a dus Mariei; Maria l-a primit, a umplut de el, și fizic, măruntaiele și apoi l-a dat lumii, l-a „rostit” născându-l. ea este modelul oricărui evanghelizator și al oricărui catehet. Ne învață se ne umplem de Isus pentru a-l da celorlalți. Maria l-a zămislit pe Isus „prin lucrarea Duhului Sfânt” și așa trebuie să fie și cu orice vestitor.

Sfântul Părinte încheie scrisoarea sa de convocare a Anului Credinței cu o referință la Fecioară: „Să încredințăm Mamei lui Dumnezeu, proclamată «fericită» pentru că «a crezut» (Lc 1,45), acest timp de har”8. Ei să-i cerem să ne dobândească harul de a experimenta, în acest an, multe momente de ungere a credinței. „Virgo fidelis, ora pro nobis”. Fecioară credincioasă, roagă-te pentru noi!

Note
1 Benedict al XVI-lea, Scrisoarea apostolică Porta fidei, nr. 11.
2 S. Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, 1,2 ad 2; cit. în: CBC, nr. 170.
3 CBC, nr. 170.
4 Clement Alexandrinul Adumbrationes in 1 Johannis (PG 9, 737B); Homéliies paschales (SCh 36, pag. 40): texte citate de I. de la Potterie, L’unzione del cristiano con la fede, în: Biblica 40, 1959, 12-69.
5 S. Augustin, Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan 3,13 (PL 35, 2004 șu).
6 Cf. C.H. Dodd, L’interpretazione del Quarto Vangelo, Brescia, Paideia 1974, pag. 195 șu.
7 B. Pascal, Memoriale, ed. Brunschvicg.
8 Porta fidei, nr. 15.

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.12.2012
Publicarea pe acest sit: 10.12.2012
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.