Audienţa generală de miercuri

Despre planul lui Dumnezeu
miercuri, 5 decembrie 2012

Iubiți frați și surori,

La începutul Scrisorii sale către creștinii din Efes (cf. 1,3-14), Apostolul Paul înalță o rugăciune de binecuvântare către Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne introduce să trăim timpul Adventului, în contextul Anului Credinței. Tema acestui imn de laudă este proiectul lui Dumnezeu în privința omului, definit cu termeni plini de bucurie, de uimire și de mulțumire, ca un „plan binevoitor” (v. 9), de milostivire și de iubire.

De ce Apostolul înalță către Dumnezeu, din adâncul inimii sale, această binecuvântare? Pentru că privește la acțiunea Sa în istoria mântuirii, culminată în întruparea, moartea și învierea lui Isus, și contemplă cum Tatăl ceresc ne-a ales mai înainte de crearea lumii, pentru a fi copiii săi adoptivi, în Fiul său Unicul Născut, Isus Cristos (cf. Rom 8,14 șu; Gal 4,4 șu). Noi existăm, încă din veșnicie, în mintea lui Dumnezeu, într-un mare proiect pe care Dumnezeu l-a păstrat în El însuși și pe care a decis să îl realizeze și să îl reveleze „la împlinirea timpurilor” (cf. Ef 1,10). Sfântul Paul ne face deci să înțelegem că toată creația și, îndeosebi, bărbatul și femeia nu sunt rod al întâmplării, ci răspund unui plan binevoitor al rațiunii veșnice a lui Dumnezeu, care cu puterea creatoare și răscumpărătoare a Cuvântului Său dă naștere lumii. Această primă afirmație ne amintește că vocația noastră nu este pur și simplu să existăm în lume, să fim inserați într-o istorie și nici numai să fim creaturi ale lui Dumnezeu; este ceva mai mare: este faptul de a fi aleși de Dumnezeu, încă înainte de crearea lumii, în Fiul, Isus Cristos. În El, deci, noi existăm, ca să spunem așa, deja din totdeauna. Dumnezeu ne contemplă în Cristos, ca fii adoptivi. „Planul binevoitor” al lui Dumnezeu, care este calificat de Apostol ca „plan de iubire” (Ef 1,5), este definit „misterul” voinței divine (v. 9), ascuns și acum manifestat în Persoana și în opera lui Cristos. Inițiativa divină precede orice răspuns uman: este un dar gratuit al iubirii sale care ne învăluie și ne transformă.

Dar care este scopul ultim al acestui plan misterios? Care este centrul voinței lui Dumnezeu? Este acela – ne spune Sfântul Paul – de „a reuni toate lucrurile sub un singur cap, Cristos” (v. 10). În această expresie găsim una dintre formulările centrale din Noul Testament care ne fac să înțelegem planul lui Dumnezeu, proiectul Său de iubire față de întreaga omenire, o formulare pe care, în secolul al doilea, Sfântul Irineu din Lyon a pus-o ca nucleu al cristologiei sale: „a recapitula” toată realitatea în Cristos. Poate că vreunul dintre voi își amintește de formula folosită de Sfântul Papă Pius al X-lea pentru consacrarea lumii la Preasfânta Inimă a lui Isus: „Instaurare omnia in Christo„, formulă care face referință la această expresie paulină și care era și motoul acelui Sfânt Pontif. Însă Apostolul vorbește mai precis de recapitularea universului în Cristos și aceasta înseamnă că în marele plan al creației și al istoriei, Cristos se ridică drept centru al întregului drum al lumii, axă portantă a toate, care atrage la Sine întreaga realitate, pentru a depăși dispersarea și limita și a conduce totul la plinătatea voită de Dumnezeu (cf. Ef 1,23).

Acest „plan binevoitor” nu a rămas, ca să spunem așa, în tăcerea lui Dumnezeu, în înălțimea cerului Său, ci El l-a făcut cunoscut intrând în relație cu omul, căruia nu i-a revelat numai ceva, ci pe Sine însuși. El nu a comunicat pur și simplu un ansamblu de adevăruri, ci s-a auto-comunicat nouă, ajungând să fie unul dintre noi, să se întrupeze. Conciliul Ecumenic Vatican II, în Constituția dogmatică Dei Verbum spune: „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie [nu numai ceva din Sine, ci pe Sine însuși] și să facă cunoscut misterul voinței sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Duhul Sfânt, și se fac părtași de firea dumnezeiască” (nr. 2). Dumnezeu nu numai că spune ceva, ci se comunică, ne atrage în natura divină așa încât noi suntem implicați în ea, îndumnezeiți. Dumnezeu revelează marele său plan de iubire intrând în relație cu omul, apropiindu-se de el până acolo încât să se facă El însuși om. Conciliul continuă: „Dumnezeul cel nevăzut, în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El” (ibidem). Numai cu inteligența și capacitățile sale omul nu ar fi putut ajunge la această revelație așa de luminoasă a iubirii lui Dumnezeu; Dumnezeu este Cel care a deschis cerul Său și s-a înjosit pentru a-l conduce pe om în abisul iubirii Sale.

Tot Sfântul Paul le scrie creștinilor din Corint: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el. Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar și profunzimile lui Dumnezeu” (2,9-10). Și Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o celebră pagină de comentariu a începutului Scrisorii către Efeseni, invită să gustăm toată frumusețea acestui „plan binevoitor” al lui Dumnezeu revelat în Cristos, cu aceste cuvinte: „Ce îți lipsește? Ai devenit nemuritor, ai devenit liber, ai devenit fiu, ai devenit drept, ai devenit frate, ai devenit împreună moștenitor, cu Cristos domnești, cu Cristos ești glorificat. Totul ne-a fost dăruit și – după cum este scris – «cum nu ne va dărui toate împreună cu el?» (Rom 8,32). Pârga ta (cf. 1Cor 15,20.23) este adorată de îngeri […]: ce-ți lipsește?” (PG 62,11).

Această comuniune în Cristos prin lucrarea Duhului Sfânt, oferită de Dumnezeu tuturor oamenilor cu lumina Revelației, nu este ceva ce se suprapune pe umanitatea noastră, ci este împlinirea aspirațiilor cele mai profunde, a acelei dorințe de infinit și de plinătate care locuiește în interiorul ființei umane, și o deschide la o fericire nu temporară și limitată, ci veșnică. Sfântul Bonaventura de Bagnoregio, referindu-se la Dumnezeu care se revelează și ne vorbește prin Scripturi pentru a ne conduce la El, afirmă astfel: „Sfânta Scriptură este […] cartea în care sunt scrise cuvinte de viață veșnică pentru că nu numai credem, ci și posedăm viața veșnică, în care vom vedea, vom iubi și vor fi realizate toate dorințele noastre” (Breviloquium, Prol.; Opera Omnia V, 201 șu). În sfârșit, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea amintea că „Revelația introduce în istorie un punct de referință de care omul nu poate să facă abstracție, dacă vrea să ajungă la înțelegerea misterului existenței sale; pe de altă parte însă, această cunoaștere trimite în mod constant la misterul lui Dumnezeu pe care mintea nu îl poate epuiza, ci numai accepta și primi prin credință” (Enciclica Fides et ratio, 14).

În această perspectivă, ce este așadar actul credinței? Este răspunsul omului la Revelația lui Dumnezeu, care se face cunoscut, care manifestă planul Său binevoitor; înseamnă, pentru a folosi o expresie augustiniană, a ne lăsa cuprinși de Adevărul care este Dumnezeu, un Adevăr care este Iubire. Pentru aceasta Sfântul Paul subliniază că lui Dumnezeu, care a revelat misterul Său, i se datorează „ascultarea credinței” (Rom 16,26; cf. 1,5; 2Cor 10,5-6), atitudinea prin care „omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței și dându-și de bunăvoie adeziunea la revelația făcută de El” (Constituția dogmatică Dei Verbum, 5). Toate acestea duc la o schimbare fundamentală a modului de raportare cu întreaga realitate; totul apare într-o nouă lumină – este vorba deci de o adevărată „convertire”, credința este o „schimbare de mentalitate”, pentru că Dumnezeu care s-a revelat în Cristos și a făcut cunoscut planul Său de iubire, ne cuprinde, ne atrage la Sine, devine sensul care susține viața, stânca pe care ea poate găsi stabilitate. În Vechiul Testament găsim o expresie densă despre credință, pe care Dumnezeu o încredințează profetului Isaia pentru ca să o comunice regelui lui Iuda, Ahaz. Dumnezeu afirmă: „Dacă nu veți crede – adică dacă nu vă veți menține fideli față de Dumnezeu – nu veți rămâne tari” (Is 7,9b). Există deci o legătură între a sta și a înțelege, care exprimă bine cum credința este o primire în viață a viziunii lui Dumnezeu despre realitate, înseamnă a lăsa ca Dumnezeu să fie cel care ne conduce cu Cuvântul Său și cu Sacramentele în înțelegerea a ceea ce trebuie să facem, care este drumul pe care trebuie să îl parcurgem, cum să trăim. Însă, în același timp, tocmai a înțelege conform lui Dumnezeu, a vedea cu ochii săi face tare viața, ne permite să „stăm în picioare”, să nu cădem.

Dragi prieteni, Adventul, timpul liturgic pe care tocmai l-am început și care ne pregătește pentru Sfântul Crăciun, ne pune în fața misterului luminos al venirii Fiului lui Dumnezeu, în fața marelui „plan binevoitor” cu care El vrea să ne atragă la Sine, pentru a ne face să trăim în comuniune deplină de bucurie și de pace cu El. Adventul ne invită încă o dată, în mijlocul atâtor dificultăți, să reînnoim certitudinea că Dumnezeu este prezent: El a intrat în lume, făcându-se om ca și noi, pentru a duce la plinătate planul Său de iubire. Și Dumnezeu cere ca și noi să devenim semn al acțiunii Sale în lume. Prin credința noastră, speranța noastră, caritatea noastră, El vrea să intre în lume mereu din nou și vrea mereu din nou să facă să strălucească lumina Sa în noaptea noastră.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.12.2012
Publicarea pe acest sit: 05.12.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns