Audienţa generală de miercuri

Etapele revelației
miercuri, 12 decembrie 2012

Iubiți frați și surori,

În cateheza trecută am vorbit despre revelația lui Dumnezeu, drept comunicare pe care El o face despre Sine însuși și despre planul Său de bunăvoință și de iubire. Această revelație a lui Dumnezeu se inserează în timpul și în istoria oamenilor: istorie care devine „locul în care putem constata acțiunea lui Dumnezeu în favoarea omenirii. El ajunge la noi prin ceea ce nouă ne este mai familiar și ușor de verificat, deoarece constituie contextul nostru cotidian, fără de care nu am reuși să ne înțelegem” (Papa Ioan Paul al II-lea, enciclica Fides et ratio, nr. 12).

Sfântul evanghelist Marcu – așa cum am auzit – prezintă, în termeni clari și sintetici, momentele inițiale ale predicării lui Isus: „Timpul s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Mc 1,15). Ceea ce luminează și dă sens deplin istoriei lumii și a omului începe să strălucească în peștera din Betleem; este Misterul pe care îl vom contempla peste puțin timp la Crăciun: mântuirea care se realizează în Isus Cristos. În Isus din Nazaret, Dumnezeu manifestă fața Sa și cere decizia omului de a-l recunoaște și de a-l urma. Revelarea lui Dumnezeu în istorie pentru a intra în raport de dialog de iubire cu omul dăruiește un nou sens întregului drum uman. Istoria nu este o simplă succesiune de secole, de ani, de zile, ci este timpul unei prezențe care îi dăruiește semnificație deplină și o deschide spre o speranță solidă.

Unde putem citi etapele acestei revelații a lui Dumnezeu? Sfânta Scriptură este locul privilegiat pentru a descoperi evenimentele acestui drum și aș vrea – încă o dată – să îi invit pe toți, în acest An al Credinței, să ia în mână mai des Biblia pentru a o citi și a o medita și să dea o mai mare atenție lecturilor de la Liturghia duminicală; toate acestea constituie o hrană prețioasă pentru credința noastră.

Citind Vechiul Testament putem vedea cum intervențiile lui Dumnezeu în istoria poporului pe care și l-a ales și cu care încheie alianță nu sunt fapte care trec și cad în uitare, ci devin „memorie”, constituie împreună „istoria mântuirii”, menținută vie în conștiința poporului lui Israel prin celebrarea evenimentelor mântuitoare. Astfel, în Cartea Exodului, Domnul îi indică lui Moise să celebreze marele moment al eliberării din sclavia Egiptului, Paștele ebraic, cu acest cuvinte: „Această zi să vă fie memorial și să o celebrați ca o sărbătoare în cinstea Domnului din generație în generație: ca hotărâre veșnică să o celebrați” (12,14). Pentru întregul popor al lui Israel a aminti ceea ce Dumnezeu a făcut devine un fel de imperativ constant pentru ca trecerea timpului să fie marcată de amintirea vie a evenimentelor trecute, care astfel formează, zi de zi, din nou istoria și rămân prezente.

În Cartea Deuteronomului, Moise se adresează poporului spunând: „Numai fii atent la tine și păzește-ți cu grijă sufletul, ca să nu uiți lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi și ca să nu îți iasă din inimă în toate zilele vieții tale și să le transmiți fiilor tăi și fiilor fiilor tăi” (4,9). Și așa ne spune și nouă: „Fii atent la tine ca să nu uiți lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi”. Credința este alimentată de descoperirea și de amintirea Dumnezeului mereu fidel, care conduce istoria și care constituie fundamentul sigur și stabil pe care trebuie așezată propria viață. Și cântarea Magnificat, pe care Fecioara Maria o înalță către Dumnezeu, este un exemplu preaînalt al acestei istorii a mântuirii, al acestei memorii care face și ține prezentă acțiunea lui Dumnezeu. Maria preamărește acțiunea milostivă a lui Dumnezeu în drumul concret al poporului său, fidelitatea față de promisiunile de alianță făcute lui Abraham și urmașilor săi; și toate acestea sunt memorie vie a prezenței divine care nu dispare niciodată (cf. Lc 1,46-55).

Pentru Israel, Exodul este evenimentul istoric central în care Dumnezeu revelează acțiunea Sa puternică. Dumnezeu îi eliberează pe israeliți din sclavia Egiptului pentru ca să se poată întoarce în Țara Promisă și să îl adore ca unicul și adevăratul Domn. Israel nu pornește la drum pentru a fi un popor ca altele – pentru a avea și el o independență națională -, ci pentru a-l sluji pe Dumnezeu în cult și în viață, pentru a crea pentru Dumnezeu un loc în care omul este în ascultare față de El, unde Dumnezeu este prezent și adorat în lume; și, desigur, nu numai pentru ei, ci pentru a-l mărturisi în mijlocul celorlalte popoare. Celebrarea acestui eveniment este un a-l face prezent și actual, pentru că lucrarea lui Dumnezeu nu dispare. El respectă planul său de eliberare și continuă să îl urmărească, pentru ca omul să îl poată recunoaște și sluji pe Domnul său și să poată răspunde cu credință și iubire la acțiunea Sa.

Deci Dumnezeu se revelează pe Sine însuși nu numai în actul primordial al creației, ci intrând în istoria noastră, în istoria unui mic popor care nu era nici cel mai numeros, nici cel mai puternic. Și această revelație a lui Dumnezeu, care merge înainte în istorie, culmină în Isus Cristos: Dumnezeu, Logosul, Cuvântul creator care este la originea lumii, s-a întrupat în Isus și a arătat adevărata față a lui Dumnezeu. În Isus se împlinește orice promisiune, în El culmină istoria lui Dumnezeu cu omenirea. Când citim relatarea despre cei doi discipoli în drum spre Emaus, povestită nouă de Sfântul Luca, vedem cum reiese în mod clar că persoana lui Cristos luminează Vechiul Testament, întreaga istorie a mântuirii și arată marele plan unitar al celor două Testamente, arată calea unicității sale. De fapt, Isus le explică celor doi călători rătăciți și dezamăgiți că este împlinirea oricărei promisiuni: „Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El” (24,27). Evanghelistul prezintă exclamația celor doi discipoli după ce au recunoscut că acel coleg de călătorie era Domnul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?” (v. 32).

Catehismul Bisericii Catolice rezumă etapele revelației divine arătându-i în mod sintetic dezvoltarea (cf. nr. 54-64): Dumnezeu l-a invitat pe om încă de la începuturi la o intimă comuniune cu El și chiar și atunci când omul, prin neascultarea sa, a pierdut prietenia lui, Dumnezeu nu l-a abandonat în puterea morții, ci a oferit de multe ori oamenilor legământul său (cf. Liturghierul Roman, Rugăciunea euharistică IV). Catehismul reparcurge drumul lui Dumnezeu cu omul de la alianța cu Noe după potop, la chemarea lui Abraham de a ieși din țara sa pentru a-l face tatăl unei mulțimi de popoare. Dumnezeu îl formează pe Israel ca popor al Său, prin evenimentul exodului, prin alianța de pe Sinai și prin darul Legii, prin intermediul lui Moise, pentru a fi recunoscut și slujit ca unicul Dumnezeu viu și adevărat. Cu profeții, Dumnezeu conduce poporul Său în speranța mântuirii. Cunoaștem – prin Isaia – „al doilea exod”, întoarcerea din exilul babilonian în propria țară, reîntemeierea poporului; însă, în același timp, mulți rămân în împrăștiere și astfel începe universalitatea acestei credințe. La sfârșit nu se mai așteaptă numai un rege, David, un fiu al lui David, ci un „Fiu al omului”, mântuirea tuturor popoarelor. Se realizează întâlniri între culturi, mai întâi cu Babilonul și Siria, apoi și cu mulțimea greacă. Astfel vedem cum drumul lui Dumnezeu se lărgește, se deschide tot mai mult spre misterul lui Cristos, Regele universului. În Cristos se realizează în sfârșit revelația în plinătatea Sa, planul binevoitor al lui Dumnezeu: El însuși se face unul dintre noi.

M-am oprit asupra comemorării acțiunii lui Dumnezeu în istoria omului, pentru a arăta etapele acestui mare plan de iubire mărturisit în Vechiul și în Noul Testament: un unic plan de mântuire adresat întregii omeniri, progresiv revelat și realizat de puterea lui Dumnezeu, unde Dumnezeu mereu reacționează la răspunsurile omului și găsește noi începuturi de alianță când omul se rătăcește. Acest lucru este fundamental în drumul de credință. Suntem în timpul liturgic al Adventului care ne pregătește pentru Sfântul Crăciun. Așa cum știm cu toții, termenul „Advent” înseamnă „venire”, „prezență” și în vechime indica tocmai sosirea regelui sau a împăratului într-o anumită provincie. Pentru noi creștinii cuvântul indică o realitate minunată și tulburătoare: Dumnezeu însuși a ieșit din cerul Său și s-a aplecat asupra omului; a încheiat alianță cu el intrând în istoria unui popor; El este regele care a coborât în această săracă provincie care este pământul și ne-a dăruit nouă vizita Sa asumând trupul nostru, devenind om ca și noi.

Adventul ne invită să reparcurgem drumul acestei prezențe și ne amintește mereu din nou că Dumnezeu nu a ieșit din lume, nu este absent, nu ne-a abandonat în voia noastră, ci ne vine în întâmpinare în diferite moduri, pe care trebuie să învățăm să le discernem. Și noi cu credința noastră, speranța noastră și caritatea noastră, suntem chemați în fiecare zi să observăm și să mărturisim această prezență în lumea adesea superficială și distrată, și să facem să strălucească în viața noastră lumina care a luminat peștera din Betleem. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.12.2012
Publicarea pe acest sit: 12.12.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns