Predica pr. Raniero Cantalamessa
predicatorul Casei Pontificale
din Vinerea Sfântă
vineri, 29 martie 2013
Justificați gratuit prin intermediul credinței în sângele lui Cristos
„Toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificați în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispășire pentru ca, prin credința în sângele său […], ca să arate dreptatea lui în timpul de acum, așa încât să fie drept și să-l justifice pe cel care crede în Isus” (Rom 3,23-26).
Am ajuns la apogeul anului credinței și la momentul său hotărâtor. Aceasta este credința care mântuiește, „credința care învinge lumea” (1In 5,5)! Credința – apropriere prin care ne însușim mântuirea realizată de Cristos, ne îmbrăcăm cu mantia dreptății sale. Într-o parte este mâna întinsă a lui Dumnezeu care-i oferă omului harul său; în cealaltă este mâna omului care se întinde pentru a-l primi prin credință. „Noul și veșnicul legământ” este sigilat cu o strângere de mână între Dumnezeu și om.
Avem posibilitatea să luăm, în această zi, decizia cea mai importantă din viață, aceea care deschide larg în față porțile veșniciei: să credem! Să credem că „Isus a fost dat la moarte pentru fărădelegile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim justificați” (Rom 4,25)! Într-o omilie pascală din secolul al IV-lea, episcopul rostea aceste cuvinte extraordinar de moderne și existențiale: „Pentru orice om, începutul vieții este acela, pornind de la care Cristos a fost jertfit pentru el. Dar Cristos este jertfit pentru el în momentul în care el recunoaște harul și devine conștient de viața dobândită lui de acea jertfire” (Omilie pascală din anul 387, în: SChr 36, pag. 59 șu).
Lucru extraordinar! Această Vinere Sfântă celebrată în anul credinței și în prezența noului succesor al lui Petru ar putea să fie, dacă vrem, începutul unei vieți noi. Episcopul Ilariu de Poitiers, convertit la creștinism la vârstă adultă, regândindu-se la viața sa trecută spune: „Înainte de a te cunoaște, eu nu existam”. Ceea ce se cere este numai ca să nu ne ascundem ca Adam după păcat, ca să recunoaștem că avem nevoie să fim justificați; ca să nu ne auto-justificăm. Vameșul din parabolă a urcat la templu și a făcut o rugăciune foarte scurtă: „O, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”. Și Isus spune că acel om s-a întors acasă „justificat”, adică făcut drept în fața lui, iertat, făcut creatură nouă, cred cântând cu veselie în inima sa (cf. Lc 18,14). Ce lucru extraordinar a făcut? Nimic, a stat în adevăr înaintea lui Dumnezeu și este singurul lucru de care Dumnezeu are nevoie pentru a acționa.
* * *
Ca acela care, escaladând un perete alpin, trecând peste un pasaj periculos, se oprește o clipă pentru a-și trage răsuflarea și a admira noua panoramă care s-a deschis în fața lui, tot așa face apostolul Paul la începutul capitolului 5 din Scrisoarea către Romani, după ce a proclamat justificarea prin credință: „Așadar, justificați prin credință, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obținut, în credință, posibilitatea de a ajunge la acest har în care ne aflăm și ne lăudăm în speranța gloriei lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în încercări, știind că încercarea aduce răbdare, răbdarea virtute, virtutea speranță, iar speranța nu înșală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,1-5).
Sunt efectuate astăzi, din sateliții artificiali, fotografii cu raze infraroșii ale unor întregi regiuni ale pământului și ale întregii planete. Cât de diferită apare panorama văzută de sus, în lumina acelor raze, față de ceea ce vedem în lumina naturală și stând înăuntru! Îmi amintesc una dintre primele fotografii satelitare difuzate în lume; reproducea întreaga peninsulă Sinai. Erau foarte diferite culorile, eram mai evidente reliefurile și depresiunile. Este un simbol. Și viața umană, văzută cu razele infraroșii ale credinței, din înălțimea Calvarului, apare diferită de ceea ce se vede „cu ochiul liber”.
„Totul – spune înțeleptul din Vechiul Testament – se întâmplă la fel celui drept și celui păcătos… Am observat că, sub soare, îl locul dreptului este fărădelegea și în locul dreptății este nelegiuirea” (Qoh 3,16; 9,2). Și de fapt, în toate timpurile s-a văzut fărădelegea triumfătoare și nevinovăția umilită. Dar pentru ca să nu se creadă că în lume există ceva fix și sigur, iată, notează Bossuet, că uneori se vede contrariul, adică nevinovăția pe tron și fărădelegea pe lemn. Dar ce anume concludea Qohelet? „Atunci m-am gândit: Dumnezeu îl va judeca pe cel drept și pe cel păcătos, pentru că este un timp pentru orice lucru” (Qoh 3,17). A găsit punctul de observație care reașează sufletul în pace.
Ceea ce Qohelet nu putea să știe și ceea ce noi în schimb știm este că această judecată deja a avut loc: „Acum – spune Isus îndreptându-se spre pătimirea sa – are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,31-32).
În Cristos mort și înviat lumea a ajuns la ținta sa finală. Progresul omenirii înaintează astăzi într-un ritm vertiginos și omenirea vede cum se deschid în fața ei orizonturi noi și negândite, rod al descoperirilor sale. Și totuși, se poate spune că deja a venit sfârșitul timpurilor, pentru că în Cristos, înălțat la dreapta Tatălui, omenirea a ajuns la ținta sa ultimă. Deja au început cerurile noi și pământul nou.
În pofida tuturor lipsurilor, nedreptăților, monstruozităților existente pe pământ, în El s-a inaugurat deja noua ordine definitivă în lume. Ceea ce vedem cu ochii noștri poate să ne sugereze contrariul, însă răul și moartea în realitate sunt învinse pentru totdeauna. Izvoarele lor sunt secate; realitatea este că Isus este Stăpânul lumii. Răul a fost învins radical de răscumpărarea realizată de El. Lumea nouă deja a început.
Mai ales un lucru apare diferit, văzut cu ochii credinței: moartea! Cristos a intrat în moarte așa cum se intră într-o închisoare întunecoasă; dar a ieșit prin peretele opus. Nu s-a întors înapoi pe unde a venit, ca Lazăr care se întoarce la viață pentru a muri din nou. A deschis o breșă spre viață pe care nimeni n-o va putea închide și prin care toți pot să-l urmeze. Moartea nu mai este un zid de care se lovește orice speranță umană; a devenit o punte spre veșnicie. O „punte a suspinelor”, probabil, pentru că nimănui nu-i place să moară, dar o punte, nu un abis care înghite totul. „Iubirea este tare ca moartea”, spune Cântarea Cântărilor (Ct 8,6). În Cristos a fost mai tare decât moartea!
În „Istoria ecleziastică a poporului englez”, Beda Venerabilul relatează că credința creștină și-a făcut intrarea în nordul Angliei. Când misionarii veniți de la Roma au ajuns în Northumberland, regele locului a convocat un consiliu al demnitarilor pentru a decide dacă să le permită sau nu să răspândească noul mesaj. Unii dintre cei prezenți erau favorabili, alții contrari. Era iarnă și afară era zăpadă și viscol, dar sala era luminată și caldă. La un moment dat o vrabie a intrat printr-o gaură din perete, a zburat un pic înspăimântată în sală și apoi a dispărut printr-o gaură din peretele opus.
Atunci s-a ridicat unul dintre cei prezenți și a spus: „Sire, viața noastră în această lume se aseamănă cu această vrabie. Nu știm de unde venim, un pic de timp de bucurăm de lumina și de căldura din această lume și apoi dispărem din nou în întuneric, fără a ști unde mergem. Dacă acești oameni sunt în stare să ne dezvăluie ceva din misterul vieții noastre, trebuie să-i ascultăm”. Credința creștină ar putea să se întoarcă în continentul nostru și în lumea secularizată pentru același motiv pentru care și-a făcut intrarea în el: adică, singura care are un răspuns sigur de dat la marile întrebări ale vieții și ale morții.
* * *
Crucea îi separă pe credincioși de necredincioși, deoarece pentru unii ea este scandal și nebunie, pentru alții este putere a lui Dumnezeu și înțelepciune a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,23-24); dar în sens mai profund ea îi unește pe toți oamenii, credincioși sau necredincioși. „Isus trebuia să moară […] nu numai pentru un popor, ci și pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu” (cf. In 11,51 șu). Cerurile noi și pământul nou sunt ale tuturor și sunt pentru toți, deoarece Cristos a murit pentru toți.
Urgența care se naște din toate acestea este evanghelizarea: „Iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi care ne gândim că unul singur a murit pentru toți” (2Cor 5,14). Ne constrânge la evanghelizare! Să anunțăm lumii vestea cea bună că „nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieții în Cristos Isus ne-a eliberat de legea păcatului și a morții” (Rom 8,1-2).
Există o relatare a evreului Kafka Franz care este un puternic simbol religios și asumă o nouă semnificație, aproape profetică, ascultată în Vinerea Sfântă. Este intitulată „Un mesaj imperial”. Vorbește despre un rege care, pe patul de moarte, cheamă lângă el un supus și-i șoptește la ureche un mesaj. Este atât de important mesajul acela încât îl pune să-l repete, la rândul său, la ureche. Apoi îi face semn să plece, iar mesagerul pornește la drum. Dar să ascultăm direct de la autor continuarea relatării, caracterizată de tonul oniric și aproape de coșmar tipic acestui scriitor: „Înaintând când cu un braț, când cu celălalt, mesagerul își deschide drum prin mulțime și înaintea ușor ca nimeni altul. Însă mulțimea este imensă, locuințele sale sunt interminabile. Cum ar zbura dacă ar avea cale liberă! În schimb, se trudește în zadar; continuă încă să se zbuciume prin camerele palatului interior, din care nu va ieși niciodată. Și dacă ar reuși și acest lucru, n-ar însemna nimic: ar trebui să traverseze curțile; și după curți, al doilea cerc de clădiri. Dacă ar reuși, în sfârșit, să dea buzna afară pe ultima poartă – dar acest nu se va putea întâmpla niciodată, niciodată – iată în fața lui cetatea imperială, centrul lumii, unde sunt îngrămădite munții gunoaielor sale. Acolo în mijloc nimeni nu reușește să înainteze, nici măcar cu mesajul unui mort. Tu, între timp, șezi la fereastra ta și visezi acel mesaj, când vine seara” (F. Kafka, Un mesaj imperial, în: Racconti, Milano 1972, pag. 146 șu).
De pe patul său de moarte și Cristos a încredințat Bisericii sale un mesaj: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Există încă atâția oameni care stau la fereastră și visează, fără să știe asta, un mesaj ca al său. Ioan, tocmai am ascultat, afirmă că soldatul i-a străpuns coasta lui Cristos pe cruce „pentru ca să se împlinească Scriptura care spune: «Vor privi la cel pe care l-au străpuns»” (In 19,37). În Apocalips adaugă: „Iată că vine pe nori și orice ochi îl va vedea chiar și cei care l-au străpuns și vor izbucni în plâns din cauza lui toate triburile pământului” (Ap 1,7).
Această profeție nu anunță ultima venire a lui Cristos, când de acum nu va mai fi timpul de convertire, ci de judecată. Descrie în schimb realitatea evanghelizării popoarelor. În ea are loc o misterioasă, dar reală venire a Domnului care le aduce lor mântuirea. Plânsul lor nu va fi un plâns de disperare, ci de corectare și de consolare. Acesta este sensul scripturii profetice pe care Ioan o vede realizată în străpungerea coastei lui Cristos, adică din Zah 12,10: „Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns”.
Evanghelizarea are o origine mistică; este un dar care vine din crucea lui Cristos, din acea coastă deschisă, din acel sânge și din acea apă. Iubirea lui Cristos, ca iubirea trinitară pentru care este manifestare istorică, este „diffusivum sui”, tinde să se extindă și să ajungă la toate creaturile, „mai ales cei care au mai mare nevoie de milostivirea sa”. Evanghelizarea creștină nu este cucerire, nu este propagandă; este darul lui Dumnezeu oferit lumii în Fiul său Isus. Înseamnă a da Capului bucuria de a simți curgând viața din inima sa spre trupul său, ajungând să dea viață mădularelor celor mai îndepărtate.
Trebuie să facem posibilul pentru ca Biserica să nu devină niciodată acel castel complicat și încurcat descris de Kafka, iar mesajul să poată ieși din ea liber și bucuros ca atunci când și-a început cursa. Știm care sunt piedicile care-l pot reține pe mesager: zidurile despărțitoare, începând de la cele care separă diferitele Biserici creștine între ele, excesul de birocrație, reziduurile de ceremoniale, legi și controverse trecute, devenite de acum numai niște gunoaie.
În Apocalips, Isus spune că stă la ușă și bate (Ap 3,20). Uneori, așa cum a afirmat papa nostru Francisc, nu bate pentru a intra, ci bate dinăuntru pentru că vrea să iasă. A ieși spre „periferiile existențiale ale păcatului, ale durerii, ale nedreptății, ale ignoranței și ale indiferenței religioase, ale oricărei forme de mizerie”.
Se întâmplă asemenea unor anumite clădiri vechi. În decursul secolelor, pentru a se adapta la exigențele momentului, s-au umplut cu pereți despărțitori, cu scări, cu camere și cămăruțe. Vine momentul în care se constată că toate aceste adaptări nu mai răspund la exigențele actuale, ba chiar sunt piedici, și atunci trebuie avut curajul de a le dărâma și a readuce edificiul la simplitatea și liniaritatea de la originile sale. A fost misiunea pe care a primit-o într-o zi un om care se ruga în fața crucifixului din Sfântul Damian: „Mergi, Francisc, repară Biserica mea”.
„Cine este pregătit pentru aceasta?”, se întreba uluit Apostolul în fața misiunii supraomenești de a fi în lume „mireasma plăcută a lui Cristos”; și iată răspunsul său care este valabil și astăzi: „Nu că am fi noi în stare de la noi înșine să gândim ceva, ca și cum ar veni de la noi, ci competența noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a făcut vrednici să fim slujitori ai noii alianțe, nu ai literei, ci ai Duhului, pentru că litera ucide, pe când Duhul dă viață” (2Cor 2,16; 3,5-6).
Fie ca Duhul Sfânt, în acest moment în care se deschide pentru Biserică un timp nou, plin de speranță, să retrezească în oamenii care sunt la fereastră așteptarea mesajului și în mesageri voința de a-l duce lor, chiar și cu prețul vieții.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.03.2013
Publicarea pe acest sit: 30.03.2013
Etichete: Predici, pr. Raniero Cantalamessa