Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vesperele celebrate în Catedrala „Notre Dame”
Québec, joi, 28 iulie 2022
Iubiți frați episcopi, iubiți preoți și diaconi, persoane consacrate și seminariști, lucrători pastorali, bună seara!
Îi mulțumesc Monseniorului Poisson pentru cuvintele de bun-venit pe care mi le-a adresat și vă salut pe voi toți, în special pe cei care au trebuit să înfrunte un drum destul de lung pentru a ajunge: distanțele în țara voastră sunt într-adevăr mari! Așadar, mulțumesc! Sunt bucuros să vă întâlnesc.
Este semnificativ că ne aflăm în Bazilica Notre-Dame de Québec, catedrală a acestei Biserici particulare și sediu primațial al Canadei, al cărui prim episcop, Saint François de Laval, a deschis Seminarul în 1663 și în toată activitatea sa s-a ocupat de formarea preoților. Despre „bătrâni”, adică despre prezbiteri, ne-a vorbit lectura scurtă pe care am ascultat-o. Sfântul Petru ne-a îndemnat: „Păstoriți turma lui Dumnezeu care v-a fost încredințată, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie” (1Pt 5,2). În timp ce suntem adunați aici ca popor al lui Dumnezeu, să ne amintim că Isus este Păstorul vieții noastre, care se îngrijește de noi pentru că ne iubește cu adevărat. Nouă, păstorilor Bisericii, ni se cere tot această generozitate în păstorirea turmei, pentru ca să se poată manifesta grija lui Isus față de toți și compasiunea față de rănile fiecăruia.
Și tocmai pentru că suntem semn al lui Cristos, apostolul Petru ne îndeamnă: păstoriți turma, conduceți-o, nu lăsați ca să se rătăcească în timp ce vă ocupați de treburile voastre. Îngrijiți-vă de ea cu dăruire și duioșie. Și – adaugă el – faceți asta „de bunăvoie”, nu din silă: nu ca o datorie, nu ca salariați religioși sau funcționari ai sacrului, ci cu inimă de păstori, cu entuziasm. Dacă noi privim la El, bunul Păstor, înainte de a privi la noi înșine, descoperim că suntem păziți cu duioșie, simțim apropierea lui Dumnezeu. De aici se naște bucuria slujirii, și înainte de asta bucuria credinței: nu din a vedea ceea ce noi suntem capabili să facem, ci din a ști că Dumnezeu este aproape, că ne-a iubit cel dintâi și ne însoțește în fiecare zi.
Fraților și surorilor, aceasta este bucuria noastră: nu o bucurie ieftină, aceea pe care uneori lumea ne-o propune înșelându-ne cu focuri de artificii; această bucurie nu este legată de bogății și siguranțe; nici nu este legată de convingerea că în viața ne va merge bine mereu, fără cruci și probleme. Bucuria creștină este unită mai degrabă cu o experiență de pace care rămâne în inimă și atunci când suntem asaltați de încercări și suferințe, pentru că știm că nu suntem singuri ci însoțiți de un Dumnezeu care nu este indiferent față de soarta noastră. Ca atunci când marea este agitată: la suprafață este în furtună, dar în adâncime rămâne calmă și pașnică. Iată bucuria creștină: un dar gratuit, certitudinea de a ne ști iubiți, sprijiniți, îmbrățișați de Cristos în orice situație a vieții. Pentru că El este cel care ne eliberează de egoism și de păcat, de tristețea singurătății, de golul interior și de frică, dându-ne o privire nouă asupra vieții, o privire nouă asupra istoriei: „Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria” (Evangelii gaudium, 1).
Și atunci putem să ne întrebăm: cum merge bucuria noastră? Cum merge bucuria mea? Biserica noastră exprimă bucuria Evangheliei? În comunitățile noastre este o credința care atrage prin bucuria pe care o comunică?
Dacă vrem să înfruntăm la rădăcină aceste întrebări, nu putem face altceva decât să reflectăm asupra a ceea ce, în realitatea timpului nostru, amenință bucuria credinței și riscă s-o întunece, punând serios în criză experiența creștină. Ne vine imediat să ne gândim la secularizare, care de mult timp a transformat de acum stilul de viață al femeilor și al bărbaților de astăzi, lăsându-l pe Dumnezeu aproape pe fundal. El pare dispărut de la orizont, Cuvântul său nu mai pare o busolă de orientare pentru viață, pentru alegerile fundamentale, pentru relațiile umane și sociale. Însă trebuie să facem imediat o precizare: când observăm cultura în care suntem cufundați, limbajele sale și simbolurile sale, trebuie să fim atenți să nu rămânem prizonieri ai pesimismului și ai resentimentului, lăsându-ne purtați la judecăți negative sau la nostalgii inutile. De fapt există două priviri posibile față de lumea în care trăim: una aș numi-o „privire negativă”; cealaltă „privire care discerne”.
Prima, privirea negativă, se naște adesea dintr-o credință care, simțindu-se atacată, se concepe ca un soi de „armură” pentru a se apăra de lume. Cu amărăciune acuză realitatea spunând: „lumea este rea, domnește păcatul”, și riscă astfel să se îmbrace cu un „spirit de cruciadă”. Să fim atenți la asta, pentru că nu este creștinește; de fapt nu este modul de a fi al lui Dumnezeu, care – ne amintește Evanghelia – „atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unicul născut, pentru ca oricine crede în el să aibă viață veșnică” (In 3,16). Domnul, care detestă mondenitatea și are o privire bună asupra lumii. El binecuvântează viața noastră, vorbește bine despre noi și despre realitatea noastră, se întrupează în situațiile istoriei nu pentru a condamna, ci pentru a face să răsară sămânța Împărăției chiar acolo unde pare să triumfe întunericul. În schimb, dacă ne oprim la o privire negativă, vom ajunge să negăm întruparea, pentru că vom fugi de realitate, în loc să ne întrupăm în ea. Ne vom închide în noi înșine, vom plânge asupra pierderilor noastre, ne vom plânge încontinuu și vom cădea în tristețe și în pesimism: tristețe și pesimism care nu vin niciodată de la Dumnezeu. În schimb suntem chemați să avem o privire asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu, care știe să distingă binele și este încăpățânat în căutarea lui, în vederea lui și în alimentarea lui. Nu este o privire naivă, ci o privire care discerne realitatea.
Pentru a ascuți discernământul nostru asupra lumii secularizate, să ne lăsăm inspirați de ceea ce a scris Sfântul Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, exortație apostolică pe deplin actuală și astăzi: pentru el secularizarea este „efortul în sine drept și legitim, deloc incompatibil cu credința sau cu religia” (Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 55), de a descoperi legile realității și ale vieții umane însăși puse de Creator. De fapt, Dumnezeu nu ne vrea sclavi, ci fii, nu vrea să decidă în locul nostru, nici să ne oprime cu o putere sacrală într-o lume guvernată de legi religioase. Nu, El ne-a creat liberi și ne cere să fim persoane adulte, persoane responsabile în viață și în societate. Altceva – distingea sfântul Paul al VI-lea – este secularismul, o concepție despre viață care separă total de legătura cu Creatorul, așa încât Dumnezeu devine „superfluu și deranjant” și se generează „noi forme de ateism” secrete și diferite: „civilizația consumurilor, hedonismul ridicat la valoare supremă, voința de putere și de dominare, discriminări de orice tip” (ibidem). Iată, ca Biserică, mai ales ca păstori ai poporului lui Dumnezeu, ca păstori, ca persoane consacrate, ca seminariști și ca lucrători pastorali, ne revine nouă să știm să facem aceste distincții, să discernem. Dacă noi cedăm în fața privirii negative și judecăm în mod superficial, riscăm să lansăm un mesaj greșit, ca și cum în spatele criticii despre secularizare ar fi din partea noastră nostalgia unei lumi sacralizate, a unei societăți din alte timpuri în care Biserica și slujitorii săi aveau mai multă putere și relevanță socială. Și aceasta este o perspectivă greșită.
În schimb, așa cum notează un mare cercetător al acestor teme, problema secularizării, pentru noi creștinii, nu trebuie să fie relevanța socială mai mică a Bisericii sau pierderea de bogății materiale și privilegii; mai degrabă, ea ne cere să reflectăm asupra schimbărilor societății care au influențat asupra modului în care persoanele gândesc și organizează viața. Dacă ne oprim asupra acestui aspect, ne dăm seama că nu credința este în criză, ci anumite forme și moduri prin care o vestim. Și, de aceea, secularizarea este o provocare pentru imaginația noastră pastorală, este „ocazia pentru recompunerea vieții spirituale în noi forme și prin noi moduri de a exista” (C. Taylor, A Secular Age, Cambridge 2007, 437). Astfel privirea care discerne, în timp ce ne arată dificultățile pe care le avem în transmiterea bucuriei credinței, în același timp ne stimulează să regăsim o nouă pasiune pentru evanghelizare, să căutăm noi limbaje, să schimbăm unele priorități pastorale, să mergem la esențial.
Iubiți frați și surori, este nevoie să vestim Evanghelia pentru a dărui bărbaților și femeilor de astăzi bucuria credinței. Dar această vestire nu se dă înainte de toate prin cuvinte, ci printr-o mărturie îmbelșugată de iubire gratuită, așa cum face Dumnezeu cu noi. Este o vestire care cere să ne întrupăm într-un stil de viață personală și eclezială care să poată reaprinde dorința de Domnul, să insufle speranță, să transmită încredere și credibilitate. Și cu privire la asta îmi permit, în spirit fratern, să vă propun trei provocări, pe care le veți duce înainte în rugăciune și în slujirea pastorală.
Prima provocare: a-l face cunoscut pe Isus. În pustiurile spirituale ale timpului nostru, generate de secularism și de indiferență, este necesar să ne întoarcem la prima vestire. Repet: este necesar să ne întoarcem la prima vestire. Nu putem presupune să comunicăm bucuria credinței prezentând aspecte secundare celui care încă nu l-a îmbrățișat pe Domnul în viață, sau numai repetând unele practici sau reiterând forme pastorale din trecut. Trebuie găsite căi noi pentru a vesti inima Evangheliei celor care încă nu l-au întâlnit pe Cristos. Asta presupune o creativitate pastorală pentru a ajunge la persoane acolo unde trăiesc, nu așteptând ca să vină ele: acolo unde trăiesc, găsind ocazii de ascultare, de dialog și de întâlnire. Trebuie să ne întoarcem la esențialitate, trebuie să ne întoarcem la entuziasmul din Faptele Apostolilor, la frumusețea de a ne simți instrumente ale rodniciei Duhului astăzi. Trebuie să ne întoarcem în Galileea. Este întâlnirea cu Isus Înviat: să ne întoarcem în Galileea pentru – permiteți-mi expresia – a reîncepe după eșec. Să ne întoarcem în Galileea. Și fiecare dintre noi are propria „Galilee”, aceea a primei vestiri. Să recuperăm această amintire.
Însă pentru a vesti Evanghelia trebuie să fim și credibili. Și iată a doua provocare: mărturia. Evanghelia se vestește în mod eficace atunci când viața este cea care vorbește, care revelează acea libertate care îi face liberi pe ceilalți, acea compasiune care nu cere nimic în schimb, acea milostivire care fără cuvinte vorbește despre Cristos. Biserica din Canada a început un parcurs nou, după ce a fost rănită și răscolită de răul săvârșit de unii fii ai săi. Mă gândesc îndeosebi la abuzurile sexuale comise împotriva minorilor și a persoanelor vulnerabile, scandaluri care cer acțiuni puternice și o luptă ireversibilă. Eu aș vrea, împreună cu voi, să cer iarăși iertare tuturor victimelor. Durerea și rușinea pe care le simțim trebuie să devină ocazie de convertire: să nu se mai întâmple niciodată! Și, gândindu-ne la drumul de vindecare și reconciliere cu frații și surorile indigeni, comunitatea creștină să nu se mai lase niciodată contaminată de ideea că există o superioritate a unei culturi față de altele și că este legitim a folosi mijloace de coerciție față de alții. Să recuperăm ardoarea misionară a primului vostru episcop, Saint François de Laval, care s-a ridicat împotriva tuturor celor care îi degradau pe indigeni inducându-i să consume băuturi pentru a-i înșela. Să nu permitem ca vreo ideologie să alieneze și să dezorienteze stilurile și formele de viață ale popoarelor noastre pentru a încerca să le supună și să le domine. Ca noile progrese ale umanității să fie asimilabile în identitățile lor culturale cu cheile culturii.
Dar pentru a înfrânge această cultură a excluderii este nevoie ca să începem noi: păstorii să nu se simtă superiori față de frații și surorile din poporul lui Dumnezeu; consacrații să trăiască fraternitatea și libertatea în ascultare în comunitate; seminariștii să fie gata să fie slujitori docili și disponibili și lucrătorii pastorali să nu înțeleagă slujirea lor ca putere. Se începe de aici. Voi sunteți protagoniștii și constructorii unei Biserici diferite: umilă, blândă, milostivă, o Biserică ce însoțește progresele, care lucrează cu hotărâre și seninătate la înculturare, care valorizează pe fiecare și orice diversitate culturală și religioasă. Să oferim această mărturie!
În sfârșit, a treia provocare: fraternitatea. Prima, al face cunoscut pe Isus; a doua, mărturia; a treia, fraternitatea. Biserica va fi martoră credibilă a Evangheliei cu cât membrii săi vor trăi mai mult comuniunea, creând ocazii și spații pentru ca oricine se apropie de credință să găsească o comunitate ospitalieră, care știe să asculte, care știe să intre în dialog, care promovează o calitate bună a relațiilor. Așa spunea episcopul vostru sfânt misionarilor: „Adesea un cuvânt amar, o nerăbdare, o față care respinge vor distruge într-un moment ceea ce a fost construit în mult timp” (Instrucțiuni către misionari, 1668).
Este vorba de a trăi o comunitate creștină care devine astfel școală de umanitate, unde se învață iubirea ca frați și surori, dispuși să lucreze împreună pentru binele comun. De fapt, la inima vestirii evanghelice este iubirea lui Dumnezeu, care transformă și face capabili de comuniune cu toți și de slujire față de toți. Un teolog din această țară a scris: „Iubirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește se revarsă în iubire… Este o iubire care-l determină pe bunul samaritean să se oprească și să aibă grijă de călătorul atacat de tâlhari. Este o iubire care nu are frontiere, care caută împărăția lui Dumnezeu… și această împărăție este universală” (B. Lonergan, „The Future of Christianity”, în A Second Collection: Papers by Bernard F.J. Lonergan S.J., London 1974, 154). Biserica este chemată să întrupeze această iubire fără frontiere, pentru a construi visul pe care Dumnezeu îl are pentru omenire: să fie toți frați. Să ne întrebăm: cum merge fraternitatea dintre noi? Episcopii între ei și cu preoții, preoții între ei și cu poporul lui Dumnezeu: suntem frați sau concurenți divizați în partide? Și cum sunt relațiile noastre cu acela care nu este „dintre ai noștri”, cu acela care nu crede, cu acela care are tradiții și obiceiuri diferite? Aceasta este calea: promovarea relațiilor de fraternitate cu toți, cu frații și surorile indigeni, cu fiecare soră și frate pe care-i întâlnim, pentru că pe fața fiecăruia se reflectă prezența lui Dumnezeu.
Iubiți frați și surori, acestea sunt numai câteva provocări. Să nu uităm că putem să le ducem înainte numai cu forța Duhului, pe care trebuie să-l invocăm mereu în rugăciune. În schimb să nu lăsăm să intre în noi duhul secularismului, crezând că putem să creăm proiecte care funcționează singure și numai cu forțele umane, fără Dumnezeu. Este o idolatrie, aceasta, idolatria proiectelor fără Dumnezeu. Și, vă rog, să nu ne închidem în „înapoiere” ci să mergem înainte, cu bucurie!
Să punem în practică aceste cuvinte pe care le adresăm lui Saint François de Laval:
Ai fost omul împărtășirii, vizitând bolnavii,
îmbrăcând săracii, luptând pentru demnitatea populațiilor originare,
susținând misionarii epuizați,
mereu gata să întinzi mâna celui care se simțea mai rău decât tine.
De câte ori proiectele tale au fost dărâmate!
De fiecare dată tu le-ai repus în picioare.
Ai înțeles că lucrarea lui Dumnezeu nu este din piatră
și că în acest ținut de descurajare
era nevoie de un constructor de speranță.
Vă mulțumesc pentru ceea ce faceți și vă binecuvântez din inimă. Și vă rog, continuați să vă rugați pentru mine.