Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată la
Sanctuarul Național „Sainte Anne de Beaupré”
joi, 28 iulie 2022
Călătoria discipolilor din Emaus, la finalul Evangheliei sfântului Luca, este o imagine a drumului nostru personal și al drumului Bisericii. Pe drumul vieții, și al vieții de credință, în timp ce ducem înainte visele, proiectele, așteptările și speranțele care locuiesc în inima noastră, ne ciocnim și cu fragilitățile și slăbiciunile noastre, experimentăm înfrângeri și dezamăgiri, și uneori rămânem prizonieri ai unui sentiment de eșec care ne paralizează. Evanghelia ne vestește că, tocmai în acel moment, nu suntem singuri: Domnul ne vine în întâmpinare, ni se alătură, merge pe însuși drumul nostru cu discreția unui călător gentil care vrea să redeschidă ochii noștri și să facă să ardă din nou inima noastră. Și atunci când eșecul lasă spațiu întâlnirii cu Domnul, viața se renaște la speranță și ne putem reconcilia: cu noi înșine, cu frații și cu Dumnezeu.
Așadar să urmăm itinerarul acestui drum pe care l-am putea intitula: de la eșec la speranță.
Înainte de toate există sentimentul eșecului, care locuiește în inima acestor doi discipoli după moartea lui Isus. Au urmărit un vis cu entuziasm. În Isus și-au pus toate speranțele lor și dorințele lor. Acum, după scandaloasa moarte pe cruce, întorc spatele Ierusalimului pentru a se întoarce acasă, la viața de dinainte. Călătoria lor este una de întoarcere, ca și cum ar vrea să uite acea experiență care a umplut de amărăciune inimile lor, acel Mesia ucis ca un răufăcător pe cruce. Se întorc acasă abătuți, „triști” (Lc 24,17): așteptările pe care le-au cultivat au căzut în nimic, speranțele în care au crezut s-au sfărâmat, visele pe care ar fi voit să le realizeze lasă loc dezamăgirii și amărăciunii.
Aceasta este o experiență care privește și viața noastră și însuși drumul spiritual, în toate acele ocazii în care suntem constrânși să redimensionăm așteptările noastre și să ne confruntăm cu ambiguitățile realității, cu întunecimile vieții, cu slăbiciunile noastre. Ni se întâmplă ori de câte ori idealurile noastre se ciocnesc cu dezamăgirile existenței și propunerile noastre sunt ignorate din cauza fragilităților noastre; când cultivăm proiecte de bine dar după aceea nu avem capacitatea să le realizăm (cf. Rom 7,18); când în activitățile pe care le ducem înainte sau în relațiile noastre mai devreme sau mai târziu trăim experiența vreunei înfrângeri, a vreunei erori, a unui eșec, a unei căderi, în timp ce vedem prăbușindu-se în ceea ce am crezut sau ne-am angajat, în timp ce ne simțim striviți de păcatul nostru și de sentimentele de vină.
Și asta este ceea ce i s-a întâmplat lui Adam și lui Eva, așa cum am ascultat în prima lectură: păcatul lor nu numai că i-a îndepărtat de Dumnezeu, ci i-a făcut distanți între ei: reușesc numai să se acuze reciproc. Și vedem asta și în discipolii de la Emaus, a căror dezamăgire pentru că au văzut prăbușindu-se proiectul lui Isus lasă spațiu numai unei discuții sterile. Și asta se poate întâmpla și în viața Bisericii, comunitatea discipolilor Domnului pe care o reprezintă cei doi din Emaus. Deși este comunitatea Celui Înviat, poate ajunge să pribegească rătăcită și dezamăgită în fața scandalului răului și a violenței Calvarului. Atunci ea nu poate face altceva decât să strângă între mâini sentimentul eșecului și să se întrebe: ce s-a întâmplat? Pentru ce s-a întâmplat? Cum s-a putut întâmpla?
Fraților și surorilor, sunt întrebările pe care fiecare dintre noi și le pune sieși; și sunt și întrebările fierbinți pe care această Biserică peregrină din Canada face să răsune în inima sa pe un drum obositor de vindecare și de reconciliere. Și noi, în fața scandalului răului și a Trupului lui Cristos rănit în trupul fraților noștri indigeni, ne-am prăbușit în amărăciune și simțim povara eșecului. Permiteți-mi așadar să mă unesc spiritual cu atâția pelerini care aici parcurg „scara sfântă”, care evocă acea urcare a lui Isus la pretoriul lui Pilat, și să vă însoțesc ca Biserică în aceste întrebări care se nasc din inima plină de durere: de ce s-au întâmplat toate acestea? Cum a putut să aibă loc asta în comunitatea celor care-l urmează pe Isus?
Însă aici trebuie să fim atenți la ispita fugii, prezentă în cei doi discipoli din Evanghelie: a fugi, a merge înapoi, a scăpa din locul unde s-au petrecut faptele, a încerca să le înlăture, a căuta un „loc liniștit” ca Emaus numai pentru a le uita. Nu există lucru mai rău, în fața eșecurilor vieții, decât acela de a fugi pentru a nu le înfrunta. Este o ispită a dușmanului, care amenință drumul nostru spiritual și drumul Bisericii: vrea să ne facă să credem că acel eșec este de acum definitiv, vrea să ne paralizeze în amărăciune și în tristețe, să ne convingă că nu mai este nimic de făcut și că nu merită de găsit un drum pentru a reîncepe.
În schimb Evanghelia ne revelează că tocmai în situațiile de dezamăgire și de durere, chiar când experimentăm înmărmuriți violența răului și rușinea păcatului, când fluviul vieții noastre se usucă în păcat și în eșec, când despuiați de toate ni se pare că nu mai avem nimic, chiar acolo Domnul ne vine în întâmpinare și merge cu noi. Pe drumul spre Emaus, El se alătură cu discreție pentru a însoți și a împărtăși pașii resemnați ai acelor discipoli triști. Și ce face? Nu oferă cuvinte generice de încurajare, expresii de circumstanță sau mângâieri ușoare ci, dezvăluind în Sfintele Scripturi misterul morții și învierii sale, luminează istoria lor și evenimentele pe care le-au trăit. Astfel deschide ochii lor spre o nouă privire asupra lucrurilor. Și noi care împărtășim Euharistia în această bazilică putem reciti multe evenimente ale istoriei. Chiar pe acest teren au fost anterior trei temple; și au fost cei care nu au fugit în fața dificultăților, au visat din nou în pofida greșelilor proprii și ale altora; nu s-au lăsat învinși de incendiul devastator de acum o sută de ani și, cu curaj și creativitate, au construit acest templu. Și cei care împărtășesc Euharistia din apropiatele Păduri ale lui Abraham, pot percepe și ei sufletul celor care nu s-au lăsat luați ostateci de ura războiului, de distrugere și de durere, ci au știut să proiecteze din nou un oraș și o țară.
În sfârșit, în fața discipolilor din Emaus, Isus frânge pâinea, redeschizând ochii lor și arătându-se încă o dată ca Dumnezeul iubirii care își oferă viața pentru prietenii săi. În acest mod, îi ajută să reia drumul cu bucurie, să reînceapă, să treacă de la eșec la speranță. Fraților și surorilor, Domnul vrea să facă același lucru și cu fiecare dintre noi și cu Biserica sa. Cum pot să fie redeschiși ochii noștri, cum poate să ardă iarăși inima în noi pentru Evanghelie? Ce să facem în timp ce suntem chinuiți de diferite încercări spirituale și materiale, în timp ce căutăm drumul spre o societate mai dreaptă și fraternă, în timp ce dorim să ne revenim din dezamăgirile și truda noastră, în timp ce sperăm să ne vindecăm de rănile trecutului și să ne reconciliem cu Dumnezeu și între noi?
Există un singur drum, o singură cale: este calea lui Isus, este calea care este Isus (cf. In 14,6). Să credem că Isus se alătură la drumul nostru, să ne lăsăm întâlniți de El; să lăsăm ca al său Cuvânt să interpreteze istoria pe care o trăim fiecare și în comunitate și să ne arate calea pentru a ne vindeca și pentru a ne reconcilia; să frângem împreună cu credință Pâinea euharistică, pentru ca în jurul acelei mese să ne putem redescoperi fii iubiți ai Tatălui, chemați să fim toți frați. Isus, frângând pâinea, confirmă ceea ce discipolii au primit deja ca mărturie de la femei și în care nu au voit să creadă: că a înviat! În această bazilică, unde o amintim pe mama Fecioarei Maria, și în care se află și cripta dedicată Neprihănitei Zămisliri, nu putem decât să evidențiem rolul pe care Dumnezeu a voit să-l dea femeii în planul său de mântuire. Sfânta Ana, Preasfânta Fecioară Maria, femeile din dimineața de Paște ne indică o nouă cale de reconciliere: duioșia maternă a atâtor femei ne poate însoți – ca Biserică – spre timpuri din nou rodnice, în care putem lăsa în urmă atâta sterilitate și atâta moarte, și să-l repunem în centru pe Isus, pe Răstignitul Înviat.
De fapt, în centrul întrebărilor noastre, al trudei pe care o purtăm în noi, al vieții pastorale însăși, nu putem să ne punem pe noi înșine și eșecul nostru; trebuie să-l punem pe El, pe Domnul Isus. În inima fiecărui lucru să punem Cuvântul său, care luminează evenimentele și ne restituie ochi pentru a vedea prezența activă a iubirii lui Dumnezeu și posibilitatea binelui chiar și în situațiile aparent pierdute; să punem pâinea Euharistiei, pe care Isus o frânge și astăzi pentru noi, pentru a împărtăși viața sa cu a noastră, pentru a îmbrățișa slăbiciunile noastre, pentru a susține pașii noștri obosiți și pentru a ne dărui vindecarea inimii. Și, reconciliați cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu noi înșine, să putem deveni și noi instrumente de reconciliere și de pace în societatea în care trăim.
Doamne Isuse, calea noastră, forța și mângâierea noastră, ne adresăm Ție ca și discipolii din Emaus: „Rămâi cu noi, Doamne, pentru că este seară” (Lc 24,49). Rămâi cu noi, Doamne, când apune speranța și coboară întunecoasă noaptea dezamăgirii. Rămâi cu noi deoarece cu tine, Isuse, direcția drumului își schimbă sensul și din străduțele oarbe ale neîncrederii se renaște uimirea bucuriei. Rămâi cu noi, Doamne, deoarece cu tine noaptea durerii se schimbă în dimineața radioasă a vieții. Spunem simplu: rămâi cu noi, Doamne, pentru că dacă tu mergi alături de noi eșecul se deschide la speranța unei vieți noi. Amin.