Predica Papei la solemnitatea Ss Petru şi Paul

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la solemnitatea Sfinții Petru și Paul
vineri, 29 iunie 2018

Lecturile proclamate ne permit să luăm contact cu tradiția apostolică, aceea care „nu este transmitere de lucruri sau de cuvinte, o colecție de lucruri moarte. Tradiția este fluviul viu care ne leagă cu originile, fluviul viu în care mereu sunt prezente originile” (Benedict al XVI-lea, Cateheză, 26 aprilie 2006) și ne oferă cheile împărăției cerurilor (cf. Mt 16,19). Tradiție perenă și mereu nouă care reînsuflețește și împrospătează bucuria evangheliei și ne permite astfel să mărturisim cu buzele noastre și inima noastră: „«Isus Cristos este Domnul!», spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil2,11).

Toată evanghelia vrea să răspundă la întrebarea care se găsea în inima poporului lui Israel și care și astăzi nu încetează să locuiască pe atâtea fețe însetate de viață: „Tu ești cel care trebuie să vină sau să așteptăm un altul?” (Mt 11,3). Întrebare pe care Isus o reia și o adresează discipolilor săi: „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mt16,15).

Petru, luând cuvântul, atribuie lui Isus titlul cel mai mare cu care puteau să-l numească: „Tu ești Mesia” (cf. Mt 16,16), adică Unsul, Consacratul lui Dumnezeu. Îmi place să știu că Tatăl a fost cel care i-a inspirat acest răspuns lui Petru, care vedea cum Isus „ungea” poporul său. Isus, Unsul care, din sat în sat, merge cu unica dorință de a mântui și a ridica pe cel care era considerat pierdut: „unge” pe cel mort (cf. Mc 5,41-42; Lc 7,14-15), unge pe cel bolnav (cf. Mc6,13; Iac 5,14), unge rănile (cf. Lc 10,34), unge pe penitent (cf. Mt6,17). Unge speranța (cf. Lc 7,38.46; In 11,2; 12,3). În această ungere fiecare păcătos, fiecare înfrânt, bolnav, păgân – acolo unde se afla – a putut să se simtă membru iubit al familiei lui Dumnezeu. Cu gesturile sale, Isus îi spunea în mod personal: tu îmi aparții. Ca Petru, și noi putem mărturisi cu buzele noastre și inima noastră nu numai ceea ce am auzit, ci și experiența concretă a vieții noastre: am fost înviați, vindecați, reînnoiți, umpluți de speranță de ungerea Celui Sfânt. Fiecare jug de sclavie este distrus grație ungerii sale (cf. Is 10,27). Nu ne este permis să pierdem bucuria și amintirea de a ne ști răscumpărați, acea bucurie care ne face să mărturisim: „Tu ești Fiul Dumnezeului cel viu” (cf. Mt 16,16).

Și este interesant, după aceea, de observat continuarea acestui text din evanghelie în care Petru mărturisește credința: „De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21). Unsul lui Dumnezeu duce iubirea și milostivirea Tatălui până la consecințele extreme. Această iubire milostivă cere să se meargă în toate colțurile vieții pentru a ajunge la toți, chiar dacă asta ar costa „bunul nume”, comoditățile, poziția… martiriul.

În fața acestui anunț așa de neașteptat, Petru reacționează: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată” (Mt 16,22) și se transformă imediat în piatră de poticnire pe drumul lui Mesia; și crezând că apără drepturile lui Dumnezeu, fără să-și dea seama, se transformă în dușmanul său (Isus îl numește „Satană”). A contempla viața lui Petru și mărturisirea sa înseamnă a învăța să cunoaștem și ispitele care vor însoți viața discipolului. În maniera lui Petru, ca Biserică, vom fi mereu ispitiți de acele „șoapte” ale celui rău care vor fi pietre de poticnire pentru misiune. Și spun „șoapte” pentru că diavolul seduce mereu în ascuns, făcând în așa fel încât să nu se recunoască intenția sa, „se comportă ca un fals vrând să rămână ascuns și să nu fie descoperit” (Sfântul Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale, nr. 326).

În schimb, a participa la ungerea lui Cristos înseamnă a participa la gloria sa, care este crucea sa: Tată, preamărește pe Fiul tău… „Tată, preamărește numele tău” (In 12,28). Glorie și cruce în Isus Cristos merg împreună și nu se pot separa; pentru că atunci când se abandonează crucea, chiar dacă intrăm în strălucirea orbitoare a gloriei, ne vor înșela, pentru că aceea nu va fi gloria lui Dumnezeu, ci batjocura adversarului.

Adesea simțim ispita de a fi creștini menținând o distanță prudentă de rănile Domnului. Isus atinge, Isus atinge mizeria umană, invitându-ne să stăm cu el și să atingem carnea suferindă a altora. A mărturisi credința cu buzele noastre și inima noastră cere – așa cum a cerut lui Petru – să se identifice „șoaptele” celui rău. A învăța să discernem și să descoperim acele „acoperiri” personale și comunitare care ne mențin la distanță de realitatea dramei umane; care ne împiedică să intrăm în contact cu existența concretă a altora și, în definitiv, de a cunoaște forța revoluționară a duioșiei lui Dumnezeu (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 270).

Nu separând gloria de cruce, Isus vrea să-i răscumpere pe discipolii săi, Biserica sa, de triumfalisme goale: goale de iubire, goale de slujire, goale de compasiune, goale de popor. Vrea să răscumpere de o imaginație fără limite care nu știe să-și înfigă rădăcini în viața poporului credincios sau, ceea ce ar fi mai rău, crede că slujirea adusă Domnului îi cere să se debaraseze de drumurile prăfuite ale istoriei. A-l contempla și a-l urma pe Cristos cere să lăsăm ca inima să se deschidă Tatălui și tuturor celor cu care el însuși a voit să se identifice (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 49), și asta cu certitudinea de a ști că nu abandonează poporul său.

Iubiți frați, continuă să locuiască pe milioane de fețe întrebarea: „Tu ești cel care trebuie să vină sau să așteptăm un altul?” (Mt 11,3). Mărturisim cu buzele noastre și cu inima noastră: Isus Cristos este Domnul (cf. Fil 2,11). Acesta este cantus firmus al nostru pe care în fiecare zi suntem invitați să-l intonăm. Cu simplitatea, certitudinea și bucuria de a ști că „Biserica strălucește nu din propria lumină, ci din aceea a lui Cristos. Își scoate strălucirea din Soarele dreptății, așa încât poate să spună: «Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine» (Gal 2,20)” (Sfântul Ambroziu, Hexaemeron, IV, 8, 32).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.06.2018
Publicarea pe acest sit: 29.06.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns