Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Consistoriul cu crearea a 14 noi Cardinali
joi, 28 iunie 2018
„Erau pe drum, urcând spre Ierusalim, iar Isus mergea înaintea[1] lor” (Mc 10,32).
Începutul acestui text paradigmatic din Marcu ne ajută mereu să vedem cum Domnul se îngrijește de poporul său cu o pedagogie imparabilă. În drum spre Ierusalim, Isus nu neglijează să-i preceadă (primerear) pe ai săi.
Ierusalimul reprezintă ora marilor determinări și decizii. Toți știm că, în viață, momentele importante și cruciale lasă inima să vorbească și arată intențiile și tensiunile care locuiesc în ea. Aceste răscruci ale existenței ne interpelează și fac să se evidențieze întrebări și dorințe nu întotdeauna transparente ale inimii umane. Este ceea ce revelează, cu mare simplitate și realism, textul din evanghelie pe care tocmai l-am ascultat. În fața celei de-a treia și celei mai dure anunțări a pătimirii, evanghelistul nu se teme să dezvăluie anumite secrete ale inimii discipolilor: căutarea primelor locuri, gelozii, invidii, intrigi, ajustări și acorduri; o logică ce nu numai că uzează și corodează dinăuntru raporturile dintre ei, ci în afară de asta îi închide și îi învăluie în discuții inutile și fără importanță. Însă Isus nu se oprește asupra acestui lucru, ci merge înainte, îi precede (primerea) și le spune cu putere: „Între voi să nu fie așa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să devină sclavul vostru” (Mc 10,43). Cu această atitudine, Domnul încearcă să recentreze privirea și inima discipolilor săi, nepermițând ca discuțiile sterile și autoreferențiale să găsească spațiu în sânul comunității. La ce folosește să se câștige lumea întreagă dacă sunt corodați în interior? La ce folosește să se câștige lumea întreagă dacă se trăiește cuprinși cu toții de intrigi asfixiante care usucă și fac sterilă inima și misiunea? În această situație – așa cum a observat cineva – s-ar putea întrevedea deja intrigile din palat, și în curiile ecleziastice.
„Dar între voi să nu fie așa”: răspuns al Domnului care, înainte de toate, este o invitație și un pariu pentru a recupera ceea ce este mai bun în discipoli și astfel să nu se lase ruinați și închiși de logici lumești care abat privirea de la ceea ce este important. „Între voi să nu fie așa”: este glasul Domnului care mântuiește comunitatea de la faptul de a se privi prea mult pe ea însăși în loc să-și îndrepte privirea, resursele, așteptările și inima la ceea ce contează: misiunea.
Și astfel Isus ne învață că mereu convertirea, transformarea inimii și reforma Bisericii este și va fi mereu în cheie misionară, pentru că presupune ca să se înceteze de a vedea și a îngriji propriile interese pentru a privi și a îngriji interesele Tatălui. Convertirea de la păcatele noastre, de la egoismele noastre nu este și nu va fi niciodată scop în sine, ci tinde îndeosebi la creșterea în fidelitate și disponibilitate pentru a îmbrățișa misiunea. Și asta în așa fel încât, în ora adevărului, în special în momentele dificile ale fraților noștri, să fim bine dispuși și disponibili să însoțim și să primim pe toți și pe fiecare, și să nu ne transformăm în respingători optimi, ori prin vederi strâmte[2], ori, și mai rău, pentru că discutăm sau gândim între noi cine va fi cel mai important. Când uităm de misiune, când pierdem din vedere fața concretă a fraților, viața noastră se închide în căutarea propriilor interese și a propriilor siguranțe. Și astfel încep să crească resentimentul, tristețea și dezgustul. Puțin câte puțin dispare spațiul pentru alții, pentru comunitatea eclezială, pentru săraci, pentru a asculta glasul Domnului. Așa se pierde bucuria și inima ajunge să se usuce (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 2).
„Dar între voi să nu fie așa! – ne spune Domnul – […] cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor” (Mc 10,43.44). Este fericirea și magnificat-ul pe care suntem chemați să-l intonăm în fiecare zi. Este invitația pe care ne-o adresează Domnul pentru ca să nu uităm că autoritatea în Biserică crește cu această capacitate de a promova demnitatea celuilalt, de a-l unge pe celălalt, pentru a vindeca rănile sale și speranța sa de atâtea ori ofensată. Înseamnă a ne aminti că suntem aici pentru că suntem trimiși să „duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19).
Iubiți frați cardinali și neo-cardinali! În timp ce suntem pe drumul spre Ierusalim, Domnul merge înaintea noastră pentru a ne aminti încă o dată că unica autoritate credibilă este aceea care se naște din faptul de a ne pune la picioarele celorlalți pentru a-l sluji pe Cristos. Este aceea care vine din faptul de a nu uita că lui Isus, înainte de a-și înclina capul pe cruce, nu i-a fost frică să se încline în fața discipolilor și să le spele picioarele. Aceasta este cea mai mare distincție pe care o putem obține, cea mai mare promovare care ne poate fi conferită: a-l sluji pe Cristos în poporul credincios al lui Dumnezeu, în cel înfometat, în cel uitat, în cel închis, în cel bolnav, în cel dependent de droguri, în cel abandonat, în persoane concrete cu istoriile și speranțele lor, cu așteptările și dezamăgirile lor, cu suferințele și rănile lor. Numai așa autoritatea păstorului va avea gustul evangheliei și nu va fi „ca o aramă sunătoare sau chimval zăngănitor” (1Cor 13,1). Nimeni dintre noi nu trebuie să se simtă „superior” cuiva. Nimeni dintre noi nu trebuie să-i privească pe ceilalți de sus în jos. Putem privi așa o persoană numai atunci când o ajutăm să se ridice.
Aș vrea să amintesc cu voi o parte din testamentul spiritual al sfântului Ioan al XXIII-lea, care înaintând pe drum a putut să spună: „Născut sărac, dar din oameni onorați și umili, sunt deosebit de bucuros să mor sărac, după ce am împărțit după diferitele exigențe și circumstanțe ale vieții mele simple și modeste, în slujba săracilor și a Sfintei Biserici care m-a hrănit, ceea ce mi-a venit în mâini – în măsură destul de limitată de altfel – în timpul anilor mei de preoție și de episcopat. Aparențe de înstărire au învăluit, adesea, spini ascunși de sărăcie chinuitoare și m-au împiedicat să dau mereu cu generozitatea pe care aș fi voit-o. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest har al sărăciei pentru care am făcut vot în tinerețea mea, sărăcie în duh, ca preot al Preasfintei Inimi, și sărăcie reală; și care m-a sprijinit să nu cer niciodată nimic, nici locuri, nici bani, nici favoruri, niciodată, nici pentru mine, nici pentru rudele sau prietenii mei” (29 iunie 1954).
Note:
[1] Verbul proago este același cu care Isus înviat îi anunță pe discipoli că „va merge înaintea lor” în Galileea (cf. Mc 16,7).
[2] Cf. Jorge Mario Bergoglio, Ejercicios Espirituales a los Obispos españoles, 2006.