Predica Papei la solemnitatea Ss Petru şi Paul

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la solemnitatea Sfinții Petru și Paul
vineri, 29 iunie 2012

Domnilor cardinali,
Venerați Frați întru Episcopat și întru Preoție,
Iubiți frați și surori,

Suntem adunați în jurul altarului pentru a-i celebra cu solemnitate pe sfinții apostoli Petru și Paul, Patroni principali ai Bisericii Romei. Sunt prezenți, și tocmai au primit palium, Arhiepiscopii Mitropoliți numiți în timpul ultimului an, spre care se îndreaptă salutul meu special și afectuos. Este prezentă, trimisă de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, și o eminentă Delegație a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, pe care o primesc cu recunoștință fraternă și cordială. În spirit ecumenic sunt bucuros să salut și să-i mulțumesc lui „The Choir of Westminster Abbey”, care animă Liturgia împreună cu Capela Sixtină. Îi salut și pe domnii ambasadori și autoritățile civile: tuturor le mulțumesc pentru prezență și pentru rugăciune.

În fața bazilicii „Sfântul Petru”, așa cum știu bine cu toții, sunt plasate două statui impunătoare ale apostolilor Petru și Paul, care pot fi recunoscuți cu ușurință după prerogativele lor: cheile în mâna lui Petru și sabia în mâinile lui Paul. Și pe poarta majoră a bazilicii „Sfântul Paul din afara zidurilor” sunt reprezentate împreună scene din viața și martiriul acestor două coloane ale Bisericii. Tradiția creștină îi consideră din totdeauna pe sfântul Petru și pe sfântul Paul nedespărțiți: de fapt, împreună, ei reprezintă toată Evanghelia lui Cristos. Apoi, la Roma, legătura lor ca frați în credință a dobândit o semnificație deosebită. De fapt, comunitatea creștină din această Cetate îi consideră ca un soi de altar ridicat în fața altui altar al miticilor Romulus și Remus, perechea de frați de la care dăinuie întemeierea Romei. Ne-am putea gândi și la un alt paralelism opozitiv, tot pe tema fraternității: adică, în timp ce prima pereche biblică de frați ne arată efectul păcatului, prin care Cain îl ucide pe Abel, Petru și Paul, deși foarte diferiți omenește unul de altul și în pofida faptului că în raportul lor nu au lipsit conflicte, au realizat un mod nou de a fi frați, trăit conform Evangheliei, un mod autentic făcut posibil tocmai de harul Evangheliei lui Cristos care a acționat în ei. Numai urmarea lui Isus conduce la noua fraternitate: iată primul mesaj fundamental pe care solemnitatea de astăzi ni-l încredințează fiecăruia dintre noi și a cărui importanță se reflectă și asupra căutării acelei comuniuni depline, la care tânjesc Patriarhul Ecumenic și Episcopul de Roma, precum și toți creștinii.

În textul din Evanghelia sfântului Matei pe care l-am ascultat puțin mai înainte, Petru face propria mărturisire de credință lui Isus recunoscându-l ca Mesia și Fiu al lui Dumnezeu; face asta și în numele celorlalți apostoli. Ca răspuns, Domnul îi revelează misiunea pe care intenționează să i-o încredințeze, adică aceea de a fi „piatra”, „stânca”, fundamentul vizibil pe care este construit întregul edificiu spiritual al Bisericii (cf. Mt 16,16-19). Dar în ce mod Petru este stânca? Cum trebuie el să realizeze această prerogativă, pe care desigur că n-a primit-o pentru el însuși? Relatarea evanghelistului Matei ne spune înainte de toate că recunoașterea identității lui Isus pronunțată de Simon în numele celor doisprezece nu provine „din carne și din sânge”, adică din capacitățile sale umane, ci dintr-o revelație specială a lui Dumnezeu Tatăl. În schimb, imediat după aceea, atunci când Isus prevestește pătimirea, moartea și învierea sa, Simon Petru reacționează tocmai pornind de la „carne și sânge”: el „a început să-l certe spunând: […] Asta nu ți se va întâmpla niciodată!” (16,22). Și Isus la rândul său a replicat: „Mergi în urma mea, Satană! Tu ești o piatră de poticnire pentru mine…” (v. 23). Discipolul care, prin darul lui Dumnezeu, poate să devină stâncă solidă, se manifestă și prin ceea ce este, în slăbiciunea sa umană: o piatră pe drum, o piatră în care se poate poticni – în greacă skandalon. Apare aici evidentă tensiunea care există între darul care provine de la Domnul și capacitățile umane; și în această scenă dintre Isus și Simon Petru vedem într-un fel anticipată drama istoriei papalității însăși, caracterizată tocmai de prezența împreună a acestor două elemente: pe de o parte, grație luminii și forței care vin de sus, papalitatea constituie fundamentul Bisericii pelerină în timp; pe de altă parte, de-a lungul secolelor se evidențiază și slăbiciunea oamenilor, pe care numai deschiderea la acțiunea lui Dumnezeu poate s-o transforme.

Și în Evanghelia de astăzi se evidențiază cu putere promisiunea clară a lui Isus: „porțile iadului”, adică forțele răului, nu vor putea birui, „non praevalebunt„. Vine în minte relatarea vocației profetului Ieremia, căruia Domnul, încredințându-i misiunea, i-a spus: „Eu însumi fac din tine astăzi o cetate întărită, o coloană de fier și un zid de aramă, ca să te poți împotrivi țării întregi, regilor lui Iuda, căpeteniilor lui, preoților și poporului întreg. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui – non praevalebunt -, căci eu sunt cu tine ca să te eliberez” (Ier 1,18-19). În realitate, promisiunea pe care Isus o face lui Petru este și mai mare decât cele făcute profeților din vechime: de fapt, aceștia erau amenințați numai de dușmanii omenești, în timp ce Petru va trebui să fie apărat de „porțile iadului”, de puterea distrugătoare a răului. Ieremia primește o promisiune care-l privește pe el ca persoană și slujirea sa profetică; Petru este asigurat cu privire la viitorul Bisericii, al noii comunități întemeiate de Isus Cristos și care se extinde la toate timpurile, dincolo de existența personală a lui Petru însuși.

Să trecem acum la simbolul cheilor, pe care l-am ascultat în Evanghelie. El face trimitere la oracolul profetului Isaia cu privire la funcționarul Eliakim, despre care este spus: „Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va putea închide; când va închide el, nimeni nu va putea deschide” (Is 22,22). Cheia reprezintă autoritatea asupra casei lui David. Și în Evanghelie există un alt cuvânt al lui Isus adresat cărturarilor și fariseilor, cărora Domnul le reproșează că închid împărăția cerurilor în fața oamenilor (cf. Mt 23,13). Și aceste cuvinte ne ajută să înțelegem promisiunea făcută lui Petru: lui, ca administrator fidel al mesajului lui Cristos, îi revine să deschidă poarta Împărăției cerurilor și să judece dacă să primească sau să respingă (cf. Ap 3,7). Cele două imagini – cea a cheilor și cea a legării și dezlegării – exprimă prin urmare semnificații asemănătoare și se întăresc reciproc. Expresia „a lega și a dezlega” face parte din limbajul rabinic și face aluzie pe de o parte la deciziile doctrinale, pe de altă parte la puterea disciplinară, adică la facultatea de a aplica sau de a ierta excomunicarea. Paralelismul „pe pământ… în ceruri” garantează că deciziile lui Petru în exercitarea acestei funcții ecleziale au valoare și în fața lui Dumnezeu.

În capitolul 18 din Evanghelia lui Matei, dedicată vieții comunității ecleziale, găsim alte cuvinte ale lui Isus adresate discipolilor: „Adevăr vă spun: Tot ce veți lega pe pământ va fi legat și în cer și tot ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer” (Mt 18,18). Și sfântul Ioan, în relatarea apariției lui Cristos înviat apostolilor în seara de Paști, prezintă acest cuvânt al Domnului: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20,22-23). În lumina acestor paralelisme, apare clar că autoritatea de a dezlega și de a lega constă în puterea de a ierta păcatele. Și acest har, care elimină energia forțelor haosului și răului, este în inima misterului și a slujirii Bisericii. Biserica nu este o comunitate de perfecți, ci de păcătoși care trebuie să recunoască faptul că au nevoie de iubirea lui Dumnezeu, că au nevoie să fie purificați prin Crucea lui Isus Cristos. Cuvintele lui Isus despre autoritatea lui Petru și a apostolilor lasă să transpară tocmai faptul că puterea lui Dumnezeu este iubirea, iubirea care iradiază lumina sa de pe Calvar. Astfel putem înțelege și de ce, în relatarea evanghelică, după mărturisirea de credință a lui Petru urmează imediat prima vestire a pătimirii: de fapt, Isus prin moartea sa a învins puterile iadului, în sângele său a revărsat asupra lumii un fluviu imens de milostivire, care irigă cu apele sale însănătoșitoare întreaga omenire.

Iubiți frați, așa cum aminteam la început, tradiția iconografică îl reprezintă pe sfântul Paul cu sabia și noi știm că aceasta reprezintă instrumentul cu care el a fost ucis. Însă, citind scrierile Apostolului neamurilor, descoperim că imaginea sabiei se referă la toată misiunea sa de evanghelizator. De exemplu, el, simțind că se apropie moartea, îi scrie lui Timotei: „Am luptat lupta cea bună” (2Tim 4,7). Desigur, nu lupta unui conducător de oști, ci aceea a unui vestitor al Cuvântului lui Dumnezeu, fidel lui Cristos și Bisericii sale, căreia s-a dăruit pe sine însuși în întregime. Și tocmai pentru aceasta Domnul i-a dăruit coroana de glorie și l-a stabilit, împreună cu Petru, drept coloană în edificiul spiritual al Bisericii.

Dragi Mitropoliți: palium care v-a fost conferit vă va aminti mereu că ați fost constituiți în și pentru marele mister de comuniune care este Biserica, edificiu spiritual construit pe Cristos piatra unghiulară și, în dimensiunea sa pământească și istorică, pe stânca lui Petru. Însuflețiți de această certitudine, să ne simțim cu toții cooperatori ai adevărului, care – știm – este unul și „simfonic” și cere de la fiecare dintre noi și de la comunitățile noastre angajarea constantă a convertirii la unicul Domn în harul unicului Duh. Să ne conducă și să ne însoțească mereu în drumul credinței și al carității Sfânta Maică a lui Dumnezeu. Regina apostolilor, roagă-te pentru noi! Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.06.2012
Publicarea pe acest sit: 30.06.2012
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.