IPS Ioan Robu despre aniversarea Conciliului Vatican II

IPS Ioan Robu despre
aniversarea a 50 de ani de la
începerea Conciliului Vatican II
Actualitatea creștină, nr. 08/2012

În ianuarie 1959, Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea anunța pentru prima oară proiectul său de a convoca un conciliu. În mai 1959, Suveranul Pontif instituia o comisie care urma să se consulte cu toți episcopii, cu toți Superiorii călugărești și cu toate Facultățile catolice de teologie din lume. Programul temelor de tratat la Conciliu avea să fie stabilit în raport cu răspunsurile primite de comisia respectivă; iar răspunsurile, reformulate în 8972 de propoziții, au fost grupate tematic în mai multe scheme ce aveau să fie studiate treptat în sesiunile Conciliului Vatican II, convocat oficial la 25 decembrie 1961 cu întreitul scop de a reînnoi Biserica, de a-i uni pe creștini și de a intra în dialog cu lumea.

Conciliul Vatican II, care a început la 11 octombrie 1962, se înscrie în linia tradiției Bisericii (tradiție ce vine de la Apostoli) de a se aduna în conciliu în împrejurări deosebite, pentru a se analiza pe sine și pentru a se întreba asupra semnelor timpurilor.

În 1968, când am terminat Seminarul din Iași, nu auzisem mai nimic despre Conciliul al II-lea din Vatican, deși trecuseră câțiva ani de la încheierea lui. Citisem, ce-i drept, o carte despre Conciliu, Vatican deux pour tous („Conciliul al II-lea din Vatican pentru toți”), de Bernard Häring. Seminarul era izolat, ca toată țara de altfel, și veștile despre Conciliu veneau puține, pe calea radioului, și, apoi, și mai puține soseau la noi, studenții și elevii din Iași; câte un profesor ne mai spunea câte ceva. Biserica deschisese o fereastră largă pentru un aggiornamento, dar noi eram prea departe, după un zid, ca să simțim și noi ceva din suflul nou care răscolea Biserica. Astfel, înainte de hirotonirea preoțească, am învățat ambele forme de celebrare a Sfintei Liturghii, pre și post conciliară. Tot din 1968, unii parohi, pe cont propriu, au început să aplice reforma liturgică și să celebreze sacramentele, dar mai întâi Sfânta Liturghie, în limba română, conform noului ritual.

În 1990, deci la 25 de ani de la încheierea Conciliului, am tradus și am publicat și noi documentele. Aș spune, pentru vremea respectivă, că la noi Conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată, rătăcită undeva și, în sfârșit, descoperită și citită anevoie și, în general, fără entuziasm.

Dacă la noi s-au făcut cunoscute mai târziu documentele Conciliului, cel puțin cu atât ne putem mângâia că nu am asistat, de exemplu, la o aplicare exagerată a reformei liturgice; bisericile n-au fost golite de icoane și de statui. La noi, evlaviile tradiționale au supraviețuit și au mers mai departe peste timp, îmbinându-se bine cu programele Sfintelor Liturghii, care și ele au căldura lor prin cântecele și participarea credincioșilor.

Astăzi, chiar dacă ne aflăm la 50 de ani distanță de Conciliul al II-lea din Vatican, cred că suflul acestuia este prezent în Biserica noastră locală și, în același timp, universală; cred că generațiile noi de preoți și de credincioși nu mai percep documentele conciliare ca pe o scrisoare întârziată, ci ca pe un apel mereu proaspăt la răspundere și fidelitate față de Templul Duhului Sfânt, care este Biserica, locuirea lui Dumnezeu cu oamenii. Cred că noua stare de veghere pe care a adus-o Conciliul în Biserică dăinuie și va dăinui încă.

Acum, că se apropie Anul credinței (11 octombrie 2012 – 24 noiembrie 2013), voi consacra, începând cu luna septembrie, în fiecare număr al revistei noastre, un articol de descriere succintă a fiecărui document dat de Conciliul Vatican II. Aceste documente sunt șaisprezece la număr; așadar, în următoarele numere ale Actualității creștine, indiferent de sărbătorile care se celebrează peste an, veți găsi câte o prezentare aparte a fiecărui document conciliar.

Țin mult ca toți credincioșii noștri, de toate vârstele, să aibă o idee clară despre actele Conciliului, acestea fiind pentru noi, catolicii, un fel de ceas care arată timpul Bisericii în dialog cu Dumnezeu, cu propriii fii și cu lumea de astăzi.

Pornind de la aceste articole și consultând documentele conciliare în întregime, preoții vor putea lărgi aria informațiilor legate de fiecare document, cu ocazia orelor de religie și de cateheză, în întâlnirile duminicale cu cei din comunitatea parohială, în contactele cu diferite grupuri, de toate vârstele, din parohie, din școli etc.

Aș dori ca odată încheiat Anul credinței fiecare preot paroh să poată spune, în legătură cu Conciliul Vatican II, că toți credincioșii îi cunosc documentele și că efortul nostru nu a fost zadarnic.

În Anul credinței vor fi abordate și alte teme, însă această căutare a conținutului și a spiritului Conciliului Vatican II va fi mereu prezentă.

Spuneam la începutul acestui articol că la noi Conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată; dar nu numai o dată scrisorile întârziate au adus mai multă bucurie decât cele sosite la timp.