Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Ora Medie organizată la Mănăstirea
Carmelitanelor Desculțe din Antananarivo
Madagascar, sâmbătă, 7 septembrie 2019
Dragă Soră Magdalena a Bunei Vestiri,
Dragi surori!
Vă mulțumesc, dragă soră, pentru primirea călduroasă și pentru cuvintele dumneavoastră, care sunt ecoul tuturor călugărițelor contemplative din diferitele mănăstiri din această țară. Mulțumesc fiecăreia dintre voi, dragi surori, care ați părăsit pentru un moment claustrarea, pentru a manifesta comuniunea voastră cu mine și cu viața și misiunea întregii Biserici, în special a celei din Madagascar.
Mulțumesc pentru prezența voastră, pentru fidelitatea voastră, pentru mărturia luminoasă despre Isus Cristos pe care o oferiți comunității. În această țară există sărăcie, e adevărat, dar există și atâta bogăție! Bogată în frumuseți naturale, umane și spirituale. Și voi, surorilor, participați la această frumusețe a Madagascarului, a oamenilor săi și a Bisericii, pentru că este frumusețea lui Cristos care strălucește pe fețele voastre și în viețile voastre. Da, grație vouă, Biserica din Madagascar este și mai frumoasă în ochii Domnului precum și în ochii întregii lumi.
Cei trei psalmi de la liturgia de astăzi exprimă neliniștea psalmistului într-un moment de încercare și de pericol. Permiteți-mi să mă opresc asupra primului, adică asupra secțiunii din Psalmul 119, cel mai lung din Psaltire, compus din opt versete pentru fiecare literă a alfabetului ebraic. Fără îndoială, autorul său este un om al contemplației, unul care știe să dedice momente lungi și frumoase rugăciunii. În textul de astăzi, cuvântul care apare de mai multe ori și care dă tonul pentru întreg textul este „a consuma”, folosit îndeosebi în două sensuri.
Cel care se roagă se consumă în dorința întâlnirii cu Dumnezeu. Voi sunteți mărturia vie a acestei dorințe inepuizabile care se află în inima tuturor oamenilor. Printre multiplele oferte care pretind – fără să reușească – să satisfacă inima, viața contemplativă este flacăra care duce la unicul foc veșnic, „flacăra vie de iubire care rănește cu duioșie” (Sfântul Ioan al Crucii). Voi reprezentați „vizibil ținta spre care merge întreaga comunitate eclezială care «înaintează pe străzile timpului cu privirea îndreptată spre viitoarea adunare a toate în Cristos», prevestind în acest mod gloria cerească” (Constituția apostolică Vultum Dei querere, 2).
Suntem mereu tentați să satisfacem dorința de veșnicie cu lucruri efemere. Suntem expuși la mări aflate în furtună care ajung doar să înece viața și spiritul: „Așa cum marinarul în larg are nevoie de far ca să-i indice ruta pentru a ajunge în port, tot așa lumea are nevoie de voi. Fiți faruri, pentru cei de aproape și mai ales pentru cei de departe. Fiți candele care însoțesc drumul bărbaților și al femeilor în noaptea întunecată a timpului. Fiți santinele de dimineață (cf. Is 21,11-12) care anunță răsăritul soarelui (cf. Lc 1,78). Cu viața voastră transfigurată și cu cuvinte simple, rumegate în tăcere, indicați-ni-l pe Acela care este cale, adevăr și viață (cf. In 14,6), unicul Domn care oferă plinătate existenței noastre și dăruiește viață din belșug (cf. In 10,10). Strigați-ne ca Andrei lui Simon: «L-am găsit pe Domnul» (cf. In 1,40); vestiți, ca Maria Magdalena în dimineața învierii: «L-am văzut pe Domnul!» (In 20,18)” (ibid., 6).
Însă psalmul vorbește și despre o altă consumare: aceea care se referă la intenția celor răi, a celor care vor să-l distrugă pe cel drept; îl persecută, îi întind curse și vor să-l facă să cadă. O mănăstire este mereu un loc în care ajung durerile lumii, cele ale oamenilor voștri. Fie ca mănăstirile voastre, respectând carisma voastră contemplativă și constituțiile voastre, să fie locuri de primire și de ascultare, în special pentru persoanele foarte nefericite. Astăzi sunt cu noi două mame care și-au pierdut copiii și rezumă toate durerile fraților voștri de pe insulă. Fiți atente la strigătul și la lipsurile bărbaților și femeilor din jurul vostru, care vin la voi consumați de suferință, de exploatare și de descurajare. Nu fiți din aceia care ascultă numai pentru a învinge plictiseala, pentru a satisface curiozitatea sau pentru a aduna teme de conversație.
În această privință, aveți o misiune fundamentală de desfășurat. Claustrarea vă situează în inima lui Dumnezeu și, prin urmare, acolo unde El și-a pus inima. Ascultați inima Domnului pentru a-l asculta și în frații și surorile voastre. Persoanele din jurul vostru sunt adesea foarte sărace, slabe, agresate și rănite în mii de moduri; dar sunt pline de credință și recunosc în mod instinctiv în voi martore ale prezenței lui Dumnezeu, referințe prețioase pentru a-l întâlni și a obține ajutorul său. Pentru atâta durere care le consumă interior, care le fură bucuria și speranța, care le face să se simtă străine, voi puteți fi o cale spre acea stâncă pe care o evocăm într-un alt psalm: „Ascultă, Dumnezeule, strigarea mea, ia aminte la rugăciunea mea. De la marginile pământului pe tine te chem când inima mi-e cuprinsă de neliniște, călăuzește-mă la stânca la care nu pot ajunge!” (Ps 60,2-3).
Credința este bunul cel mai mare al săracilor! Este foarte important ca această credință să fie vestită, întărită în ei, să-i ajute cu adevărat să trăiască și să spere. Și contemplarea misterelor lui Dumnezeu, exprimată în liturgia voastră și în timpurile voastre de rugăciune, să vă permită să descoperiți mai bine prezența sa activă în fiecare realitate umană, inclusiv cea mai dureroasă, și de a aduce mulțumire pentru că, în contemplație, Dumnezeu vă oferă darul mijlocirii. Cu rugăciunea voastră, voi, ca niște mame, îi luați pe copii pe umeri și îi duceți spre țara promisă. „Rugăciunea va fi mai plăcută lui Dumnezeu și mai sfințitoare dacă în ea, cu mijlocirea, încercăm să trăim dubla poruncă pe care ne-a lăsat-o Isus. Mijlocirea exprimă angajarea fraternă cu alții când în ea suntem capabili să includem viața celorlalți, angoasele lor cele mai tulburătoare și visele lor cele mai frumoase. Despre cel care se dedică generos să mijlocească se pot spune cuvintele biblice: «Acesta este cel care-și iubește frații, cel care se roagă mult pentru poporul său» (2Mac 15,14)” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 154).
Dragi surori contemplative, fără voi, ce ar fi Biserica și aceia care trăiesc în periferiile umane din Madagascar? Ce s-ar întâmpla cu toți cei care lucrează în linia întâi în evanghelizare, și aici îndeosebi în condiții foarte precare, dificile și uneori periculoase? Toți se sprijină de rugăciunea voastră și de dăruirea mereu reînnoită a vieții voastre, un dar foarte prețios în ochii lui Dumnezeu care vă face să participați la misterul răscumpărării acestui ținut și a persoanelor iubite care locuiesc aici.
„Am ajuns ca un burduf așezat la fum”, spune psalmul (119,83), făcând aluzie la timpul petrecut trăind acest mod dublu de a fi consumați: de Dumnezeu și de dificultățile lumii. Uneori, aproape fără să vrem, ne îndepărtăm și cădem „în apatie, în rutină, în lipsă de motivare, în lenea paralizantă” (Constituția apostolică Vultum Dei quaerere, 11). Nu cotează… nu contează anii pe care-i aveți sau dificultatea de a merge sau de a ajunge la timp pentru îndatoriri… Nu suntem burdufuri așezate la fum, ci trunchiuri care ard până când se consumă în focul care este Isus, Cel care nu ne dezamăgește niciodată… și care acoperă orice datorie.
Mulțumesc pentru acest moment împărtășit. Mă încredințez rugăciunilor voastre. Și vă încredințez toate intențiile pe care le port în timpul acestei călătorii în Madagascar; să ne rugăm împreună pentru ca Duhul Evangheliei să poată încolți în inimile întregului vostru popor.