Predica Papei la Liturghia pentru migranți

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia pentru migranți
luni, 8 iulie 2019

Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește despre mântuire și despre eliberare.

Mântuire. În timpul călătoriei sale de la Beer-Șeba la Haran, Iacob decide să se oprească pentru a se odihni într-un loc solitar. În vis, el vede o scară care jos se sprijină pe pământ și sus ajunge la cer (cf. Gen 28,10-22a). Scara, pe care urcă și coboară îngerii lui Dumnezeu, reprezintă legătura între divin și uman, care se realizează istoric în întruparea lui Cristos (cf. In 1,51), ofertă iubitoare de revelație și de mântuire din partea Tatălui. Scara este alegorie a inițiativei divine care precede orice mișcare umană. Ea este antiteza turnului Babel, construit de oamenii care, cu propriile forțe, voiau să ajungă la cer pentru a deveni dumnezei. În schimb, în acest caz Dumnezeu este cel care „coboară”, Domnul este cel care se revelează, Dumnezeu este cel care mântuiește. Și Emanuel, Dumnezeu-cu-noi, realizează promisiunea de apartenență reciprocă între Domnul și omenire, sub semnul unei iubiri întrupate și milostive care dăruiește viața din belșug.

În fața acestei revelații, Iacob face un act de încredințare Domnului, care se traduce într-o angajare de recunoaștere și adorație care marchează un moment esențial în istoria mântuirii. Îi cere Domnului să-l ocrotească în călătoria dificilă pe care va trebui s-o continue și spune: „Domnul va fi Dumnezeul meu” (Gen 28,21).

Făcând ecou la cuvintele patriarhului, la Psalm am repetat: „Eu mă încred în tine, Doamne Dumnezeul meu”. El este refugiul nostru și fortăreața noastră, scutul și pavăza, ancora în momentele de încercare. Domnul este adăpost pentru credincioșii care-l invocă în suferință. De altfel, tocmai în aceste momente rugăciunea noastre devine mai curată, atunci când ne dăm seama că valorează puțin siguranțele pe care le oferă lumea și nu ne rămâne decât Dumnezeu. Numai Dumnezeu deschide larg cerul pentru cel care trăiește pe pământ. Numai Dumnezeu mântuiește.

Această încredințare totală și extremă este ceea ce unește conducătorul sinagogii și femeia bolnavă în Evanghelie (cf. Mt 9,18-26). Sunt episoade de eliberare. Amândoi se apropie de Isus pentru a obține de la El ceea ce nimeni altcineva nu le poate da: eliberarea de boală și de moarte. Pe de o parte avem o fiică a unuia dintre autoritățile cetății; pe de altă parte avem o femeie lovită de o boală care face din ea o respinsă, o marginalizată, o persoană impură. Însă Isus nu face diferențe: eliberarea este oferită cu generozitate în ambele cazuri. Nevoia le pune pe amândouă, femeia și fiica, printre „ultimii” care trebuie iubiți și ridicați.

Isus le revelează discipolilor săi necesitatea unei opțiuni preferențiale față de cei din urmă, față de cei care trebuie să fie puși pe primul loc în exercitarea carității. Sărăciile de astăzi sunt multe; așa cum a scris sfântul Ioan Paul al II-lea, „«săracii», în multiplele dimensiuni ale sărăciei, sunt cei oprimați, cei marginalizați, cei bătrâni, cei bolnavi, cei mici, cei care sunt considerați și tratați ca «ultimii» în societate” (Exortația apostolică Vita consecrata, 82).

În această a șasea aniversare a vizitei la Lampedusa, gândul meu se îndreaptă spre „cei din urmă” care în fiecare zi strigă la Domnul, cerând să fie eliberați de relele care îi chinuiesc. Sunt cei din urmă cei înșelați și abandonați să moară în deșert; sunt cei din urmă cei torturați, abuzați și violentați în lagărele de detenție; sunt cei urmă cei care sfidează valurile unei mări nemiloase; sunt cei din urmă cei lăsați în lagăre ale unei primiri prea lungi pentru a fi numită temporară. Ei sunt câțiva dintre cei din urmă pe care Isus ne cere să-i iubim și să-i ridicăm. Din păcate, periferiile existențiale ale orașelor noastre sunt dens populate de persoane rebutate, marginalizate, oprimate, discriminate, abuzate, exploatate, abandonate, sărace și suferinde. În spiritul Fericirilor suntem chemați să consolăm chinurile lor și să le oferim milostivire; să săturăm foamea și setea lor de dreptate; să le facem să simtă paternitatea grijulie a lui Dumnezeu; să le indicăm drumul spre Împărăția cerurilor. Sunt persoane, nu este vorba numai de probleme sociale sau migratoare! „Nu este vorba numai de migranți!”, în sensul dublu că migranții sunt înainte de toate persoane umane și că astăzi sunt simbolul tuturor rebutaților societății globalizate.

Îmi vine spontan să reiau imaginea scării lui Iacob. În Isus Cristos legătura dintre pământ și cer este asigurată și accesibilă tuturor. Însă a urca treptele acestei scări cere angajare, trudă și har. Cei mai slabi și vulnerabili trebuie să fie ajutați. Așadar îmi place să cred că am putea să fim noi acei îngeri care urcă și coboară, luând sub brațul lor pe cei mici, pe șchiopi, pe bolnavi, pe excluși: pe cei din urmă, care altminteri ar rămâne în spate și ar vedea numai mizeriile de pe pământ, fără a observa deja de acum vreo rază din cer.

Este vorba, frați și surori, de o mare responsabilitate, de care nimeni nu se poate scuti dacă vrem să ducem la împlinire misiunea de mântuire și eliberare la care însuși Domnul ne-a chemat să colaborăm. Știu că mulți dintre voi, care ați venit numai de câteva luni, deja îi ajută pe frații și surorile care au venit în timpuri mai recente. Vreau să vă mulțumesc pentru acest semn foarte frumos de umanitate, recunoștință și solidaritate.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.07.2019
Publicarea pe acest sit: 08.07.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns