Discursul Papei adresat membrilor Sinodului Permanent al Bisericii Greco-Catolice Ucrainene

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat membrilor Sinodului Permanent
al Bisericii Greco-Catolice Ucrainene

vineri, 5 iulie 2019

Prea Fericite, iubit frate arhiepiscop major,
Eminențe, Excelențe,

Iubiți frați!

A fost dorința mea să vă invit aici la Roma pentru o împărtășire fraternă, și cu superiorii Dicasterelor competente din Curia Romană. Vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația, este frumos să vă văd. Ucraina trăiește de mult timp o situație dificilă și delicată, de peste cinci ani rănită de un conflict pe care mulți îl numesc „hibrid”, compus fiind din acțiuni de război în care responsabilii se camuflează; un conflict în care cei mai slabi și cei mai mici plătesc prețul cel mai ridicat, un conflict agravat de falsificări propagandiste și de manipulări de diferite tipuri, precum și de tentativa de a implica aspectul religios.

Vă port în inimă și mă rog pentru voi, iubiți frați ucraineni. Și vă destăinui că uneori fac asta cu rugăciunile pe care mi le amintesc și pe care le-am învățat de la episcopul Ștefan Chmil, pe atunci preot salezian; el mi le-a învățat când aveam doisprezece ani, în 1949, și învățam de la el să slujesc la Dumnezeiasca Liturghie de trei ori pe săptămână. Vă mulțumesc pentru fidelitatea voastră față de Domnul și față de Succesorul lui Petru, care adesea a costat scump de-a lungul istoriei, și îl implor pe Domnul pentru ca să însoțească acțiunile tuturor responsabililor politici să caute nu așa-numitul bun de parte, care până la urmă este întotdeauna un interes în defavoarea altuia, ci bunul comun, pacea. Și îi cer „Dumnezeului oricărei mângâieri” (2Cor 1,3) să întărească sufletele celor care i-au pierdut pe cei dragi ai lor din cauza războiului, ale celor care poartă rănile războiului în trup și în spirit, ale celor care au trebuit să lase casa și locul de muncă și să înfrunte riscul de a căuta un viitor mai uman în altă parte, departe. Să știți că privirea mea se îndreaptă în fiecare dimineață și în fiecare seară spre Sfânta Fecioară Maria pe care mi-a dăruit-o Prea Fericirea Sa, când a părăsit Buenos Aires pentru a asuma funcția de arhiepiscop major pe care Biserica i-a încredințat-o. În fața acelei icoane încep și închei zilele încredințând duioșiei Sfintei Fecioare Maria, care este Mamă, pe voi toți, Biserica voastră. Se poate spune că încep zilele și le termin „în ucraineană”, privind-o pe Sfânta Fecioară Maria.

Rolul principal al Bisericii, în fața situațiilor complexe provocate de conflicte, este acela de a oferi o mărturie de speranță creștină. Nu o speranță a lumii, care se sprijină pe lucruri care trec, pleacă și vin, și adesea dezbină, ci speranța care nu dezamăgește niciodată, care nu cedează pasul descurajării, care știe să depășească orice suferință în forța dulce a Duhului (cf. Rom 5,2-5). Speranța creștină, alimentată de lumina lui Cristos, face să strălucească învierea și viața chiar și în nopțile cele mai întunecate ale lumii. De aceea, iubiți frați, consider că în perioadele dificile, și mai mult decât în cele de pace, prioritatea pentru credincioși este aceea de a rămâne uniți cu Isus, speranța noastră. Este vorba de a reînnoi acea unire întemeiată pe Botez și înrădăcinată în credință, înrădăcinată în istoria comunităților noastre, înrădăcinată în marii martori: mă gândesc la ceata de eroi din cotidian, la acei numeroși sfinți de la ușa de alături care, cu simplitate, în poporul vostru au răspuns la rău cu binele (cf. Rom 12,21). Ei sunt exemplele la care trebuie să privim: cei care în blândețea Fericirilor au avut curajul creștin, acela de a nu se opune celui rău, de a-i iubi pe dușmani și de a se ruga pentru persecutori (cf. Mt 5,39.44). Ei, în ogorul violent al istoriei, au plantat crucea lui Cristos. Și au adus rod. Acești frați și surori ai voștri care au îndurat persecuții și martiriu și care, uniți numai cu Domnul Isus, au respins logica lumii, conform căreia la violență se răspunde cu violență, au scris cu viața paginile cele mai transparente ale credinței: sunt semințe rodnice de speranță creștină. Am citit cu emoție cartea Persecutați pentru adevăr. În spatele acelor preoți, episcopi, surori, este poporul lui Dumnezeu, care duce înainte cu credința și rugăciunea întregul popor.

În urmă cu câțiva ani Sinodul Episcopilor Bisericii greco-catolice ucrainene a adoptat programul pastoral intitulat Parohia vie, loc de întâlnire cu Cristos viu. În unele traduceri, expresia „parohie vie” a fost exprimată cu adjectivul „vibrantă”. De fapt, întâlnirea cu Isus, viața spirituală, rugăciunea care vibrează în frumusețea liturgiei voastre transmit acea frumoasă forță de pace, care alină rănile, revarsă curaj dar nu agresivitate. Când, ca dintr-o fântână de apă de izvor, luăm această vitalitate spirituală și o transmitem, Biserica devine rodnică. Devine vestitoare a Evangheliei speranței, învățătoare a acelei vieți interioare pe care nicio altă instituție nu este în măsură s-o ofere.

Pentru aceasta doresc să vă încurajez pe voi toți, ca păstori ai poporului sfânt al lui Dumnezeu, să aveți această preocupare primară în toate activitățile voastre: rugăciunea, viața spirituală. Este prima ocupație, nicio altă ocupație nu trebuie pusă înaintea ei. Să știe și să vadă toți că în tradiția voastră sunteți o Biserică ce știe să vorbească în termeni spirituali și nu lumești (cf. 1Cor 2,13). Pentru că de cer pe pământ are nevoie fiecare persoană care se apropie de Biserică, nu de altceva. Fie ca Domnul să ne dea acest har și să ne facă pe noi toți dedicați sfințirii noastre și a credincioșilor care ne sunt încredințați. În noaptea conflictului prin care treceți, ca în Ghetsemani, Domnul le cere discipolilor săi să „vegheze și să se roage”; nu să se apere, nici cu atât mai puțin să atace. Însă discipolii au adormit în loc să se roage și la sosirea lui Iuda au scos sabia. Nu s-au rugat și au căzut în ispită, în ispita mondenității: slăbiciunea violentă a trupului a prevalat asupra blândeții spiritului. Nu somnul, nu sabia, nu fuga (cf. Mt 26,40.52.56), ci rugăciunea și dăruirea de sine până la sfârșit sunt răspunsurile pe care Domnul le așteaptă de la ai săi. Numai aceste răspunsuri sunt creștine, numai ele salvează din spirala lumească a violenței.

Biserica este chemată să realizeze cu diferite mijloace misiunea sa pastorală. După rugăciune, vine apropierea. Ceea ce Domnul le-a cerut apostolilor săi în acea seară, să rămână aproape de El și să vegheze (cf. Mc 14,34), astăzi le cere păstorilor săi: să rămână cu oamenii, veghind alături de cel care trece prin noaptea durerii. Apropierea păstorilor de credincioși este un canal care se construiește zi de zi și care aduce apa vie a speranței. Se construiește astfel, întâlnire după întâlnire, cu preoții care cunosc și iau la inimă preocupările oamenilor, iar credincioșii care, prin îngrijirile pe care le primesc, asimilează vestirea Evangheliei pe care păstorii o transmit. Nu o înțeleg dacă păstorii intenționează numai să-l spună pe Dumnezeu; o înțeleg dacă ei se străduiesc să-l dea pe Dumnezeu: dăruindu-se pe ei înșiși, rămânând aproape, martori ai Dumnezeului speranței care s-a făcut trup pentru a merge pe străzile omului. Biserica să fie locul de unde se ia speranță, unde se găsește ușa mereu deschisă, unde se primesc mângâiere și încurajare. Niciodată închideri, cu nimeni, ci inimă deschisă; a nu sta niciodată privind ceasul, a nu trimite niciodată acasă pe cel care are nevoie să fie ascultat. Noi suntem slujitori ai timpului. Noi trăim în timp. Vă rog, să nu cădeți în ispita de a trăi sclavi ai ceasului! Timpul, nu ceasul.

Îngrijirea pastorală cuprinde în primul rând liturgia care, așa cum a subliniat adesea arhiepiscopul major, împreună cu spiritualitatea și cateheza constituie un element care caracterizează identitatea Bisericii greco-catolice ucrainene. Ea, în lumea „încă desfigurată de egoism și de lăcomie, revelează calea spre echilibrul omului nou” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Orientale lumen, 11): calea carității, a iubirii necondiționate, în cadrul căreia orice altă activitate trebuie să se îndrepte, pentru ca să se alimenteze legătura fraternă între persoane, înăuntrul și în afara comunității. Cu acest spirit de apropiere în 2016 am promovat o inițiativă umanitară, la care am invitat să participe Bisericile din Europa, pentru a oferi ajutor celor care au fost mai direct loviți de conflict. Mulțumesc iarăși din inimă tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei colecte, fie pe planul economic, fie pe cel de organizare și tehnic. După acea primă inițiativă, de acum în mod substanțial încheiată, aș vrea ca să urmeze alte proiecte speciale. Deja la această reuniune se vor putea furniza unele informații. Este foarte important a fi aproape de toți și a fi concreți, și pentru a evita pericolul ca o situație gravă de suferință să cadă în uitarea generală. Nu poate fi uitat fratele care suferă, din orice parte ar proveni. Nu poate fi uitat fratele care suferă.

La rugăciune și la apropiere aș vrea să adaug un al treilea cuvânt, care vă este atât de familiar: sinodalitate. A fi Biserică înseamnă a fi comunitate care merge împreună. Nu este suficient a avea un sinod, trebuie să fim sinod. Biserica are nevoie de o intensă împărtășire internă: dialog viu între păstori și între păstori și credincioși. Ca Biserică catolică orientală, deja aveți în dreptul canonic o exprimare sinodală marcată, care prevede o recurgere frecventă și periodică la adunările Sinodului Episcopilor. Dar în fiecare zi trebuie făcut sinod, străduindu-vă să mergeți împreună, nu numai cu aceia care gândesc în același mod – acest lucru ar fi ușor -, ci cu toți cei care cred în Isus.

Trei aspecte reînsuflețesc sinodalitatea. Înainte de toate ascultarea: a asculta experiențele și sugestiile confraților episcopi și preoți. Este important ca fiecare, în cadrul Sinodului, să se simtă ascultat. A asculta este cu atât mai important cu cât se urcă în ierarhie. Ascultarea înseamnă sensibilitate și deschidere la opiniile fraților, chiar și ale celor mai tineri, chiar și ale celor considerați mai puțin experți. Un al doilea aspect: coresponsabilitatea. Nu putem să fim indiferenți în fața greșelilor sau a neatențiilor altora, fără a interveni în mod fratern dar convins: confrații noștri au nevoie de gândirea noastră, de încurajarea noastră, precum și de corectările noastre, pentru că, întocmai, suntem chemați să mergem împreună. Nu se poate ascunde ceea ce nu merge și să se meargă înainte ca și cum n-ar fi nimic pentru a apăra cu orice preț propriul nume bun: caritatea trebuie trăită mereu în adevăr, în transparență, în acea parresia care purifică Biserica și o face să meargă înainte. Sinodalitate – al treilea aspect – înseamnă și implicare a laicilor: ca membri cu drept deplin ai Bisericii, sunt chemați și ei să se exprime, să dea sugestii. Părtași ai vieții ecleziale, ei trebuie nu numai primiți, ci ascultați. Și subliniez acest verb: a asculta. Cine ascultă, după aceea poate să vorbească bine. Cine este obișnuit să nu asculte, nu vorbește, latră.

Sinodalitatea duce și la a lărgi orizonturile, la a trăi bogăția propriei tradiții în cadrul universalității Bisericii: la a scoate beneficiu din raporturile bune cu celelalte rituri; la a considera frumusețea de a împărtăși părți semnificative ale propriei comori teologice și liturgice cu alte comunități, chiar necatolice; la a țese relații rodnice cu alte Biserici particulare, în afară de relațiile cu Dicasterele din Curia Romană. Unitatea Bisericii va fi cu atât mai fecundă, cu cât va fi mai reală înțelegerea și coeziunea dintre Sfântul Scaun și Bisericile particulare. Mai precis: cu cât va fi mai reală înțelegerea și coeziunea dintre toți episcopii cu episcopul de Roma. Desigur asta nu trebuie „să comporte o diminuare în conștiința propriei autenticități și originalități” (Orientale lume, 21), ci s-o plăsmuiască în cadrul identității noastre catolice, adică universale. Fiind universală, ea este pusă în pericol și poate să fie uzată de alipirea de particularisme de diferite tipuri: particularisme ecleziale, particularisme naționaliste, particularisme politice.

Iubiți frați, aceste două zile de întâlnire, pe care le-am voit cu putere, să fie momente forte de împărtășire, de ascultare reciprocă, de dialog liber, însuflețit mereu de căutarea binelui, în spiritul Evangheliei. Să ne ajute să mergem mai bine împreună. Este vorba, într-un anumit sens, de un soi de Sinod dedicat tematicilor care se află mai mult la inima Bisericii greco-catolice ucrainene în această perioadă, marcată de conflictul militar aflat încă în desfășurare și caracterizată de o serie de procese politice și ecleziale mult mai ample decât cele referitoare la Biserica noastră catolică. Dar vă recomand acest spirit, acest discernământ asupra căruia să vă verificați: rugăciunea și viața spirituală pe primul loc; apoi apropierea, mai ales de cei care suferă; apoi sinodalitatea, drum împreună, drum deschis, pas după pas, cu blândețe și docilitate. Vă mulțumesc, vă însoțesc pe acest drum și vă cer, cu rugăminte, să vă amintiți de mine în rugăciunile voastre.

Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.07.2019
Publicarea pe acest sit: 05.07.2019
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?