Predica Papei la Liturghia din noaptea de Crăciun

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Vatican, 24 decembrie 2008

Iubiți frați și surori,

„Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuiește întru cele înalte și spre cele smerite privește, în cer și pe pământ?” Astfel cântă Israel într-unul dintre Psalmi (113/112,5-6), lăudând măreția lui Dumnezeu precum și apropierea Sa iubitoare față de omenire. Dumnezeu sălășluiește în înălțimi, dar s-a aplecat înspre noi… Dumnezeu este infinit de mare și mult deasupra noastră. Aceasta este prima experiență a omului. Distanța pare infinită. Creatorul universului, Cel care călăuzește totul, este departe de noi: așa ni se pare la început. Dar apoi vine experiența surprinzătoare: Cel care nu are egal, care „locuiește întru cele înalte”, privește de sus asupra noastră. Se apleacă. Ne vede și mă vede. Această aplecare a lui Dumnezeu este mai mult decât o privire de sus. Dumnezeu privește în mod activ. Faptul că mă vede, că se uită la mine, mă transformă pe mine dar și lumea din jurul meu. Psalmul ne spune aceasta în următorul verset: „scoate din pulbere pe cel sărac”. Privind în jos El mă ridică, mă prinde ușor de mână și mă ajută să mă ridic din adâncuri înspre înălțimi.

„Dumnezeu se apleacă”. Acesta este un cuvânt profetic. În acea noapte din Betleem, a câștigat o semnificație complet nouă. Aplecarea lui Dumnezeu a dobândit un realism nemaiauzit și până atunci de neconceput. S-a coborât El însuși, ca un prunc într-o iesle sărăcăcioasă, simbol al nevoilor și al stării de abandonare a omenirii. Dumnezeu coboară cu adevărat. Devine un copil și se pune pe Sine în starea de completă dependență, tipică nou-născuților. Creatorul, care ține toate în mâinile Sale, de care depindem noi toți, se face mic și are nevoie de iubirea umană. Dumnezeu este în iesle. În Vechiul Testament, Templul era considerat ca un scăunel pentru picioarele lui Dumnezeu; arca sacră era locul în care El era în mod misterios prezent în mijlocul oamenilor. Astfel se știa că deasupra templului, ascuns, stătea norul slavei lui Dumnezeu. Acum se află deasupra ieslei. Dumnezeu este în norul sărăciei unui copil fără de casă: ce nor impenetrabil și totuși un nor de slavă! Cum ar fi putut, cu adevărat, iubirea Lui pentru omenire, disponibilitatea Sa pentru noi, să apară mai măreață și mai pură? Norul ascunderii, norul sărăciei unui copil în nevoie totală de iubire, este în același timp norul slavei. Pentru că nimic nu poate fi mai sublim, nimic nu poate fi mai măreț decât iubirea care în acest fel se apleacă, se coboară, devine dependentă. Slava adevăratului Dumnezeu devine vizibilă când ochii inimilor noastre se deschid în fața ieslei din Betleem.

Relatarea Nașterii după Sf. Luca, pe care tocmai am ascultat-o în pericopa evanghelică, ne spune că Dumnezeu a ridicat puțin vălul ascunderii Sale mai întâi înaintea unor oameni de o condiție foarte joasă, oameni mai degrabă disprețuiți de societate: înaintea păstorilor care își păzeau turmele pe câmpiile de lângă Betleem. Luca ne spune că ei „vegheau”. Acest cuvânt ne amintește de tema centrală a mesajului lui Isus, în care, în mod repetat și tot mai imperios, chiar și Grădina Măslinilor, apare invitația la vigilență, la a sta treji pentru a recunoaște venirea Domnului și pentru a fi pregătiți pentru ea. De aceea, și aici expresia presupune mai mult decât a fi în mod fizic treji în noapte. Păstorii erau persoane care „vegheau” cu adevărat, în care era viu simțul lui Dumnezeu și al apropierii Sale. Persoane care îl așteptau pe Dumnezeu și nu se resemnau în fața aparentei Sale îndepărtări de viața lor de zi cu zi. Unei inimi care veghează i se poate da vestea marii bucurii: pentru voi în această noapte s-a născut Mântuitorul. Doar o inimă care veghează poate să creadă acest mesaj. Doar o inimă vigilentă poate să insufle curajul de a porni la drum pentru a-l găsi pe Dumnezeu sub chipul unui copilaș într-o iesle. Să îi cerem Domnului să ne ajute să devenim și noi oameni care veghează.

Sfântul Luca ne spune, mai mult, că păstorii înșiși erau „înconjurați” de gloria lui Dumnezeu, de norul de lumină, de splendoarea intimă a acestei slave. Învăluiți de norul sfânt, ascultau cântecul de laudă al îngerilor: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubește”. Și cine sunt acești oameni pe care El îi iubește dacă nu săracii, cei care veghează, care sunt în așteptare, care speră în bunătatea lui Dumnezeu și îl caută privind spre El de departe?

Părinții Bisericii oferă un comentariu surprinzător asupra cântului înălțat de îngeri pentru a-l saluta pe Răscumpărător. Până în acel moment, spun Părinții, îngerii l-au cunoscut pe Dumnezeu în măreția universului, în rațiunea și frumusețea cosmosului care vin de la El și sunt o reflecție a Sa. Au preluat, ca să spunem așa, cântecul tăcut de laudă al creației și l-au transformat într-o muzică celestă. Dar acum s-a întâmplat ceva nou, ceva ce i-a uimit. Cel despre care vorbește universul, Dumnezeu care susține toate și le duce în mâinile Sale, El însuși a intrat în istoria omenirii, a devenit Cineva care acționează și suferă în istorie. Din uimirea plină de bucurie provocată de acest eveniment inimaginabil, din acest al doilea nou mod de a se manifesta al lui Dumnezeu, spun Părinții, s-a născut un nou cântec, un verset pe care Evanghelia Crăciunului l-a păstrat pentru noi: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor”. Am putea spune că, urmând structura poetică ebraică, cele două jumătăți ale acestui verset dublu exprimă în esență același lucru, dar din perspective diferite. Mărirea lui Dumnezeu este în înaltul cerurilor, dar această stare de măreție se găsește acum în iesle; ceea ce era josnic a devenit acum sublim. Mărirea lui Dumnezeu este pe pământ, este mărirea umilinței și a iubirii. Și mai mult: mărirea lui Dumnezeu este pace. Acolo unde este El, este pace. El este prezent acolo unde ființele umane nu încearcă, în mod autonom, și chiar violent, să transforme pământul în paradis. El este cu cei cu inimi vigilente; cu cei umili și cu cei care corespund propriei Sale „înălțimi”, înălțimea umilinței și a iubirii. Acestor oameni le dă El pacea, pentru ca prin ei pacea să intre în lume.

Teologul medieval William of Saint Thierry spunea la un moment dat că Dumnezeu – începând de la Adam – a văzut că măreția sa provoacă împotrivire din partea omului, că ne simțim limitați în propria noastră ființă și amenințați în libertatea noastră. De aceea Dumnezeu a ales o nouă cale. A devenit un Prunc. S-a făcut pe Sine dependent și slab, având nevoie de iubirea noastră. Acum, acest Dumnezeu care a devenit Prunc ne spune: nu vă mai puteți teme de Mine, puteți doar să mă iubiți.

Cu aceste gânduri ne apropiem în această noapte de Pruncul din Betleem, de acel Dumnezeu care din iubire pentru noi a dorit să devină copil. În fiecare copil vedem ceva din Pruncul din Betleem. Fiecare copil cere iubirea noastră. Să ne gândim așadar în această noapte în special la acei copii lipsiți de iubirea părinților lor. Să ne gândim la copiii străzilor care nu au binecuvântarea unui cămin familial, la acei copii care sunt în mod brutal exploatați ca soldați și sunt făcuți instrumente ale violenței, în loc să poată fi purtători ai reconcilierii și ai păcii. La copiii care, prin intermediul industriei pornografiei și al tuturor celorlalte forme de abuz, sunt traumatizați până în străfundul sufletelor lor. Pruncul din Betleem ne îndeamnă încă o dată să facem tot ce ne stă în putere pentru a pune capăt suferințelor acestor copii; să facem tot ce putem pentru ca lumina Betleemului să atingă inima fiecărui om. Doar prin convertirea inimilor, doar prin schimbarea în profunzime a inimilor noastre va putea fi învinsă cauza tuturor acestor rele, doar astfel poate fi înfrântă puterea răului. Doar dacă oamenii se schimbă se va schimba lumea; iar pentru ca să se schimbe, oamenii au nevoie de lumina care vine de la Dumnezeu, de acea lumină care a intrat în mod atât de neașteptat în noaptea noastră.

Și vorbind despre Pruncul din Betleem, să ne gândim și la locul numit Betleem, la țara în care a trăit Isus și pe care a iubit-o atât de mult. Să ne rugăm pentru ca să se stabilească acolo pacea, pentru ca ura și violența să înceteze. Să ne rugăm pentru înțelegere reciprocă, pentru ca să se realizeze o deschidere a inimilor, care deschide granițele. Să ne rugăm pentru ca să coboare acolo pacea despre care au cântat îngerii în acea noapte.

În Psalmul 96/95, Israel, și cu el Biserica, laudă măreția lui Dumnezeu manifestată în creație. Toate făpturile sunt chemate să se alăture la acest cântec de laudă și atunci psalmul conține de asemenea invitația: „Se vor bucura toți copacii pădurii, de fața Domnului, că vine” (v. 12). Biserica citește acest psalm ca pe o profeție, dar și ca pe o îndatorire. Venirea lui Dumnezeu în Betleem a avut loc în tăcere. Doar păstorii care vegheau au fost, pentru un moment, înconjurați de strălucirea plină de lumină a venirii Sale și au putut asculta o parte din acel nou cântec care s-a născut din uimirea și bucuria îngerilor la venirea lui Dumnezeu. Această venire în tăcere a slavei lui Dumnezeu continuă de-a lungul secolelor. Acolo unde există credință, unde Cuvântul Său este proclamat și ascultat, Dumnezeu îi adună pe oameni și se dăruiește lor în Trupul Său, îi face pe ei Trupul Său. Dumnezeu „vine”. Și astfel se trezesc inimile noastre. Cântecul nou al îngerilor devine cântecul oamenilor care, de-a lungul secolelor, în mod mereu nou, au cântat venirea lui Dumnezeu ca și copil și s-au bucurat cu adevărat în inimile lor. Și copacii pădurii se îndreaptă spre El și jubilează. Copacul din Piața San Pietro vorbește despre El, dorește să reflecte splendoarea Sa și să spună: Da, El a venit, și copacii pădurii îl aclamă. Copacii din orașe și din casele noastre trebuie să fie ceva mai mult decât un obicei festiv: ei arată spre Cel care este motivul bucuriei noastre, Dumnezeul care pentru noi a devenit un copil. În cele din urmă, acest cântec de laudă, în profunzimea lui, vorbește despre Cel care este însuși copacul vieții celei noi. Prin credința în El primim viață. În Sacramentul Euharistiei El ni se dă nouă, ne dă o viață care ajunge până în veșnicie. În acest moment, ne alăturăm la cântul de laudă al creației și cântul nostru este în același timp o rugăciune: Da, Doamne, ajută-ne să vedem ceva din splendoarea slavei Tale. Și dă pacea pe pământ. Fă-ne oameni ai păcii Tale. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.12.2008
Publicarea pe acest sit: 24.12.2008
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?