Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbarea felicitărilor de Crăciun
Vatican, 22 decembrie 2008

Domnilor cardinali,
Venerați frați întru episcopat și prezbiterat,
Iubiți frați și surori!

Nașterea Domnului este la ușă. Fiecare familie simte dorința de a se aduna, pentru a gusta atmosfera unică și irepetabilă pe care această sărbătoare este capabilă s-o creeze. Și familia Curiei Romane se află aici în această dimineață, conform unei frumoase cutume grație căreia avem bucuria să ne întâlnim și să ne schimbăm felicitările în acest climat spiritual deosebit. Fiecăruia îi adresez salutul meu cordial, plin de recunoștință pentru colaborarea apreciată adusă slujirii urmașului lui Petru. Îi mulțumesc din suflet cardinalului decan Angelo Sodano, care, cu glasul unui înger, s-a făcut interpretul sentimentelor tuturor celor prezenți și ale tuturor celor care sunt la muncă în diferitele birouri, inclusiv în reprezentanțele pontificale. Aminteam la început de atmosfera Crăciunului. Îmi place să mă gândesc că ea este aproape o prelungire a acelei fericiri misterioase, a acelei intime tresăltări de bucurie care a implicat Sfânta Familiei, pe îngerii și pe păstorii din Betleem, în noaptea în care Isus s-a născut. Aș defini-o „atmosfera harului”, gândindu-mă la expresia sfântului Paul în Scrisoarea către Tit: „Apparuit gratia Dei Salvatoris nostri omnibus hominibus” (cf. Tit 2,11). Apostolul afirmă că harul lui Dumnezeu s-a arătat „tuturor oamenilor”: aș spune că în asta transpare și misiunea Bisericii și, îndeosebi, aceea a urmașului lui Petru și a colaboratorilor săi, adică de a contribui pentru ca harul lui Dumnezeu, al Răscumpărătorului, să devină tot mai vizibil pentru toți și să aducă tuturor mântuirea.

Anul care se va încheia a fost bogat în priviri retrospective asupra unor date incisive din istoria recentă a Bisericii, dar bogat și în evenimente, care aduc cu ele semnale de orientare pentru drumul nostru spre viitor. În urmă cu cincizeci de ani murea papa Pius al XII-lea, în urmă cu cincizeci de ani Ioan al XXIII-lea era ales pontif. Au trecut patruzeci de ani de la publicarea enciclicei Humanae vitae și treizeci de ani de la moartea autorului ei, papa Paul al VI-lea. Mesajul acestor evenimente a fost amintit și meditat în multiple moduri în cursul anului, așa că nu aș vrea să mă opresc din nou asupra acestuia acum. Însă privirea memoriei a mers și mai înapoi, dincolo de evenimentele din secolul trecut și tocmai în acest mod ne-a trimis din nou la viitor: în seara zilei de 28 iunie, în prezența patriarhului ecumenic Bartolomei I din Constantinopol și a reprezentanților din multe alte Biserici și comunități ecleziale am putut inaugura în bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor” Anul Paulin, în amintirea nașterii apostolului neamurilor în urmă cu 2000 de ani. Pentru noi Paul nu este o figură din trecut. Prin scrisorile sale, el ne vorbește încă. Și cel care intră în colocviu cu el, este stimulat de către el spre Cristos răstignit și înviat. Anul Paulin este un an de pelerinaj nu numai în sensul unui drum exterior spre locurile pauline, ci mai ales și în cel al unui pelerinaj al inimii, împreună cu Paul, spre Isus Cristos. În definitiv, Paul ne învață și că Biserica este trupul lui Cristos, că sunt inseparabile capul și trupul și că nu poate exista iubire față de Cristos fără iubire față de Biserica sa și față de comunitatea sa vie.

Trei evenimente specifice ale anului care se apropie de final ies în evidență în mod deosebit. Înainte de toate a fost Ziua Mondială a Tineretului în Australia, o mare sărbătoare a credinței, care a adunat peste 200.000 de tineri din toate părțile lumii și i-a apropiat nu numai în exterior – în sensul geografic – ci, grație împărtășirii bucuriei de a fi creștini, i-a apropiat și în interior. Alături de aceasta erau cele două călătorii, una în Statele Unite și cealaltă în Franța, în care Biserica s-a făcut vizibilă în fața lumii și pentru lume ca o forță spirituală care arată drumuri de viață și, prin mărturia credinței, aduce lumii lumină. De fapt, acelea au fost zile care iradiau luminozitate; iradiau încredere în valoarea vieții și în angajarea pentru bine. Și în sfârșit, trebuie amintit Sinodul Episcopilor: păstori veniți din toată lumea s-au adunat în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, care a fost înălțat în mijlocul lor; în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, a cărui manifestare se află în Sfânta Scriptură. Ceea ce în viața de zi cu zi considerăm că este de acum prea sigur, am perceput din nou în sublimitatea sa: faptul că Dumnezeu vorbește, că Dumnezeu răspunde la cererile noastre. Faptul că el, deși în cuvinte umane, vorbește personal și noi putem să-l ascultăm și, în ascultare, să învățăm să-l cunoaștem și să-l înțelegem. Faptul că el intră în viața noastră plăsmuind-o și noi putem să ieșim din viața noastră și să intrăm în imensitatea milostivirii sale. Astfel ne-am dat seama din nou că Dumnezeu în acest Cuvânt al său se adresează fiecăruia dintre noi, vorbește la inima fiecăruia: dacă inima noastră se trezește și auzul interior se deschide, atunci fiecare poate învăța să simtă cuvântul adresat chiar lui. Dar tocmai dacă îl auzim pe Dumnezeu vorbind în mod așa de personal fiecăruia dintre noi, înțelegem și că al său Cuvânt este prezent pentru ca noi să ne apropiem unii de alții; pentru ca să găsim modul de a ieși din ceea ce este numai personal. Acest Cuvânt al plăsmuit o istorie comună și vrea să continue să facă asta. Așadar ne-am dat seama din nou că – tocmai pentru că este așa de personal Cuvântul – putem să-l înțelegem în mod corect și total numai în acel „noi” al comunității instituite de Dumnezeu: fiind mereu conștienți că nu putem niciodată să-l epuizăm complet, că el are de spus ceva nou fiecărei generații. Am înțeles că, desigur, scrierile biblice au fost redactate în epoci determinate, deci constituie în acest sens înainte de toate o carte care provine dintr-un timp trecut. Dar am văzut că mesajul lor nu rămâne în trecut, nici nu poate fi închis în trecut. În fond, Dumnezeu vorbește mereu la prezent și vom asculta Biblia în manieră deplină numai atunci când vom descoperi acest „prezent” al lui Dumnezeu, care ne cheamă acum.

În sfârșit, era important să experimentăm că în Biserică există Rusalii și astăzi – adică faptul că ea vorbește în multe limbi și asta nu numai în sensul exterior fiind reprezentate în ea toate marile limbi ale lumii, dar și mai mult în sens mai profund: în ea sunt prezente multiplele moduri ale experienței lui Dumnezeu și ale lumii, bogăția culturilor, și numai așa apare imensitatea existenței umane și, pornind de la ea, imensitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Totuși, am învățat și că Rusaliile sunt încă „pe drum”, încă sunt neterminate: există o multitudine de limbi care încă așteaptă Cuvântul lui Dumnezeu conținut în Biblie. Erau emoționante și multiplele mărturii ale credincioșilor laici din toate părțile lumii, care nu numai că trăiesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar și suferă pentru el. O contribuție prețioasă a fost discursul unui rabin despre Sfintele Scripturi ale Israelului, care sunt și Sfintele Scripturi ale noastre. Un moment important pentru Sinod, ba chiar, pentru drumul Bisericii în ansamblul ei, a fost cel în care patriarhul Bartolomeu, în lumina tradiției ortodoxe, cu o analiză pătrunzătoare ne-a deschis un acces la Cuvântul lui Dumnezeu. Sperăm acum că experiențele și rezultatele Sinodului să influențeze în mod eficace asupra vieții Bisericii: asupra raportului personal cu Sfintele Scripturi, asupra interpretării lor în Liturgie și în cateheză ca și în cercetarea științifică, pentru ca Biblia să nu rămână un Cuvânt din trecut, ci vitalitatea și actualitatea sa să fie citite și dezvăluite în imensitatea dimensiunilor semnificațiilor sale.

Despre prezența Cuvântului lui Dumnezeu, despre însuși Dumnezeu în ora actuală a istoriei a fost vorba în călătoriile pastorale din acest an: adevăratul lor sens poate să fie numai acela de a sluji această prezență. În aceste ocazii, Biserica se face perceptibilă în mod public, împreună cu ea credința și de aceea cel puțin problema despre Dumnezeu. Această manifestare în public a credinței cheamă în cauză de acum pe toți cei care încearcă să înțeleagă timpul prezent și forțele care acționează în el. În special fenomenul Zilelor Mondiale ale Tineretului devine tot mai mult obiect de analiză, în care se încearcă să se înțeleagă acest fel, ca să spunem așa, de cultură tinerească. Australia nu văzuse niciodată mai înainte atâta mulțime din toate continentele ca în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, nici măcar cu ocazie Jocurilor Olimpice. Și dacă înainte a existat teama că apariția în masă a tinerilor ar putea să comporte deranjarea ordinii publice, paralizarea traficului, împiedicarea vieții zilnice, provocarea violenței și să facă loc la droguri, toate acestea s-au dovedit neîntemeiate. A fost o sărbătoare a bucuriei – o bucurie care până la urmă i-a implicat și pe cei neconvinși: la sfârșit nimeni nu s-a simțit deranjat. Zilele au devenit o sărbătoare pentru toți, ba chiar numai atunci ne-am dat seama ce înseamnă o sărbătoare – un eveniment în care toți sunt, ca să spunem așa, ieșiți din fire, mai presus de ei înșiși, și tocmai așa cu ei și cu ceilalți. Deci care este natura a ceea ce se întâmplă într-o Zi Mondială a Tineretului? Care sunt forțele care acționează acolo? Analize la modă tind să considere aceste zile ca o variantă a culturii moderne a tineretului, ca un fel de festival rock modificat în sens eclezial împreună cu papa ca star. Cu sau fără credință, aceste festivaluri ar fi în fond mereu același lucru și în felul acesta se crede că se poate înlătura problema despre Dumnezeu. Există și voci catolice care merg în această direcție evaluând toate acestea ca un mare spectacol, fie el și frumos, dar cu puțină semnificație pentru problema despre credință și despre prezența evangheliei în timpul nostru. Acestea ar fi momente ale unui extaz de sărbătoare, care însă până la urmă ar lăsa totul ca mai înainte, fără a avea influență în mod profund asupra vieții.

Totuși, cu asta, particularitatea acestor zile și caracterul special al bucuriei lor, al forței lor creatoare de comuniune, nu găsesc nici o explicație. Înainte de toate, trebuie ținut cont de faptul că Zilele Mondiale ale Tineretului nu constau numai în acea singură săptămână în care se fac vizibile lumii în mod public. Există un lung drum exterior și interior care conduce la ele. Crucea, însoțită de imaginea Maicii Domnului, face un pelerinaj prin țări. Credința, în felul ei, are nevoie să văz și de atingere. Întâlnirea cu crucea, care este atinsă și purtată, devine o întâlnire interioară cu acela care pe cruce a murit pentru noi. Întâlnirea cu Crucea trezește în intimitatea tinerilor amintirea acelui Dumnezeu care a voit să se facă om și să sufere cu noi. Și vedem femeia pe care el ne-a dat-o ca Mamă. Zilele solemne sunt numai culmea unui drum lung, cu care se merge în întâmpinare unii altora și împreună să merge în întâmpinarea lui Cristos. În Australia, nu din întâmplare, lunga Via crucis prin oraș a devenit evenimentul culminant al acelor zile. Ea rezuma încă o dată ceea ce s-a petrecut în anii precedenți și îl arăta pe cel care ne adună pe noi toți: acel Dumnezeu care ne iubește până la cruce. Astfel, și papa nu reprezintă piesa în jurul căreia se învârte totul. El este total și numai vicar. Face trimite la celălalt care se află în mijlocul nostru. În sfârșit, Liturgia solemnă este centrul întregului, deoarece în ea are loc ceea ce noi nu putem realiza și, totuși, ceea ce așteptăm. El este prezent. El intră în mijlocul nostru. Cerului i s-a creat o breșă și acest lucru face pământul luminos. Acest lucru face fericită și deschisă viața și-i unește pe unii cu alții într-o bucurie care nu se poate compara cu extazul unui festival rock. Friedrich Nietzsche a spus odată: „Abilitatea nu constă în a organiza o sărbătoare, ci în a găsi persoane capabile să scoată bucurie din ea”. Conform Scripturii, bucuria este rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22): acest rod era perceptibil din belșug în zilele de la Sydney. După cum un drum lung precede Zilele Mondiale ale Tineretului, tot așa rezultă și drumul care urmează. Se formează prietenii care încurajează la un stil de viață diferit și-l susțin dinăuntru. Nu în ultimul rând, marile zile au scopul de a trezi aceste prietenii și de a face să apară în felul acesta în lume locuri de viață în credință, care sunt în același timp locuri de speranță și de caritate trăită.

Bucuria ca rod al Duhului Sfânt – și astfel am ajuns la tema centrală de la Sydney care, întocmai, era Duhul Sfânt. În această retrospectivă aș vrea să mai amintesc în rezumat orientarea implicită a acestei teme. Ținând cont de mărturia Scripturii și a Tradiției, se recunosc cu ușurință patru dimensiuni ale temei „Duhul Sfânt”:

1. Înainte de toate este afirmația pe care-o întâlnim la începutul relatării creației: acolo se vorbește despre Duhul creator care plutește deasupra apelor, creează lumea și încontinuu o reînnoiește. Credința în Duhul creator este un conținut esențial al Crezului creștin. Realitatea că materia poartă în sine o structură matematică, este plină de spirit, este fundamentul pe care se sprijină științele moderne ale naturii. Numai pentru faptul că materia este structurată în mod inteligent, spiritul nostru este în măsură s-o interpreteze și s-o remodeleze în mod activ. Faptul că această structură inteligentă provine de la însuși Duhul creator care ne-a dăruit și nouă spiritul, comportă în același timp o misiune și o responsabilitate. În credința cu privire la creație se află fundamentul ultim al responsabilității noastre față de pământ. El nu este pur și simplu proprietatea noastre pe care putem s-o exploatăm după interesele și dorințele noastre. Este mai degrabă dar al Creatorului care i-a proiectat orânduirile intrinsece și cu asta ne-a dat semnale de orientare de care să ținem cont ca administratori ai creației sale. Faptul că pământul, cosmosul, îl oglindesc pe Duhul creator, mai înseamnă că structurile lor raționale care, dincolo de ordinea matematică, în experiment devin aproape palpabile, poartă în ele și o orientare etică. Duhul care ne-a plăsmuit, este mai mult decât matematică – este binele în persoană care, prin limbajul creației, ne indică drumul vieții drepte.

Deoarece credința în Creator este o parte esențială a Crezului creștin, Biserica nu poate și nu trebuie să se limiteze să transmită credincioșilor săi numai mesajul mântuirii. Ea are o responsabilitate față de creație și trebuie să dea valoare acestei responsabilități și în public. Și făcând asta trebuie să apere nu numai pământul, apa și aerul ca daruri ale creației care aparține tuturor. Trebuie să-l ocrotească și pe om ca să nu se distrugă pe el însuși. Este necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înțeleasă în sens corect. Nu este o metafizică depășită dacă Biserica vorbește despre natura ființei umane ca bărbat și femeie și cere ca această ordine a creației să fie respectată. Aici e vorba de fapt despre credința în Creator și despre ascultarea limbajului creației, a cărei disprețuire ar fi o autodistrugere a omului, deci o distrugerea în lucrării însăși a lui Dumnezeu. Ceea ce adesea este exprimat și înțeles cu termenul „gender” se rezolvă în definitiv în auto-emanciparea omului de creație și de Creator. Omul vrea să se facă singur și să dispună mereu și exclusiv singur de ceea ce-l privește. Dar în felul acesta el trăiește împotriva adevărului, trăiește împotriva Duhului creator. Este adevărat, pădurile tropicale merită ocrotirea noastră, dar n-o merită mai puțin omul ca și creatură, în care este înscris un mesaj care nu înseamnă contrazicere a libertății noastre, ci condiție a sa. Mari teologi din scolastică au calificat căsătoria, adică legătura pentru toată viața dintre bărbat și femeie, ca sacrament al creației, pe care însuși Creatorul l-a instituit și pe care Cristos – fără a modifica mesajul creației – l-a primit apoi în istoria mântuirii ca sacrament al noului legământ. Face parte din vestirea pe care Biserica trebuie s-o ducă mărturia în favoarea Duhului creator prezent în natură în ansamblul său și în mod special în natura omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Pornind de la această perspectivă ar trebui recitită enciclica Humanae vitae: intenția papei Paul al VI-lea era să apere iubirea împotriva sexualității ca și consum, viitorul împotriva pretenției exclusive a prezentului și natura omului împotriva manipulării sale.

2. Numai câteva idei ulterioare cu privire la celelalte dimensiuni ale pneumatologiei. Dacă Duhul creator se manifestă înainte de toate în măreția tăcută a universului, în structura sa inteligentă, credința, în afară de asta, ne spune ceva neașteptat, și anume că acest Duh vorbește, ca să spunem așa, și cu cuvinte umane, a intrat în istorie și, ca putere care plăsmuiește istoria, este și un Duh vorbitor, ba chiar, este Cuvântul care în scrierile Vechiului și Noului Testament ne vine în întâmpinare. Ce înseamnă asta pentru noi a exprimat în mod minunat sfântul Ambrozie într-o scrisoare a lui : „Și acum, în timp ce citesc Scripturile divine, Dumnezeu se plimbă în paradis” (Ep 49,3). Citind Scriptura, noi putem și astăzi să ne plimbăm prin grădina paradisului și să-l întâlnim pe Dumnezeu care se plimbă acolo: între tema Zilei Mondiale a Tineretului din Australia și tema Sinodului Episcopilor există o profundă legătură interioară. Cele două teme „Duhul Sfânt” și „Cuvântul lui Dumnezeu” merg împreună. Însă, citind Scriptura, noi învățăm și că Isus Cristos și Duhului Sfânt sunt inseparabili între ei. Dacă Paul afirmă cu sinteză descumpănitoare: „Domnul este Duhul” (2Cor 3,17), apare, în fond, nu numai unitatea trinitară dintre Fiul și Duhul Sfânt, ci mai ales unitatea lor cu privire la istoria mântuirii: în pătimirea și învierea lui Cristos sunt sfâșiate vălurile sensului pur literal și devine vizibilă prezența lui Dumnezeu care vorbește. Citind Scripturile împreună cu Cristos, învățăm să auzim în cuvintele umane glasul Duhului Sfânt și descoperim unitatea Bibliei.

3. Cu asta am ajuns de-acum la a treia dimensiune a pneumatologiei care constă tocmai în inseparabilitatea lui Cristos și a Duhului Sfânt. Poate că în maniera cea mai frumoasă ea se manifestă în relatarea sfântului Ioan cu privire la prima apariție a Celui Înviat în fața discipolilor: Domnul suflă asupra discipolilor și le dăruiește în felul acesta pe Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este suflul lui Cristos. Și după cum suflul lui Dumnezeu în dimineața creației a transformat pulberea pământului în om viu, tot așa suflul lui Cristos ne primește în comuniunea ontologică cu Fiul, ne face creație nouă. Pentru aceasta, Duhul Sfânt ne face să spunem împreună cu Fiul: „Abba, Tată!” (cf. In 20,22; Rom 8,15).

4. Astfel, ca a patra dimensiune, iese în evidență în mod spontan legătura dintre Duh și Biserică. Paul în 1Cor 12 și în Rom 12, Biserica a ilustrat-i ca trup al lui Cristos și tocmai așa ca organism al Duhului Sfânt, în care darurile Duhului Sfânt îi contopește pe toți într-o singură ființă vie. Duhul Sfânt este Duhul trupului lui Cristos. În ansamblul acestui trup găsim misiunea noastră, trăim unii pentru alții și unii în dependență față de alții, trăind în profunzimea Celui care a trăit și a suferit pentru noi toți și care prin Duhul său ne atrage la sine în unitatea tuturor fiilor lui Dumnezeu: „Vrei și tu să trăiești din Duhul lui Cristos? Atunci fii în trupul lui Cristos”, spune sfântul Augustin în această privință (Tr. in Jo. 26,13).

Astfel, cu tema „Duhul Sfânt”, care orienta zilele din Australia și, în mod mai ascuns, și săptămânile Sinodului, devine vizibilă toată lărgimea credinței creștine, o lărgime care de la responsabilitatea față de creație și față de existența omului în sintonie cu creația conduce, prin intermediul temelor din Scriptură și din istoria mântuirii, până la Cristos și de aici la comunitatea vie a Bisericii, în orânduirile și responsabilitățile sale ca și în imensitatea și libertatea sa, care se exprimă atât în multiplicitatea carismelor cât și în imaginea penticostală (pneumatologică) a mulțimii limbilor și a culturilor.

Parte integrantă a sărbătorii este bucuria. Sărbătoarea se poate organiza, bucuria nu. Ea poate să fie doar oferită în dar; și, de fapt, ne-a fost dăruită din belșug: pentru această suntem recunoscători. După cum Paul califică bucuria rod al Duhului Sfânt, tot așa și Ioan în evanghelia sa a legat strâns Duhul Sfântul și bucuria. Duhul Sfânt ne dăruiește bucuria. Și el este bucuria. Bucuria este darul în care toate celelalte daruri sunt cuprinse. Ea este expresia fericirii, a faptului de a fi în armonie cu noi înșine, ceea ce poate să derive numai din faptul de a fi în armonie cu Dumnezeu și cu creația sa. Face parte din natura bucuriei iradierea, necesitatea comunicării. Spiritul misionar al Bisericii nu este altceva decât impulsul de a comunica bucuria care ne-a fost dăruită. Fie ca ea să fie mereu vie în noi și să se iradieze asupra lumii în necazurile sale: aceasta este urarea mea la sfârșitul acestui an. Împreună cu o vie mulțumire pentru toată truda și activitatea dumneavoastră, vă urez vouă tuturor ca această bucurie care vine de la Dumnezeu să ne fie dăruită cu îmbelșugare și în Anul Nou.

Încredințez aceste urări mijlocirii Fecioarei Maria, Mater divinae gratiae, cerându-i să putem trăi sărbătorile Crăciunului în bucuria și în pacea Domnului. Cu aceste sentimente vă împart vouă tuturor și marii familii a Curiei Romane binecuvântarea apostolică.

Benedict al XVI-lea

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.12.2008
Publicarea pe acest sit: 22.12.2008
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?