Predica Papei la Liturghia din Mauritius

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată la Monumentul „Maria Regina Păcii”,
Port Louis, Mauritius
luni, 9 septembrie 2019

Aici, în fața acestui altar dedicat Mariei, Regina Păcii, pe acest munte de unde se vede orașul și mult mai încolo marea, ajungem să facem parte din acea mulțime de fețe care au venit din Mauritius și din alte insule din această regiune a Oceanului Indian pentru a-l asculta pe Isus care vestește Fericirile. Același Cuvânt al Vieții care, ca acum două mii de ani, are aceeași forță, același foc care face să ardă și inimile cele mai reci. Împreună putem să-i spunem Domnului: credem în Tine și, cu lumina credinței și palpitația inimii, știm că este adevăr profeția lui Isaia: vestește pacea și mântuirea, du vești bune… domnește Dumnezeul nostru.

Fericirile „«Cum, pot ajunge să fiu un creștin bun?», răspunsul este simplu: este necesar să facem, fiecare în modul său, ceea ce spune Isus în discursul fericirilor. În ele se schițează fața Învățătorului, pe care suntem chemați s-o facem să transpară în cotidianitatea vieții noastre” (Exortația apostolică gaudete et exsultate, 63), așa cum a făcut așa-numitul „apostol al unității mauritane”, fericitul Jacques-Désiré Laval, atât de venerat în aceste ținuturi. Iubirea față de Cristos și față de săraci a marcat viața sa în așa fel încât l-a protejat de iluzia de a face o evanghelizare „distantă și aseptică”. Știa că a evangheliza comporta a se face totul pentru toți (cf. 1Cor 9,19-22): a învățat limba sclavilor abia eliberați și le-a anunțat lor în manieră simplă Vestea Bună a mântuirii. A știut să-i adune pe credincioși și i-a format să întreprindă misiunea și să creeze mici comunități creștine în cartiere, orașe și sate vecine, mici comunități dintre care multe sunt la originea actualelor parohii. Era atent să dea încredere celor mai săraci și celor rebutați, în așa fel încât să fie primii care să se organizeze și să găsească răspunsuri la suferințele lor.

Prin dinamismul său misionar și prin iubirea sa, părintele Laval a dat Bisericii mauritane o nouă tinerețe, o nouă respirație pe care astăzi suntem invitați s-o continuăm în contextul actual.

Și acest elan misionar trebuie să fie păstrat, pentru că se poate întâmpla ca noi, ca Biserică a lui Cristos, să cădem în ispita de a pierde entuziasmul evanghelizator refugiindu-ne în siguranțe lumești care, puțin câte puțin, nu numai că ele condiționează misiunea ci o fac grea și incapabilă să atragă oamenii (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 26). Elanul misionar are o față tânără și capabilă să întinerească. Tocmai tinerii, cu vitalitatea și dăruirea lor, sunt cei care pot să-i aducă frumusețea și prospețimea tipică a tinereții, când determină comunitatea creștină să se reînnoiască și ne invită să pornim spre noi orizonturi (cf. Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 37).

Dar acest lucru nu este mereu ușor, deoarece cere să învățăm să le recunoaștem și să le furnizăm un loc în sânul comunității noastre și al societății noastre.

Dar cât de dur este a constata că, în pofida creșterii economice pe care a avut-o țara voastră în ultimele decenii, tinerii sunt cei care suferă mai mult, ei sunt cei care resimt mai mult șomajul care nu numai că provoacă un viitor nesigur, dar le ia de asemenea posibilitatea de a se simți protagoniști ai istoriei lor comune. Viitor nesigur care-i scoate în afara drumului și îi constrânge să scrie viața lor de atâtea ori la margini, lăsându-i vulnerabili și aproape fără puncte de referință în fața noilor forme de sclavie din acest secol al XXI-lea. Ei, tinerii noștri, sunt prima misiune! Trebuie să-i invităm să găsească fericirea lor în Isus, nu în manieră aseptică sau la distanță, ci învățând să le dăm un loc, cunoscând limbajul lor, ascultând istoriile lor, trăind alături de ei, făcându-i să simtă că sunt binecuvântați de Dumnezeu. Să nu lăsăm să ni se fure fața tânără a Bisericii și a societății! Să nu permitem comercianților morții să fure primele roade ale acestui ținut!

Pe tinerii noștri și pe cei care simt ca și ei că nu au glas pentru că sunt cufundați în precaritate, părintele Laval i-ar invita să facă să răsune vestea lui Isaia: „Tresăltați, strigați de bucurie, ruine ale Ierusalimului, pentru că Domnul mângâie poporul său și răscumpără Ierusalimul!” (52,9). Chiar și atunci când ceea ce ne înconjoară poate să pară fără soluție, speranța în Isus ne cere să recuperăm certitudinea triumfului lui Dumnezeu nu numai dincolo de istorie ci și în acțiunea ascunsă din micile istorii care se împletesc și care ne văd protagoniști ai victoriei Celui care ne-a dăruit Împărăția.

Pentru a trăi Evanghelia, nu putem aștepta ca totul în jurul nostru să fie favorabil, pentru că adesea ambițiile puterii și interesele lumești joacă împotriva noastră. Sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat că „o societate este alienată atunci când, în formele sale de organizare socială, de producție și de consum, îngreunează realizarea acestei dăruiri [de sine] și constituirea acestei solidarități între oameni” (Enciclica Centesimus annus, 41c). Într-o astfel de societate devine dificilă trăirea fericirilor; chiar poate să devină ceva suspect, suspicios, ridiculizat (cf. Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 91). Este adevărat, dar nu ne putem lăsa învinși de descurajare.

La poalele acestui munte, care astăzi aș vrea să fie muntele fericirilor, și noi trebuie să recuperăm această invitație de a fi fericiți. Numai creștinii bucuroși trezesc dorința de a urma acel drum; „Cuvântul «fericit» devine sinonim cu «sfânt», pentru că exprimă că persoana fidelă față de Dumnezeu și care trăiește Cuvântul său ajunge, prin dăruirea de sine, la adevărata fericire” (ibid., 64).

Când simțim pronosticul amenințător „suntem tot mai puțini”, ar trebui să ne preocupăm înainte de toate nu de diminuarea acestei sau acelei forme de consacrare în Biserică, ci mai degrabă de lipsa de bărbați și femei care vor să trăiască fericirea făcând parcursuri de sfințenie, bărbați și femei care să facă să ardă inima lor cu vestea cea mai frumoasă și eliberatoare. „Dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt și să preocupe conștiința noastră este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța, lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credință care să-i primească, fără un orizont de sens și de viață” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 49).

Când un tânăr vede un proiect de viață creștină realizat cu bucurie, când îl entuziasmează și îl încurajează și simte o dorință pe care o poate exprima în acest mod: „Vreau să urc pe acel munte al fericirilor, vreau să întâlnesc privirea lui Isus și ca El să-mi spună care este drumul meu de fericire”.

Să ne rugăm, iubiți frați și surori, pentru comunitățile noastre, pentru ca dând mărturie de bucuria vieții creștine, să vadă înflorind vocația la sfințenie în diferitele forme de viață+ pe care Duhul ni le propune. Să-l implorăm pentru această dieceză, precum și pentru celelalte care astăzi au făcut efortul de a veni aici. Părintele Laval, fericitul ale cărui relicve le venerăm, a trăit și momente de dezamăgire și dificultate cu comunitatea creștină, dar la sfârșit Domnul a învins în inima sa. A avut încredere în forța Domnului. Să lăsăm ca ea să atingă inimile atâtor bărbați și femei din acest ținut, să lăsăm ca să atingă și inimile noastre, pentru ca noutatea sa să reînnoiască viața noastră și pe cea a comunității noastre (cf. ibid., 11). Și să nu uităm că Acela care cheamă cu forță, Acela care construiește Biserica, este Duhul Sfânt, cu forța sa. El este protagonistul misiunii, El este protagonistul Bisericii.

Imaginea Mariei, Mama care ne ocrotește și ne însoțește, ne amintește că ea a fost numită „fericită”. Ei, care a trăit durerea ca o sabie care-i străpunge inima, ei, care a trecut cel mai rău prag de durere care este să-l vadă murind pe fiul său, să-i cerem darul deschiderii la Duhul Sfânt, al bucuriei perseverente, aceea care nu capitulează și nu se dă înapoi, aceea care mereu ne face să experimentăm și să afirmăm: „Mari lucruri a făcut Cel Atotputernic și numele său e sfânt”.

* * *

Mulțumire la sfârșitul Liturghiei

Înainte de a încheia această celebrare, doresc să vă adresez vouă tuturor salutul meu cordial și mulțumirea mea vie. Mulțumesc înainte de toate cardinalului Piat, pentru cuvintele sale și pentru toată munca de pregătire pentru această vizită; mulțumesc tuturor colaboratorilor și întregului popor al lui Dumnezeu din această Biserică.

Exprim recunoștința mea vie președintelui Republicii, primului ministru și celorlalte autorități ale țării, pe care îi voi întâlni după-amiază, pentru primirea călduroasă și pentru angajarea generoasă făcută.

În sfârșit, un salut plin de recunoștință întregului popor al lui Dumnezeu prezent aici, îndeosebi credincioșilor din Seychelles, Réunion, Comore, Chagos, Agaléga, Rodrigues și Mauritius. Vă asigur de rugăciunea mea și de apropierea mea. Domnul să continue să dea tuturor înțelepciune și forță pentru a realiza aspirațiile legitime. Și voi, vă rog, continuați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc tuturor!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.09.2019
Publicarea pe acest sit: 09.09.2019
Etichete: , ,

Lasă un răspuns