Predica Papei la Liturghia din Bagdad

Predica Papei Francisc
la Liturghia celebrată în Bagdad
Catedrala caldeeană „Sfântul Iosif”,
sâmbătă, 6 martie 2021

Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește astăzi despre înțelepciune, mărturie și promisiuni.

Înțelepciunea în aceste ținuturi a fost cultivată din timpuri foarte vechi. Căutarea ei îl fascinează din totdeauna pe om; însă, adesea cel care are mai multe mijloace poate dobândi mai multe cunoștințe și să aibă mai multe oportunități, în timp ce acela care are mai puțin este pus deoparte. Este o inegalitate inacceptabilă, care astăzi s-a dilatat. Însă Cartea Înțelepciunii ne surprinde, răsturnând perspectiva. Spune că „cel mic are parte de iertare și de îndurare, dar cei puternici vor fi pedepsiți strașnic” (Înț 6,6). Pentru lume, cel care are mai puțin este rebutat și cel care are mai mult este privilegiat. Pentru Dumnezeu nu: cel care are mai multă putere este supus unui examen riguros, în timp ce ultimii sunt privilegiații lui Dumnezeu.

Isus, înțelepciunea în persoană, completează această răsturnare în evanghelie: nu într-un moment oarecare, ci la începutul primului discurs, cu fericirile. Răsturnarea este totală: săracii, aceia care plâng, cei persecutați sunt numiți fericiți. Cum este posibil? Fericiți, pentru lume, sunt cei bogați, cei puternici, cei vestiți! Are valoare cel care are, cel care poate, cel care contează! Pentru Dumnezeu nu: nu este mai mare cel care are, ci acela care este sărac în duh; nu cel care poate totul asupra celorlalți, ci acela care este blând cu toți; nu acela care este aclamat de mulțimi, ci acela care este milostiv cu fratele. În acest moment poate să vină o îndoială: Dacă trăiesc așa cum cere Isus, ce anume câștig? Nu risc eu să pun să mă las doborât de ceilalți? Convine propunerea lui Isus? Sau este perdantă? Nu este perdantă, ci înțeleaptă.

Propunerea lui Isus este înțeleaptă pentru că iubirea, care este inima fericirilor, deși pare slabă în ochii lumii, în realitate învinge. Pe cruce s-a demonstrat mai puternică decât păcatul, în mormânt a înfrânt moartea. Este aceeași iubire care i-a făcut pe martiri victorioși în încercare, și câți au fost în ultimul secol, mai mulți decât în cele precedente! Iubirea este forța noastră, forța atâtor frați și surori care și aici au îndurat prejudecăți și ofense, maltratări și persecuții pentru numele lui Isus. Însă în timp ce puterea, gloria și vanitatea lumii trec, iubirea rămâne: așa cum ne-a spus Apostolul Paul, „nu încetează niciodată” (1Cor 13,8). Așadar, a trăi fericirile înseamnă a face veșnic ceea ce trece. Înseamnă a aduce cerul pe pământ.

Însă cum se practică fericirile? Ele nu cer să facem lucruri extraordinare, să îndeplinim acțiuni care merg dincolo de capacitățile noastre. Cer mărturia zilnică. Fericit este cel care trăiește cu blândețe, cel care practică milostivirea acolo unde se află, cel care menține inima curată acolo unde trăiește. Pentru a deveni fericiți nu trebuie să fim eroi din când în când, ci martori în fiecare zi. Mărturia este calea pentru a întrupa înțelepciunea lui Isus. Așa se schimbă lumea: nu cu puterea sau cu forța, ci cu fericirile. Pentru că așa a făcut Isus, trăind până la capăt ceea ce a spus la început. Totul se află în a mărturisi iubirea lui Isus, aceeași caritate pe care Sfântul Paul o descrie splendid în a doua lectură de astăzi. Vedem cum o prezintă.

Primul lucru pe care-l spune este că „iubirea este îndelung răbdătoare” (v. 4). Nu ne așteptam la acest adjectiv. Iubirea pare sinonim cu bunătate, generozitate, fapte de bine, și totuși Paul spune că iubirea este înainte de toate îndelung răbdătoare. Este un cuvânt care, în Biblie, relatează răbdarea lui Dumnezeu. De-a lungul istoriei omul a continuat să trădeze alianța cu el, să cadă în păcatele obișnuite și Domnul, în loc să renunțe și să plece, de fiecare dată a rămas fidel, a iertat, a reînceput. Răbdarea de a reîncepe de fiecare dată este prima calitate a iubirii, pentru că iubirea nu se mânie, ci repornește mereu. Nu se întristează, ci relansează; nu se descurajează, ci rămâne creativă. În fața răului nu se oprește, nu se resemnează. Cel care nu iubește nu se închide în sine însuși atunci când lucrurile merg rău, ci răspunde la rău cu binele, amintind înțelepciunea victorioasă a crucii. Martorul lui Dumnezeu face astfel: nu este pasiv, fatalist, nu trăiește în voia circumstanțelor, a instinctului și a clipei, ci este mereu încrezător, pentru că este întemeiat în iubirea care „toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (v. 7).

Putem să ne întrebăm: și eu, cum reacționez la situațiile care nu merg bine? În fața adversităților există mereu două ispite. Prima este fuga: a scăpa, a întoarce spatele, a nu voi să mai știm. A doua este a reacționa ca supărați, cu forța. Este ceea ce s-a întâmplat discipolilor în Ghetsemani: în fața descumpănirii, mulți au fugit și Petru a luat sabia. Însă nici fuga, nici sabia n-au rezolvat ceva. În schimb, Isus a schimbat istoria. Cum? Cu forța umilă a iubirii, cu mărturia sa răbdătoare. Așa suntem chemați să facem noi; așa realizează Dumnezeu promisiunile sale.

Promisiuni. Înțelepciunea lui Isus, care se întrupează în fericiri, cere mărturia și oferă răsplata, conținută în promisiunile divine. De fapt, vedem că după fiecare fericire urmează o promisiune: cel care le trăiește va avea împărăția cerurilor, va fi mângâiat, săturat, îl va vedea pe Dumnezeu… (cf. Mt 5,3-12). Promisiunile lui Dumnezeu asigură o bucurie fără egal și nu dezamăgesc. Însă cum se împlinesc? Prin slăbiciunile noastre. Dumnezeu îi face fericiți pe cei care parcurg până la capăt calea sărăciei lor interioare. Acesta este drumul, nu există altul. Să privim la patriarhul Abraham. Dumnezeu îi promite o mare descendență, însă el și Sara sunt bătrâni și fără copii. Chiar în bătrânețea răbdătoare și încrezătoare Dumnezeu realizează minunății și le dăruiește un fiu. Să privim la Moise: Dumnezeu îi promite că va elibera poporul din sclavie și pentru aceasta îi cere să vorbească faraonului. Moise îi spune că este bâlbâit; și totuși Dumnezeu va realiza promisiunea prin cuvintele sale. Să privim la Sfânta Fecioară Maria, care chiar atunci când pentru Lege nu putea să aibă copii este chemată să devină mamă. Și să privim la Petru: îl renegă pe Domnul și Isus îl cheamă chiar pe el să-i întărească pe frați. Iubiți frați și surori, uneori putem să ne simțim incapabili, inutili. Să nu credem, pentru că Dumnezeu vrea să facă minuni chiar prin slăbiciunile noastre.

Lui îi place să facă așa și în această seară, de opt ori ne-a spus țūb’ā [fericiți], pentru a ne face să înțelegem că suntem fericiți cu adevărat cu el. Desigur, suntem încercați, cădem adesea, însă nu trebuie să uităm că, împreună cu Isus, suntem fericiți. Ceea ce lumea ne ia nu este nimic în comparație cu iubirea tandră și răbdătoare cu care Domnul împlinește promisiunile sale. Dragă soră, dragă frate, poate că privești mâinile tale și ți se par goale, poate că în inima ta șerpuiește neîncrederea și nu te simți răsplătit de viață. Dacă este așa, nu te teme: fericirile sunt pentru tine, pentru tine care ești mâhnit, înfometat și însetat de dreptate, persecutat. Domnul îți promite că numele tău este scris în inima sa, în ceruri! Și eu astăzi îi mulțumesc cu voi și pentru voi, pentru că aici, unde în antichitate a apărut înțelepciunea, în aceste timpuri s-au ridicat atâția martori, adesea neglijați de știrile din ziare, dar prețioși în ochii lui Dumnezeu; martori care, trăind fericirile, îl ajută pe Dumnezeu să realizeze promisiunile sale de pace.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.03.2021
Publicarea pe acest sit: 06.03.2021
Etichete: ,

Lasă un răspuns