Predica Papei la Liturghia cu ocazia adunării generale a Caritas Internationalis

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată cu ocazia
adunării generale a Caritas Internationalis
23 mai 2019

Cuvântul lui Dumnezeu, în lectura de astăzi din Faptele Apostolilor, relatează prima mare reuniune din istoria Bisericii. S-a creat o situație neașteptată: păgânii veneau la credință. Și se naște o problemă: trebuie să se adapteze, ca și ceilalți, și la toate normele din Legea veche? Era o decizie greu de luat și Domnul nu mai era prezent. Ne-ar veni să ne întrebăm: de ce n-a lăsat Isus o sugestie pentru a rezolva măcar această primă „mare discuție” (Fap15,7)? Ar fi fost suficientă o mică indicație dată apostolilor, care timp de mai mulți ani au fost cu El în fiecare zi. De ce Isus n-a dat reguli mereu clare și rapid rezolutive?

Iată ispita eficientismului, a faptului de a crede că Biserica merge bine dacă are totul sub control, dacă trăiește fără zguduiri, cu agenda mereu în ordine, totul reglementat… Este și ispita cazuisticii. Însă Domnul nu procedează așa; de fapt, nu le trimite apostolilor săi un răspuns din cer, îl trimite pe Duhul Sfânt. Și Duhul nu vine aducând ordinea de zi, vine ca un foc. Isus nu vrea ca Biserica să fie un model perfect, care se complace cu propria organizare și este capabilă să-și apere propriul bun nume. Sărace acele Biserici particulare care se străduiesc mult în organizare, în planuri, încercând să fie totul clar, totul distribuit. Pe mine mă face să sufăr. Isus n-a trăit așa, ci în mișcare, fără a se teme de zguduirile vieții. Evanghelia este programul nostru de viață, acolo este totul. Ne învață că problemele nu se înfruntă cu rețeta pregătită și că credința nu este o foaie de drum, ci o „Cale” (Fap9,2) care trebuie parcursă împreună, mereu împreună, cu spirit de încredere. Din relatarea din Faptele Apostolilor învățăm trei elemente esențiale pentru Biserica aflată în mișcare: umilința ascultării, carisma ansamblului, curajul renunțării.

Să începem de la sfârșit: curajul renunțării. Rezultatul acelei mari discuții n-a fost să impună ceva nou, ci să lase ceva vechi. Însă acei primi creștini n-au abandonat lucruri de nimic: era vorba de tradiții și precepte religioase importante, îndrăgite de poporul ales. Era în joc identitatea religioasă. Totuși au ales că mai întâi vine vestirea Domnului și valorează mai mult decât orice. Pentru binele misiunii, pentru a vesti oricui, în mod transparent și credibil, că Dumnezeu este iubire, iar acele convingeri și tradiții umane care sunt mai mult piedică decât ajutor, pot și trebuie să fie părăsite. Curajul de a părăsi. Și noi avem nevoie să redescoperim împreună frumusețea renunțării, înainte de toate la noi înșine. Sfântul Petru spune că Domnul „a purificat inimile cu credința” (cf. Fap 15,9). Dumnezeu purifică, Dumnezeu simplifică, adesea face să crească tăind, nu adăugând, așa cum am face noi. Adevărata credință purifică de alipiri. Pentru a-l urma pe Domnul trebuie să mergem zvelt și pentru a merge zvelt trebuie să devenim ușori, chiar dacă asta costă. Ca Biserică, nu suntem chemați la compromisuri antreprenoriale, ci la elanuri evanghelice. Și purificându-ne, reformându-ne, trebuie să evităm transformismul, adică prefacerea că schimbăm ceva pentru că în realitate să nu se schimbe nimic. Asta se întâmplă de exemplu atunci când, pentru a încerca să fim în pas cu timpurile, machiem un pic suprafața lucrurilor, dar este numai maquillage pentru a părea tineri. Domnul nu vrea ajustări cosmetice, vrea convertirea inimii, care trece prin renunțare. A ieși din noi este reforma fundamentală.

Să vedem cum au ajuns primii creștini. Au ajuns la curajul renunțării pornind de la umilința ascultării. S-au exercitat în dezinteresul de ei înșiși: vedem că fiecare îl lasă pe celălalt să vorbească și este disponibil să-și schimbe propriile convingeri. Știe să asculte numai cel care lasă ca glasul celuilalt să intre cu adevărat în el. Și atunci când crește interesul față de alții, crește dezinteresul de sine. Devenim umili urmând calea ascultării, care reține de la voința de a ne afirma, de la a duce înainte cu hotărâre propriile idei, de la căutarea consensurilor cu orice mijloc. Umilința se naște atunci când, în loc de a vorbi, se ascultă: când se încetează a fi în centru. Apoi crește prin umiliri. Este drumul slujirii umile, acela pe care l-a parcurs Isus. Pe acest drum de caritate Duhul coboară și orientează.

Pentru cel care vrea să parcurgă căile carității, umilința și ascultarea înseamnă urechea îndreptată spre cei mici. Să privim iarăși la primii creștini: toți tac pentru a-i asculta pe Barnaba și Paul. Erau ultimii veniți, dar îi lasă să prezinte tot ceea ce Dumnezeu a făcut prin intermediul lor (cf. v. 12). Este important mereu să se asculte glasul tuturor, în special al celor mici și al celor din urmă. În lume cel care are mai multe mijloace vorbește mai mult, însă între noi nu poate să fie așa, pentru că lui Dumnezeu îi place să se reveleze prin cei mici și cei din urmă. Și fiecăruia îi cere să nu privească pe nimeni de sus în jos. Este permis să se privească o persoană de sus în jos numai pentru a o ajuta să se ridice; singura dată, altminteri nu se poate.

Și în sfârșit ascultarea vieții: Paul și Barnaba relatează experiențe, nu idei. Biserica așa face discernământ; nu în fața computerului, ci în fața realității persoanelor. Se discută ideile, dar situațiile se discern. Persoane înainte de programe, cu privirea umilă a celui care caută în ceilalți prezența lui Dumnezeu, care nu locuiește în măreția a ceea ce facem, ci în micimea săracilor pe care-i întâlnim. Dacă nu privim direct la ei, ajungem să ne privim mereu pe noi înșine; și ca să facem din ei instrumente ale afirmării noastre, îi folosim pe ceilalți.

De la umilința ascultării la curajul renunțării, totul trece prin carisma ansamblului. De fapt, în discuția din prima Biserică unitatea prevalează mereu asupra diferențelor. Pentru fiecare pe primul loc nu sunt propriile preferințe și strategii, ci faptul de a fi și de a se simți Biserică a lui Isus, adunată în jurul lui Petru, în caritatea care nu creează uniformitate, ci comuniune. Nimeni nu știa totul, nimeni nu avea ansamblul carismelor, ci fiecare avea carisma ansamblului. Este esențial, pentru că nu se poate face într-adevăr binele fără a ne iubi cu adevărat. Care era secretul acelor creștini? Aveau sensibilități și orientări diferite, existau și personalități puternice, dar exista forța de a se iubi în Domnul. Vedem asta în Iacob care, în momentul în care trage concluziile, spune puține cuvinte ale sale și citează mult Cuvântul lui Dumnezeu (cf. v. 16-18). Lasă Cuvântul să vorbească. În timp ce glasurile diavolului și ale lumii duc la dezbinare, glasul Bunului Păstor formează o singură turmă. Și astfel comunitatea se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu și rămâne în iubirea sa.

„Rămâneți în iubirea mea” (In 15,9): este ceea ce Isus cere în Evanghelie. Și cum se face asta? Trebuie să stăm aproape de El, Pâine frântă. Ne ajută să stăm în fața tabernacolului și în fața tabernacolelor vii care sunt săracii. Euharistia și săracii, tabernacol fix și tabernacole mobile: acolo se rămâne în iubire și se absoarbe mentalitatea Pâinii frânte. Acolo se înțelege acel „așa cum”despre care vorbește Isus: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi” (ibid.). Și cum l-a iubit Tatăl pe Isus? Dându-i totul, neținând nimic pentru sine. Spunem asta în Crez: „Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină”; i-a dat totul. În schimb când ne reținem să dăm, când pe primul loc sunt interesele noastre de apărat, nu imităm acel așa cum al lui Dumnezeu, nu suntem o Biserică liberă și eliberatoare. Isus cere să rămânem în El, nu în ideile noastre; să ieșim din pretenția de a controla și a gestiona; ne cere să avem încredere în celălalt și să ne dăruim celuilalt. Să-i cerem Domnului să ne elibereze de eficientism, de mondenitate, de ispita subtilă de a ne da cult nouă înșine și bravurii noastre, de organizarea obsesivă. Să cerem harul de a primi calea indicată de Cuvântul lui Dumnezeu: umilință, comuniune, renunțare.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 23.05.2019
Publicarea pe acest sit: 23.05.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns