Discursul Papei adresat participanţilor la întâlnirea „Da vieții!”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Întâlnirea promovată de
Dicasterul pentru Laici, Familie și Viață
pe tema „Da vieții! – Îngrijirea darului prețios al vieții în fragilitate”
25 mai 2019

Domnilor cardinali,
Venerați frați întru episcopat și preoție,
Iubiți frați și surori,

Bună ziua și bine ați venit. Îl salut pe cardinalul Farrell și îi mulțumesc pentru cuvintele sale de introducere. Salut participanții la Întâlnirea internațională „Da vieții! – Îngrijirea darului prețios al vieții în fragilitate”, organizată de Dicasterul pentru Laici, Familie și Viață și de Fundația „Inima într-o Picătură”, una din realitățile care în lume se străduiesc în fiecare zi pentru a primi la naștere copii în condiții de fragilitate extremă. Copii pe care, în unele cazuri, cultura rebutului îi definește „incompatibili cu viața”, și astfel condamnați la moarte.

Dar nicio ființă umană nu poate să fie niciodată incompatibilă cu viața, nici datorită vârstei sale, nici datorită condițiilor sale de sănătate, nici datorită calității existenței sale. Fiecare copil care se anunță în sânul unei femei este un dar, care schimbă istoria unei familii: a unui tată și a unei mame, a bunicilor și a frățiorilor. Și acest prunc are nevoie să fie primit, iubit și îngrijit. Mereu! Și atunci când plâng, ca acela [aplauze]. Poate că vreunul ar putea să gândească: „Dar, face gălăgie… să-l ducem de aici”. Nu: aceasta este o muzică pe care noi toți trebuie s-o ascultăm. Și voi spune că a auzit aplauzele și și-a dat seama că erau pentru el. Trebuie ascultat mereu, și atunci când copilul ne cam deranjează; chiar și în biserică: să plângă copiii în biserică! Îl laudă pe Dumnezeu. Niciodată, niciodată să nu fie alungat un copil pentru că plânge. Mulțumesc pentru mărturie.

Atunci când o femeie descoperă că așteaptă un copil, se mișcă imediat în ea un simț de mister profund. Femeile care sunt mame știu asta. Conștiința unei prezențe, care crește înlăuntrul ei, impregnează toată ființa sa, făcând-o nu numai femeie, ci și mamă. Între ea și copil se instaurează imediat un intens dialog încrucișat, pe care știința îl numește cross-talk. O relație reală și intensă între două ființe umane, care comunică între ele încă din primele clipe ale zămislirii pentru a favoriza o adaptare reciprocă, treptat ce micuțul crește și se dezvoltă. Această capacitate comunicativă nu este numai a femeii, ci mai ales a pruncului, care în individualitatea sa se îngrijește să trimită mesaje mamei pentru a revela prezența sa și nevoile sale. Astfel această nouă ființă umană devine imediat un copil, mișcând femeia cu toată ființa sa să se aplece spre el.

Astăzi, tehnicile moderne de diagnoză prenatală sunt în măsură să descopere încă din primele săptămâni prezența de malformații și patologii, care uneori pot pune în pericol serios viața copilului și seninătatea femeii. Numai suspiciunea patologiei, dar și mai mult certitudinea bolii, schimbă trăirea sarcinii, aruncând femeile și cuplurile într-o descurajare profundă. Sentimentul de singurătate, de neputință și frica de suferința copilului și a întregii familii apar ca un strigăt silențios, o chemare de ajutor în întunericul unei boli, al cărei rezultat sigur nimeni nu știe să-l prezică. Pentru că evoluția fiecărei boli este întotdeauna subiectivă și adesea nici măcar medicii nu știu cum se va manifesta în fiecare individ.

Și totuși, există un lucru pe care medicina îl știe bine: copiii, încă din sânul matern, dacă prezintă condiții patologice, sunt pacienți mici, care adesea pot fi îngrijiți cu intervenții farmacologice, chirurgicale și asistențiale extraordinare, capabile de acum să reducă acea prăpastie teribilă între posibilități diagnostice și terapeutice, care de mulți ani constituie unul din motivele avortului voluntar și al abandonării asistențiale la naștere a atâtor copii cu patologii grave. Terapiile fetale, pe de o parte, și acele Hospice Perinatale, pe de altă parte, obțin rezultate surprinzătoare în termeni clinico-asistențiali și furnizează un sprijin esențial familiilor care primesc nașterea unui copil bolnav.

Aceste posibilități și cunoștințe trebuie să fie puse la dispoziția tuturor pentru a răspândi o abordare științifică și pastorală de însoțire competentă. Pentru aceasta, este indispensabil ca medicii să aibă în vedere nu numai obiectivul vindecării, ci valoarea sacră a vieții umane, a cărei ocrotire rămâne scopul ultim al practicii medicale. Profesia medicală este o misiune, o vocație la viață, și este important ca medicii să fie conștienți că ei înșiși sunt un dar pentru familiile care le sunt încredințate: medici capabili să intre în relație, să ia asupra lor viețile altora, întreprinzători în fața durerii, capabili să liniștească, să se angajeze pentru a găsi mereu soluții care respectă demnitatea fiecărei vieți umane.

În acest sens, confort care perinatal este o modalitate de îngrijire care umanizează medicina, pentru că stimulează la o relație responsabilă cu copilul bolnav, care este însoțit de lucrători și de familia sa pe un parcurs asistențial integrat, care nu-l abandonează niciodată, făcându-l să simtă căldură umană și iubire.

Toate acestea se manifestă necesare în special față de acei copii care, în actuala stare a cunoștințelor științifice, sunt destinați să moară imediat după naștere, sau la scurtă distanță de timp. În aceste cazuri, îngrijirea ar putea să pară o folosire inutilă de resurse și o ulterioară suferință pentru părinți. Însă o privire atentă poate să perceapă semnificația autentică a acestui efort, menit să ducă la împlinire iubirea unei familii. De fapt, îngrijirea acestor copii îi ajută pe părinți să elaboreze doliul și să-l conceapă nu numai ca pierdere, ci ca etapă a unui drum parcurs împreună. Acel copil va rămâne în viața lor pentru totdeauna. Și ei l-ar fi putut iubi. De atâtea ori, acele puține ore în care o mamă poate să-l îmbrățișeze pe copilul său lasă o urmă în inima acelei femei, care nu-l uită niciodată. Și ea se simte – permiteți-mi cuvântul – realizată. Se simte mamă.

Din păcate cultura dominantă astăzi nu promovează această abordare: la nivel social teama și ostilitatea față de dezabilitate induc adesea la alegerea avortului, configurându-l ca practică de „prevenire”. Însă învățătura Bisericii despre acest punct este clară: viața umană este sacră și inviolabilă și folosirea diagnozei prenatale pentru finalități selective trebuie descurajată cu putere, pentru că este expresie a unei mentalități eugenetice inumane, care le sustrage familiilor posibilitatea de a primi, a îmbrățișa și a iubi pe copiii lor mai slabi. Uneori noi auzim: „Voi catolicii nu acceptați avortul, este problema credinței voastre”. Nu: este o problemă pre-religioasă. Credință nu intră aici. Vine după aceea, dar nu intră aici: este o problemă umană. Este o problemă pre-religioasă. Să nu încărcăm pe credință un lucru care nu-i revine de la început. Este o problemă umană. Numai două fraze ne vor ajuta să înțelegem bine asta: două întrebări. Prima întrebare: este permis a elimina o viață umană pentru a rezolva o problemă? A doua întrebare: este permis a închiria un călău pentru a rezolva o problemă? Vă revine vouă răspunsul. Acesta este punctul. A nu merge pe religios cu privire la un lucru care se referă la uman. Nu este permis. Niciodată, niciodată nu trebuie eliminată o viață umană și nici nu se poate închiria un călău pentru a rezolva o problemă.

Avortul nu este niciodată răspunsul pe care femeile și familiile îl caută. Mai degrabă frica de boală și singurătatea îi fac pe părinți să ezite. Dificultățile de ordin practic, uman și spiritual sunt de netăgăduit, dar tocmai pentru aceasta acțiuni pastorale mai incisive sunt urgente și necesare pentru a-i susține pe cei care primesc copii bolnavi. Adică trebuie create spații, locuri și „rețele de iubire” la care cuplurile se pot adresa, precum și să se dedice timp însoțirii acestei familii. Îmi vine în minte o istorie pe care eu am cunoscut-o în cealaltă dieceză a mea. Era o tânără de 15 ani cu sindromul Down care a rămas însărcinată și părinții au mers la judecător pentru a cere permisiunea de a avorta. Judecătorul, un om corect în mod serios, a studiat cazul și a spus: „Vreau s-o interoghez pe copilă”. „Dar are sindromul Dewn, nu înțelegeți…”. „Nu, nu, vreau să vină”. A mers tânăra de cincisprezece ani, s-a așezat acolo, a început să vorbească cu judecătorul și el i-a spus: „Dar tu știi ce ți se întâmplă?”. „Da, sunt bolnavă…”. „Ah, și cum este boala ta?”. „Mi-au spus că am înăuntru un animal care îmi mănâncă stomacul și pentru aceasta trebuie să fac o intervenție”. „Nu… tu nu ai un vierme care îți mănâncă stomacul. Tu știi ce ai acolo? Un copil!”. Și tânăra cu sindrom Down a făcut: „Oh, ce frumos!”: așa. Cu asta, judecătorul n-a autorizat avortul. Mama îl vrea. Au trecut anii. S-a născut o fetiță. A studiat, a crescut, a devenit avocat. Acea fetiță, din momentul în care înțeles istoria sa pentru că i-au povestit-o, în fiecare zi de naștere îl chema pe judecător ca să-i mulțumească pentru darul nașterii. Lucrurile vieții. Judecător este mort și acum ea a devenit promotor al justiției. Dar uite ce lucru frumos! Avortul nu este niciodată răspunsul pe care-l caută femeile și familiile.

Așadar, mulțumesc vouă tuturor care lucrați pentru asta. Și mulțumesc, îndeosebi, vouă, familii, mame și tați, care ați primit viața fragilă – cuvântul fragilitate trebuie subliniat – pentru că mamele, precum și femeile, sunt specialiste în fragilitate: a primi viața fragilă; și care acum sunteți sprijin și ajutor pentru alte familii. Mărturia voastră de iubire este un dar pentru lume. Vă binecuvântez și vă port în rugăciunea mea. Și vă cer cu rugăminte să vă rugați pentru mine.

Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 25.05.2019
Publicarea pe acest sit: 25.05.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns