Predica Papei la Liturghia celebrată în Nagasaki

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Sfânta Liturghie celebrată
pe Stadionul de baseball,
Nagasaki, 24 noiembrie 2019

„Isuse, amintește-ți de mine când vei veni în împărăția ta” (Lc 23,42).

În ultima duminică a anului liturgic, unim glasurile noastre cu acela al răufăcătorului care, răstignit cu Isus, l-a recunoscut și l-a proclamat rege. Acolo, în momentul mai puțin triumfător și glorios, în mijlocul strigătelor de batjocură și de umilire, acel delincvent a fost capabil să-și ridice glasul și să facă mărturisirea sa de credință. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Isus le ascultă și, la rândul lor, sunt ultimele cuvinte pe care El le rostește înainte de a se încredința Tatălui: „Adevăr îți spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Trecutul sinuos al tâlharului pare, pentru o clipă, să asume o nouă semnificație: însoțește de aproape supliciul Domnului; și această clipă nu face altceva decât să confirme viața Domnului: să ofere mereu și pretutindeni mântuirea. Calvarul, loc de rătăcire și de nedreptate, unde neputința și neînțelegerea sunt însoțite de murmurarea șoptită și indiferentă a batjocoritorilor de serviciu în fața morții celui nevinovat, se transformă, grație atitudinii tâlharului bun, într-un cuvânt de speranță pentru toată omenirea. Batjocurile și strigătele de „salvează-te pe tine însuți” în fața nevinovatului suferind nu vor fi ultimul cuvânt; dimpotrivă, vor ridica glasul celor care se lasă atinși la inimă și aleg compasiunea ca adevărat mod pentru a construi istoria.

Astăzi vrem să reînnoim aici credința noastră și angajarea noastră. Cunoaștem bine istoria eșecurilor, păcatelor și limitelor noastre, ca tâlharul bun, dar nu vrem ca asta să determine sau să definească prezentul și viitorul nostru. Știm că adesea putem cădea în climatul leneș care ne face să spunem cu ușurință și indiferență „salvează-te pe tine însuți”, și să pierdem amintirea a ceea ce înseamnă a suporta suferința atâtor nevinovați. Aceste ținuturi au experimentat, ca puține altele, capacitatea distructivă la care poate ajunge ființa umană. De aceea, ca tâlharul bun, vrem să trăim clipa în care să putem ridica glasurile noastre și să mărturisim credința noastră în apărarea și în slujba Domnului, Nevinovatul suferind. Vrem să însoțim supliciul său, să sprijinim singurătatea sa și abandonarea sa, și să ascultăm, încă o dată, că mântuirea este cuvântul pe care Tatăl vrea să-l ofere tuturor: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”.

Mântuire și certitudine pe care le-au mărturisit curajos cu viața sfântul Paul Miki și însoțitorii săi, precum și miile de martiri care marchează moștenirea voastră spirituală. Pe urmele lor vrem să mergem, după pașii lor vrem să mergem pentru a mărturisi cu curaj că iubirea dată, jertfită și celebrată de Cristos pe cruce este în măsură să învingă orice tip de ură, egoism, insultă și evadare rea; este în măsură să învingă orice pesimism indolent sau bunăstare narcotizatoare, care ajunge să paralizeze orice acțiune și alegere bună. Ne amintea asta Conciliul al II-lea din Vatican: sunt departe de adevăr cei care, știind că nu avem aici o cetate permanentă ci suntem îndreptați spre cea viitoare, cred că pentru asta putem neglija îndatoririle noastre pământești, fără a ne da seama că, tocmai datorită credinței pe care o mărturisim, suntem ținuți să le îndeplinim așa încât să ateste și să manifeste noblețea vocației la care am fost chemați (cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 43).

Credința noastră este în Dumnezeul celor vii. Cristos este viu și acționează în mijlocul nostru, conducându-ne pe toți la plinătatea vieții. Este viu și ne vrea vii. Cristos este speranța noastră (cf. Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 1). Îl implorăm în fiecare zi: vie Împărăția ta, Doamne. Și făcând astfel vrem ca și viața noastră și acțiunile noastre să devină o rugăciune. Dacă misiunea noastră ca discipoli misionari este de a fi martori și mesageri a ceea ce va veni, ea nu ne permite să ne resemnăm în fața răului și a relelor, ci ne determină să fim plămadă a Împărăției sale oriunde ne-am afla: în familie, la locul de muncă, în societate; ne determină să fim o mică deschidere în care Duhul continuă să sufle speranță în rândul popoarelor. Împărăția cerurilor este ținta noastră comună, o țintă care nu poate să fie numai pentru ziua de mâine, ci o implorăm și începem s-o trăim astăzi, alături de indiferența care înconjoară și reduce la tăcere de atâtea ori bolnavii și invalizii noștri, bătrânii și cei abandonați, refugiații și muncitorii străini: ei toți sunt sacrament viu al lui Cristos, Regele nostru (cf. Mt 25,31-46); pentru că „dacă într-adevăr am pornit din nou de la contemplarea lui Cristos, va trebui să știm să-l descoperim mai ales pe fața celor cu care El însuși a voit să se identifice” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 49).

În acea zi, pe Calvar, multe glasuri tăceau, atâtea altele batjocoreau; numai glasul tâlharului a știut să se ridice și să-l apere pe nevinovatul suferind: o curajoasă mărturisire de credință. Revine fiecăruia dintre noi decizia de a tăcea, de a batjocori sau de a profetiza. Iubiți frați, Nagasaki poartă în sufletul său o rană greu de vindecat, semn al suferinței inexplicabile a atâtor nevinovați; victime lovite de războaiele de ieri dar care și astăzi suferă datorită acestui al treilea război mondial pe bucăți. Să ne ridicăm aici glasurile noastre, într-o rugăciune comună pentru toți cei care astăzi îndură în trupul lor acest păcat care strigă în cer, și pentru ca să fie tot mai mulți cei care, ca tâlharul bun, sunt capabili să nu tacă nici să nu batjocorească, ci să profetizeze cu propriul glas o împărăție a adevărului și a dreptății, a sfințeniei și a harului, a iubirii și a păcii.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 24.11.2019
Publicarea pe acest sit: 24.11.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.