Discursul Papei la întâlnirea pentru pace de la Hiroshima

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea pentru pace de la Hiroshima
duminică, 24 noiembrie 2019

„De dragul fraților și prietenilor mei, eu spun: «Pace ție!»” (Ps 122,8).

Dumnezeul milostivirii și Stăpân al istoriei, către tine ridicăm ochii din acest loc, răscruce de moarte și viață, de înfrângere și renaștere, de suferință și milă.

Aici, din visele și speranțele atâtor bărbați și femei, în mijlocul unei lumini orbitoare de strălucire și foc, n-a rămas altceva decât umbră și tăcere. Doar într-o clipă, totul a fost devorat de o gaură neagră de distrugere și moarte. Din acel abis de tăcere, continuă și astăzi să se asculte strigătul puternic al celor care nu mai sunt. Proveneau din locuri diferite, aveau nume diferite, unii dintre ei vorbeau diferite limbi. Au rămas toți uniți de unul și același destin, la o oră teribilă care a marcat pentru totdeauna nu numai istoria acestei țări, ci fața omenirii.

Comemorez aici toate victimele și mă înclin în fața forței și demnității celor care, supraviețuind la acele prime momente, au suportat în trupurile lor timp de mulți ani suferințele cele mai acute și, în mințile lor, germenii morții care au continuat să consume energia lor vitală.

Am simțit datoria de a veni în acest loc ca pelerin al păcii, pentru a rămâne în rugăciune, amintind victimele nevinovate ale unei așa violențe, purtând în inimă și rugăciunile și aspirațiile bărbaților și femeilor din timpul nostru, în special ale tinerilor, care doresc pacea, lucrează pentru pace, se jertfesc pentru pace. Am venit în acest loc plin de amintire și de viitor purtând cu mine strigătul săracilor, care sunt mereu victimele cele mai lipsite de apărare ale urii și ale conflictelor.

Aș dori cu umilință să fiu glasul acelora ai căror glas nu este ascultat și care privesc cu neliniște și cu angoasă tensiunile crescânde care străbat timpul nostru, inegalitățile și nedreptățile inacceptabile care amenință conviețuirea umană, incapacitatea gravă de a avea grijă de casa noastră comună, recurgerea continuă și spasmodică la arme, ca și cum acestea ar putea garanta un viitor de pace.

Cu convingere doresc să reafirm că folosirea energiei atomice pentru scopuri de război este, astăzi mai mult ca oricând, un delict, nu numai împotriva omului și a demnității sale, ci împotriva oricărei posibilități de viitor în casa noastră comună. Folosirea energiei atomice pentru scopuri de război este imorală, așa cum este imorală în același mod posesia de arme atomice, așa cum am spus deja în urmă cu doi ani. Vom fi judecați pentru asta. Noile generații se vor ridica drept judecători ai înfrângerii noastre dacă am vorbit despre pace dar n-am realizat-o cu acțiunile noastre în rândul popoarelor de pe pământ. Cum putem vorbi despre pace în timp ce construim noi și formidabile arme de război? Cum putem vorbi despre pace în timp ce justificăm anumite acțiuni ilegitime cu discursuri de discriminare și de ură?

Sunt convins că pacea nu mai este un „sunet de cuvinte” dacă nu se întemeiază pe adevăr, dacă nu se construiește conform dreptății, dacă nu este însuflețită și completată de caritate și dacă nu se realizează în libertate (cf. Sfântul Ioan al XXIII-lea, Enciclica Pacem in terris, 18).

Construirea păcii în adevăr și în dreptate înseamnă a recunoaște că „foarte des subzistă diferențe, chiar evidente, în știință, în virtute, în capacitățile inventive, în posesia de bunuri materiale” (ibid., 49), însă asta nu va putea justifica niciodată intenția de a impune altora propriile interese particulare. Dimpotrivă, toate acestea pot constitui un motiv de responsabilitate și respect mai mare. La fel, comunitățile politice, care în mod legitim pot să difere între ele în gradul de cultură sau de dezvoltare economică, sunt chemate să se angajeze ca să lucreze „pentru urcarea comună”, pentru binele tuturor (cf. ibid., 49-50).

De fapt, dacă vrem realmente să construim o societate mai dreaptă și sigură, trebuie să lăsăm să cadă armele din mâinile noastre: „nu se poate iubi cu arme ofensive în mână” (Sfântul Paul al VI-lea, Discurs la Națiunile Unite, 4 octombrie 1965, 5). Când ne încredințăm logicii armelor și ne îndepărtăm de exercitarea dialogului, uităm în mod tragic că armele, mai înainte de a provoca victime și distrugere, au capacitatea de a genera vise urâte, „cer cheltuieli enorme, opresc proiecte de solidaritate și de muncă utilă, falsifică psihologia popoarelor” (ibid., 5). Cum putem propune pacea dacă folosim încontinuu intimidarea războinică nucleară ca recurgere legitimă pentru rezolvarea conflictelor? Fie ca acest abis de durere să amintească limitele care n-ar trebui să se depășească niciodată. Adevărata pace poate să fie numai o pace dezarmată. În afară de asta, „pacea nu este simpla lipsă a războiului […]; ci este un edificiu care trebuie construit încontinuu” (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 78). Este rod al dreptății, al dezvoltării, al solidarității, al atenției față de casa noastră comună și al promovării binelui comun, învățând de la învățăturile istoriei.

A ne aminti, a merge împreună, a proteja. Acestea sunt trei imperative morale care, chiar aici la Hiroshima, capătă o semnificație și mai puternică și universală și au capacitatea de a deschide un drum de pace. Prin urmare, nu putem permite ca generațiile actuale și cele noi să piardă amintirea a ceea ce s-a întâmplat, acea amintire care este garanție și stimulent pentru a construi un viitor mai drept și fratern; o amintire care se răspândește, pentru a trezi conștiințele tuturor bărbaților și femeilor, în special ale celor care astăzi desfășoară un rol special pentru destinul națiunilor; o amintire vie care să ajute să se spună din generație în generație: să nu se mai întâmple niciodată!

Tocmai pentru asta suntem chemați să mergem uniți, cu o privire de înțelegere și de iertare, deschizând orizontul la speranță și ducând o rază de lumină în mijlocul norilor numeroși care întunecă astăzi cerul. Să ne deschidem la speranță, devenind instrumente de reconciliere și de pace. Acest lucru va fi mereu posibil dacă vom fi capabili să ne protejăm și să ne recunoaștem ca frați într-un destin comun. Lumea noastră, interconectată nu numai din cauza globalizării ci, din totdeauna, din cauza pământului comun, reclamă mai mult decât în alte epoci ca să fie puse pe locul al doilea interesele exclusive ale anumitor grupuri sau sectoare, pentru a ajunge la măreția acelora care luptă coresponsabil pentru a garanta un viitor comun.

Într-o implorare unică, deschisă față de Dumnezeu și față de toți bărbații și femeile de bunăvoință, în numele tuturor victimelor bombardamentelor, ale experimentelor atomice și ale tuturor conflictelor, din inimă să înălțăm împreună un strigăt: Să nu se mai întâmple niciodată războiul, să nu se mai întâmple niciodată zgomotul asurzitor al armelor, să nu se mai întâmple niciodată atâta suferință! Să vină pacea în zilele noastre, în această lume a noastră. O, Dumnezeule, tu ne-ai promis asta: „Îndurarea și adevărul se vor întâlni, dreptatea și pacea se vor îmbrățișa; adevărul va răsări din pământ și dreptatea va coborî din ceruri” (Ps 84,11-12).

Vino, Doamne, căci se face seară, și unde a abundat distrugerea fie ca astăzi să prisosească speranța că este posibil de scris și de realizat o istorie diferită. Vino, Doamne, Principe al păcii, fă-ne instrumente și reflexii ale păcii tale!

„De dragul fraților și prietenilor mei, eu spun: «Pace ție!»” (Ps 122,8).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.11.2019
Publicarea pe acest sit: 24.11.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.