Predica Papei la încheierea Sinodului Episcopilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la încheierea Sinodului Episcopilor
duminică, 27 octombrie 2019

Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută astăzi să ne rugăm prin trei personaje: în parabola lui Isus se roagă fariseul și vameșul, în prima lectură se vorbește despre rugăciunea săracului.

1. Rugăciunea fariseului începe așa: „Dumnezeule, îți mulțumesc”. Este un început foarte bun, pentru că rugăciunea cea mai bună este aceea de recunoștință, este aceea de laudă. Dar imediat vedem motivul pentru care mulțumește: „pentru că nu sunt ca alți oameni” (Lc 18,11). Și explică și motivul: postește de două ori pe săptămână, în timp ce atunci era obligatoriu o dată pe an; plătește zeciuiala din tot ceea ce are, în timp ce era prescrisă numai din produsele mai importante (cf. Dt 14,22 șu). Așadar, se laudă pentru că îndeplinește foarte bine precepte particulare. Însă îl uită pe cel mai mare: a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele (cf. Mt 22,36-40). Plin de propria siguranță, de propria capacitate de a respecta poruncile, de propriile merite și de propriile virtuți, este centrat numai pe sine însuși. Drama acestui om este că e fără iubire. Dar și lucrurile mici, fără iubire, nu folosesc la nimic, așa cum spune sfântul Paul (cf. 1Cor 13). Și fără iubire, care este rezultatul? Că la sfârșit, în loc să se roage, se elogiază pe sine însuși. De fapt, nu-i cere nimic Domnului, pentru că nu se simte în nevoie sau în datorie, ci se simte în credit. Se află în templul lui Dumnezeu, dar practică o altă religie, religia eului. Și atâtea grupuri „ilustre”, „creștini catolici”, merg pe acest drum.

Și în afară de Dumnezeu îl uită pe aproapele, ba chiar îl disprețuiește: adică pentru el nu are preț, nu are valoare. Se consideră mai bun decât alții, pe care-i numește, literalmente, „cei care rămân, cei restanți” („loipoi”Lc 18,11). Adică sunt „rămășițe”, sunt rebuturi de care trebuie stat la distanță. De câte ori vedem această dinamică în desfășurare în viață și în istorie! De câte ori cel care stă în față, ca fariseul față de vameș, înalță ziduri pentru a mări distanțele, făcându-i pe ceilalți și mai rebuturi. Sau, considerându-i înapoiați și de puțină valoare, le disprețuiește tradițiile, le șterge istoriile, le ocupă teritoriile, le uzurpă bunurile. Câte presupuse superiorități, care se transformă în asupriri și exploatări, și astăzi – am văzut asta în Sinod când vorbeam despre exploatarea creației, a oamenilor, a locuitorilor din Amazonia, despre traficul de persoane, despre comerțul de persoane! Erorile din trecut n-au fost suficiente pentru a înceta prăduirea celorlalți și provocarea de răni fraților noștri și surorii noastre pământ: am văzut asta pe fața brăzdată a Amazoniei. Religia eului continuă, ipocrită cu riturile sale și „rugăciunile” sale – mulți sunt catolici, se declară catolici, dar au uitat să fie creștini și umani -, uită de adevăratul cult adus lui Dumnezeu, care trece mereu prin iubirea față de aproapele. Și creștini care se roagă și merg la Liturghie duminica sunt supuși ai acestei religii a eului. Putem să ne privim înăuntru și să vedem dacă și pentru noi cineva este inferior, rebutabil, chiar și numai în cuvinte. Să ne rugăm pentru a cere harul să nu ne considerăm superiori, să nu ne credem în ordine, să nu devenim cinici și batjocoritori. Să-i cerem lui Isus să ne vindece de vorbirea de rău și de a ne plânge de alții, de disprețuirea cuiva: sunt lucruri neplăcute lui Dumnezeu. Și în mod providențial, astăzi ne însoțesc la această Liturghie nu numai indigenii din Amazonia: și cei mai săraci din societățile dezvoltate, frații și surorile bolnavi din Comunitatea Arche. Sunt cu noi, în primul rând.

2. Să trecem la cealaltă rugăciune. Rugăciunea vameșului ne ajută în schimb să înțelegem ce anume este plăcut lui Dumnezeu. El nu începe de la meritele sale, ci de la lipsurile sale; nu de la bogăția sa, ci de la sărăcia sa: nu o sărăcie economică – vameșii erau bogați și câștigau chiar pe nedrept, pe cheltuiala conaționalilor – ci simte o sărăcie de viață, pentru că în păcat nu se trăiește bine niciodată. Acel om care îi exploatează pe alții se recunoaște sărac în fața lui Dumnezeu și Domnul ascultă rugăciunea sa, făcută din șapte cuvinte dar din atitudini adevărate. De fapt, în timp ce fariseul stătea în picioare (cf. v. 11), vameșul stă la distanță și „nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer”, deoarece crede că cerul există și este mare, în timp ce el se simte mic. Și „își bătea pieptul” (cf. v. 13), pentru că în piept este inima. Rugăciunea sa se naște chiar din inimă, este transparentă: pune în fața lui Dumnezeu inima, nu aparențele. A ne ruga înseamnă a ne lăsa priviți înăuntru de Dumnezeu – Dumnezeu mă privește atunci când mă rog -, fără prefăcătorii, fără scuze, fără justificări. De atâtea ori ne fac să râdem părerile de rău pline de justificări. Mai mult decât o părere de rău pare o auto-canonizare. Pentru că de la diavol vin opacitatea și falsitatea – acestea sunt justificările -, de la Dumnezeu lumină și adevăr, transparența inimii mele. A fost frumos și vă sunt foarte recunoscător, iubiți părinți și frați sinodali, că am dialogat în aceste săptămâni cu inima, cu sinceritate și lealitate, punând în fața lui Dumnezeu și a fraților trude și speranțe.

Astăzi, privind la vameș, redescoperim de unde să pornim din nou: de la faptul de a crede că avem nevoie de mântuire, toți. Este primul pas al religiei lui Dumnezeu, care este milostivire față de cel care se recunoaște lipsit. În schimb, rădăcina oricărei greșeli spirituale, așa cum învățau călugării antici, este faptul de a ne crede drepți. A ne considera drepți înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu, unicul drept, în afara casei. Este atât de importantă această atitudine de pornire pe care Isus ne-o arată cu o confruntare paradoxală, punând împreună în parabolă persoana cea mai pioasă și evlavioasă a timpului, fariseul, și păcătosul public prin excelență, vameșul. Și judecata se răstoarnă: cel care este bun dar prezumțios eșuează; cel care este dezastruos dar umil este înălțat de Dumnezeu. Dacă ne privim înăuntru cu sinceritate, vedem în noi pe amândoi, vameșul și fariseul. Suntem un pic vameși, pentru că suntem păcătoși, și un pic farisei, pentru că suntem prezumțioși, capabili să ne justificăm pe noi înșine, campioni în a ne justifica la artă! Cu alții adesea funcționează, dar cu Dumnezeu nu. Cu Dumnezeu nu funcționează trucul. Să ne rugăm pentru a cere harul de a simți că avem nevoie de milostivire, săraci înăuntru. Și pentru asta ne va face bine să-i frecventăm pe săraci, pentru a ne aminti că suntem săraci, pentru a ne aminti că numai într-un climat de sărăcie interioară acționează mântuirea lui Dumnezeu.

3. Ajungem astfel la rugăciunea săracului, din prima lectură. Ea, spune Ben Sirah, „străbate norii” (35,21). În timp ce rugăciunea celui care se consideră drept rămâne la pământ, strivită de forța de gravitație a egoismului, aceea a săracului urcă direct la Dumnezeu. Simțul credinței poporului lui Dumnezeu a văzut în săraci pe „portarii lui Dumnezeu”: acel sensus fidei care lipsea în declarația [fariseului]. Ei sunt cei care ne vor deschide larg sau nu porțile vieții veșnice, ei care nu s-au considerat stăpâni în această viață, care nu s-au pus pe ei înșiși mai înainte de alții, care au avut numai în Dumnezeu propria bogăție. Ei sunt icoane vii ale profeției creștine.

În acest Sinod am avut harul să ascultăm glasurile săracilor și să reflectăm asupra precarității vieților lor, amenințate de modele de dezvoltare prăduitoare. Și totuși, chiar în această situație, mulți ne-au mărturisit că este posibil să privim realitatea în mod diferit, primind-o cu mâini deschise ca un dar, locuind creația nu ca mijloc de exploatat ci drept casă de păstrat, încrezându-ne în Dumnezeu. El este Tată și, mai spune Ben Sirah, „ascultă rugăciunea celui nedreptățit” (v. 16). Și de câte ori, și în Biserică, glasurile săracilor nu sunt ascultate și eventual sunt batjocorite sau reduse la tăcere pentru că sunt incomode. Să ne rugăm pentru a cere harul de a ști să ascultăm strigătul săracilor: este strigătul de speranță al Bisericii. Strigătul săracilor este strigătul de speranță al Bisericii. Însușindu-ne strigătul lor, și rugăciunea noastră, să fim siguri, va străbate norii.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.10.2019
Publicarea pe acest sit: 27.10.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns