Predica Papei la comemorarea tuturor credincioșilor răposați

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la comemorarea tuturor credincioșilor răposați
vineri, 2 noiembrie 2020

Iob înfrânt, ba chiar, terminat în existența sa, din cauza bolii, cu pielea smulsă, aproape să moară, aproape fără carne, Iob are o certitudine și spune: „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu și că, în cele din urmă, se va ridica peste țărână” (Iob 19,25). În momentul în care Iob este mai jos, jos, jos, există acea îmbrățișare de lumină și căldură care îl asigură: Eu îl voi vedea pe Răscumpărătorul. Cu acești ochi îl voi vedea. „Eu îl voi vedea și ochii mei îl vor privi, și nu altcineva” (Iob 19,27).

Această certitudine, în momentul tocmai aproape final al vieții, este speranța creștină. O speranță care este un dar: noi nu putem s-o avem. Este un dar pe care trebuie să-l cerem: „Doamne, dă-mi speranța”. Există atâtea lucruri urâte care ne fac să disperăm, să credem că totul va fi o înfrângere finală, că după moarte nu există nimic… Și glasul lui Iob revine, revine: „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu și că, în cele din urmă, se va ridica peste țărână! […] Eu îl voi vedea, eu însumi”, cu acești ochi.

„Speranța nu înșală” (Rom 5,5), ne-a spus Paul. Speranța ne atrage și dă un sens vieții noastre. Eu nu văd lumea de dincolo, însă speranța este darul lui Dumnezeu care ne atrage spre viață, spre bucuria veșnică. Speranța este o ancoră pe care noi o avem din cealaltă parte, și noi, prinși de funie, ne susținem (cf. Evr 6,18-20). „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu și eu îl voi vedea”. Și asta, a o repeta în momentele de bucurie și în momentele urâte, în momentele de moarte, să spunem așa.

Această certitudine este un dar al lui Dumnezeu, pentru că noi nu vom putea avea niciodată speranța cu forțele noastre. Trebuie s-o cerem. Speranța este un dar gratuit pe care noi nu-l merităm niciodată: este dat, este dăruit. Este har.

Și după aceea, Domnul confirmă asta, această speranță care nu înșală: „Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine” (In 6,37). Acesta este scopul speranței: a merge la Isus. Și „pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, căci m-am coborât din cer nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis” (In 6,37-38). Domnul care ne primește acolo, unde este ancora. Viața în speranță înseamnă a trăi așa: agățați, cu funia în mână, puternic, știind că ancora este acolo. Și această ancoră nu înșală, nu înșală.

Astăzi, cu gândul la atâția frați și surori care au plecat, ne va face bine să privim cimitirele și să privim sus. Și să repetăm, ca Iob: „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu și eu îl voi vedea, eu însumi, ochii mei îl vor privi și nu altcineva”. Și aceasta este forța care ne dă speranța, acest dar gratuit care este virtutea speranței. Domnul să ne-o dea nouă tuturor.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.11.2020
Publicarea pe acest sit: 02.11.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns