Audiența generală de miercuri

A vindeca lumea
12. Rugăciunea Psalmilor (3)
miercuri, 28 octombrie 2020

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi, în această audiență, așa cum am făcut în audiențele precedente, eu voi rămâne aici. Mi-ar plăcea mult să cobor, să salut pe fiecare, dar trebuie să menținem distanțele, pentru că dacă eu cobor imediat se creează o îmbulzeală pentru a saluta, și acest lucru este împotriva îngrijirilor, precauțiilor pe care trebuie să le avem în fața acestei „doamne” care se numește Covid și care ne face așa de mult rău. Pentru aceasta, scuzați-mă dacă eu nu cobor ca să vă salut: vă salut de aici, dar vă port pe toți în inimă. Și voi, purtați-mă în inimă și rugați-vă pentru mine. La distanță ne putem ruga unul pentru altul; mulțumesc pentru înțelegere.

În itinerarul nostru de cateheză despre rugăciune, după ce am parcurs Vechiul Testament, ajungem acum la Isus. Și Isus se ruga. Începutul misiunii sale publice are loc cu botezul în râul Iordan. Evangheliștii concordă în a atribui importanță fundamentală acestui episod. Relatează cum tot poporul era recules în rugăciune și specifică faptul că această adunare avea un caracter penitențial clar (cf. Mc 1,5; Mt 3,8). Poporul mergea la Ioan pentru a se boteza pentru iertarea păcatelor: este un caracter penitențial, de convertire.

Așadar, primul act public al lui Isus este participarea la o rugăciune corală a poporului, o rugăciune a poporului care merge pentru a fi botezat, o rugăciune penitențială, unde toți se recunoșteau păcătoși. Pentru aceasta Botezătorul ar vrea să se opună și spune: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine și tu vii la mine?” (Mt 3,14). Botezătorul înțelege cine era Isus. Însă Isus insistă: actul său era unul care ascultă de voința Tatălui (v. 15), un act de solidaritate cu starea noastră umană. El se roagă cu păcătoșii din poporul lui Dumnezeu. Acest lucru să-l reținem: Isus este cel drept, nu este păcătos. Însă el a voit să coboare până la noi, păcătoșii, și el se roagă cu noi, și atunci când noi ne rugăm el se roagă cu noi; el este cu noi pentru că este în cer rugându-se pentru noi. Isus se roagă mereu cu poporul său, mereu se roagă cu noi: mereu. Niciodată nu ne rugăm singuri, mereu ne rugăm cu Isus. Nu rămâne pe malul opus al fluviului – „Eu sunt drept, voi sunteți păcătoși” – pentru a marca diversitatea și distanța sa de poporul neascultător, ci își scufundă picioarele sale în aceleași ape de purificare. Se face ca un păcătos. Și aceasta este măreția lui Dumnezeu care l-a trimis pe Fiul său care s-a nimicit pe sine însuși și a apărut ca un păcătos.

Isus nu este un Dumnezeu îndepărtat, și nu poate să fie așa. Întruparea l-a revelat în mod complet și omenește inimaginabil. Astfel, inaugurând misiunea sa, Isus se pune la fruntea rândului unui popor de penitenți, ca și cum ar lua asupra sa să deschidă o breșă prin care noi toți, după el, trebuie să avem curajul de a trece. Însă calea, drumul, este dificilă; în el merge, deschizând calea. Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că aceasta este noutatea plinătății timpului. Spune: „Rugăciunea filială, pe care Tatăl o aștepta de la fiii săi, este în sfârșit trăită de însuși Fiul unicul născut în umanitatea sa, cu oamenii și pentru oameni” (nr. 2599). Isus se roagă cu noi. Să punem acest lucru în cap și în inimă: Isus se roagă cu noi.

În acea zi, pe malurile râului Iordan, este așadar toată omenirea, cu dorințele sale neexprimate de rugăciune. Este mai ales poporul celor păcătoși: cei care credeau că nu pot să fie iubiți de Dumnezeu, cei care nu îndrăzneau să meargă dincolo de pragul templului, cei care nu se rugau pentru că nu se simțeau vrednici. Isus a venit pentru toți, și pentru ei, și începe tocmai unindu-se cu ei, în fruntea rândului.

Mai ales Evanghelia după Sfântul Luca scoate în evidență climatul de rugăciune în care a avut loc botezul lui Isus: „În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat și Isus și, pe când se ruga, cerul s-a deschis” (3,21). Rugându-se, Isus deschide poarta cerurilor și din acea breșă coboară Duhul Sfânt. Și din înălțime un glas proclamă adevărul minunat: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată plăcerea” (v. 22). Această frază simplă cuprinde o comoară imensă: ne face să intuim ceva din misterul lui Isus și al inimii sale îndreptate mereu spre Tatăl. În vârtejul vieții și al lumii care va ajunge să-l condamne, chiar și în experiențele mai dure și triste pe care va trebui să le suporte, chiar și atunci când experimentează că nu are un loc unde să-și rezeme capul (cf. Mt 8,20), chiar și atunci când în jurul lui se dezlănțuie ura și persecuția, Isus nu este niciodată fără refugiul unei locuințe: locuiește veșnic în Tatăl.

Iată măreția unică a rugăciunii lui Isus: Duhul Sfânt ia în stăpânire persoana sa și glasul Tatălui atestă că el este cel iubit, Fiul în care el se oglindește pe deplin.

Această rugăciune a lui Isus, care pe malurile râului Iordan este total personală – și așa va fi în toată viața sa pământească -, la Rusalii va deveni prin har rugăciunea tuturor celor botezați în Cristos. El însuși ne-a obținut acest dar și ne invită să ne rugăm așa cum se ruga el.

Pentru aceasta, dacă într-o seară de adorație ne simțim vlăguiți și goi, dacă ni se parte că viața a fost complet inutilă, în acea clipă trebuie să implorăm ca rugăciunea lui Isus să devină și a noastră. „Eu nu pot să mă rog astăzi, nu știu ce să fac: nu mă simt în stare, sunt nevrednic, nevrednică”. În acel moment, trebuie să ne încredințăm lui pentru ca să se roage pentru noi. El în acest moment este în fața Tatălui rugându-se pentru noi, este mijlocitorul; îi arată Tatălui rănile, pentru noi. Să avem încredere în asta! Dacă noi avem încredere, vom auzi atunci un glas din cer, mai puternic decât acela care se înalță din străfundurile noastre și vom auzi acest glas șoptind cuvinte de duioșie: „Tu ești cel iubit de Dumnezeu, tu ești fiu, tu ești bucuria Tatălui din ceruri”. Tocmai pentru noi, pentru fiecare dintre noi răsună cuvântul Tatălui: chiar dacă am fi respinși de toți, păcătoși din cea mai rea specie. Isus n-a coborât în apele Iordanului pentru el însuși, ci pentru noi toți. Era tot poporul lui Dumnezeu care se apropia de Iordan pentru a se ruga, pentru a cere iertare, pentru a face acel botez de pocăință. Și așa cum spune acel teolog, se apropiau de Iordan „cu sufletul gol și picioarele goale”. Așa este umilința. Pentru a ne ruga este nevoie de umilință. A deschis cerurile, așa cum Moise a deschis apele Mării Roșii, pentru ca noi toți să putem trece în urma lui. Isus ne-a dăruit însăși rugăciunea sa, care este dialogul de iubire cu Tatăl. Ne-a dăruit-o ca o sămânță a Treimii, care vrea să încolțească în inima noastră. Să o primim! Să primim acest dar, darul rugăciunii. Mereu cu el. Și nu vom greși.

Apel

Mă unesc cu durerea familiilor tinerilor studenți uciși în mod barbar sâmbăta trecută la Kumba, în Camerun. Simt mare tulburare pentru un act atât de crunt și nesăbuit, care a smuls din viață nevinovații mici în timp ce urmăreau orele la școală. Dumnezeu să lumineze inimile, pentru că gesturi asemănătoare să nu mai fie repetate niciodată și pentru ca regiunile martirizate din Nord-Vestul și din Sud-Vestul țării să poată regăsi în sfârșit pacea! Doresc ca armele să tacă și să poată fi garantată siguranța tuturor și dreptul fiecărui tânăr la educație și la viitor. Exprim familiilor, orașului Kumba și întregului Camerun afectul meu și invoc întărirea pe care numai Dumnezeu o poate da.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 28.10.2020
Publicarea pe acest sit: 28.10.2020
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.