Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia ce a marcat
Ziua Mondială Misionară
duminică, 20 octombrie 2019
Din lecturile ascultate aș vrea să iau trei cuvinte: un substantiv, un verb și un adjectiv. Substantivul este muntele: vorbește despre el Isaia, profețind despre un munte al Domnului, care se înalță deasupra colinelor, spre care se vor îndrepta toate neamurile (cf. Is 2,2). Muntele revine în Evanghelie, dat fiind că Isus, după învierea sa, le indică discipolilor ca loc de întâlnire un munte din Galileea, chiar acea Galilee populată de multe neamuri diferite, „Galileea neamurilor” (cf. Mt 4,15). Așadar, pare că multele este locul unde lui Dumnezeu îi place să dea întâlnire întregii omeniri. Este locul întâlnirii cu noi, așa cum arată Biblia de la Sinai la Carmel până la Isus, care a proclamat fericirile pe munte, s-a schimbat la față pe muntele Tabor, și-a dat viața pe Calvar și s-a înălțat la cer de pe muntele Măslinilor. Muntele, loc al marilor întâlniri dintre Dumnezeu și om, este și locul unde Isus a petrecut ore și ore în rugăciune (cf. Mc 6,46), ca să unească pământul și cerul, pe noi frații săi cu Tatăl.
Ce ne spune nouă muntele? Că suntem chemați să ne apropiem de Dumnezeu și de ceilalți: de Dumnezeu, Preaînaltul, în tăcere, în rugăciune, distanțându-ne de vorbăriile și de bârfele care poluează. Dar și de ceilalți, care de pe munte se văd într-o altă perspectivă, aceea a lui Dumnezeu care cheamă toate neamurile: de sus ceilalți se văd în ansamblu și se descoperă că armonia frumuseții este dată numai de ansamblu. Muntele ne amintește că frații și surorile nu trebuie selecționați, ci îmbrățișați, cu privirea și mai ales cu viața. Muntele îl leagă pe Dumnezeu și pe frați într-o unică îmbrățișare, aceea a rugăciunii. Muntele de duce sus, departe de atâtea lucruri materiale care trec; ne invită să redescoperim esențialul, ceea ce rămâne: Dumnezeu și frații. Misiunea începe pe munte: acolo se descoperă ceea ce contează. În inima acestei luni misionare să ne întrebăm: ce anume contează pentru mine în viață? Care sunt vârfurile spre care tind?
Un verb însoțește substantivul munte: a urca. Isaia ne îndeamnă: „Veniți, să urcăm la muntele Domnului” (2,3). Nu suntem născuți pentru a sta la pământ, pentru a ne mulțumi cu lucruri plate, suntem născuți pentru a ajunge la înălțimi, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu și pe frați. Dar pentru asta trebuie să urcăm: trebuie să părăsim o viață orizontală, să luptăm împotriva forței de gravitație a egoismului, să facem un exod din propriul eu. De aceea, a urca înseamnă trudă, dar este unicul mod pentru a vedea totul mai bine, ca atunci când se merge pe munte și numai în vârf se vede panorama cea mai frumoasă și se înțelege că nu se putea cuceri acel vârf decât pe acea cărare mereu în urcare.
Și cum pe munte nu se poate urca bine dacă suntem îngreunați de lucruri, tot așa în viața trebuie să ne debarasăm de ceea ce nu folosește. Este și secretul misiunii: pentru a pleca trebuie părăsit, pentru a vesti trebuie renunțat. Vestirea credibilă nu este făcută din cuvinte frumoase, ci din viață bună: o viață de slujire, care știe să renunțe la atâtea lucruri materiale care micșorează inima, ne fac indiferenți și ne închid în noi înșine; o viață care se dezlipește de inutilitățile care umflă inima și găsește timp pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Putem să ne întrebăm: cum merge urcarea mea? Știu să renunț la bagajele grele și inutile ale mondenităților pentru a urca pe muntele Domnului? Drumul meu este în urcare sau în „cățărare”?
Dacă muntele ne amintește ceea ce contează – Dumnezeu și frații – și verbul a urca modul de a ajunge acolo, un al treilea cuvânt răsună astăzi drept cel mai puternic. Este adjectivul toți, care prevalează în lecturi: „toate neamurile”, spunea Isaia (2,2); „toate popoarele”, am repetat în Psalm; Dumnezeu vrea „ca toți oamenii să se mântuiască”, scrie Paul (1Tim 2,4); „mergeți și faceți ucenici din toate neamurile”, cere Isus în Evanghelie (Mt 28,19). Domnul este încăpățânat să repete acest toți. Știe că noi suntem încăpățânați să repetăm „al meu” și „al nostru”: lucrurile mele, oamenii noștri, comunitatea noastră…, și El nu încetează să repete: „toți”. Toți, pentru că nimeni nu este exclus de la inima sa, de la mântuirea sa; toți, pentru ca inima noastră să meargă dincolo de vămile umane, dincolo de particularismele întemeiate pe egoismele care nu-i plac lui Dumnezeu. Toți, pentru că fiecare este o comoară prețioasă și sensul vieții este a dărui altora această comoară. Iată misiunea: a urca pe munte pentru a ne ruga pentru toți și a coborî de pe munte pentru a deveni dar pentru toți.
A urca și a coborî: așadar, creștinul este mereu în mișcare, în ieșire. Mergeți este, de fapt, imperativul lui Isus în Evanghelie. În fiecare zi intersectăm atâtea persoane, dar – putem să ne întrebăm – mergem în întâmpinarea persoanelor pe care le găsim? Ne însușim invitația lui Isus sau ne ocupăm de treburile noastre? Toți așteaptă lucruri de la alții, creștinul merge spre alții. Martorul lui Isus nu este niciodată în credit de recunoaștere de către alții, ci în datorie de iubire față de cel care nu-l cunoaște pe Domnul. Martorul lui Isus merge în întâmpinarea tuturor, nu numai a celor care sunt ai săi, în grupușorul său. Isus îți spune și ție: „Mergi, nu pierde ocazia de a mărturisi!”. Frate, soră, Domnul așteaptă de la tine acea mărturie pe care nimeni n-o poate da în locul tău. „Fie ca tu să poți recunoaște care este acel cuvânt, acel mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu dorește să-l spună lumii cu viața ta, […] astfel misiunea ta prețioasă nu se va pierde” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 24).
Ce instrucțiuni ne dă Domnul pentru a merge spre toți? Una singură, foarte simplă: faceți ucenici. Dar, atenție: ucenici ai săi, nu ai noștri. Biserica vestește bine numai dacă trăiește ca ucenică. Și ucenicul îl urmează în fiecare zi pe Învățătorul și împărtășește cu alții bucuria uceniciei. Nu cucerind, obligând, făcând prozeliți, ci mărturisind, punându-ne la același nivel, ucenici cu ucenicii, oferind cu iubire acea iubire pe care am primit-o. Aceasta este misiunea: a dărui aer curat, de la înălțime, celui care trăiește cufundat în poluarea lumii; a duce pe pământ acea pace care ne umple de bucurie de fiecare dată când îl întâlnim pe Isus pe munte, în rugăciune; a arăta cu viața și chiar prin cuvinte că Dumnezeu îi iubește pe toți și nu se plictisește niciodată de nimeni.
Iubiți frați și surori, fiecare dintre noi are, fiecare dintre noi „este o misiune pe acest pământ” (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 273). Suntem aici pentru a mărturisi, a binecuvânta, a mângâia, a ridica, a transmite frumusețea lui Isus. Curaj, El așteaptă mult de la tine! Domnul are un soi de neliniște pentru cei care încă nu știu că sunt fii iubiți de Tatăl, frați pentru care a dat viața și pe Duhul Sfânt. Vrei să potolești neliniștea lui Isus? Mergi cu iubire spre toți, pentru că viața ta este o misiune prețioasă: nu este o povară de îndurat, ci un dar de oferit. Curaj, fără frică: să mergem spre toți!