Predica Papei în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu
și Ziua Mondială a Vieții Consacrate
Vatican, 1 februarie 2020

„Au văzut ochii mei mântuirea ta” (Lc 2,30). Sunt cuvintele lui Simeon, pe care Evanghelia îl prezintă ca un om simplu: „un om drept și evlavios” – spune textul (v. 25). Însă între toți oamenii care se aflau în templu în ziua aceea, numai el l-a văzut pe Mântuitorul în Isus. Ce anume a văzut? Un prunc: un mic, fragil și simplu prunc. Însă acolo a văzut mântuirea, pentru că Duhul Sfânt l-a făcut să recunoască în acel fraged nou-născut „pe Cristosul Domnului” (v. 26). Luându-l în brațe a perceput, în credință, că Dumnezeu ducea la împlinire în El promisiunile sale. Și atunci el, Simeon, putea să meargă în pace: a văzut harul care valorează mai mult decât viața (cf. Ps 63,4), și nu aștepta altceva.

Și voi, iubiți frați și surori consacrați, sunteți bărbați și femei simpli care ați văzut comoara care valorează mai mult decât toate averile din lume. Pentru ea ați părăsit lucruri prețioase, precum bunurile, precum crearea unei familii proprii. Pentru ce ați făcut asta? Pentru că v-ați îndrăgostit de Isus, ați văzut totul în El și, răpiți de privirea sa, ați părăsit restul. Viața consacrată este viziune. Înseamnă a vedea ceea ce contează în viață. Înseamnă a primi darul Domnului cu brațe deschise, așa cum a făcut Simeon. Iată ce anume văd ochii consacraților: harul lui Dumnezeu revărsat în mâinile lor. Consacratul este cel care în fiecare zi se privește și spune: „Totul este dar, totul este har”. Iubiți frați și surori, nu am meritat viața călugărească, este un dar de iubire pe care l-am primit.

Au văzut ochii mei mântuirea ta. Sunt cuvintele pe care le repetăm în fiecare seară la Completoriu. Cu el încheiem ziua spunând: „Doamne, mântuirea mea vine de la Tine, mâinile mele nu sunt goale, ci pline de harul tău”. A ști să vedem harul este punctul de plecare. A privi în urmă, a reciti propria istorie și a vedea în ea darul fidel al lui Dumnezeu: nu numai în marile momente ale vieții, ci și în fragilități, în slăbiciuni, în mizerii. Ispititorul, diavolul insistă tocmai asupra mizeriilor noastre, asupra mâinilor noastre goale: „În atâția ani nu ai devenit mai bun, nu ai realizat ceea ce puteai, nu te-au lăsat să faci ceea ce te pricepeai, n-ai fost mereu fidel, nu ești capabil…”, și așa mai departe. Fiecare dintre noi cunoaște bine această istorie, aceste cuvinte. Noi vedem că acest lucru este adevărat în parte și mergem în urma gândurilor și sentimentelor care ne dezorientează. Și riscăm să pierdem busola, care este gratuitatea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu mereu ne iubește și ni se dăruiește, chiar și în mizeriile noastre. Sfântul Ieronim dădea atâtea lucruri Domnului și Domnul îi cerea mai mult. El i-a spus: „Dar, Doamne, ți-am dat totul, totul, ce lipsește?” – „Păcatele tale, mizeriile tale, dă-mi mizeriile tale”. Când ținem privirea îndreptată spre El, ne deschidem la iertarea care ne reînnoiește și suntem întăriți de fidelitatea sa. Astăzi putem să ne întrebăm: „Eu, spre cine orientez privirea: spre Domnul sau spre mine?” Cel care știe să vadă înainte de toate harul lui Dumnezeu descoperă antidotul la neîncredere și la privirea lumească.

Pentru că asupra vieții călugărești amenință această ispită: a avea o privire lumească. Este privirea care nu mai vede harul lui Dumnezeu ca protagonist al vieții și merge în căutarea vreunui surogat: un pic de succes, o consolare afectivă, să fac în sfârșit ceea ce vreau. Însă viața consacrată, atunci când nu se mai rotește în jurul harului lui Dumnezeu, se concentrează asupra sieși. Pierde elan, se adaptează, devine mlăștinoasă. Și știm ce se întâmplă: se reclamă propriile spații și propriile drepturi, se lasă târâți de bârfe și răutăți, se supără pentru orice lucru mic care nu merge și se intonează litaniile plângerii – plângerile, „părinte plângeri”, „soră plângeri” -: cu privire la frați, la surori, la comunitate, la Biserică, la societate. Nu se mai vede Domnul în orice lucru, ci numai lumea cu dinamicele sale și inima se amorțește. Astfel se devine obișnuiți și pragmatici, în timp ce înăuntru se mărește tristețea și neîncrederea, care degenerează în resemnare. Iată la ce duce privirea lumească. Marea Tereza le spunea surorilor sale: „Vai de sora care repetă «mi-au făcut o nedreptate», vai!”.

Pentru a avea privirea corectă asupra vieții să cerem să știm să vedem harul lui Dumnezeu pentru noi, ca Simeon. Evanghelia repetă de trei ori că el avea familiaritate cu Duhul Sfânt, care era asupra lui, îl inspira, îl mișca (cf. v. 25-27). Avea familiaritate cu Duhul Sfânt, cu iubirea lui Dumnezeu. Viața consacrată, dacă rămâne trainică în iubirea Domnului, vede frumusețea. Vede că sărăcia nu este un efort titanic, ci o libertate superioară, care ni-l dăruiește pe Dumnezeu și pe ceilalți ca adevăratele bogății. Vede că nu este o sterilitate austeră castitatea, ci calea pentru a iubi fără a poseda. Vede că ascultarea nu este disciplină, ci victoria asupra anarhiei noastre în stilul lui Isus. Într-unul din ținuturile din Italia în care a fost cutremur – vorbind de sărăcie și de viață comunitară – era o mănăstire benedictină care a fost distrusă și o altă mănăstire a invitat surorile să se mute la ele. Dar au rămas acolo puțin timp: nu erau fericite, se gândeau la locul pe care l-au părăsit, la lumea de acolo. Și la sfârșit au hotărât să se întoarcă și să facă mănăstirea în două rulote. În loc să fie într-o mare mănăstire, comode, erau ca puricii, acolo, toate împreună, însă fericiți în sărăcie. Acesta este succes în acest ultim an. Un lucru frumos!

Au văzut ochii mei mântuirea ta. Simeon îl vede pe Isus mic, umil, venit pentru a sluji și nu pentru a fi slujit, și se definește pe sine însuși slujitor. De fapt spune: „Acum slobozește-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace” (v. 29). Cine își îndreaptă privirea spre Isus învață să trăiască pentru a sluji. Nu așteaptă ca să înceapă alții, ci pornește în căutarea aproapelui, așa cum Simeon îl căuta pe Isus în templu. În viața consacrată unde se află aproapele? Aceasta este întrebarea: unde se află aproapele? Înainte de toate în propria comunitate. Trebuie cerut harul de a ști să-l căutăm pe Isus în frații și în surorile pe care i-am primit. Acolo începe să se pună în practică iubirea: în locul în care trăiești, primind frații și surorile cu sărăciile lor, așa cum Simeon l-a primit pe Isus simplu și sărac. Astăzi, atâția văd în alții numai obstacole și complicații. Este nevoie de priviri care să-l caute pe aproapele, care să se apropie de cel care este distant. Călugării și călugărițele, bărbați și femei care trăiesc pentru a-l imita pe Isus, sunt chemați să pună în lume însăși privirea sa, privirea compasiunii, privirea care merge în căutarea celor care sunt departe; care nu condamnă, ci încurajează, eliberează, consolează, privirea compasiunii. Acel refren din Evanghelie, de atâtea ori vorbind despre Isus spune: „i s-a făcut milă”. Înseamnă aplecarea lui Isus spre fiecare dintre noi.

Au văzut ochii mei mântuirea ta. Ochii lui Simeon au văzut mântuirea pentru că o așteptau (cf. v. 25). Erau ochi care așteptau, care sperau. Căutau lumina și au văzut lumina neamurilor (cf. v. 32). Erau ochi bătrâni, dar aprinși de speranță. A ști să sperăm. A privi în jurul nostru, este ușor să pierdem speranța: lucrurile care nu merg, scăderea numărului de vocații… Amenință și ispita privirii lumești, care elimină speranța. Dar să privim la Evanghelie și să-i vedem pe Simeon și Ana: erau bătrâni, singuri, și totuși nu au pierdut speranța, pentru că erau în contact cu Domnul. Ana „nu părăsea templul, slujind zi și noapte prin posturi și rugăciuni” (v. 37). Iată secretul: să nu ne îndepărtăm de Domnul, izvor al speranței. Devenim orbi dacă nu privim la Domnul în fiecare zi, dacă nu-l adorăm. A-l adora pe Domnul!

Iubiți frați și surori, să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul vieții consacrate și să cerem o privire nouă, care știe să vadă harul, care știe să-l caute pe aproapele, care știe să spere! Atunci și ochii noștri vor vedea mântuirea.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.02.2020
Publicarea pe acest sit: 01.02.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns