Predica Papei în Duminica Milostivirii Divine

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în Duminica Milostivirii Divine
24 aprilie 2022

Astăzi Domnul înviat le apare discipolilor și lor, care îl părăsiseră, le oferă milostivirea sa, arătând rănile sale. Cuvintele pe care le adresează lor sunt ritmate de un salut, care apare în Evanghelia de astăzi de trei ori: „Pace vouă!” (In 20,19.21.26). Pace vouă! Este salutul Celui Înviat, care vine în întâmpinarea oricărei slăbiciuni și greșeli umane. Așadar să urmăm cele trei pace vouă! ale lui Isus: vom descoperi în ele trei acțiuni ale milostivirii divine în noi. Înainte de toate ea dă bucurie; apoi trezește iertarea; în sfârșit mângâie în oboseală.

1. În primul rând milostivirea lui Dumnezeu dă bucurie, o bucurie specială, bucuria de a ne simți iertați gratuit. Când în seara de Paște discipolii îl văd pe Isus și aud spunându-li-se pentru prima dată pace vouă!, se bucură (cf. v. 20). Erau închiși în casă de frică; dar erau închiși și în ei înșiși, dărâmați de un sentiment de eșec. Erau discipoli care l-au părăsit pe Învățătorul: în momentul arestării sale, au luat-o la fugă. Petru chiar l-a renegat de trei ori și unul din grupul lor – unul dintre ei, tocmai! – a fost trădătorul. Existau motive pentru a se simți nu numai înfricoșați, ci faliți, oameni de nimic. Desigur, în trecut făcuseră alegeri curajoase, îl urmaseră pe Învățătorul cu entuziasm, angajare și generozitate, dar la sfârșit totul s-a prăbușit; frica a prevalat și au comis marele păcat: să-l lase singur pe Isus în momentul cel mai tragic. Înainte de Paște credeau că sunt făcuți pentru lucruri mari, discutau despre cine era cel mai mare între ei și așa mai departe… Acum au ajuns chiar la capăt.

În acest climat vine primul pace vouă! Discipolii ar fi trebuit să simtă rușine, și în schimb ei se bucură. Cine îi înțelege… De ce? Pentru că acea față, acel salut, acele cuvinte mută atenția lor de la ei înșiși la Isus. De fapt „discipolii s-au bucurat – precizează textul – văzându-l pe Domnul” (v. 20). Sunt deviați de la ei înșiși și de la propriile eșecuri și atrași de ochii săi, unde nu este severitate, ci milostivire. Cristos nu reproșează cu privire la trecut, ci le dăruiește bunăvoința din totdeauna. Și asta îi reînsuflețește, revarsă în inimile lor pacea pierdută, îi face oameni noi, purificați de o iertare dăruită fără calcule, o iertare dăruită fără merite.

Aceasta este bucuria lui Isus, bucuria pe care am simțit-o și noi experimentând iertarea sa. Ni s-a întâmplat să ne asemănăm cu discipolii de la Paște: după o cădere, un păcat, un eșec. În acele momente pare că nu mai este nimic de făcut. Dar chiar acolo Domnul face orice pentru a ne dărui pacea sa: printr-o Spovadă, prin cuvintele unei persoane care se apropie, printr-o mângâiere interioară a Duhului, printr-un eveniment neașteptat și surprinzător… În diferite moduri Dumnezeu se îngrijește să ne facă să simțim îmbrățișarea milostivirii sale, o bucurie care se naște din primirea „iertării și păcii”. Da, bucuria lui Dumnezeu este o bucurie care se naște din iertare și lasă pacea. Așa este: se naște din iertare și lasă pacea; o bucurie care ridică fără a umili, ca și cum Domnul n-ar înțelege ce anume se întâmplă. Fraților și surorilor, să comemorăm iertarea și pacea primite de la Isus. Fiecare dintre noi le-a primit; fiecare dintre noi are această experiență. Să comemorăm un pic, ne va face bine! Să punem amintirea îmbrățișării și dezmierdărilor lui Dumnezeu înaintea amintirii greșelilor noastre și a căderilor noastre. Astfel vom alimenta bucuria. Pentru că nimic nu mai poate fi ca înainte pentru cel care experimentează bucuria lui Dumnezeu! Această bucurie ne schimbă.

2. Pace vouă! Domnul spune asta a doua oară, adăugând: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (v. 21). Și le dăruiește discipolilor pe Duhul Sfânt, pentru a-i face făcători de reconciliere: „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate” (v. 23). Nu doar primesc milostivire, ci devin împărțitori ai aceleiași milostiviri pe care au primit-o. Primesc această putere, dar nu pe baza meritelor lor, a studiilor lor, nu: este un pur dar de har, care se sprijină însă pe experiența lor de oameni iertați. Și mă adresez vouă, misionari ai Milostivirii: dacă fiecare dintre voi nu se simte iertat, să se oprească și să nu fie misionarul Milostivirii, până în momentul în care se simte iertat. Și din acea milostivire primită veți fi capabili să dați atâta milostivire, să dați atâta iertare. Și astăzi și întotdeauna în Biserică iertarea trebuie să ajungă la noi astfel, prin bunătatea umilă a unui duhovnic milostiv, care știe că nu este deținătorul vreunei puteri, ci un canal de milostivire, care revarsă asupra altora iertarea de care el, cel dintâi, a beneficiat. Și de aici se naște acel a ierta tot, pentru că Dumnezeu iartă tot, tot și mereu. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertarea, dar El iartă mereu. Și voi va trebui să fiți canale ale acestei iertări, prin experiența voastră de a fi iertați. Nu trebuie torturați credincioșii care vin cu păcatele, ci trebuie înțeles ce este, ascultat și iertat și dat un sfat ajutând să meargă înainte. Dumnezeu iartă tot: nu trebuie închisă acea ușă…

„Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate”. Aceste cuvinte sunt la originea sacramentului Reconcilierii, dar nu numai atât. Toată Biserica a fost făcută de Isus o comunitate dispensatoare de milostivire, un semn și un instrument de reconciliere pentru omenire. Fraților, surorilor, fiecare dintre noi a primit Botezul în Duhul Sfânt pentru a fi bărbat și femeie de reconciliere. Când experimentăm bucuria de a fi eliberați de povara păcatelor noastre, a falimentelor noastre; când știm personal ce înseamnă a ne renaște, după o experiență care părea fără cale de ieșire, atunci trebuie să împărtășim pâinea milostivirii cu acela care este lângă noi. Să ne simțim chemați la asta. Și să ne întrebăm: eu, aici unde trăiesc, eu, în familie, eu, la muncă, în comunitatea mea, promovez comuniunea, sunt țesător de reconciliere? Mă angajez pentru a dezamorsa conflictele, pentru a duce iertare acolo unde este ură, pace acolo unde este supărare? Sau eu cad în lumea bârfei, care ucide mereu? Isus caută în noi în fața lumii niște martori ai acestor cuvinte ale sale: Pace vouă! Am primit pacea: o dau celuilalt.

3. Pace vouă!, repetă Domnul a treia oară când se arată din nou discipolilor după opt zile, pentru a întări credința truditoare a lui Toma. Toma vrea să vadă și să atingă. Și Domnul nu se scandalizează de necredința sa, ci îi vine în întâmpinare: „Adu-ți degetul aici: iată mâinile mele” (v. 27). Nu sunt cuvinte de provocare, ci de milostivire. Isus înțelege dificultatea lui Toma: nu-l tratează cu duritate și apostolul este răscolit înăuntru de atâta bunăvoință. Și astfel din necredincios devine credincios și face mărturisirea de credință cea mai simplă și frumoasă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (v. 28). Este o invocație frumoasă, putem să ne-o însușim și s-o repetăm în timpul zilei, mai ales atunci când experimentăm îndoieli și obscurități, ca Toma.

Pentru că în Toma este istoria fiecărui credincios, a fiecăruia dintre noi, a fiecărui credincios: există momente dificile, în care pare că viața dezminte credința, în care suntem în criză și avem nevoie să atingem și să vedem. Dar, ca Toma, chiar aici redescoperim inima Domnului, milostivirea sa. În aceste situații, Isus nu vine spre noi în mod triumfător și cu încercări strivitoare, nu face minuni răsunătoare, ci oferă semne calde de milostivire. Ne mângâie cu același stil din Evanghelia de astăzi: oferindu-ne rănile sale. Să nu uităm asta: în fața păcatelor, a celui mai urât păcat, al nostru sau al celorlalți, există mereu prezența Domnului care oferă rănile sale. Să nu uităm asta. Și în slujirea noastră de duhovnici, trebuie să arătăm oamenilor că în fața păcatelor lor sunt rănile Domnului, care sunt mai puternice decât păcatul.

Și ne face să descoperim și rănile fraților și ale surorilor. Da, milostivirea lui Dumnezeu, în crizele noastre și în trudele noastre, ne pune adesea în contact cu suferințele aproapelui. Credeam că noi suntem în apogeul suferinței, în culmea unei situații dificile, și descoperim aici, rămânând în tăcere, că există cineva care trece prin momente, prin perioade mai rele. Și, dacă ne îngrijim de rănile aproapelui și revărsăm pe ele milostivire, se renaște în noi o speranță nouă, care mângâie în oboseală. Așadar să ne întrebăm dacă în ultimele timpuri am atins rănile vreunui suferind în trup sau în spirit; dacă am dus pace unui trup rănit sau unui spirit descurajat; dacă am dedicat un pic de timp pentru a asculta, a însoți, a mângâia. Când facem asta, îl întâlnim pe Isus, care din ochii celui care este încercat de viață ne privește cu milostivire și pace: Pace vouă! Și îmi place să gândesc prezența Sfintei Fecioare Maria printre apostoli, acolo, și cum după Rusalii am gândit-o ca Mamă a Bisericii: mie îmi place mult să mă gândesc la ea în ziua de luni, după Duminica Milostivirii, ca Mamă a Milostivirii: fie ca ea să ne ajute să mergem înainte în slujirea noastră așa de frumoasă.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.04.2022
Publicarea pe acest sit: 24.04.2022
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.