Predica Papei în ajunul Rusaliilor

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la celebrarea din ajunul Rusaliilor
Piața San Pietro, 8 iunie 2019

Și în această seară, în ajunul ultimei zile din timpul Paștelui, sărbătoarea Rusaliilor, Isus este în mijlocul nostru și proclamă cu glas tare: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine și să bea! Cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie vor curge din pieptul lui»” (In 7,37-38).

Este „râul de apă vie” al Duhului Sfânt care curge din pieptul lui Isus, din coasta sa străpunsă de suliță (cf. In 19,36), și care spală și fecundează Biserica, mireasă mistică reprezentată de Maria, noua Evă, la picioarele crucii.

Duhul Sfânt curge din pieptul de milostivire al lui Isus Înviat, umple pieptul nostru cu o „măsură bună, îndesată, scuturată și cu vârf” de milostivire (cf. Lc 6,38) și ne transformă în Biserică – piept de milostivire, adică într-o „mamă cu inima deschisă” pentru toți! Cât aș vrea ca oamenii care locuiesc în Roma să recunoască Biserică, să ne recunoască prin acest mai mult de milostivire – nu prin alte lucruri –, prin acest mai mult de umanitate și de duioșie, de care este atâta nevoie! S-ar simți ca acasă, „casa maternă” unde suntem mereu bineveniți și unde ne putem întoarce mereu. S-ar simți mereu primiți, ascultați, bine interpretați, ajutați să facă un pas înainte în direcția împărăției lui Dumnezeu… Cum știe să facă o mamă, chiar și cu copiii deveniți mari de acum.

Acest gând la maternitatea Bisericii mă face să amintesc că în urmă cu 75 de ani, la 11 iunie 1944, papa Pius al XII-lea a făcut un act special de mulțumire și de implorare către Fecioara Maria, pentru ocrotirea orașului Roma. A făcut asta în biserica „Sfântul Ignațiu”, unde a fost dusă imaginea venerată a Sfintei Fecioare Maria a Iubirii Divine. Iubirea Divină este Duhul Sfânt, care curge din Inima lui Cristos. El este „stânca spirituală” care însoțește poporul lui Dumnezeu în pustiu, pentru ca luând din ea apa vie să se poată adăpa de-a lungul drumului (cf. 1Cor 10,4). În tufișul care nu se consumă, imagine a Mariei Fecioare și Mame, este Cristos Înviat care ne vorbește, ne comunică focul Duhului Sfânt, ne invită să coborâm în mijlocul poporului pentru a asculta strigătul, ne trimite pentru a deschide breșa pentru drumuri de libertate care duc la țări promise de Dumnezeu.

Știm asta: există și astăzi, ca în orice timp, din aceia care încearcă să construiască „o cetate și un turn care să ajungă până la cer” (cf. Gen 11,4). Sunt proiectele umane, și proiectele noastre, făcute în slujba unui „eu” tot mai mare, în așa fel încât să experimentăm până la ce punct de rău și de tristețe suntem capabili să ajungem fără El… Însă Duhul lui Cristos, Stăpân al istoriei, nu vede ora de a arunca totul în aer, pentru a ne face să reîncepem! Noi suntem mereu un pic „strâmți” cu privirea și cu inima; lăsați în voia noastră ajungem să pierdem orizontul; ajungem să ne convingem că am înțeles totul, că am luat în considerare toate variabilele, că am prevăzut ce anume se va întâmpla și cum se va întâmpla… Toate sunt construcții ale noastre care se înșeală că ating cerul. În schimb Duhul intră năvalnic în lume de Sus, din pieptul lui Dumnezeu, acolo unde Fiul a fost născut, și face noi toate lucrurile.

Ce anume celebrăm astăzi, toți împreună, în acest oraș al nostru Roma? Celebrăm primatul Duhului, care ne face să amuțim în fața imprevizibilității planului lui Dumnezeu, și apoi să tresăltăm de bucurie: „Așadar asta era ceea ce Dumnezeu avea în piept pentru noi!”: acest drum de Biserică, această trecere, acest Exod, această sosire în țara promisă, cetatea – Ierusalimul cu porțile deschise mereu pentru toți, unde diferitele limbi ale omului se unesc în armonia Duhului, pentru că Duhul este armonia.

Și dacă ținem cont de durerile nașterii, înțelegem că geamătul nostru, acela al poporului care locuiește în acest oraș și geamătul întregii creații nu sunt altceva decât însuși geamătul Duhului: este nașterea lumii noi. Dumnezeu este Tatăl și mama, Dumnezeu este moașa, Dumnezeu este geamătul, Dumnezeu este Fiul născut în lume și noi, Biserica, suntem în slujba acestei nașteri. Nu în slujba noastră, nu în slujba ambițiilor noastre, a atâtor vise de putere, nu: în slujba acestui Dumnezeu care face, a acestor lucruri minunate pe care le face Dumnezeu.

„Dacă orgoliul și presupusa superioritate morală nu ne întrerup auzul, ne vom da seama că sub strigătul atâtor oameni nu este altceva decât un geamăt autentic al Duhului Sfânt. Este Duhul care determină încă o dată să nu ne mulțumim, să încercăm să pornim din nou la drum; este Duhul care ne va salva de această «rearanjare» diecezană” (Discurs la Întâlnirea diecezană, 9 mai 2019. Pericolul este această voință de a confunda noutățile Duhului cu o metodă de „a rearanja” totul. Nu, acesta nu este Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu răscolește totul și ne face să începem nu de la capăt, ci de la un drum nou.

Așadar să ne lăsăm luați de mână de către Duhul Sfânt și duși în mijlocul inimii orașului pentru a-i asculta strigătul, geamătul. Dumnezeu îi spune lui Moise că acest strigăt ascuns al poporului a ajuns până la El: El l-a auzit, a văzut oprimarea și suferințele… Și a hotărât să intervină trimițându-l pe Moise pentru a trezi și a alimenta visul de libertate al israeliților și a le revela că acest vis este însăși voința sa: să facă din Israel un popor liber, poporul său, legat de El de o alianță de iubire, chemat să mărturisească fidelitatea Domnului în fața tuturor neamurilor.

Dar pentru ca Moise să poată realiza misiunea sa, Dumnezeu vrea în schimb ca el „să coboare” cu El în mijlocul israeliților. Inima lui Moise trebuie să devină ca aceea a lui Dumnezeu, atentă și sensibilă la suferințele și la visele oamenilor, la ceea ce strigă în ascuns când ridică mâinile spre cer, pentru că nu mai au puncte de sprijin pe pământ. Este geamătul Duhului, iar Moise trebuie să asculte, nu cu urechea, cu inima. Astăzi ne cere nouă, creștinilor, să învățăm să ascultăm cu inima. Și Învățătorul acestei ascultări este Duhul. A deschide inima pentru ca El să ne învețe să ascultăm cu inima. A o deschide.

Și pentru a asculta strigătul orașului Roma, și noi avem nevoie ca Domnul să ne ia de mână și să ne facă „să coborâm”, să coborâm de pe pozițiile noastre, să coborâm în mijlocul fraților care locuiesc în orașul nostru, pentru a asculta nevoia lor de mântuire, strigătul care ajunge până la El și pe care noi în mod obișnuit nu-l auzim. Nu este vorba de a explica lucruri intelectuale, ideologice. Pe mine mă face să plâng când văd o Biserică ce crede că este fidelă Domnului, că se actualizează când caută căi pur funcționaliste, căi care nu vin de la Duhul lui Dumnezeu. Această Biserică nu știe să coboare, și dacă nu se coboară nu este Duhul cel care comandă. Este vorba de a deschide ochii și urechile, dar mai ales inima, a asculta cu inima. Atunci vom porni la drum cu adevărat. Atunci vom simți în noi focul Rusaliilor, care ne determină să strigăm bărbaților și femeilor din acest oraș că s-a terminat sclavia lor și că Isus Cristos este calea care duce la cetatea cerului. Pentru aceasta este nevoie de credință, frați și surori. Să cerem astăzi darul credinței pentru a merge pe acest drum.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.06.2019
Publicarea pe acest sit: 08.06.2019
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.