Predica la inaugurarea pontificatului

Sfânta Liturghie cu impunerea palliumului
și înmânarea inelului de păstor
pentru începutul ministerului petrin
al Episcopului Romei

Predica Sanctității sale Benedict al XVI-lea
Piața Sfântul Petru
Duminică, 24 aprilie 2005

Domnilor Cardinali,
venerați frați în episcopat și în preoție,
distinse autorități și membri ai Corpului diplomatic,
preaiubiți frați și surori!

De trei ori ne-a însoțit, în aceste zile atât de intense, cântarea litaniei sfinților: în timpul funeraliilor Sfântului nostru Părinte Ioan Paul al II-lea; cu ocazia intrării Cardinalilor în Conclav, și chiar și astăzi, când am cântat-o din nou cu invocația: Tu illum adiuva – sprijină pe succesorul Sfântului Petru. De fiecare dată, această rugăciune cântată am simțit-o într-un mod cu totul deosebit ca pe o mare mângâiere. Când ne-am simțit abandonați după plecarea dintre noi a Papei Ioan Paul al II-lea! Papa care timp de 26 de ani a fost păstorul nostru și călăuza noastră pe drum de-a lungul acestui timp. Trecea pragul spre cealaltă viață – intrând în misterul lui Dumnezeu. Dar nu făcea acest pas singur. Cel care crede, nu este niciodată singur – nu este singur nici în viață și nici în moarte. În acel moment am putut invoca sfinții din toate secolele – prietenii lui, frații lui în credință, știind că aveau să fie cortegiul viu care urma să-l însoțească dincolo, până în slava lui Dumnezeu. Noi știam că sosirea lui era așteptată. Acum știm că este printre ai săi și că este cu adevărat acasă.

Am fost din nou mângâiați săvârșind intrarea solemnă în Conclav, pentru a-l alege pe acela pe care Domnul îl alesese. Cum puteam recunoaște numele lui? Cum puteau cei 115 Episcopi, provenind din toate culturile și țările, să-l găsească pe acela căruia Domnul îi conferise misiunea de a lega și dezlega? Din nou, noi știam: știam că nu suntem singuri, că suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. Și acum, în aceste moment, eu, slab slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să-mi asum această enormă misiune, care de fapt depășește orice capacitate omenească. Cum pot să îndeplinesc această misiune? Cum voi fi în stare să o îndeplinesc? Voi toți, iubiți prieteni, ați invocat mai devreme întreaga ceată a sfinților, reprezentată de câteva nume mari în istoria lui Dumnezeu cu oamenii. În acest fel, și în mine se întărește conștientizarea faptului că nu sunt singur. Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate nu aș putea purta niciodată singur. Ceata sfinților lui Dumnezeu mă ocrotește, mă sprijină și mă conduce. Iar rugăciunea voastră, iubiți prieteni, indulgența voastră, iubirea voastră, credința voastră și speranța voastră mă însoțesc. De fapt, din comunitatea sfinților nu fac parte doar marile figuri care au mers înaintea noastră și ale căror nume le cunoaștem. Noi toți suntem comunitatea sfinților, noi cei botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, noi care trăim din darul trupului și sângelui lui, prin care el vrea să ne transforme și să ne facă asemenea lui.

Da, Biserica este vie – aceasta este experiența minunată din aceste zile. Chiar în tristele zile ale suferinței și morții Papei faptul că Biserica este vie s-a făcut văzut într-un mod minunat înaintea ochilor noștri. Și că Biserica este tânără. Ea poartă în sine viitorul lumii și de aceea ne și arată fiecăruia dintre noi calea spre viitor. Biserica este vie iar noi o vedem: experimentăm bucuria pe care cel Înviat a făgăduit-o alor săi. Biserica este vie – ea este vie, pentru că Cristos este viu, pentru că el este cu adevărat înviat. În durerea prezentă pe chipul Sfântului Părinte în zilele de Paște, am contemplat misterul pătimirii lui Cristos și totodată am atins rănile lui. Dar în toate aceste zile am și putut, în mod profund, să-l atingem pe Cel Înviat. Ne-a fost dat să experimentăm bucuria pe care el a făgăduit-o, după un scurt timp de întuneric, ca rod al învierii sale.

Biserica este vie – în acest fel vă salut cu mare bucurie și recunoștință pe voi toți, care sunteți reuniți aici, venerați Confrați Cardinali și Episcopi, preaiubiți preoți, diaconi, lucrători pastorali, cateheți. Vă salut pe voi, persoane consacrate, martori ai prezenței transfigurate a lui Dumnezeu. Vă salut pe voi, credincioși laici, pătrunși în marele spațiu al zidirii Împărăției lui Dumnezeu care se întinde în lume, în fiecare formă de viață. Este plin de afecțiune și salutul pe care îl adresez tuturor acelora care, renăscuți din sacramentul Botezului, nu sunt încă în deplină comuniune cu noi; și vouă fraților din poporul evreu, de care suntem legați printr-un mare patrimoniu spiritual comun, ale cărui rădăcini se adâncesc în făgăduințele irevocabile ale lui Dumnezeu. Gândul meu se îndreaptă, în fine – aproape ca un val care se extinde -, spre toți oamenii din timpul nostru, credincioși și necredincioși.

Dragi prieteni! În acest moment nu am nevoie să prezint un program de guvernare. Câte ceva din ceea ce eu consider că este îndatorirea mea, am avut ocazia să expun deja în mesajul de miercuri 20 aprilie; nu vor lipsi alte ocazii pentru a o face. Adevăratul meu program de guvernare nu este acela de a face voia mea, de a urma ideile mele, ci acela de a mă dispune, împreună cu întreaga Biserică, la ascultarea cuvântului și a voinței Domnului și de a mă lăsa îndrumat de El, așa încât să fie El însuși cel care conduce Biserica în acest ceas al istoriei noastre. În loc să expun un program aș vrea doar să încerc să comentez cele două semne prin care este reprezentată în mod liturgic asumarea Ministerului Petrin; dealtfel, ambele semne reflectă cu exactitate și ceea ce este proclamat în lecturile de astăzi.

Primul semn este Paliumul, țesut din lână pură, care-mi este pus pe umeri. Acest semn foarte vechi, pe care Episcopii Romei îl poartă încă din secolul al IV-lea, poate fi considerat ca o imagine a jugului lui Cristos, pe care Episcopul acestui oraș, Slujitorul Slujitorilor lui Dumnezeu, îl ia pe umerii săi. Jugul lui Dumnezeu este voința lui Dumnezeu, pe care noi o primim. Iar această voință nu este pentru noi o povară exterioară, care ne oprimă și ne răpește libertatea. A cunoaște ceea ce vrea Dumnezeu, a cunoaște care este calea vieții – aceasta era bucuria lui Israel, aceasta era marele său privilegiu. Aceasta este și bucuria noastră: voința lui Dumnezeu nu ne alienează, ci ne purifică – chiar dacă poate fi dureros – și astfel ne conduce la noi înșine. În acest fel, nu-l slujim doar pe El, ci mântuirea lumii întregi, a întregii istorii.

În realitate simbolismul Paliumului este și mai concret: lâna mielului vrea să reprezinte oaia pierdută sau chiar pe cea bolnavă și pe cea slabă, pe care păstorul o pune pe umerii săi și o conduce la apa vieții. Parabola oii rătăcite, pe care păstorul o caută în pustiu, era pentru Părinții Bisericii o imagine a misterului lui Cristos și a Bisericii. Omenirea – noi toți – este oaia rătăcită care, în pustiu, nu mai găsește drumul. Fiul lui Dumnezeu nu tolerează acest lucru; El nu poate abandona omenirea într-o asemenea condiție demnă de compătimit. Sare în picioare, lasă deoparte slava cerului, pentru a regăsi oița și a o urmări, până la cruce. O ia pe umerii săi, duce omenirea noastră, pe noi înșine – El este bunul păstor, care-și dă viața pentru oile sale. Paliumul spune înainte de toate că noi toți suntem purtați de Cristos. Dar în același timp ne invită să ne purtăm unul pe altul. Astfel Paliumul devine simbolul misiunii păstorului, despre care vorbesc a doua lectură și evanghelia. Sfânta neliniște a lui Cristos trebuie să-l însuflețească pe păstor: pentru el nu este indiferent că atâtea persoane trăiesc în pustiu. Și există multe forme de pustiu. Este pustiul sărăciei, pustiul foametei și al setei, pustiul părăsirii, al singurătății, al iubirii distruse. Există pustiul întunecimii lui Dumnezeu, al goliciunii sufletelor care nu mai au conștiința demnității și al drumului omului. Pustiurile exterioare se înmulțesc în lume, deoarece pustiurile interioare au devenit de dimensiuni atât de mari. De aceea comorile pământului nu mai sunt în slujba construirii grădinii lui Dumnezeu, în care toți pot trăi, ci sunt supuse puterilor exploatării și ale distrugerii. Biserica, în ansamblul său, și Păstorii Bisericii în ea, asemenea lui Cristos trebuie să pornească la drum, pentru a-i conduce pe oameni în afara pustiului, spre locul vieții, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre Acela care ne dăruiește viața, viață din plin.

Simbolul mielului mai are și un alt aspect. În Vechiul Orient exista obiceiul ca regii să se desemneze pe sine ca păstori ai poporului lor. Aceasta era o imagine a puterii lor, o imagine cinică: popoarele erau pentru ei ca niște oi de care păstorul putea dispune după bunul său plac. În timp ce păstorul tuturor oamenilor, Dumnezeul cel viu, a devenit el însuși miel, a trecut de partea mieilor, a celor care sunt călcați în picioare și uciși. În acest fel El s-a revelat ca adevărat păstor: „Eu sunt păstorul cel bun… Eu îmi dau viața pentru oile mele”, spune Isus însuși (In 10,14s). Nu puterea este cea care mântuiește, ci iubirea! Acesta este semnul lui Dumnezeu: El însuși este iubire. De câte ori nu dorim ca Dumnezeu să se arate mai puternic. Ca El să lovească mai tare, să învingă răul și să creeze o lume mai bună. Toate ideologiile puterii se justifică în acest fel, justifică distrugerea a ceea ce s-ar opune progresului și libertății omenirii. Noi suferim datorită răbdării lui Dumnezeu. Și totuși, avem toți nevoie de răbdarea lui. Dumnezeu, care s-a făcut miel, ne spune că lumea este salvată de Cel Răstignit nu de cei care răstignesc. Lumea este mântuită de răbdarea lui Dumnezeu și distrusă de nerăbdarea oamenilor.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale păstorului trebuie să fie aceea de a-i iubi pe oamenii care i-au fost încredințați, așa cum îi iubește Cristos, în slujba căruia se află. „Paște oile mele”, îi spune Cristos lui Petru, și mie, în acest moment. A paște înseamnă a iubi, iar a iubi înseamnă și a fi gata pentru suferință. A iubi însemnă a le oferi oilor adevăratul bine, hrana adevărului lui Dumnezeu, a cuvântului lui Dumnezeu, hrana prezenței sale, pe care ne-o oferă în Preasfântul Sacrament. Dragi prieteni – în acest moment nu pot să spun decât: rugați-vă pentru mine, pentru ca eu să învăț tot mai mult să-l iubesc pe Domnul. Rugați-vă pentru mine, pentru ca eu să învăț să iubesc tot mai mult turma sa – pe voi, Sfânta Biserică, pe fiecare dintre voi în parte și pe voi toți împreună. Rugați-vă pentru mine, ca să nu fug, de teamă, din fața lupilor. Să ne rugăm unii pentru alții, pentru ca Domnul să ne poarte, iar noi să învățăm să ne purtăm unii pe alții.

Al doilea semn, prin care este reprezentată în Liturgia de astăzi înscăunarea în Ministerul Petrin, este înmânarea Inelului Pescarului. Chemarea lui Petru de a fi păstor, pe care am auzit-o în evanghelie, este o continuare a narațiunii pescuirii miraculoase: după o noapte în care aruncaseră mrejele fără succes, discipolii îl văd pe mal pe Domnul Înviat. El le poruncește să se întoarcă să pescuiască încă o dată și iată că mreaja devine atât de plină încât nu reușesc să o tragă sus; 153 de pești mari: „Și deși erau atâția, nu s-a rupt mreaja” (In 21,11). Această relatare, la sfârșitul drumului pământesc al lui Isus împreună cu discipolii săi, corespunde unei relatări de la început: nici atunci discipolii nu pescuiseră nimic toată noaptea; și atunci Isus îl invitase pe Simon să iasă în larg încă o dată. Iar Simon, care încă nu fusese chemat Petru, a dat minunatul răspuns: „Învățătorule, după cuvântul tău voi arunca mrejele!” Și iată încredințarea misiunii: „Nu te teme! De acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc 5,1-11). Și astăzi i se spune Bisericii și succesorilor apostolilor să iasă în larg, în marea istoriei, și să arunce mrejele, pentru a-i cuceri pe oameni pentru evanghelie – pentru Dumnezeu, pentru Cristos, pentru adevărata viață. Sfinții Părinți au dedicat un comentariu cu totul deosebit și acestei misiuni speciale. Ei spun așa: pentru pește, creat pentru apă, e mortal să fie scos afară din mare. Este lipsit de elementul său vital pentru a servi ca hrană omului. Dar în misiunea pescarului de oameni se întâmplă contrariul. Noi oamenii trăim alienați, în apele sărate ale suferinței și ale morții; într-o mare de obscuritate lipsită de lumină. Plasa evangheliei ne trage afară din apele morții și ne conduce la splendoarea luminii lui Dumnezeu, la adevărata viață.

E chiar așa: în misiunea pescarului de oameni, urmându-l pe Cristos, este necesar să-i conducă pe oameni în afara mării sărate cu toate alienările sale, spre tărâmul vieții, spre lumina lui Dumnezeu. E chiar așa: noi existăm pentru a-l arăta pe Dumnezeu oamenilor. Și numai acolo unde Dumnezeu este vizibil, începe cu adevărat viața. Numai atunci când îl întâlnim în Cristos pe Dumnezeul cel viu, cunoaștem ce este viața. Nu suntem produsul cazual și lipsit de sens al evoluției. Fiecare dintre noi este rodul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este voit, fiecare este iubit, fiecare este necesar. Nu există nimic mai minunat decât să fim atinși, luați prin surprindere de evanghelie, de Cristos. Nu este nimic mai frumos decât a-l cunoaște pe El și de a transmite celorlalți prietenia cu el. Misiunea păstorului, a pescarului de oameni poate părea adesea obositoare. Dar este frumoasă și importantă, pentru că în definitiv este o slujire spre bucuria, slava lui Dumnezeu care vrea să intre în lume.

Aș vrea să mai arăt un lucru: atât din imaginea păstorului cât și din cea a pescarului rezultă în mod explicit chemarea la unitate. „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe ele trebuie să le conduc și vor asculta glasul meu și vor deveni o turmă și un păstor” (In 10,16), spune Isus la sfârșitul discursului bunului păstor. Iar relatarea despre cei 153 de pești mari se încheie cu constatarea plină de bucurie: „deși erau atâția, mreaja nu s-a rupt” (In 21,11). Vai, Domnul nostru iubit, acum s-a rupt! am vrea să spunem îndurerați. Dar nu – nu trebuie să fim triști! Să ne bucurăm pentru făgăduința ta, care nu dezamăgește, și să facem tot posibilul pentru a străbate drumul spre unitatea pe care tu ai făgăduit-o. Să ne amintim de ea în rugăciunea adresată Domnului, ca niște cerșetori: da, Doamne, amintește-ți de făgăduința ta. Fă să fim un păstor și o turmă! Nu permite ca mreaja ta să se rupă și ajută-ne să fim slujitori ai unității!

În acest moment gândul meu se întoarce la 22 octombrie 1978, când Papa Ioan Paul al II-lea a început ministerul său aici în Piața Sfântul Petru. Îmi răsună din nou, și în continuu, în urechi cuvintele lui de atunci: „Nu vă temeți, deschideți, ba chiar deschideți-i larg porțile lui Cristos!” Papa le vorbea celor mari, celor puternici ai lumii, care se temeau că Cristos ar fi putut lua ceva din puterea lor dacă l-ar fi lăsat să intre și ar fi lăsat credința liberă. Da, le-ar fi luat cu siguranță ceva: stăpânirea corupției, schimbarea sensului dreptului, al liberului arbitru. Dar nu le-ar fi luat nimic din ceea ce ține de libertatea omului, de demnitatea sa, de edificarea unei societăți drepte. Papa le vorbea și tuturor oamenilor, mai ales tinerilor. Oare nu ne temem cu toții într-un anume fel – dacă-l lăsăm pe Cristos să intre cu totul în lăuntrul nostru, dacă ne deschidem cu totul lui – că El ar putea lua ceva din viața noastră? Oare nu ne e teamă să renunțăm la ceva important, unic, care face viața atât de frumoasă? Nu riscăm oare să ne trezim apoi cuprinși de teamă și lipsiți de libertate? Și din nou Papa vroia să spună: nu! cine îl lasă pe Cristos să intre nu pierde nimic, nimic – absolut nimic din ceea ce face viața liberă, frumoasă și importantă. Nu! numai în această prietenie se deschid larg porțile vieții. Numai în această prietenie se deschid cu adevărat marile potențialități ale condiției umane. Numai în această prietenie experimentăm ceea ce este frumos și ceea ce eliberează. Astfel, astăzi, aș vrea, cu mare forță și mare convingere, plecând de la experiența unei îndelungate vieți personale, să vă spun vouă, iubiți tineri: nu vă temeți de Cristos! El nu ia nimic, ci dăruiește totul. Cine i se dăruiește lui, primește însutit. Da, deschideți, deschideți-i larg porțile lui Cristos – și veți afla adevărata viață. Amin.