Predica despre Fer. Veronica Antal din Catedrala din București

Predica susținută de Cardinalul Giovanni Angelo Becciu,
prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților,
a doua zi după beatificarea Veronicăi Antal
în Catedrala Sf. Iosif din București
duminică, 
23 septembrie 2018

Iubiți frați și surori,

după beatificarea Veronicăi Antal, ne aflăm cu bucurie în această catedrală sugestivă și artistică, inimă a catolicismului din România, pentru a-i manifesta lui Dumnezeu profunda noastră aducere de mulțumire. În această Liturghie prelungim lauda de ieri, precum și bucuria de a o putea număra printre fericiți pe o fiică simplă a poporului român. Îi salut cu afecțiune pe Excelența Sa Mons. Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de București, pe Excelența Sa Mons. Miguel Maury Buendía, Nunțiu Apostolic în România și în Republica Moldova, pe preoții concelebranți și pe persoanele consacrate, precum și pe fiii spirituali ai Sfântului Francisc de Assisi, din a cărui familie făcea parte și noua fericită, înscrisă în Ordinul Francisc Secular și în Armata Maicii Domnului, întemeiată de Sfântul Maximilian Kolbe. Îi salut pe ministranți, pe membrii cordului, și pe voi toți, iubiți credincioși care v-ați adunat să participați la celebrarea duminicală de astăzi. În fine, un salut special le adresez acelora care, prin intermediul transmisiunii video, sunt uniți cu noi în mod spiritual la această celebrare atât de solemnă.

Euharistia este în același timp rama și tabloul prin care să privim imaginea Fericitei Veronica. Ea nu a lipsit niciodată de la celebrarea Sfintei Liturghii. Dacă nu se celebra în biserica din satul ei – fiind filială a Parohiei catolice din Hălăucești –, se trezea în fiecare dimineață, atât vara cât și iarna, la ora 4 și, împreună cu un grup de prietene, parcurgea circa 8 km pentru a putea participa la Sfânta Liturghie și pentru a-l primi pe Isus în inima ei. Această hrană spirituală i-a dat curaj în luptele vieții și în înaintarea pe parcursul ei spiritual. Pe lângă Sfânta Liturghie, participa la orele de Adorație Euharistică din fiecare zi de joi în biserica din Nisiporești. Isus euharistic era secretul ei, punctul ei de sprijin care a făcut-o să devină în mod firesc dăruită Lui și fraților mai fragili, transformând-o într-o fidelă discipolă a Evangheliei a cărei unică mândrie era aceea de a trăi din credință și din mărturisirea credinței. Și, de fapt, beatificarea unui membru al Poporului lui Dumnezeu subliniază tocmai acest lucru: o dăruire de sine Domnului. O dăruire constantă, firească, niciodată negată. Este vorba de practicarea în continuu a virtuților creștine, îndeosebi a credinței, a speranței și a iubirii, care fac posibil chiar și episodul unui act eroic ocazional, cum este martiriul.

Veronica Antal s-a lăsat călăuzită fără încetare de misterul Cenacolului, de cuvintele lui Cristos adresate discipolilor săi: „Faceți aceasta în amintirea mea”. A conceput viața ca pe un „memorial al lui Isus”, celebrat și împlinit în sfânta Jertfă a altarului și în spălarea picioarelor fraților mai mici. Rugăciunea și dragostea ei față de Euharistie s-au concretizat în iubirea ei față de săraci. Astfel, îi iartă imediat pe cei care îi fac rău; îi vizitează pe bolnavi și pe bătrânii singuri, îi iubește pe copii și le ajută pe mamele obosite; îi învață pe copii rugăciunile și îi pregătește pentru Prima Împărtășanie.  Trec anii iar credința ei devine tot mai puternică, într-atât încât este pecetluită cu sângele său. În seara zilei de 23 august 1958, împreună cu grupul de prietene, pornește la drum spre satul Hălăucești, unde, a doua zi se administra Mirul pentru un număr mare de adolescenți. După Liturghie, prietenele ei pornesc spre casă, dar ea rămâne să-l ajute pe sacristan să așeze la loc veșmintele sacre. Spre seară, pornește și ea pe drumul de întoarcere, încredințându-se lui Dumnezeu și Fecioarei Maria, cu rozariul în mână. La jumătatea drumului, îl întâlnește pe tânărul Pavel Mocanu, care, plin de dorințe necurate o oprește și începe să-i facă propuneri indecente. Veronica încearcă să-și continue drumul, dar acesta insistă în răutatea lui. Târând-o în câmpul de porumb continuă în intenția de o pângări pe această tânără atât de curată. Pentru că ea se opunea, începe să o lovească cu cuțitul pe tot corpul. După o luptă îndelungată, în urma a 42 de lovituri de cuțit, tânăra cade la pământ fără viață, dar criminalului nu i-a reușit intenția sa rea. Va fi găsită a doua zi de câțiva țărani care mergeau la munca câmpului: cu fața în jos, fără viață și plină de sânge.

Beatificarea Veronicăi Antal, pe care am celebrat-o ieri, ne-a oferit posibilitatea de a constata, o dată în plus, că nu s-a întrerupt șirul de creștini care, de la începuturile predicării apostolice au fost atrași de exemplul lui Isus și sprijiniți de iubirea lui. Să ne încredințăm și noi mijlocirii acestei tinere surori a noastre, a cărei existență a devenit imediat, pentru poporul lui Dumnezeu peregrin în România, un far de lumină, un model de imitat în trăirea Evangheliei în mod radical și cu simplitate. Imediat după moartea ei, de fapt, toți spuneau: a trăit ca o sfântă și a murit la fel. De atunci copii, tineri, adulți și oameni în vârstă, de orice condiție socială și religioasă, nu au încetat să se adune în rugăciune la mormântul ei, ca și la locul martiriului său.

Martiriul Veronicăi, ca fiecare martiriu, a avut loc în circumstanțe tragice care au dus-o pe această Fericită a noastră la o moarte violentă datorită virtuții curăției, legată de virtutea credinței. Cu toate acestea, ea a știut să treacă peste momentul concret și să privească evenimentul dramatic, și pe cel care o ucidea, cu inima lui Dumnezeu. Datorită acestei „înțelepciuni care vine de sus” și care este „curată, pașnică, blândă, docilă, plină de milă” (cfr Iac 3,17) – așa cum am ascultat în lectura a doua – martira noastră a pus mărturisirea credinței înaintea propriei vieți și, prin jertfirea de sine, a devenit un mare semn de speranță. Mărturia sa eroică ne vorbește despre credință, despre tărie, despre curaj generos și despre iubire arzătoare, în fața unei culturi care uneori caută să marginalizeze sau să disprețuiască valorile morale și umane pe care le învățăm din Evanghelie.

Iubiți frați și surori, Psalmul 53, cu care ne-am rugat puțin mai devreme, conține această expresie: „Dumnezeu este cel care mă ajută, Domnul este cel care susține viața mea”. Și Veronica Antal, fiică a gliei voastre, s-a încrezut în ajutorul lui Dumnezeu: ea este imaginea celui drept – despre care a vorbit prima lectură – care îi face de rușine pe cei mândri, pentru că viața sa este contrară acțiunilor lor rele și este un reproș pentru lipsurile lor (cfr Înț 2,12). Așa strălucește sfințenia Fericitei Veronica: prin alegerea de a-și dăruiri viața pentru Împărăția lui Dumnezeu. Măreția fecioriei este ofranda propriilor capacități de a iubi pentru ca, liberă de orice legătură, întreaga ființă să știe să-l iubească pe Domnul ca pe un mire și să-i iubească pe cei pe care Domnul îi iubește. Nu este în aceasta nicio lipsă de respect față de iubirea conjugală; dimpotrivă este o invitație adresată perechilor de soți să respecte fidelitatea propriului angajament. Ceea ce a condus-o pe Fericita Veronica la martiriu este valoarea primordială a fidelității. Martiriu înseamnă a fi martor: Veronica este o martoră care încurajează fidelitatea fiecăruia față de propria stare de viață și față de propria vocație.

Deși nu a putut intra într-un Institut religios, s-a implicat fără rezerve în urmarea Domnului; Lui i-a oferit fidelitatea ei și i-a consacrat fecioria sa. Și, zi după zi, cu afecțiune și profunzime, se ruga la Mama lui Cristos; era văzută mereu atentă și plină de devoțiune în recitarea Rozariului. Maria lumina credința ei, o sprijinea, o făcea să înainteze. Pur și simplu, Veronica o iubea pe Maica Domnului. Un semn emoționant al acestei iubiri a fost Cununa Rozariului pe care a purtat-o cu sine până la moarte și pe care o strângea în palma mâinii drepte atunci când i-a fost descoperit cadavrul. De aceea ea poate cânta împreună cu Maria cântul Magnificat: în jertfa ei s-a arătat puterea lui Dumnezeu și au fost înfăptuite din nou „lucrările minunate” ale Domnului.

Acest cânt de mulțumire și de laudă îl puteți cânta cu toții împreună cu Veronica, pentru că și astăzi Domnul nu încetează să ofere omenirii darurile bunătății și milostivirii sale.

Fericita Veronica, fecioară și martiră, ne ajută prin exemplul și mijlocirea ei să nu ne lăsăm doborâți de descurajare și confuzie și să evităm inerția și apatia. Și vremurile pe care le trăim noi astăzi, ca și cele în care a trăit ea, în ciuda dificultăților și a încercărilor, sunt un timp de har, o ocazie potrivită pentru a împărtăși cu alții bucuria de a fi discipoli ai lui Cristos.

De astăzi înainte să o invocăm mereu pe Fericita noastră, ca să ne ajute să fim mereu fideli Domnului, Bisericii sale, Papei.

Autor: Cardinalul Giovanni Angelo Becciu
Traducător: Angelus.com.ro
Copyright: Angelus.com.ro
Publicarea în original: 23.09.2018
Publicarea pe acest sit: 23.09.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns