Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare Pastorală
La Sărbătoarea Învierii Domnului
2013

LIBERTATEA CREDINȚEI, LIBERTATEA DE A ALEGE BINELE

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor și de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților credincioși greco-catolici împreună rugători, precum și tuturor celor ce împărtășesc credința noastră, binecuvântare arhierească și salutarea creștinească: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Fraților vă aduc aminte Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ați și primit-o, prin care sunteți și mântuiți, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi după Scripturi și că S-a arătat lui Chefa, iar apoi celor doisprezece» (cf. 1Cor 15,1-5).

Iubiți credincioși,

Sfânta și luminata zi a măritei și mântuitoarei sărbători a Învierii din morți a Domnului nostru Isus Hristos constituie pentru noi, creștinii, fundamentul credinței noastre.

Sf. apostol Pavel scrie Corintenilor despre vestea cea bună a Învierii Domnului, pe care și el a primit-o cu credință și le-a transmis-o mai departe și lor spre mântuire.

«Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră», iar apoi, Sf. Pavel continuă, reafirmând cu tărie adevărul central al credinței noastre: «dar acum Hristos a înviat din morți fiind începutul învierii celor adormiți» (cf. 1Cor 15,14.20).

A primi harul credinței presupune ascultarea credinței, trăirea credinței și mărturisirea credinței. Prin urmare, transmiterea credinței presupune, mai întâi, acceptarea liberă și asumarea ei la nivelul vieții personale.

Credința, așa cum ne învață Biserica noastră catolică, «este asentimentul liber față de adevărurile revelate de Dumnezeu» (cf. CBC 150).

În «Anul Credinței», decretat de către Papa Benedict al XVI-lea (acum emerit), și continuat de către Sf. Părinte Papa Francisc, ni se propune să medităm asupra identității noastre creștine. Vom porni de la formula tradițională alcătuită de Biserică de-a lungul veacurilor: Simbolul credinței. Concret, de la nucleul de forță al credinței noastre: patima mântuitoare și învierea Domnului, așa cum recităm în Crez: «S-a răstignit pentru noi sub Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat și a înviat a treia zi după Scripturi».

Ce înseamnă pentru noi, astăzi, a alege liber să credem în acest adevăr fundamental al credinței?

Să privim exemplul mărturisitorilor Bisericii noastre. În volumul autobiografic «Lanțuri și teroare», episcopul Ioan Ploscaru răspunde ferm anchetatorului, care îl întrebase, ironic, dacă nu s-a săturat de închisoare: «Cel mai mare bun al omului, după Dumnezeu, mântuirea sufletului și credință, este libertatea. Și eu, ca orice ființă de pe lume, o doresc. (…) Dacă totuși nu accept condițiile Dvs. de a fi pus în libertate, veți înțelege că am ceva care prețuiește mai mult decât viața: CREDINȚA ÎN DUMNEZEU!».

Libertatea noastră este în directă legătură cu iubirea și încrederea filială pe care o avem față de Tatăl ceresc (cf. J. Philippe). Experiența vie a sfinților, în particular a martirilor și mărturisitorilor pentru credință, constituie un exemplu de trăire a libertății credinței ca un drum de mântuire. Ei și-au oferit viața lui Dumnezeu, fără a dori altceva decât să împlinească voia Lui, și au primit în schimb harul de a se bucura de o imensă și profundă libertate pe care nimic și nimeni nu le-ar fi putut-o lua: LIBERTATEA CREDINȚEI.

1. S-a răstignit pentru noi sub Ponțiu Pilat

«Nu știi că am putere să te eliberez și am putere să te răstignesc?» (cf. Io 19,10)

Simbolul credinței a păstrat peste veacuri, alături de numele Persoanelor Preasfintei Treimi și de cel al Preasfintei Fecioare Maria, și un alt nume. Este singurul nume al unui necredincios care apare în Crez, numele celui care a avut un rol important în patima și moartea prin răstignire a Domnului nostru Isus Hristos. Poate ne întrebăm și azi de ce numele lui Pontius Pilatus, cel de-al cincilea guvernator roman al provinciei Iudeea (26-36 d.C.), a rămas sigilat în memoria Bisericii creștine atât de puternic încât îl rostim chiar și astăzi?

În primul rând, pentru că în acest fel arătăm încadrarea în timpul istoriei antice. Istoria mântuirii se desfășoară în timpul istoriei umane cu persoane, localități și evenimente concrete, cunoscute și rămase ca repere istorice veridice ale acelor momente în cronicile vremurilor.

În al doilea rând, pentru că în momentul judecății lui Isus, guvernatorul roman, prin decizia sa, ne arată o modalitate de a trăi libertatea de alegere pe care Dumnezeu ne-o lasă nouă oamenilor.

Să intrăm în scenă. Pilat, în rolul său de judecător, stă în picioare în locul numit «pavat cu pietre», avându-l alături pe Cel osândit, biciuit și batjocorit, pe care îl arată mulțimilor strigând: «Iată Omul!» (cf. Io 19,5). Mulțimea izbucnește într-un strigăt de ură: «Răstignește-L! Răstignește-L!» (cf. Io 19,6), dar Pilat declară limpede cu fină ironie: «Luați-L voi și-L răstigniți, căci eu nu găsesc în El nici o vină» (cf. Io 19,6). Atunci, iudeii îl acuză pe Isus că s-a făcut pe sine «Fiul lui Dumnezeu». Pilat, înfricoșat, îl ia de-o parte în pretoriu și îl întreabă despre originea Sa, dar Isus nu răspunde. Tăcerea resemnată a Osânditului stârnește alte întrebări: «Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să te eliberez și am putere să te răstignesc?» (cf. Io 19,10).

Pilat crede că viața sau moartea acestui Osândit depind doar de libera lui alegere. Puțin mai devreme, el afirmase nevinovăția lui Isus și, chiar mai mult, căutase să-l elibereze (cf. Io 19,12). Pilat pare liber în alegerea lui și judecata lui, însă, cu toate acestea, nu-l va elibera pe Isus, pentru că se teme de mulțimea agitată, de o posibilă revoltă, sau de un posibil denunț la Roma, într-un cuvânt, cedează presiunii mulțimii.

Isus îi dezvăluie că puterea pe care acum o are «provine de sus», deci ar trebui folosită ca un dar al Celui care a oferit-o.

Pilat este într-adevăr liber să judece și, fără verdictul său, fără sentința definitivă, nu se poate face nimic. Paradoxal însă, fără a fi proclamat explicit o sentință, guvernatorul Pilat îl predă pe Isus pentru a fi răstignit ca un răufăcător (cf Io 19,16). El își spală mâinile, spunând: «Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia» (cf. Mt 27,24). Astfel vrea să se sustragă de la responsabilitatea lui, dar, prin tăcerea sa, consimte răstignirii și morții lui Isus, contrar adevărului pe care îl proclamă și în care crede. Pilat era liber de-a alege și tocmai această libertate atrage cu sine și responsabilitatea alegerii făcute.

Acel moment, în care Pilat l-ar fi putut elibera pe Isus, rămâne pentru fiecare dintre noi o atenționare asupra libertății noastre. Este un moment ce spiritual se perpetuează în viața fiecăruia dintre noi, căci nu există zi în care conștiința creștină să nu fie pusă în fața unei alegeri între bine și rău. Avem libertatea de a recunoaște adevărul, binele, dreptatea, de a le accepta sau de a le respinge, de a trăi conform credinței noastre sau nu. Suntem cu adevărat liberi, în pofida presiunii exterioare a lumii, modei sau mass-mediei. Suntem liberi, dar și responsabili, pentru că tocmai această alegere liberă, conformă sau nu credinței noastre, va fi și criteriul judecății noastre.

Să privim acum un alt exemplu, ce apare tot în scena patimilor Domnului și adeseori e zugrăvit în iconografia bizantină a Judecății de apoi, cel al tâlharului răstignit de-a dreapta crucii lui Isus, numit de tradiție Dismas. Deși este un osândit la moarte și un om lipsit de libertate, el se arată în conștiința lui cu adevărat liber. Auzind strigătele mulțimii, batjocurile căpeteniilor iudeilor și chiar ale tovarășului de suferință, el are puterea să discearnă corect binele de rău și să aleagă binele. Recunoașterea propriului păcat și scurta invocație făcută cu încredere: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!», îi dobândesc raiul fericirii veșnice, dar nu la a doua venire, ci imediat, chiar în ziua aceea, după cum îi prevestește Hristos: «Astăzi vei fi cu Mine în rai!» (cf. Lc 23,42-43). Iată cum răsplătește Hristos alegerea liberă în credință a tâlharului.

Prin moartea Sa pe cruce, Mântuitorul ne-a dobândit tuturor harul răscumpărării, însă pentru ca darul oferit să devină mântuirea noastră, trebuie să ne punem și noi în fața lui Isus, cel trădat, batjocorit, biciuit și răstignit, și să ne întrebăm: oare noi, prin comportamentul vieții noastre creștine, îl primim sau îl respingem, îl recunoaștem sau îl renegăm? Ca urmare și noi suntem astăzi liberi înaintea Osânditului, dar, în fața acestei alegeri libere, nu putem rămâne indiferenți pentru că prin ea fiecare dintre noi își hotărăște veșnicia.

Înțelegem poate mai bine acum, judecând prin prisma credinței personale, semnificația prezenței numelui guvernatorului roman, Pilat din Pont, în Simbolul credinței, pentru a ne descoperi misterul libertății credinței noastre în Hristos.

2. A pătimit și s-a îngropat

«În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea» (cf. Io 16,33)

Contemplând scena patimilor Domnului, ne întrebăm de ce această dezlănțuire a răului asupra Omului-Dumnezeu, care a venit pe pământ ca semn al supremei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl pentru oameni și pentru lume?

La începutul evangheliei sale, Sf. Ioan apostolul, ne dezvăluie marele paradox al lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea, încât L-a trimis pe Fiul Său în lume, pentru ca tot cel ce crede Într-însul să aibă viața veșnică. A venit între ai Săi, dar ei nu L-au primit (cf. Io 1,11). Cuvântul s-a întrupat pentru oameni, dar ei L-au condamnat la suferință, a venit să le aducă viața, iar ei L-au condamnat la moarte, a venit să aducă lumină în lume, dar ei L-au zăvorât în întunericul mormântului. Această antiteză între iubire și ură, între primire și respingere, între dăruire și refuz, ne dezvăluie, de fapt, libertatea de alegere a omului, în fața misterului divin, dar și realitatea prezenței răului în lume.

Să ne reamintim că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi părtaș la bucuria vieții, așezându-L în acel loc frumos, armonios, numit rai, în deplină comuniune cu El, Tatăl Creator. Adam, trupul plăsmuit din țărână, în care Dumnezeu a insuflat «spirit de viață», un trup însuflețit (cf. Gn 2,7), a fost chemat la viață, pentru a împărtăși fericirea lui Dumnezeu, într-o continuă și deplină unitate cu El. Așadar, Dumnezeu este Izvor de viață și nicidecum de moarte, căci, Dumnezeu nu a creat moartea. Omul, prin păcatul său, face acea liberă alegere care-l separă de Dumnezeu și introduce în lume suferința și moartea. De aceea, răul suferinței și al morții pătrunde în lume prin alegerea liberă a omului de a nu respecta Cuvântul divin. Ca urmare, moartea este o excepție ce pătrunde în lume «profanând» Planul divin, pregătit de Creator pentru om atât de bine și de frumos. Această excepție a răului, paradoxal, a constituit însă chiar «poarta» prin care a pătruns, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, pentru a ne reda libertatea și viața.

Primul pas în lupta cu răul a fost demascarea răului, adică a-l arăta așa cum este. Dar nu era ușor, întrucât răul adeseori, atunci ca și acum, se ascunde sub masca binelui, pentru că știe că nu ar putea avea putere asupra lumii dacă s-ar arăta așa cum este. Răul învinge oamenii înșelându-i și luând adeseori aparența binelui. Pentru aceasta însă, are nevoie de colaborarea liberă a oamenilor, răpindu-le, mai întâi, libertatea alegerii corecte și a deciziei. Sf. Părinte Papa Francisc ne recomandă ca în momentele dificile ale vieții, atunci când vine dușmanul, diavolul, adeseori deghizat în înger, și cu viclenie ne ispitește prin cuvântul său, să nu-l ascultăm, ci să-L urmăm pe Isus. Adevărata libertate a creștinului este aceea de a-L urma pe Isus!

Isus a demascat cu hotărâre răul păcatului în care trăiau oamenii din timpul Său. Prin cuvântul Său și prin faptele Sale, El a luptat pe față împotriva răului din lume. Hristos a pătimit și a fost răstignit, tocmai pentru că a dat în vileag puterea răului, ca fiind împotriva Planului divin, și a luptat împotriva suferinței și a morții.

Când rostim în Crez «a pătimit și s-a îngropat», medităm, în primul rând, la suferința înfiorătoare îndurată de Domnul Isus Hristos, ca om, dar totodată ne mărturisim și credința în valoarea răscumpărătoare a suferinței Sale, acceptată în deplină libertate. Isus se abandonează liber și conștient, cu voință deplină, celei mai dure legi lumești: legea suferinței și a morții. Omul, de obicei, nu acceptă suferința și se simte neputincios în fața morții. De aceea, majoritatea ideologiilor, filosofiilor și a religiilor promit eliberarea de suferință, în timp ce creștinismul, nu promite aceasta (cf. A. Schmemann). Isus nu a afirmat că a venit să elibereze lumea de suferință și de moarte, chiar dacă a luptat împotriva acestora. Suferința și moartea constituie excepții ale răului care au pătruns în lume prin păcatul și neascultarea omului și reprezintă pentru Hristos victorii ale răului în lumea bună, creată de Dumnezeu.

Treptat, răul a ajuns să facă din suferință o «normalitate», care împreună cu moartea păreau a fi unica lege absolută a lumii și a existenței umane (cf. A. Schmemann).

Care a fost răspunsul lui Hristos? El nu a suprimat suferința patimilor Sale, ci a transformat-o într-o victorie definitivă asupra răului. Hristos, de la înălțimea crucii, încheindu-și misiunea Sa mântuitoare, proclamă împlinirea Planului divin: «Săvârșitu-s-a!» (cf. Io 19,30). El prevestea apostolilor Săi: «în lume necazuri veți avea», dar apoi îndemna cu putere: «îndrăzniți, Eu am biruit lumea» (cf. Io 16,33).

Suferința răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Isus Hristos mai are, însă, și o altă dimensiune importantă pentru noi creștinii de astăzi. Suferința acceptată liber, pătrunsă de credință, speranță și iubire, se transformă în victorie asupra răului, dobândind un sens spiritual și împlinind voința Tatălui ceresc. Astfel, Hristos transformă suferința distrugătoare a vieții în posibilitatea de a naște la adevărata viață spirituală.

Prin patima Sa liber acceptată, Hristos ne oferă posibilitatea de a transforma suferințele noastre în «compătimire», adică împreună pătimire cu El, alăturându-le suferinței Sale și transformându-le într-o luptă spirituală. Această luptă, purtată cu credință, ne dobândește o victorie la nivel spiritual, un har divin. Astfel Hristos conferă un sens mântuitor suferinței noastre, dar nu ne obligă, ci ne oferă doar o «posibilitate» pe care suntem chemați s-o acceptăm liber, cu credință, speranță și iubire, după exemplul Său.

Adeseori, și noi astăzi, ca și mulțimile din vremea lui Isus, am dori ca El să suprime imediat suferința și nu doar să o transforme. Hristos, însă, nu elimină suferința, pentru că ne consideră demni de ceva infinit mai mare: a fi cuprinși în suferința Sa (cf. A. Schmemann). Căci, acceptând liber suferința și alăturând-o celei a lui Hristos, vom primi harul de a anula puterea ei distructivă, transformând-o în poartă deschisă spre sfințenie. Așa se explică și acel răspuns pe care Sf. Pavel îl primește când cere Domnului eliberarea de suferință: «Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune» (cf. 2Cor 12,9).

Martirii și mărturisitorii Bisericii noastre au trăit din plin această experiență spirituală și au reușit să transforme prin credința lor celulele închisorilor în locașuri de rugăciune, iar timpul detenției în timp de reculegere spirituală. În acest fel ei au conferit un sens sfințitor suferinței absurde la care erau supuși pentru credința lor, urmând exemplul Sf. Pavel, care spunea «mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci atunci când sunt slab, sunt puternic» (cf. 2Cor 12,10).

3. A înviat a treia zi după Scripturi

«Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, dar acum Hristos a înviat din morți fiind începutul învierii celor adormiți» (cf. 1Cor 15,17.20)

Tradiția Bisericii ne învață că Isus, după patima, moartea și îngroparea Sa, nu a rămas în întunericul mormântului, supus morții, ci, după trei zile, a Înviat triumfător. Astfel, viața a izbucnit chiar din locașul morții și legea universală a morții a fost învinsă de legea învierii și a vieții. Ceea ce Scripturile, prin prorociile Vechiului Testament, dar și prin cuvintele Mântuitorului au prevestit, acum s-a împlinit: «Domnul a Înviat cu adevărat» (cf. Lc 24,34).

Cuvintele Sf. Pavel către Corinteni «dacă Hristos nu a înviat zadarnică este credința voastră», ne arată că, fără misterul Învierii Domnului, credința noastră ar fi lipsită de adevărul ei fundamental, de nucleul ei de forță.

Ne întrebăm însă, ce înseamnă pentru noi, creștinii de astăzi, a crede în Învierea Domnului Isus Hristos?

Trăim într-o lume care afirmă că nu are timp să-și cunoască și să-și aprofundeze propria credință creștină, cu multe persoane care se declară «creștini nepracticanți» și, de aceea, lumea de astăzi, adeseori, se zbate între indiferentism, relativism și ateism practic, căzând uneori pradă unor filozofii și religii străine, sau unor superstiții și practici oculte.

Chiar și în rândul credincioșilor practicanți, unii, atunci când vorbesc despre Înviere, se gândesc doar la «nemurirea sufletului», sau la «miracolul Învierii Fiului lui Dumnezeu», dar credința în nemurirea sufletului o aveau și evreii și filozofii greci și alte religii din vechime, deci nu ar fi fost nevoie să învie Hristos și atunci credința noastră creștină ar fi cu adevărat zadarnică. Învierea lui Hristos din morți însă nu este doar învierea unui suflet, ci este învierea Persoanei Cuvântului întrupat, cu Trup și Suflet glorificat, așa cum citim în Sfintele Scripturi.

Să ne reamintim că Isus se arată de mai multe ori apostolilor și ucenicilor Săi după evenimentul Învierii. Aceștia, se înspăimântă crezând că văd un duh (cf. Lc 24,37). Atunci Hristos cel Înviat le arată, ca dovadă a identității Sale, semnul ce va rămâne veșnic sigilat pe Trupul glorificat, semnul rănilor mântuitoare, spunându-le: «Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, căci Eu însumi sunt» (cf. Lc 24,39). Toma, apostolul care lipsise la prima arătare a Domnului după Înviere și se îndoise de cuvântul celorlalți, este îndemnat de Cel Înviat să atingă semnele rănilor trupului Său palpabil, real (cf. Io 20,26-29).

Aceste evenimente ne arată că și apostolii au avut opțiunea liberă de a crede sau nu, în realitatea Învierii Domnului. Însă Isus le dezvăluie adevărata fericire a credinței: «pentru că m-ai văzut, ai crezut, dar fericiți sunt cei care n-au văzut și au crezut» (cf. Io 20,29). Aceasta este adevărata «ascultare a credinței», care conferă libertate trăirii creștine prin supunerea în mod liber a minții și a voinței adevărurilor revelate de Dumnezeu.

A crede în Învierea Domnului Isus Hristos, înseamnă a accepta și faptul că prin moartea și învierea Sa, Mântuitorul a suprimat definitiv puterea morții și ne-a arătat Calea deschisă spre învierea noastră. Dar nu înseamnă că a eliminat moartea ca realitate a vieții noastre ci, că moartea, arma supremă a răului, nu mai are ultimul cuvânt în lume, și ea poate deveni o poartă de trecere spre viața veșnică. Hristos, Păstorul cel bun, prin Învierea Sa, ne arată Calea de urmat, pe care noi, în mod liber, cu credință, trebuie să o alegem. El ne conduce și devine pentru noi «poarta oilor» spre mântuire (cf. Io 10,9-11). Dar poarta aceasta trebuie să o deschidem noi, cu propria voință, prin credința noastră.

Iubiți credincioși,

În fiecare noapte, la celebrarea măritei sărbători a Învierii Domnului, ascultăm cu bucurie cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur care proclamă victoria definitivă a lui Hristos asupra morții, întrebându-se cu Sf. Pavel: «Unde-ți este moarte boldul? Unde-ți este iadule biruința? A Înviat Hristos și tu ai fost nimicit! (…) A Înviat Hristos și viața stăpânește! A Înviat Hristos și nici un mort nu mai este în groapă, pentru că Hristos ridicându-se din morți, S-a făcut începătură celor adormiți!».

Dacă acceptăm să credem în învierea universală, moartea nu mai are putere asupra noastră. Acesta este marele dar pe care fiecare dintre noi l-am primit prin taina Sf. Botez și îl mărturisim în Simbolul credinței: «mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va veni». Puterea pe care o contemplăm primăvara în natura creată de Dumnezeu am primit-o și noi, făptura umană însuflețită de Spiritul Său, prin credința noastră creștină, este puterea învierii, primită prin Botez.

A primi sau a respinge credința creștină, înseamnă în primul rând a accepta sau a respinge credința în Învierea lui Hristos, ca înviere a Trupului și Sufletului Său, dar și ca început al învierii viitoare a fiecăruia dintre noi. De aceea, și astăzi oficiul liturgic al sărbătorii Învierii este străbătut de la început până la sfârșit de refrenul imnului triumfului vieții asupra morții. Troparul Învierii, cântul bucuriei credinței creștine, este compus din trei părți distincte, care ne invită să medităm asupra profunzimii misterului Învierii. «Hristos a înviat din morți» este marele adevăr teologic și istoric pe care îl proclamăm. «Cu moartea pe moarte călcând», arată modul în care Hristos, prin moartea Sa răscumpărătoare, a distrus puterea morții. În final, mărturisim credința și speranța noastră în Cel Înviat, care suprimând puterea morții, a deschis tuturor creștinilor Calea spre viață, spunând: «și celor din morminte viață dăruindu-le».

Hristos, Învierea și Viața, a învins moartea pentru fiecare dintre noi. Acesta este marele dar pe care reînnoit îl primim atunci când alegem să acceptăm liber, cu credință, acest mare adevăr și mister fundamental al creștinismului.

«Devenim creștini, dar nu ne naștem (creștini)», afirma cu multă înțelepciune Tertulian, căci a fi creștin înseamnă a duce până la sfârșit «lupta cea dreaptă a credinței». Nu este vorba de o luptă cu oamenii de altă credință ci, în primul rând o luptă cu noi înșine, o luptă cu ispitele împotriva credinței noastre. De aceea, este important ca în «Anul credinței» să cunoaștem și să ne examinăm conștiința asupra tăriei credinței noastre, dar și asupra ispitelor și a păcatelor împotriva harului credinței.

Păcatele împotriva credinței sunt de fapt păcate împotriva lucrării harului Spiritului Sfânt, prin care sunt încălcate cu știință și voință legea lui Dumnezeu și adevărurile de credință. Între acestea amintim: indiferentismul religios (nepăsarea față de credință și adevărurile ei), relativismul credinței (îndoiala, neglijarea, sau desconsiderarea adevărurilor de credință), necredința (refuzul de a consimți la adevăruri revelate ale credinței), erezia (negarea cu fermitate, total sau parțial, a unui adevăr ce trebuie crezut), lepădarea de Biserică (sau apostazia, respingerea totală a credinței creștine, renunțarea la adevărurile revelate de Dumnezeu și păstrate de Biserică), practicile oculte (încrederea în magie, vrăjitorie, necromanție, ghicit și alte asemenea practici necreștine) și superstiția (încrederea în practici sau tradiții fără o bază în adevărurile de credință). Tot în această categorie se înscriu și păcatele de care îl acuzăm pe Dumnezeu, considerând că El ne trimite ispita sau că nu ne oprește de la păcat, ca o scuză pentru lipsa de tărie a voinței noastre sau pentru comoditatea și obișnuințele rele la care nu vrem să renunțăm.

Imperativul cunoașterii și acceptării adevărurilor credinței creștine ne cere să învățăm permanent și să ascultăm cu încredere mesajele Bisericii transmise prin păstorii ei. A respinge un singur adevăr revelat de Dumnezeu și propus de Biserică înseamnă a păcătui împotriva credinței, și, ca urmare, duce la pierderea Harului credinței. Nu este însă suficient să credem, ci trebuie să ne străduim să trăim mereu după principiile credinței, oferind o mărturie publică, prin comportamentul nostru coerent cu credința noastră. Așa cum scrie Sf. Iacob: «Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură. Vrei să înțelegi însă, omule nesocotit, că credința fără de fapte moartă este?» (cf. Iac 2,19-20). Cu alte cuvinte, să ne însușim și noi acea profundă deviză de viață prin care primul purpurat al neamului românesc, mărturisitor al credinței, Card. Iuliu Hossu, răspundea ispititorilor în credință: «credința noastră este viața noastră!».

Iubiți credincioși,

Vă invit să ne reamintim că în anul acesta comemorăm 1700 de ani de la Edictul de la Milano, ce oferea libertate creștinilor, încheind astfel o pagină de glorie a Bisericii creștine primare presărată cu numeroși martiri care au urmat calea credinței și au ales mai degrabă jertfa supremă decât lepădarea de legea în care au fost botezați.

De asemenea, în acest an, Eparhia noastră aniversează 160 de ani de la întemeierea ei prin Bula papală «Ad apostolicam sedem», promulgată de către Papa Pius al IX-lea la 26 noiembrie 1853, cu primul sediu episcopal la Gherla (Armenopolis).

Luna mai este în Biserica noastră și luna comemorării episcopilor mărturisitori ai credinței din timpul regimului comunist. Împărtășim cu toții bucuria beatificării Mons. Vladimir Ghika și ne rugăm ca, după voința lui Dumnezeu, să fie ridicați la cinstea sfintelor altare, cât de curând și episcopii noștri mărturisitori ai credinței.

Iubiți credincioși,

În viața noastră de credință, avem libertatea de a alege binele și celelalte atribute ale lumii create de Dumnezeu. Putem să-L acceptăm cu credință pe Cel răstignit pentru mântuirea noastră, sau să-L refuzăm. Putem să alegem să suferim cu El și pentru El, sau să ne revoltăm împotriva necazurilor și a suferințelor vieții. Avem libertatea de a crede în Învierea lui Hristos în trup adevărat, ca început al mântuirii noastre. Suntem liberi să credem ceea ce alegem, dar suntem și responsabili, căci prin decizia noastră de acum, ne hotărâm veșnicia. Alegând răul, devenim instrumente ale răului în lume. Alegând binele, ne întărim în credința primită prin Botez, care ne conferă puterea Învierii, puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12).

Acum, la final, vom spune împreună cu Sf. Ioan evanghelistul: «Acestea s-au scris ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui» (cf. Io 20,31).

Vă doresc zile de sărbătoare luminate, alături de cei dragi, trăite la lumina credinței, cu bucuria speranței și tăria iubirii față de Acela care prin moartea Sa ne-a deschis nouă tuturor Calea în Adevăr spre Viață!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2013, la 312 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 160 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în primul an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al XVII-lea an al episcopatului nostru și al XI-lea în tronul acestei eparhii.