Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare Pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului 2005

HRISTOS PÂINEA VIEȚII, JERTFĂ, HRANĂ ȘI COMUNIUNE

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin Crihălmeanu,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
pentru luminata zi a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului
și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, Eparh al Eparhiei de Cluj-Gherla de Dumnezeu binecuvântată, Onoratului cler, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor credincioșilor iubitori de Dumnezeu,

Har vouă și pace de la(…) Cel întâi născut din morți care prin sângele Său ne-a dezlegat pe noi de păcatele noastre! (cf. Ap. 1,4.5).

Iubiți credincioși,

Timpul binecuvântat al marii Sărbători a Învierii Domnului, perioada Anului Euharistic în care ne aflăm, precum și importantele evenimente petrecute în Biserica noastră, ne invită să medităm în acest an asupra semnului Hristos Pâinea vieții.

Pornind de la semnul pâinii Isus, vorbește despre misterul vieții Sale, identificându-se cu Pâinea vieții. Dorind să ilustreze cele spuse, Maestrul oferă apostolilor un model practic, prin gestul spălării picioarelor. Gestul slujirii din iubire conține în sine cele trei aspecte esențiale pe care le regăsim în viața Mântuitorului precum și în semnul pâinii. Jertfa, Hrana și Comuniunea vor rămâne ca și atribute ale trăirii pentru noua comunitate pe care Isus dorește acum să o întemeieze.

Sunt trei aspecte ale vieții Mântuitorului, pe care vă invit să le medităm: Hristos-Pâinea vieții, Jertfă Vie, Hrană spirituală și Izvor de comuniune. După cum trei sunt și aspectele simbolice pe care semnul pâinii le exprimă: jertfa, hrana și comuniunea. Pornind de la aceste trei aspecte, vom medita asupra trei aspecte ale vieții noastre. Mai întâi, asupra momentului morții, apoi asupra slujirii noastre și în final, asupra rugăciunii noastre. Vom reciti la lumina Cuvântului evanghelic și a Spiritului dătător de viață, o parte din drumul vieții noastre, pregătindu-ne astfel, pentru întâlnirea cu Hristos Înviat.

Vom avea în fața ochilor sufletului nostru mai întâi modelul lui Hristos, Învățătorul și Maestrul, Marele Preot dar și Mielul Jertfei, Cuvântul întrupat și Pâinea vieții, iar apoi, modelul marelui Apostol al timpurilor noastre, plecat dintre noi, Preafericitul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Păstorul Bisericii Universale.

 

1. Hristos Pâinea vieții, Jertfa vie.

„…știind Isus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai săi cei din lume, i-a iubit până la sfârșit” (Io. 13,1).

In Vechiul Testament, cea mai importantă sărbătoare pentru Poporul ales era sărbătoarea Paștilor, rânduită în fiecare an pentru a păstra vie memoria eliberării din robia Egiptului, trecerea prin apele mării spre țara făgăduinței. Apele Mării Roșii, la porunca divină, se despart pentru a deschide drum spre viață poporului ales și-apoi se închid pentru a distruge forța răului, devenind apele morții pentru armata urmăritoare – un miracol divin care rămâne întipărit în memoria Poporului și va fi sărbătorit ca trecerea prin moarte spre viață.

Înaintea Jertfei răscumpărătoare Hristos se retrage pentru un timp de rugăciune și comuniune cu apostolii Săi în acea încăpere mai înainte pregătită pentru Cină pe Muntele Sionului. Simte că se apropie „ceasul Său„, Paștile Sale, „trecerea sa„. El va trece primul prin moarte pentru a deschide drumul spre viață noului popor al lui Dumnezeu. Moartea reprezintă pentru El „trecerea din lumea acesta la Tatăl” și face parte din asumarea Planului divin de mântuire. De aceea, El nu este îngrijorat de momentul „trecerii”, nu se închide în disperare, nu se agață cu egoism de viață nici nu vrea să fugă din fața morții. Dimpotrivă, pe deplin conștient de identitatea și de misiunea Sa, acum la ceasul trecerii Sale, fiind la masa comuniunii cu ai săi, își deschide sufletul, în iubire cu și mai multă dragoste.

Din iubirea deplină împinsă până la jertfa dăruirii de sine izbucnește gestul slujirii: spălarea picioarelor apostolilor. Este un semn și un model pe care Învățătorul dorește să-l ofere lor. Spălarea picioarelor era după tradiția veche (a epocii sclavagiste) un gest ritual ce făcea parte din îndatoririle sclavului față de stăpânul său, ale soției față de soțul său sau ale fiilor față de părinții lor; un gest ce îmbina slujirea smerită cu grija iubitoare și respectul cu jertfa de sine; un gest ce conține acțiunea de spălare, curățire, purificare și acțiunea de ștergere a murdăriei depuse. Apa purificatoare prefigurează izvorul de Apă vie care a țâșnit din rana iubirii deschisă pe lemnul răscumpărării din păcat. Un izvor ce curge chiar și astăzi, simbolic, prin Taina Sfântului Botez spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Ștergerea curățitoare prefigurează Taina mărturisirii în care prin ștergerea păcatelor se actualizează Darul mântuirii persoanei care cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu evlavie își deschide sufletul în fața Domnului.

Isus se ridică de la locul Învățătorului, dezbracă haina Domnului și îmbracă haina smerită a sclavului, a slugii, care devine de acum haina Fiului venit să slujească voința Tatălui. Se încinge, se leagă cu ștergarul slujirii și începe să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă. Isus nu șterge picioarele murdare cu o cârpă pe care apoi o aruncă, ci le șterge cu haina Sa de Slujitor al iubirii Tatălui, haina umanității Sale. El va rămâne legat cu această haină până când va șterge toate păcatele lumii, ale întregii omeniri din totdeauna și de pretutindeni, lăsându-se țintuit, din iubire, pe noul pom al vieții pe Golgota.

Isus merge conștient spre moarte, considerând moartea o trecere spre viață și nicidecum o frontieră finală, definitivă și de netrecut. Această viziune a morții deschide și mai mult sufletul spre viață, spre o nouă viață, pe care dorind să o împărtășească și apostolilor săi, le oferă modelul slujirii, exemplul raportului de iubire dintre Tatăl și Fiul.

„Adevărat, adevărat vă spun dacă bobul de grâu când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri aduce roadă multă” (Io. 12,24). Simbolic Hristos este „bobul de grâu” ce trebuie jertfit, măcinat pentru ca, devenind Pâine, să poată fi Hrană dătătoare de Viață. Astfel Hristos este Pâinea cea Vie, Pâinea coborâtă din cer pentru a se jertfi; așa cum Părinți bisericii afirmă adeseori, „Cel născut pentru a muri și mort pentru a învia„. Paradoxal este o moarte izvorâtoare de viață. Ucenicii însă nu vor înțelege imediat aceasta.

Apostolilor li s-au deschis ochii sufletului doar după Jertfa răscumpărătoare, Patima, Moartea și Învierea Sa. Atunci au înțeles că există o viață dincolo de moarte și-au început să-și reamintească timpul pe care l-au trăit alături de Isus. Cuvintele, gesturile, faptele, întregul model al vieții Sale, toate le-au recitit la lumina morții și Învierii Sale.

Iubiți credincioși,

Să încercăm să trăim și noi pelerinajul vieții noastre pe acest pământ ca o pregătire pentru momentul final al întâlnirii cu Hristos. Să recitim viața noastră la Lumina morții și Învierii Lui. Să încercăm să fim oricând pregătiți să dăm socoteală de faptele noastre. Sigur tendința firească este a spune: „Încep de mâine!”, dar cine îți garantează că vei ajunge ziua de mâine?

„Ferice de acela care mereu înaintea ochilor ceasul morții sale și se pregătește zilnic pentru moarte” (Imitatio Christi, XXIII,2). Să nu uităm că suntem simpli călători în pelerinaj în viața pe acest pământ și nimeni, niciodată nu a dus cu sine nimic dincolo de hotarul morții.

Cu siguranță și noi, după moartea noastră, vom înțelege mai bine viața noastră, semnele lui Dumnezeu în viața noastră și poate și alții ne vor privi altfel. De aceea, să încercăm de pe acum, când ne exersăm spiritual, să ne închipuim acel moment al trecerii la Tatăl. Să ne punem în fața momentului final al vieții noastre, și în lumina acestui moment final să recitim întreaga noastră viață, să pătrundem în tainele acestui dialog cu Dumnezeu, în tainele acelor semne pe care fiecare dintre noi, în intimitatea sufletului său le cunoaște, momente în care a simțit că Dumnezeu este alături, a simțit că Dumnezeu îi vorbește. Uneori prin persoane familiare, alteori prin colegii de muncă sau de școală, sau prin acele persoane cărora le acordăm uneori mai mică importanță: un cerșetor, un bolnav, un bătrân. Recitind viața noastră astfel, vom deveni mult mai atenți la semnele pe care Dumnezeu ni le trimite acum și vom încerca să trăim la această lumină întreaga noastră viață.

„Învață să mori cât ești în viață pentru ca murind să dobândești viața„.

Este și exemplul Sfântului Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea, adormit în Domnul, care, urmând modelul Marelui Păstor, a mers conștient și cu sufletul deschis spre moarte.

„Încă o dată doresc să mă încredințez total harului Domnului. El Însuși va decide când și cum trebuie să îmi închei viața pământească și slujirea pastorală. În viață și în moarte, Totus Tuus prin Maria Neprihănita„, după cum putem citi chiar în Testamentul Sanctității Sale (redactat în 1979 și apoi, în fiecare an recitit și, dacă a fost cazul, completat cu alte idei).

„Acceptând această moarte, încă de acum, sper ca Hristos să îmi dea harul pentru trecerea finală, adică pentru Paștele (meu). Sper de asemenea ca El să o facă utilă și pentru această cauză mai importantă pe care caut să o slujesc: mântuirea oamenilor, apărarea familiei umane și, în ea, a tuturor națiunilor și a tuturor popoarelor și utilă pentru persoanele pe care mi le-a încredințat în mod special, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu Însuși„. Recitind acum aceste rânduri și având în minte și acele zile de doliu de la Roma, putem spune cât de utilă a devenit într-adevăr chiar și moartea Sfântului Părinte. Acel moment care a strâns în jurul Basilicii San Pietro milioane de oameni, care a creat o solidaritate creștină extraordinară ce a depășit hotarele statelor, hotarele religiilor, cu toții au lăsat deoparte orice mândrie personală și s-au reunit în preajma altarului lui Hristos, în fața căruia se afla sicriul cu trupul Vicarului lui Hristos trecut la Tatăl. De aceea s-a vorbit imediat după moartea sa chiar despre un apostolat al morții. Moartea Păstorului Bisericii Universale ne dezvăluie, de asemenea, trecerea din lume a unui suflet împăcat cu Dumnezeu, un suflet care de multă vreme s-a pregătit pentru a putea primi oricând, oriunde și oricum moartea și a se putea abandona Providenței Divine. După cum scria într-un alt fragment din Testamentul Său, Sfântul nostru Părinte: „Doresc să îi urmez Lui, și doresc ca tot ceea ce face parte din viața mea pământească să mă pregătească pentru acest moment. Nu cunosc când va veni ceasul, dar ca de altfel orice altceva, îl las în mâinile Maicii Maestrului meu: Totus Tuus. În aceleași Mâini materne las totul și pe toți cei de care viața mea și vocația mea m-au legat„. Momentul trecerii finale a constituit o temă pe care Sfântul Părinte a meditat-o adeseori în cadrul exercițiilor spirituale, pe care le făcea cu multă regularitate. Astfel scria în martie 1980: „Și în timpul acestor exerciții spirituale am reflectat asupra adevărului Preoției lui Hristos în perspectiva acelei Trecerii care este pentru fiecare dintre noi momentul propriei morți. Pentru noi, Învierea lui Hristos este un elocvent (decisiv) semn al plecării din această lume – pentru a ne naște într-o alta, în lumea viitoare„.

Între rândurile acestor pagini Papa Ioan Paul al II-lea ne oferă o recomandare care rămâne mereu actuală: „…fiecare dintre noi trebuie să avem în minte perspectiva morții. Și trebuie să fim gata să ne prezentăm în fața Domnului și Judecătorului – care este în același timp Răscumpărător și Tată. Așadar și eu iau în considerare aceasta în mod continuu, încredințând acel moment decisiv Mamei lui Hristos și a Bisericii – Mamei speranței mele.”

În fiecare din aceste scrieri, Sfântul Părinte pomenește numele Preasfintei Fecioare Maria. Era într-adevăr, foarte legat sufletește de Preasfânta Fecioară Maria având constant o devoțiune specială pentru „femeia euharistică„, aceea care i-a fost model de trăire euharistică și mamă ocrotitoare în suferințe și încercări. Iar Mama Bisericii i-a răsplătit această devoțiune așa cum numai ea știe.

Sfântul Părinte a fost conștient de identitatea și misiunea sa până în ultima clipă a vieții sale. Păstorul Bisericii Universale și-a trăit cu demnitate și încredere ultimele luni ale vieții sale, deschizându-și sufletul cu iubire și generozitate unui apostolat față de cei cu care împărtășea starea de viață, față de cei în suferință, față de cei bolnavi, față de cei bătrâni. Chiar dacă nu i-a mai putut sluji așa cum ar fi vrut, s-a rugat pentru aceștia. A împins iubirea până la capăt și prin apostolatul suferinței a convertit multe suflete la rugăciune și a adus mulți necredincioși la credință.

Așa cum pomul se cunoaște după roade, apostolatul se cunoaște după sufletele credincioșilor. Cuvântul și exemplul trăirii semănate în suflete prin apostolatul vieții sale de sfințenie, încheiat cu demnitate, în liniște și pace sufletească, a rodit parcă și mai abundent în primele momente după trecerea sa la Tatăl. Privind acum, toate acele zile încă recente în memoria noastră, și recitind cuvintele și faptele vieții sale, putem vorbi cu adevărat despre un apostolat al morții sale.

La fel putem spune și noi, privind spre exemplul Sfântului Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea, că multe persoane au descoperit cine era de fapt acest mare suflet oferit lui Dumnezeu, numai după moartea sa, încercând să recitească fapte, întâmplări ale vieții sale, încercând să vadă câtă lume a fost condusă prin el, la Hristos. Atâtea lumini și atâtea haruri au pătruns în suflete, deschizând porți ale Spiritului Sfânt spre credință. După moartea sa, lumea a înțeles că l-a arătat pe Hristos și că a fost cu adevărat o icoană vie a Sa, un Alter Cristus.

 

2. Hristos Pâinea vieții, Hrana spirituală

„…v-am dat vouă pildă, pentru ca precum v-am făcut eu vouă așa să faceți și voi” (Io. 13,15).

Isus spală picioarele ucenicilor săi. Acest gest al Mântuitorului trebuie să-i ajute, să-i conducă pe toți spre înțelegerea atitudinii interioare a lui Isus, slujitor față de prieteni (Io. 15,14) și față de frați (Io. 20,17). Astfel Isus dorește să înlăture orice prejudecată de superioritate. Comunitatea pe care dorește să o întemeieze nu va fi în primul rând o comunitate ierarhică, ci o comunitate în care fiecare se află în slujba celorlalți. Superioritatea pentru El nu reprezintă o stare la care trebuie să renunțe cu smerenie, ci mai degrabă o nedreptate și o inegalitate inacceptabilă. De aceea le spune ucenicilor: „Știți că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Mc. 10,42-43).

Petru interpretează acest gest ca o umilire a lui Isus. O răsturnare a ordinii ierarhice. În mentalitatea apostolilor, Isus era Mesia care trebuia să devină Împăratul lui Israel, era Învățătorul respectat pentru care erau gata să se jertfească. De aceea Petru, un simplu supus, un ucenic, nu putea accepta ca Împăratul și Învățătorul să-i spele picioarele. Refuzul său arată că are o altă concepție despre comunitate bazată mai mult pe principiile societății în care trăia. Isus îi înțelege dificultatea, dar îi cere să se abandoneze cu încredere și răbdare, pentru că va înțelege mai târziu. Petru în sinceritatea și spontaneitatea lui, se împotrivește cu hotărâre: „Nu-mi vei spăla picioarele în veci„(Io. 13,8). Pare că el vrea să spună „Stai la locul tău!” și prin aceasta se agață cu mai multă încăpățânare de principiile „lumești” care consideră inegalitatea și superioritatea între oameni ca legitimă și necesară.

Gestul lui Isus, însă, dorește să formeze un grup de persoane de același nivel, rang, eliminând tocmai aceste prejudecăți. Isus Însuși când înțelege că mulțimea vrea să-l întroneze rege, se retrage, pentru că nu acesta este scopul misiunii Sale (Io. 6,14-15). De aceea Isus îi atrage atenția lui Petru: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (Io. 13,8), cu alte cuvinte acela care nu acceptă criteriul slujirii cu caritate fraternă nu poate face parte din noua comunitate. Prin atitudinea sa, Apostolul refuză modelul pe care Învățătorul îl propune și pentru faptul că acum i-ar fi greu să accepte să repete el gestul lui Isus. Dar cel care nu acceptă jertfa slujirii lui Isus pentru a deveni hrană spirituală celorlalți, nu va putea sta la Masa comunității euharistice care va avea mereu parte de Hristos Pâinea vie.

Petru, decis să-L urmeze pe Cel care are cuvintele vieții veșnice (cf. Io. 6,68-69), renunță la ambiția proprie și acceptă gestul deși nu pare dispus să asimileze acest comportament. Probabil consideră acest gest un rit asemănător riturilor de purificare iudaice premergătoare ceremonialelor religioase. Gestul lui Isus este un semn al slujirii și dăruirii ce trebuie să conducă la o atitudine interioară care cere o schimbare a mentalității apostolilor.

Repetând acest gest pentru fiecare dintre apostoli, Isus arată că din partea Sa, nu există nici un obstacol, nici o prejudecată, ci „barierele” și „zidurile” sunt construite de mentalitățile lumești ale apostolilor. Mai mult decât atât, Isus știe că unul dintre apostoli îl va trăda și totuși nu îl exclude din această comuniune. Isus spală și picioarele lui Iuda, atrăgându-i astfel atenția că îi cunoaște gândul și că este dispus să-l primească în comunitate.

„După ce le-a spălat picioarele, – spune textul – și-a luat hainele și s-a așezat iarăși la masă…” (Io. 13,12). Isus, Învățătorul, revine din nou la masă, îmbrăcând acum haina Maestrului, fără însă a dezbrăca haina Slujitorului. Aceasta va rămâne de acum înainte ca haina de nuntă a Mirelui, haina cu care va întâmpina Mireasa Sa, Biserica, ce se va naște pe lemnul Crucii, din coasta Sa străpunsă, precum odinioară Eva era creată din coasta lui Adam. Isus se așează din nou la locul său de Maestru, arătând că prin gestul Său, libertatea sau demnitatea Sa umană de mai înainte nu a scăzut cu nimic.

Tot în acest moment al Cinei celei de Taină, în Evanghelia după Luca, Isus pune o întrebare apostolilor săi: „Cine este mai mare, cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare nu cel care stă la masă? Iară Eu, în mijlocul vostru sunt ca unul care slujește.” (Lc. 22, 27). Isus stă la masă, nu ca stăpân, ca domnitor, ci stă la masă ca un slujitor împreună cu ceilalți slujitori.

Apoi Isus le adresează o întrebare: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?” (Io. 13,12) Isus, care privește sufletele apostolilor, înțelege că aceștia au rămas doar la simbolismul gestului exterior. De aceea, dorește să-i conducă spre profunzimea acestui gest, pentru ca ei să nu rămână doar la impresia unui gest de smerenie. Învățătorul vrea ca acest gest să trezească în sufletele ucenicilor săi o atitudine interioară de viață constantă și permanentă, care să rămână la fundamentul acestei noi comunități ce se întemeiază.

„Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt” (Io. 13,13) spune Isus. Ucenicii știu bine că nu se cuvine a spune pe nume Maestrului, căci există o diferență. Aceasta, însă, nu constă în superioritatea, rangul, funcția sau statura lui Isus, ci este de ordin spiritual, interior, care nu se observă la o simplă privire. Este acea capacitate de a-i iubi pe toți fără diferențe și fără nici un fel de prejudecăți. Isus este Domnul pentru că El va trimite Spiritul Său dătător de viață, iubirea Tatălui, asupra apostolilor pentru a-i renaște la viața divină. Isus este și Maestrul, prin excelență, pentru că El reprezintă Chipul invizibil al Tatălui. Deci, a-L urma pe El înseamnă a asuma comportamentul Său în ascultare față de voința Tatălui, a deveni hrană pentru cei mulți ca și El, a deveni aliment dătător de viață pentru ceilalți.

Prin gestul său, Isus arată o atitudine interioară: acea deschidere și disponibilitate în iubire care nu exclude pe nimeni, nici chiar pe acela care-L va trăda. Dacă ei îl numesc Domn, atunci trebuie să se identifice cu El, dacă ei Îl numesc Maestru, atunci trebuie să învețe de la El. A face cum a făcut El, a urma atitudinea iubirii Sale înseamnă, de fapt, a dobândi acea forță care dezvoltă sufletul din interior și devine un principiu de trăire: caritatea fraternă.

„Pildă v-am dat vouă, pentru ca, precum v-am făcut eu să faceți și voi” (Io 6,15). Isus dorește ca gestul Său să constituie un exemplu pe care apostolii să-l urmeze. Spălarea picioarelor, gestul făcut de Maestru din iubire, trebuie să devină pentru ei lege de viață. Nu este un serviciu, nu este o datorie de ascultare impusă dinafară, ci este o manifestare liberă și spontană a iubirii asimilate la nivel de trăire, după modelul Învățătorului.

De altfel Isus, nu se supune doar din ascultare voinței Tatălui. El asimilează ca pe o hrană voința Tatălui: „Hrana Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine și să împlinesc lucrul Său” (Io. 4, 34). Voința Fiului și voința Tatălui sunt una, sunt identice. Este mai mult decât o simplă ascultare, o relație de la stăpân la slujitor. Este o identificare totală cu intenția celuilalt, o relație mai profundă. De aceea, Isus cere și apostolilor să se identifice cu iubirea Sa. Astfel Spiritul Iubirii Sale va putea rămâne prezent în sufletele lor. Iată de ce Isus le adresează, în continuare, o nouă poruncă: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, să vă iubiți unul pe altul ” (Io 13, 34; 15,12). Iubirea reciprocă va trebui să constituie, de acum înainte, semnul distinctiv prin care lumea va recunoaște ucenicii lui Hristos (Io. 13,35). Această iubire generează slujirea, iar slujirea generează comuniunea în iubire. Această slujire va fi percepută de lume ca gest al iubirii, iar lumea va fi astfel învățată să descopere valoarea slujirii. Prin aceasta, apostolii devin hrană și model dătător de viață pentru întreaga lume.

Isus răstoarnă scara valorilor și chiar mentalitatea pe care apostolii o au despre Dumnezeu, relația dintre Dumnezeu și om și relația dintre oameni. El încearcă să reveleze adevăratul chip al Tatălui Creator. Este chipul de Părinte care nu încearcă să domine sau să impună, ci se dăruiește prin ce are mai scump, prin Fiul Său Isus Hristos, pentru ca prin El să transmită apoi Spiritul dătător de viață, Spiritul iubirii Sale.

Cine primește să se hrănească din exemplul lui Hristos Pâinea Vieții, unindu-se total, asimilându-se acestei Pâini, va fi transformat, din interior în hrană dătătoare de viață pentru ceilalți. Astfel, prin Hristos Pâinea vieții, Dumnezeu Tatăl redobândește acel chip patern, deformat uneori prea mult de omul care proiectează asupra lui Dumnezeu propriile neajunsuri, ambiții, interese, temeri și multe altele asemenea. Acum El dorește să Îl privim și să Îl primim cu suflet reînnoit din interior, în harul iubirii dătătoare de viață, după modelul Fiului Său Isus Hristos, Pâinea Vieții, în iubirea Spiritului Sfânt. Amin.

Iubiți credincioși,

În lumina exemplului Învățătorului să ne întrebăm dacă am fi capabili să urmăm gestul slujirii din iubire.

Nu cumva suntem și noi dintre aceia care pun bariera mândriei, a superiorității, a rangului social în fața carității fraterne? Punem stima, respectul și ascultarea pe primul loc, sau lăsăm să primeze caritatea fraternă în relațiile cu apropaele?

Oare sunt persoane cărora nu le-aș putea oferi iubirea mea fraternă?

Acceptăm în viață nu doar să slujim cu iubire dar și să ne lăsăm slujiți de către ceilalți, să apelăm cu bucurie la colaborarea celorlalți?

A cere ajutorul sau colaborarea celorlalți și a te lăsa ajutat, înseamnă de fapt a-ți cunoaște și accepta propriile limite, cu smerenie, a te abandona lui Hristos cu încredere și prin El și fraților în slujire.

Viața Sfântului Părinte a fost o viață dedicată slujirii după modelul lui Hristos, așa cum însuși reflecta: „Cred că Papa trebuie să se roage astfel încât să-și poată împlini mai bine propriul minister (slujire) aprofundând misterul revelat prin Hristos. Spre aceasta îl va conduce cu siguranță Spiritul Sfânt. E de-ajuns ca omul să nu pună obstacole„. Slujirea pastorală a Sfântului Părinte a continuat liniile trasate de Conciliul Vatican II, și anume misiunea de „a lucra pentru unitatea creștinilor, pentru pacea între popoare și în interiorul Bisericii; în mod particular a păstra și a aprofunda credința tinerilor, a conferi încredere noilor generații, a le invita să-L găsească pe Hristos…„.

În gândirea Păstorului Bisericii Universale misiunea fundamentală a preotului este de a-l oferi credincioșilor pe Hristos în Taina Euharistiei: „Prin mijlocirea preotului, Biserica face (celebrează) Euharistia și această Euharistie, la rândul ei, face (constituie) Biserica. Astfel preotul devine slujitorul sfințeniei și comuniunii celor botezați„.

 

3. Hristos pâinea vieții, Izvorul comuniunii

„Cel care primește pe cel pe care îl voi trimite Eu, pe Mine Mă primește; iar cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Io. 13,20).

Am putea face un itinerar simbolic, plecând de la semnul pâinii. Pâinea ca jertfă, conține în sine jertfa bobului de grâu care trebuie sfărâmat pentru a se transforma apoi în făină. Pâinea ca hrană, este alimentul cel mai uzual pentru noi. De asemenea, pâinea este și un simbol al comuniunii, pentru că pâinea nu se poate face dintr-un singur bob de grâu. Pentru a putea face o pâine este nevoie ca mai multe boabe de grâu împreună să fie sfărâmate și apoi amestecate cu apă, liantul cu care se face aluatul, care la rândul său trecut prin foc ajunge să devină pâine.

Pornind de la aceste aspecte să descoperim în simbolul pâinii, aspectul spiritual al comuniunii și unității. Boabele de grâu simbolizează acele suflete dăruite care se jertfesc pentru Hristos. Apa simbolizează harul Spiritului Sfânt, care aprinde Focul iubirii Fiului față de Tatăl în sufletele lor. Astfel sufletele unite în numele Domnului formează în prezența Sa o singură realitate organică, un Trup. Iată astfel o frumoasă imagine a Bisericii care ni se dezvăluie: comunitatea generată de Pâinea Vieții, euharistia. Biserica, celebrând Euharistia, întărește comuniunea credincioșilor, actualizând prezența lui Hristos în sufletele lor. Descoperim, astfel, între Euharistie și Biserică o interdependență, regeneratoare: Euharistia generează Biserica și Biserica, celebrând Euharistia, regenerează interior poporul lui Dumnezeu.

„Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el” (Io. 13,16). Fiul este Domnul și Învățătorul, dar în același timp slujitorul și trimisul Tatălui. Isus poate fi oricând, la fel de bine domn sau slujitor, învățător sau apostol. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu își cunoaște identitatea și misiunea. El oferă apostolilor exemplul unui suflet echilibrat, care nu cunoaște nici superioritatea din mândrie, nici tendința de a domina a domnitorilor sau a celor puternici ai lumii. Nu cunoaște, însă, nici invidia, nici complexul de inferioritate, nici nemulțumirea servitorilor. În persoana divino-umană a lui Isus apostolii descoperă un suflet echilibrat care rămâne mereu același. În bucurie ca și în suferință, la loc de cinste ca și la locul pătimirii, El arată că este deplin conștient că demnitatea Lui nu vine nici de la oameni, nici de la conjuncturi sociale, ci doar de la comuniunea Sa cu Tatăl.

„Când știți acestea, fericiți sunteți dacă le veți face” (Io. 13,17). Din acest echilibru sufletesc înțeles și practicat va izvorî fericirea sufletească detașată de persoane, bunăstare sau conjuncturi sociale. Este o nouă fericire pe care Isus o adaugă fericirilor propovăduite pe munte (Mt. 5,1-12). O fericire care poate fi trăită oriunde și oricând.

Legea slujirii din iubire, trăită și practicată, întărește echilibrul sufletesc și dobândește fericirea adevăratei libertăți interioare. Astfel, noua comunitate a celor care urmând exemplul lui Hristos, vor trăi legea slujirii din iubire, va deveni o comunitate a oamenilor fericiți, a oamenilor liberi. Adevărata fericire se naște din experiența iubirii reciproce, trăită spontan, în libertate interioară, într-o comuniune fraternă. Practicând această iubire, ucenicii vor păstra Spiritul iubirii lui Hristos și astfel El însuși va fi viu și prezent în sufletele lor. Acesta este fundamentul pe care se poate clădi edificiul credinței. Comuniunea în iubire edifică credința iar credința întărește comuniunea în iubire.

Isus merge conștient spre momentul trecerii Sale și cunoaște pe acela care-L va trăda. Cu toate acestea, Isus spală cu aceeași iubire și picioarele lui Iuda. Astfel, Învățătorul dorește să-i atragă atenția discret, arătându-i că îi cunoaște intenția, dar îi respectă libertatea. Isus nu dezvăluie numele celui care-L va trăda, nici chiar atunci când este rugat să o facă și nu-l denunță în fața ucenicilor săi. Isus oferă o șansă de îndreptare lui Iuda deoarece iubirea lui Isus este mai puternică decât ura celor care au plătit 30 de arginți pentru vinderea Sa. Iubirea lui Isus nu judecă, nu se oprește doar la prieteni, la cei care-I vor binele, ci cuprinde chiar și pe aceia care-L urăsc și îl batjocoresc. De la înălțimea Crucii, Isus va răspunde celor care îl batjocoresc, printr-o rugăciune: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Lc. 23,34). De acolo, de la înălțimea Crucii, cu brațele întinse, El va cuprinde în iubirea Inimii Sale Preasfinte întreaga lume, dintotdeauna și de pretutindeni. Acesta este un alt aspect al exemplului pe care Isus, prin gestul spălării picioarelor, dorește să-l ofere și apoi să-l lase apostolilor: capacitatea de a iubi fără limite. Aceasta este adevărata față a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Iubire care se dăruiește total, iar barierele, zidurile, nu le pune El. Depinde doar de capacitatea noastră de a primi iubirea Sa.

Hristos – Pâinea vieții este și Pâinea comuniunii. Poate deveni această Pâine o „Pâine a dezbinării”?

Taina Euharistiei conține în sine un aspect vizibil, extern și un altul invizibil, spiritual. Semnul exterior, vizibil, este masa comuniunii împreună cu frații. Simbolismul spiritual, este acea comuniune fraternă care are ca și „centru de forță” iubirea lui Isus. Am văzut că această iubire generează slujirea. Slujirea la rândul ei, generează în sufletul deschis dorința sinceră de a urma exemplul celui care a slujit și a pătrunde în misterul iubirii slujitorului. Iuda a rămas doar la nivelul semnului formal, a semnului exterior, participând la masa fraternă doar ca și asistent, nu ca și celebrant. El s-a rupt deja de „centrul de forță” și nu mai primește iubirea lui Isus, elementul esențial al comuniunii fraterne. Separându-se de Isus el se rupe, de fapt, și de comunitate.

„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel care primește pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primește; iar cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Io. 13,20).

Verbul a primi nu are numai sensul de a accepta sau a găzdui, ci are un sens spiritual mai profund: a se lăsa pătruns sufletește de o realitate care devine proprie, personală. Noua comunitate a ucenicilor lui Hristos, este o comunitate întemeiată pe exemplul lui Hristos – Pâinea Vieții, adică o comunitate euharistică. Cine primește pe ucenicii, trimișii, apostolii lui Hristos, va primi prin aceștia și modelul lui Hristos, deci și spiritul iubirii lui Hristos. Iar cine primește în sufletul său spiritul lui Hristos, în virtutea comuniunii inseparabile din Preasfânta Treime, primește, de fapt, și prezența Tatălui, în Spiritul Sfânt. Astfel, comunitatea întemeiată de Isus prin gestul spălării picioarelor, exemplul slujirii din iubire, se extinde peste timp alcătuind noi și noi comunități euharistice. „Centrul de forță” al acestor comunități, va rămâne până la sfârșitul timpului, Hristos Pâinea Vieții, Jertfă și Hrană, care, primit în sufletele deschise va continua comuniunea în credință, speranță și iubire a celor care se hrănesc din Preasfântul Său Trup și Sânge. Aceștia, frângând pâinea Cuvântului vieții, hrănindu-se la Masa cinei euharistice și trăind comuniunea în credință, speranță și iubire dintre ei, alcătuiesc împreună Trupul al cărui Cap este Hristos, numit Biserica cea Una, Sfântă, Catolică și Apostolică.

Primind pe ucenicii lui Hristos, suntem conduși prin Hristos Pâinea Vieții, la comuniunea cu Tatăl. Iată cum, și astăzi, toți aceia care doresc să-I urmeze lui Hristos, trebuie să pătrundă în comunitatea care are ca și unic centru iubirea lui Hristos: Euharistia, Pâinea Vieții. De aceea, documentele Bisericii numesc Euharistia izvorul și culmea vieții Bisericii. Prin Pâinea vieții, iubirea noastră este reînnoită și comuniunea noastră cu Dumnezeu și cu aproapele este întărită.

Iubirea generează slujirea, slujirea generează comuniunea, comuniunea regenerează iubirea între frați. Prin Hristos Pâinea Vieții, prin Sacramentul Euharistiei și al Preoției ia naștere noua comunitate: Biserica. Aceasta la rândul ei, prin ucenicii lui Hristos și urmașii lor, celebrează în continuare Euharistia și Preoția. Astfel Hristos rămâne mereu viu, prezent și lucrător în Biserica Sa.

Iubiți credincioși,

Să ne cercetăm cugetul asupra modului în care participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Reușesc prin participarea mea la Sfânta Liturghie să reînnoiesc relația personală de iubire cu Dumnezeu? Este doar împlinirea unei îndatoriri? Este o asistență formală de câteva minute? Trăirea mea liturgică se reflectă și în viața mea, în familie și în societate? Încerc să fiu un creștin echilibrat care are curajul de a-și trăi identitatea creștină și a-și împlini misiunea fără a fi influențat de persoane, de mass-media, de modă, sau conjuncturi sociale și istorice?

Am un program personal de viață spirituală zilnic, lunar și anual, corespunzător stării mele de viață?

 

Privind din nou spre exemplul Slujitorului Slujitorilor lui Hristos, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, chemat la Tatăl, să vedem un făuritor al păcii și înțelegerii între oameni, care a pus iubirea mai presus de ambițiile umane, s-a supus umilirii pentru a face să triumfe caritatea și comuniunea. Nu a fost doar Păstorul care a introdus Biserica în mileniul al III-lea, dar a fost și artizanul, „ziditorul” care a contribuit la edificarea acestei noi comunități umane ce trebuie să facă față perioadei post-modernismului agresiv și egoist. Prin cuvânt și faptă a sprijinit dărâmarea zidurilor regimurilor totalitare, s-a opus cu fermitate războiului și terorismului, a luptat pentru apărarea vieții de la începutul ei pe cale naturală, până la sfârșitul ei pe cale naturală, a construit „punți” și a deschis „porți” de cultură și civilizație. Fără a lupta cu forța pumnului, fără a amenința cu arme nucleare sau de distrugere în masă, el a luptat doar cu forța rugăciunii, cu armele spirituale ale smereniei, carității și iertării, cultivând primatul carității, civilizația iubirii și promovând cultura păcii. Nu a luptat prin forța puterii umane, ci prin „forța slăbiciunii” umane lăsându-se animat de puterea lui Hristos (cf. II Cor. 12,9) și făcându-se tuturor toate (cf. I Cor. 9,22).

De-a lungul întregii sale vieți Sfântul Părinte a experimentat importanța rugăciunii pentru fiecare dintre acțiunile sale: „De-a lungul vocației mele am înțeles importanța primordială a rugăciunii și într-o măsură specială a rugăciunii contemplative pentru fiecare acțiune corespunzătoare vocației mele. Așa a fost în toate etapele vieții mele„.

Rugăciunea Păstorului Bisericii a avut întotdeauna o dimensiune catolică, universală: „Grija tuturor Bisericilor, pe care o poartă în gândul și în inima sa, conduce pe pontif în fiecare zi într-un pelerinaj în lumea întreagă prin rugăciune. (…) Astfel Papa este chemat să facă o rugăciune universală în care grijile tuturor Bisericilor îi permit să expună în fața lui Dumnezeu toate bucuriile și toate speranțele precum și toate suferințele și preocupările pe care Biserica le împărtășește cu lumea contemporană„.

 

„Cel care primește pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primește;” (Io. 13,20). Cuvintele și gesturile Mântuitorului reprezintă o misiune pentru fiecare dintre noi, cei care prin Botez purtăm numele Său. Să ne reamintim, iubiți credincioși că, la rândul nostru, am primit noțiunile de credință prin părinții, educatorii sau preoții pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții noastre. Datorită lor astăzi facem parte din această Biserică, pentru că am cunoscut slujirea lui Hristos față de noi și am înțeles că în acest gest al spălării picioarelor, se află de fapt un simbolism mult mai profund, care cuprinde și iertarea păcatelor noastre și harurile necesare trecerii spre viața veșnică. Este un gest menit să rămână sigilat în sufletele noastre ca memorie vie a prezenței lui Hristos Pâinea vieții în mijlocul nostru, în mod particular în Sfânta Euharistie. Acesta este Sacramentul prezenței reale a Mântuitorului, Sacramentul care generează Biserica și prin care sufletele credincioșilor sunt regenerate în credință și întărite în comuniune. Prin această prezență Biserica, Trupul lui Hristos, este o realitate vie.

„Biserica este vie!” a fost salutul pe care noul Pontif Roman, Papa Benedict al XVI-lea, l-a adresat sutelor de mii de pelerini prezenți în Piața San Pietro la ceremonialul de înscăunare „Biserica este vie pentru că Hristos este viu, pentru că El a înviat cu adevărat!„.

Biserica este vie prin Hristos Pâinea cea vie, prin care și noi avem garanția învierii și a vieții veșnice după cuvântul Său: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Io. 6,54).

 

Cel ce a Înviat triumfător din morți Hristos Pâinea Vieții, Jertfa vie, Hrana spirituală și Izvorul comuniunii, prin mijlocirea rugăciunilor Preasfintei Fecioare Maria, ale Sfântului Iosif și ale tuturor sfinților, să ne binecuvânteze mereu cu prezența Sa în sufletele noastre, să ne dea harul ca hrănindu-ne cu El să devenim „pâine vie”, și să ne putem bucura de-a pururi dincolo de hotarul morții la Sfânta Liturghie cerească, de-a dreapta tronului Gloriei cerești a Tatălui, împreună cu Fiul, în Spiritul Sfânt. Amin.

Sărbători binecuvântate cu alese haruri cerești și sfântă bucurie la luminata zi a Învierii Domnului nostru Isus Hristos!

HRISTOS A ÎNVIAT!

 

+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2005, la 304 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în primul an de pontificat al Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, în al IX-lea an al episcopatului și al III-lea în tronul acestei Eparhii.

Rugăciunea Sf. Ignațiu de Loyola: „Sufletul lui Hristos sfințește-mă, Trupul lui Hristos mântuiește-mă, Sângele lui Hristos aprinde-mă de dragoste, apa coastei lui Hristos spală-mă, o bune Isuse ascultă-mă, în rănile Tale ascunde-mă, nu mă lăsa să mă despart de Tine, de vrăjmașul cel rău mă apără, în ceasul morții mele chiamă-mă și poruncește-mi să vin la Tine ca să Te laud cu sfinții Tăi în vecii vecilor. Amin„.

Rugăciunea de după cuminecare: „Trupul Tău cel sfânt Doamne Isuse Hristoase să-mi fie mie spre iertarea păcatelor și scump Sângele Tău spre viața de veci. Fie mie Euharistia aceasta spre sănătate, bucurie și veselie, iar la a doua înfricoșătoare venire a Ta învrednicește-mă pe mine păcătosul a sta de-a dreapta Gloriei Tale pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin„.

ERA SEARĂ LINIȘTITĂ

Era seară liniștită
Cu cerul senin,
Când fu cina pregătită
Fiului divin;

El era cu-ai săi la masă,
La locul gătit,
Domnul cu voce duioasă
Astfel le-a vorbit:

„Fraților sosit-a ceasul,
Să ne despărțim,
Voi să nu pierdeți curajul
Căci iar am să vin.

Dar vă spun mai dinainte
Pentru ca să știți,
Unul dintre voi M-a vinde
Cu treizeci de-arginți.

Trebuie să se-mplinească
Cele ce s-au scris;
Voi fi judecat la moarte
Și pe cruce-ntins”.

Și-atunci toți se îndreptară
Către-Învățător,
Și pe rând Îl întrebară
Care-i trădător?

Când veni rândul lui Iuda,
A-ntrebat și el:
„Nu cumva voi fi eu Doamne,
Fiul cel mișel?”

„Tu ești Iuda!” – zise Domnul,
„Du-te mai curând,
Iată-acum sosit-a ceasul,
Fă ce ai de gând”.

Și-atunci Iuda-n grabă merse,
Către-acel sobor,
Unde așteptau cu sete
Al Domnului omor.

Acolo-și vându Stăpânul,
Iuda cel mișel,
Și printr-un sărut fățarnic
Îl predă pe El.

Și L-au dus la judecată,
Și L-au osândit,
Ca pe cruce cu ocară
Să fie răstignit.