Predică la a treia zi de novendialli pentru Papa Ioan Paul al II-lea

Predica la a treia zi novendiali
pentru sufletul Papei Ioan Paul al II-lea
susținută de Cardinalul Camillo Ruini
Vicar General al Diecezei de Roma
10 aprilie 2005, Bazilica San Pietro

Domnul Isus, înviat din morți, s-a făcut tovarăș drum cu doi discipoli care mergeau de la Ierusalim la Emaus: am putea să îndrăznim o paralelă și să spunem că și preaiubitul nostru Papă „venit de departe”, timp de peste douăzeci și șase de ani, s-a făcut tovarăș de drum cu noi, creștinii din Roma.

Astăzi, în timp ce suntem îndurerați pentru moartea sa, dar și încrezători și bucuroși datorită certitudinii unei noi prezențe a lui, misterioasă și luminoasă, putem să ne întrebăm cum a reușit Papa Ioan Paul al II-lea să fie atât de apropiat, să intre atât de profund în inimile romanilor, dar și ale italienilor și ale atâtor cetățeni ai lumii. Răspunsul adevărat este simplu și plin de semnificații: el a fost, și continuă să fie, pentru toți frate și tată, pentru că a fost om al lui Dumnezeu, pentru că a fost văzut constant în prezența lui Dumnezeu, în mod intim unit cu El și total încrezător în îndurarea Sa infinită.

Papa al nostru a fost înainte de toate un om al rugăciunii, căreia i-a dedicat cea mai mare parte a timpului și a energiilor sale. S-a identificat cu Isus Cristos și s-a configurat la preoția Lui, până la a putea spune: „Sfânta Liturghie este în mod absolut centrul vieții mele și al fiecărei zile a mele”. S-a consacrat total Mariei și a arătat autenticitatea acestei consacrări atunci când, trezindu-se din anestezie după intervenția de traheotomie, a scris de îndată: „Eu sunt mereu Totus Tuus”.

Și totuși această extraordinară apropiere de Dumnezeu nu l-a îndepărtat deloc de noi, oameni păcătoși, nu l-a învăluit într-o îndepărtată atmosferă sacră. Dimpotrivă, Ioan Paul al II-lea a fost un om adevărat, unul care a savurat și apreciat în profunzime gustul vieții: de la frumusețea artei, a poeziei și a naturii până la vitalitatea sportului, de la fidelitatea prieteniei până la înălțimea reflecției filosofice și teologice și până la curajul celor mai angajante decizii. Astfel, prin intermediul lui, l-am simțit pe Domnul cu adevărat aproape, am înțeles într-un anumit fel că Dumnezeu nu locuiește în zone inaccesibile, ci este Domnul vieții și dorește să stea în centrul vieților noastre.

De altfel, deja în prima sa Enciclică Redemptor hominis (nn. 13-14), Sfântul nostru Părinte scria că omul „este calea fundamentală a Bisericii”, precizând că „nu este vorba despre omul ‘abstract’, ci real, … ‘concret’, ‘istoric'”, despre omul „în adevărul deplin a existenței sale personale… și sociale”.

Nouă, romanilor, în particular, Ioan Paul al II-lea ne-a arătat în multe feluri ce înseamnă pentru el, Episcop și Păstor, faptul că omul este calea Bisericii. Este drept și frumos, în acest punct, să ne amintim. Cum să nu ne amintim, înainte de toate, vizitele sale pastorale în 301 parohii din Roma? Personal nu pot uita insistența, ca să nu spun nerăbdarea, cu care mă întreba: „Când mergem să vizităm parohiile?” O insistență și o nerăbdare care creșteau pe măsură ce se înrăutățea starea sa de sănătate. Și atunci când nu a mai putut să meargă personal în parohii, a dorit să primească alte 16 comunități parohiale în Vatican. Chiar și în luna ianuarie a acestui an plănuia să primească cât mai curând posibil ultimele 16 rămase, dintre cele 333 de parohii din Roma: o dorință pe care a luat-o cu sine, intrând în bucuria Domnului.

Alături de vizitele în parohii, cele la spitale: le-a făcut în fiecare an, până când a putut să meargă personal la căpătâiul celor internați. Mai apoi nu a renunțat în nici un caz să se întâlnească cu bolnavii care veneau la el în această Bazilică a Sf. Petru, la celebrările din 11 februarie.

O mare bucurie pentru inima sa era, în fiecare an, vizita la Seminarul Roman, în sărbătoarea Fecioarei Încrederii. Și un moment de familiaritate și de bucurie era și întâlnirea cu clerul roman, în joia de după Miercurea Cenușii, după cum erau și mesele cu parohii și vicarii parohiali, cu câteva zile înainte de vizitele în parohii.

O altă întâlnire nelipsită și intens dorită era Liturghia Universitarilor, aici în Sf. Petru, cu câteva zile înainte de Crăciun, precum și întâlnirea cu tinerii din Roma, în joia de dinaintea Duminicii Floriilor, pentru a trăi mai bine dimensiunea diecezană a Zilei Mondiale a Tineretului. Să nu uităm că Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a dorit să viziteze sistematic numeroasele Universități romane.

Astfel a trăit el zilnic ministerul său de Episcop al Romei, actualizând în mod concret cuvintele spuse preoților romani în 9 noiembrie 1978, la puțin timp după alegerea sa: „Sunt profund conștient de faptul că am devenit Papa Bisericii universale și Episcop al Romei. Ministerul… Episcopului Romei, ca succesor al lui Petru, este rădăcina universalității”.

Dacă privim apoi la marile directive și inițiative pastorale, putem spune că Dieceza de Roma nu doar a beneficiat puternic de magisteriul universal al Episcopului său, ci a primit de la el unele îndrumări specifice și fundamentale: două mai presus de toate, Sinodul diocezan și Misiunea urbană. Convocat în 1986 și încheiat în 1993, Sinodul a fost, din voința explicită a Papei Ioan Paul al II-lea și apoi în mod real în viața Diecezei, o mare școală practică a eclesiologiei comuniunii Conciliului Vatican II, adică a acelei comuniuni de care această Dieceză, tocmai pentru marea bogăție și varietate a prezențelor și a carismelor care conviețuiesc în ea, are o nevoie particulară.

Sinodul a avut apoi o dezvoltare deosebit de fecundă și inovativă în Misiunea urbană, la care Papa a chemat Biserica din Roma, în 8 decembrie 1995, pentru „a predispune sufletele… pentru primirea harului Anului Sfânt și pentru a regăsi în încrederea în Isus Cristos și în bogăția vieții și a culturii, care izvorăște din aceasta, rațiunile sarcinii particulare încredințate cetății eterne în fața lumii întregi”. Nu a fost vorba doar de o „misiune populară”, fie ea și extinsă la întregul oraș, ci de „poporul lui Dumnezeu în misiune”: parohiile, comunitățile religioase, asociațiile și mișcările au căutat într-adevăr, timp de trei ani, să devină misionare pe lângă familiile din Roma și diferitele medii de muncă și viață, prin implicarea directă a unui mare număr de laici, alături de preoți, de călugărițe și de diaconi.

Iubiți frați și surori din această Biserică a Romei, misiunea este oarecum testamentul pastoral pe care Papa Ioan Paul al II-lea îl încredințează Diecezei sale: să ne amintim cuvintele sale despre Biserică și despre parohie, care trebuie să se caute și să se găsească pe sine înafara lor, acolo unde trăiesc oamenii. Aceasta este Biserica pe care el a dorit-o și care astăzi continuă să ne ceară să fim și să o trăim: o Biserică nu aplecată asupra ei însăși, nu timidă, nu neîncrezătoare, ci o Biserică ce arde de iubirea lui Cristos, pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Să căutăm acum să intrăm și mai în profunzime, să pătrundem înăuntrul inimii sale de Episcop și Părinte. Ne ajută cuvintele din 12 noiembrie 1978, la luarea în posesie a Catedralei sale San Giovanni in Laterano, când Ioan Paul al II-lea a indicat în porunca iubirii conținutul esențial al propriului minister, amintind minunata afirmație a lui Isus: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea” (Ioan 15,9). Și Papa a adăugat: „Iubirea costruiește; numai iubirea costruiește!”

Și discipolii din Emaus i-au cerut lui Isus cel înviat, pe care nu îl recunoscuseră încă: „Rămâi cu noi pentru că se lasă seara și ziua e acum pe sfârșite”. Noi, în această seară, simțim puternic în inimile noastre nevoia de a-i spune acestui Papă: „rămâi cu noi”. Și știm bine că el rămâne cu noi cu adevărat. Dar știm și care este calea unică pentru a putea rămâne cu el în mod real, și nu doar emoțional și superficial. Este calea de a rămâne, personal fiecare dintre noi și împreună întreaga Biserică din Roma, în iubirea Domnului, acea iubire care se alimentează din credință și din ascultarea zilnică de voința Lui, mai ales de porunca Lui: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu (cfr Ioan 15,12).

Papa Ioan Paul al II-lea, în suferința sa și în moartea sa, ca și în întreaga sa viață, a fost un martor și un vestitor extraordinar al lui Isus Cristos răstignit și înviat din morți, după modelul Apostolilor Petru și Paul, a căror mare moștenire, creștină și umană, a adunat-o. De aceea zilele funeraliilor sale au devenit, pentru Roma și pentru lumea întreagă, zile de extraordinară unitate, de deschidere a sufletului față de Dumnezeu și de împăcare: o unitate care s-a realizat pentru că acest Papă a ținut strâns împreună, și a arătat lumii întregi prin toată viața sa, integritatea credinței în Cristos și universalitatea iubirii aceluiași Cristos care s-a dăruit pentru toți pe cruce. Astfel, în Liturghia pentru defunctul Papă, Piața Sf. Petru a putut deveni simbol mai elocvent ca niciodată nu al „ciocnirii civilizațiilor”, ci dimpotrivă al marii „familii a națiunilor”.

Noi, romanii, am avut darul de a fi martori direcți ai acestor evenimente de har, și de a putea colabora la ele. Îi mulțumim din toată inima Domnului și, în timp ce ne rugăm pentru acest mare Papă al nostru, mai presus de toate ne încredințăm rugăciunii lui, pentru a fi tot mai mult și mai bine membre vii ale acelei Biserici care, de-a lungul secolelor, prin puterea Spiritului Sfânt trăiește mereu și se reînnoiește, ca Mireasă a lui Cristos și ca Mamă dulce a noastră.

În lumina aceluiași Spirit să îl așteptăm pe noul nostru Episcop și Papă. Să nu fim inutil și prea uman curioși să știm dinainte cine va fi. Să ne predispunem în schimb pentru a-l primi, în rugăciune, în încredere și în iubire, pe acela pe care Domnul va voi să ni-l dea.

Și în timp ce ne reînnoim recunoștința față de Dumnezeu pentru acest Papă care timp de douăzeci și șase de ani a frânt pâinea euharistică cu noi și pentru noi, mulțumim de asemenea, din toată inima, Bisericii surori din Cracovia și întregii iubite națiuni poloneze, în care Ioan Paul al II-lea, Karol Wojtyla, a primit viața, credința și admirabila sa bogăție creștină și umană, pentru a fi astfel dăruit Romei și lumii întregi.