Predica la Liturghia dinaintea alegerii Papei

Capela papală
Liturghia Pro Eligendo Romano Pontifice
Omilia Cardinalului Joseph Ratzinger
decan al Colegiului Cardinalilor

Bazilica Patriarhală Sfântul Petru
luni 18 aprilie 2005

Is 61, 1 – 3a. 6a. 8b – 9
Ef 4, 11 – 16
In 15, 9 – 17

În acest ceas de mare responsabilitate, ascultăm cu o deosebită atenție ceea ce Domnul ne spune prin cuvintele sale. Din cele trei lecturi aș vrea să aleg doar câteva fragmente, care ne privește în mod direct într-un moment ca acesta.

Prima lectură oferă o descriere profetică a figurii lui Mesia – o descriere care capătă întreaga sa semnificație în momentul în care Isus alege acest text în sinagoga din Nazaret, când spune: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta” (Lc 4, 21). În centrul textului profetic găsim un cuvânt care – cel puțin la prima vedere – pare contradictoriu. Mesia, vorbind despre sine, spune că este trimis „să proclame un an de milostivire al Domnului, o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Is 61, 2). Ascultăm, cu bucurie, anunțarea anului milostivirii: milostivirea divină pune o limită răului – ne-a spus Sfântul Părinte. Isus Cristos este milostivirea divină în persoană: a-l întâlni pe Cristos înseamnă a întâlni milostivirea lui Dumnezeu. Misiunea lui Cristos a devenit misiunea noastră prin ungerea sacerdotală; suntem chemați să proclamăm – nu doar prin cuvinte dar prin viața noastră, și prin semnele eficace ale sacramentelor – „anul de milostivire al Domnului”. Dar ce vrea să spună Isaia când anunță „ziua de răzbunare pentru Dumnezeul nostru”? Isus, la Nazaret, în lectura pe care o face textului profetic, nu a rostit aceste cuvinte – a încheiat proclamând anul de milostivire. Oare acesta a fost motivul scandalului care a izbucnit după predica sa? Nu știm. În orice caz Domnul a oferit un comentariu autentic acestor cuvinte prin moartea pe cruce. „El a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemnul crucii…”, spune Sfântul Petru (1 Pt 2, 24). Iar Sfântul Paul le scrie galatenilor: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, devenind el însuși blestem pentru noi, după cum stă scris: Blestem e cel care atârnă de lemn, pentru ca prin Cristos Isus binecuvântarea lui Avram să ajungă la neamuri iar noi să primi făgăduința Duhului prin credință” (Gal 3, 13s).

Milostivirea lui Cristos nu este un har la bun preț, nu presupune banalizarea răului. Cristos poartă în trupul și în sufletul său întreaga povară a răului, întreaga lui forță distructivă. El arde și transformă răul în suferință, în focul iubirii sale suferinde. Ziua răzbunării și anul milostivirii coincid în misterul pascal, în Cristos mort și înviat. Aceasta este răzbunarea lui Dumnezeu: el însuși, în persoana Fiului, suferă pentru noi. Cu cât suntem mai mult atinși de milostivirea Domnului, cu atât mai mult intrăm în solidaritate cu suferința – devenim disponibili pentru a completa în trupul nostru „ceea ce lipsește pătimirilor lui Cristos” (Col 1, 24).

Să trecem acum la lectura a doua, la scrisoarea către Efeseni. Aici este vorba în fond de trei lucruri: în primul rând de ministerele și carismele din Biserică, ca daruri ale Domnului înviat și înălțat la cer; așadar, de maturizarea credinței și de cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, ca și condiție și conținut al unității trupului lui Cristos; și, în fine, de participarea comună la creșterea trupului lui Cristos, adică de transformarea lumii în comuniune cu Domnul.

Să ne oprim numai la două puncte. Primul este drumul către „maturitatea lui Cristos”; așa spune, simplificând puțin, textul italian. Mai precis, ar trebui, conform textului grec, să vorbim de „măsura plinătății lui Cristos”, la care suntem chemați să ajungem pentru a fi cu adevărat adulți în credință. Nu ar trebui să rămânem infantili în credință, în stare de micime. Și ce înseamnă a fi infantil în credință? Răspunde Sfântul Paul: înseamnă a fi „duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii…” (Ef 4, 14). O descriere foarte actuală!

Câte curente de învățătură am cunoscut în aceste ultime decenii, câte curente ideologice, câte curente moderne de gândire… Micuța barcă a gândirii multor creștini a fost nu de puține ori legănată de aceste valuri – aruncată dintr-o parte într-alta: de la marxism la liberalism, până la libertinism; de la colectivism la individualismul radical; de la ateism la un vag misticism religios; de la agnosticism la sincretism și așa mai departe. În fiecare zi apar secte noi și se împlinește ceea ce a spus Sfântul Paul despre înșelarea oamenilor, despre înțelepciunea care încearcă să atragă în greșeală (cf Ef 4, 14). A avea o credință clară, conform Crezului Bisericii, este adesea etichetat drept fundamentalism. În timp ce relativismul, adică a se lăsa dus „de colo-colo de orice curent de învățătură”, apare drept unica atitudine care e la înălțimea timpurilor de azi. Se constituie o dictatură a relativismului care nu recunoaște nimic drept definitiv și care lasă drept unică măsură doar propriul eu și dorințele acestuia.

Noi, în schimb, avem o altă măsură: pe Fiul lui Dumnezeu, adevăratul om. El este măsura adevăratului umanism. O credință „adultă” nu este aceea care urmează moda și ultima noutate; credința adultă și matură este aceea care este profund înrădăcinată în prietenia cu Cristos. Această prietenie ne deschide spre tot ceea ce este bun și care ne oferă criteriul pentru a discerne între adevărat și fals, între înșelăciune și adevăr. Această credință adultă trebuie să o maturizăm, spre această credință trebuie să călăuzim turma lui Cristos. Și această credință – numai credința – realizează unitatea și se împlinește în iubire. Sfântul Paul – în contrast cu permanentele peripeții ale acelora care sunt asemenea copiilor bătuți de valuri – ne oferă în acest sens un cuvânt frumos: să împlinim adevărul în caritate, ca o formulă fundamentală a existenței creștine. În Cristos coincid adevărul și caritatea. În măsura în care ne apropiem de Cristos, și viața noastră, adevărul și iubirea sunt întemeiate. Iubirea fără adevăr ar fi oarbă; adevărul fără iubire ar fi ca „un chimval răsunător” (1 Cor 13, 1).

Să ne oprim acum la evanghelie, din a cărei bogăție aș vrea să extrag numai două mici observații. Domnul ne adresează aceste cuvinte minunate: „Nu vă mai numesc slugi… dar v-am numit prieteni” (In 15, 15). De multe ori ne simțim – cât e de adevărat – doar slugi inutile (cf Lc 17, 10). Și, în ciuda acestor lucruri, Domnul ne cheamă prieteni, ne face prietenii săi, ne oferă prietenia sa. Domnul definește prietenia într-un mod dublu. Între prieteni nu există secrete: Cristos ne spune tot ceea ce aude de la Tatăl; ne oferă deplina sa încredere și, o dată cu încrederea, și cunoașterea. Ne revelează chipul său, inima sa. Ne arată tandrețea sa față de noi, iubirea sa pasionantă care ajunge până la nebunia crucii. Se încrede în noi, ne dă puterea să vorbim în numele său: „acesta este trupul meu…”, „eu te absolv…”. Ne încredințează nouă trupul său, Biserica. Încredințează minților noastre slabe, mâinilor noastre slabe adevărul său – misterul lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; misterul lui Dumnezeu care „a iubit atât de mult lumea încât l-a dat pe unicul său Fiu unul născut” (In 3, 16). Ne-a făcut prietenii săi – și noi cum răspundem?

Al doilea element, cu care Isus definește prietenia, este comuniunea voințelor. „Idem velleidem nolle„, era și pentru romani definiția prieteniei. „Voi sunteți prietenii mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (In 15, 14). Prietenia cu Cristos coincide cu ceea ce exprimă a treia cerere din Tatăl nostru: „Facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ”. În ceasul din Ghetsemani Isus a transformat voința noastră omenească rebelă în voință conformă și unită cu voința divină. A suferit întreaga dramă a autonomiei noastre – și tocmai purtând voința noastră în mâinile lui Dumnezeu ne dă adevărata libertate: „Nu cum voiesc eu, dar cum tu vrei” (Mt 26, 39). În această comuniune a voinței se împlinește răscumpărarea noastră: fiind prietenii lui Isus, devenind prietenii lui Isus. Cu cât îl iubim mai mult pe Isus, cu cât îl cunoaște mai mult, cu atât mai mult crește adevărata noastră libertate, crește bucuria de a fi mântuiți. Mulțumesc Isuse, pentru prietenia ta!

Celălalt element al evangheliei – la care vreau să fac referință – este discursul lui Isus despre rodire: „V-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână” (In 15, 16). Apare aici dinamismul existenței creștinului, a apostolului: v-am constituit ca să mergeți… Trebuie să fim însuflețiți de o sfântă neliniște: neliniștea de a le duce tuturor darul credinței, a prieteniei cu Cristos. În realitate, iubirea, prietenia lui Dumnezeu ne-a fost dată ca să ajungă și la alții. Am primit credința pentru a o dărui și altora – suntem preoți pentru a-i sluji pe ceilalți. Și trebuie să aducem roade care să rămână. Toți oamenii vor să lase o urmă care să rămână. Dar ce rămâne? Banul nu. Nici clădirile nu rămân; cărțile nici atât. După o vreme, mai mult sau mai puțin îndelungată, toate aceste lucruri dispar. Unicul lucru care rămâne în etern este sufletul omului, omul creat de Dumnezeu pentru veșnicie. De aceea roadele care rămân sunt ceea ce am reușit să semănăm în sufletele oamenilor – iubirea, cunoașterea; gestul care este în stare să atingă inima; cuvântul care deschide sufletul spre bucuria Domnului. Atunci să mergem și să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să aducem roade, roade care să rămână. Numai astfel pământul este transformat dintr-o vale de lacrimi în grădina lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem în cele din urmă, încă o dată, la scrisoarea către Efeseni. Scrisoarea spune – cu cuvintele din Psalmul 68 – că Cristos, înălțându-se la cer, „le-a împărțit daruri oamenilor” (Ef 4, 8). Biruitorul împarte daruri. Iar aceste daruri sunt apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători. Ministerul nostru este un dar al lui Cristos făcut oamenilor, pentru a zidi trupul său – lumea nouă. Să trăim ministerul nostru în acest fel, ca pe un dar al lui Cristos făcut oamenilor! Dar mai ales în acest ceas să-l rugăm cu insistență pe Domnul pentru ca după marele dar al Papei Ioan Paul al II-lea, să ne dea un nou păstor după inima sa, un păstor care să ne călăuzească la cunoașterea lui Cristos, la iubirea sa, la adevărata bucurie. Amin.

Autor: Cardinalul Joseph Ratzinger
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 18.04.2005
Publicarea pe acest sit: 18.04.2005
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.