Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2012

Maria «poarta mântuirii»,
călăuzitoarea pe calea credinței

Scrisoarea pastorală
a PS Florentin Crihălmeanu,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Nașterii
după trup a Domnului și Dumnezeului
și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, din harul, mila și îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor credincioșilor creștini,

Har vouă și pace de la Dumnezeu, Cel care «atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel unic născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (cf. In 3,16).

Iubiți credincioși,

Sărbătorile de iarnă sunt, în fiecare an, zile de bucurie care ne desprind de încordarea, rutina și oboseala muncii de peste an. Este un timp al odihnei, al vacanței, al relaxării și al refacerii fizice, dar, pentru noi creștinii, trebuie să fie și un timp de rugăciune, de reînnoire spirituală, de har și întărire în credință.

De-a lungul anului sunt numeroase zile de sărbătoare. Unele sunt rânduite de Biserică în directă legătură cu tainele de credință ale vieții Mântuitorului, ale Preasfintei Fecioare Maria sau ale sfinților, iar altele sunt rânduite de oameni în legătură cu diferite aniversări (persoane, personalități, evenimente istorice, etc.). Noi, creștinii, știm că doar sărbătorile rânduite de Biserică și trăite în lumina bucuriei credinței ne pot dobândi haruri, pentru a crește în credință și sfințenie.

Între sfintele praznice ale Bisericii creștine, Nașterea Domnului nostru Isus Hristos este cea mai importantă sărbătoare cu dată fixă a calendarului creștin. După cum spuneau Părinții Bisericii: «Sărbătorile creștinilor sunt sfinte și mai presus de fire și cu adevărat izvoare și comori ale mântuirii, iar cea dintâi sărbătoare a noastră propovăduiește venirea lui Dumnezeu printre oameni» (cf. Sf. Proclu).

Ne întrebăm: cum am putea trăi aceste zile ca ele să devină un adevărat izvor de har și mântuire pentru sufletele noastre? Cine ne-ar putea ajuta să pătrundem în profunzimea spirituală a tainei și să trăim în bucuria credinței aceste zile?

Cine ar putea să ne călăuzească pe acest drum mai bine decât Preasfânta Fecioară Maria! Căci ea a fost «scara cerească» pe care Domnul a coborât printre oameni, «ușa templului» prin care doar Domnul a trecut, «poarta mântuirii» care ne-a dăruit nouă pe Răscumpărătorul, «Maica celor vii» care a născut Izvorul Vieții, «Mama Bisericii» pe care creștinii o invocă și astăzi ca Apărătoare, Mijlocitoare și Povățuitoare pe drumul credinței.

Sfinții Părinți consideră că Maria nu a fost doar un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a colaborat la mântuirea omenirii cu deplina libertate a credinței și ascultării (cf. LG 56). «Nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei, pentru că ceea ce a legat fecioara Eva prin necredință, a dezlegat Fecioara Maria prin credință», scria Sf. Irineu; „Cel pe care cerurile nu L-au cuprins, iar pântecele nu L-a îngrădit, din Fecioară s-a născut. Cel ce astăzi s-a născut poarta care odinioară era a păcatului a arătat-o poartă a mântuirii”, spunea Sf. Proclu, iar Sf. Ieronim rezuma: «Moartea a venit prin Eva, iar viața prin Maria».

Maria, tânăra Fecioară din Nazaretul Galileii, care și-a pus cu încredere trupul și sufletul în slujba Cuvântului divin, Mama credincioasă a lui Isus și cea dintâi între ucenicii săi, rămâne și pentru creștinii de astăzi, modelul pe drumul vieții de credință sub ascultarea Cuvântului divin, care conduce spre Hristos.

Vă invit, deci, să ne lăsăm călăuziți de Preasfânta Fecioară și Mamă Maria, pe drumul credinței spre misterul Nașterii lui Hristos, pentru ca la rândul nostru să putem redescoperi bucuria credinței și regăsi entuziasmul în comunicarea ei în familie și în societate, așa cum ne recomanda Pontiful roman Benedict al XVI-lea, la începutul acestui An dedicat credinței (cf. PF 7).

1. FECIOARA MARIA ÎN ASCULTAREA CREDINȚEI

«La Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!» (cf. Lc 1,37-38).

Să o privim pe Maria îngenunchiată în fața ieslei în care Pruncul divin își doarme somnul lin. Mama își contemplă Fiul și-L adoră pe Dumnezeu întrupat în acest Prunc neprihănit căruia, i-a dat viață. E trup din trupul ei și-i seamănă la chip. Ce mare taină a purtat Maria chiar în sânul ei neprihănit!

«O, pântece mai cuprinzător decât cerurile! O, naștere care ai purtat mântuirea! O, pântece de lut și cămară de nuntă a Creatorului! O, naștere izbăvitoare a păcatului lumii! O, taină al cărei chip este cu neputință a-l tâlcui!», exclamă Sf. Proclu.

Privirea Mariei în liniște contemplativă trece dincolo de timp. Prezent, trecut și viitor devin o clipă eternă ce se poate rezuma în trei cuvinte: întâlnirea cu Dumnezeu. Acesta este evenimentul fundamental care i-a schimbat și orientat întregul curs al vieții. Timpul pare că-și oprește scurgerea, iar Maria retrăiește cu aceeași intensitate momentul de început, prima întâlnire cu Arhanghelul Gabriel, mesagerul divin. Cuvintele Buneivestiri îi răsună și acum solemn în «auzul inimii»: «Vei naște fiu și vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema (…) și împărăția Lui nu va avea sfârșit» (cf. Lc 1,31-33).

Cu frică și uimire tânăra Fecioară asculta aceste cuvinte, care înfățișau în limbaj omenesc un proiect ce îi depășea capacitatea de înțelegere. Un plan ce cuprindea întreaga omenire de la începutul și până la sfârșitul ei. Maria, crescută și educată de mică în spiritul credinței, atât în familie cât și în templu, cunoștea cuvintele Sfintelor Scripturi și se întreba dacă ea ar fi putut să fie cea prevestită de prooroci.

Isaia prorocise limpede: «Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14). Prorocul Mihea prevestise chiar și locul în care urma să se nască «Stăpânitorul peste Israel», tocmai în mica cetate a Betlehemului din Iudeea (cf. Mih 5,1). Acolo «aceea care trebuie să nască va naște», iar Pruncul «va fi voinic și va paște poporul prin puterea Domnului» (cf. Mih 5,2-4).

Maria începea să înțeleagă mai bine atât semnificația salutului îngeresc «Bucură-te, ceea ce ești plină de har; căci ai aflat har la Dumnezeu» (cf. Lc 1,28.30) cât și faptul că acest plan divin reprezenta nu doar o expunere, ci și o alegere divină, o chemare concretă la care ea trebuia să ofere un răspuns.

Maria, ascultând uimită cuvântul, l-a primit în sufletul ei și a încercat să-l înțeleagă, iar apoi, a cerut o lămurire în dorința de a putea răspunde cât mai bine misiunii care i se propunea. Atunci, îngerul i-a deslușit Fecioarei, lucrarea Celui Preaînalt prin puterea Spiritului Sfânt asupra ei, confirmându-i că va deveni Mama Fiului lui Dumnezeu (cf. Lc 1,35). Arhanghelul i-a oferit și exemplul lucrării divine asupra Elisabetei, cea numită «stearpă», sigilând cele spuse printr-un act de credință în atotputernicia lui Dumnezeu: «Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință» (cf. Lc 1,37).

Prin acest ultim cuvânt, îngerul îi dezvăluia un alt adevăr: faptul că fiecare cuvânt ce provine de la Dumnezeu poartă în sine o putere dumnezeiască și, ca urmare, împlinește tot ceea ce proclamă.

A urmat apoi un moment de liniște ce nu putea fi cuprins sau transcris în Sfintele Evanghelii. Tânăra Fecioară se afla în fața unei decizii hotărâtoare pentru viața ei, dar deopotrivă fundamentală pentru întreaga omenire. Toată creațiunea aștepta «cu sufletul la gură» răspunsul de care depindea Răscumpărarea.

Maria a ales să se încreadă în atotputernicia lui Dumnezeu și să accepte rolul său în planul mântuirii, dar nu cu mândrie sau orgoliu, ci cu smerenia și bucuria tainică a unei slujitoare a Domnului. Fecioara și-a mărturisit alegerea fundamentală a vieții de credință: «Iată slujitoarea Domnului», adică doresc să mă pun cu totul în slujba Domnului și «Fie mie după cuvântul tău», cuvântul mesajului divin să se împlinească, să devină realitate, trăire, viață în mine, prin mine și cu mine.

Răspunsul tinerei Fecioare din Nazaret a fost o alegere liberă, făcută cu deplină încredere în Dumnezeu, dar și cu disponibilitatea de a oferi totul în slujba Cuvântului divin.

Tradiția Bisericii a păstrat cu sfințenie evenimentul Buneivestiri a Arhanghelului Gabriel la Preasfânta Fecioară Maria, considerat «poarta de intrare în tainele divine» și de aceea, zugrăvit pe porțile împărătești ale iconostasului bisericii. Pe aceste porți nu intra decât cel care îl reprezenta pe Hristos în celebrarea liturgică, adică episcopul sau preotul. Fecioara Maria e reprezentată în rugăciune primind cu smerenie și chipul plecat, vestirea îngerească. În mâinile ei se află un fus cu fir roșu purpuriu, reprezentând pe cea care a țesut în sânul ei trupul Cuvântului divin, Maica Vieții.

Sfânta Fecioară se află în fruntea șirului celor smeriți și săraci ai Domnului, aceia care nădăjduiesc cu încredere că de la El vine mântuirea și o primesc cu bucurie (cf. LG 55). Credința Mariei se zidește pe virtutea smereniei și a sărăciei, care-i conferă libertatea interioară și disponibilitatea de a asculta, a primi și a împlini Cuvântul revelat.

Cât de necesară este în societatea de astăzi virtutea sărăciei ca și atitudine spirituală! Era cea dintâi fericire proclamată de Isus «Fericiți cei care au spiritul sărăciei, căci a lor este Împărăția cerurilor» (cf. Mt 5,3). Spiritul sărăciei permite sufletului să se deschidă spre transcendent și să primească cu bucurie ceea ce Domnul a oferit și să ofere cu generozitate ceea ce Domnul a dat, cu smerita dorință de a-L sluji, fără a căuta vreun profit sau beneficiu personal.

Ceea ce ai te separă, ceea ce dai te unește cu aproapele, și-atunci când nu mai ai ce să dai, dăruiește-te pe tine însuți, căci aceasta este suprema dăruire (cf. S. Fausti). Așa cum semnificativ scria Mons. Vladimir Ghika: «Dă tot ce ai; dă tot ce ești; când nu mai ai nimic sau nu mai ești nimic, dă ceea ce mai poți încă să dai: pe Dumnezeu». Acesta a fost exemplul vieții sale, ca vrednic mărturisitor al credinței până la jertfa supremă. Să dăm și să ne dăruim celor care au nevoie de noi, dar în primul rând să oferim cu încredere Celui de la care am primit tot ce suntem și tot ce avem.

2. MARIA, MAMA CREDINCIOASĂ

«Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul» (cf. Lc 1,45).

Maria își amintește apoi de vizita la Elisabeta, pentru a-i împărtăși bucuria. La salutul Mariei, Elisabeta, plină de har, răspundea numind-o «Maica Domnului meu» și proclamând-o «fericită» pentru că a crezut că se vor putea împlini cele spuse ei de la Domnul. Fericirea proclamată «cu glas mare» de Elisabeta vădește în mod deosebit încrederea Mariei în Dumnezeul Cel Preaînalt și în puterea de împlinire a Cuvântului Său. De aceea, Fecioara Maria în virtutea acestui act de credință, își oferă întreaga viață slujirii Cuvântului lui Dumnezeu și în particular, Cuvântului întrupat, Isus Hristos. Putem afirma că prin răspunsul oferit îngerului, Fecioara Maria face primul act de credință creștină și, ca urmare, o putem numi «mama credinței» noastre. Tocmai pentru că a devenit mai întâi pe plan spiritual «mamă a credinței», ea a putut deveni apoi și mama trupească a lui Hristos. Așadar, maternitatea Mariei nu trebuie înțeleasă doar la nivel fizic, ci în primul rând ca o maternitate spirituală, prin credință (cf. H. Schürmann). Deci, se poate afirma că Maria este prima credincioasă creștină din istoria omenirii.

Privind chipul luminos al Pruncului ce doarme lin, Maria își amintește și drumul anevoios de la Nazaretul Galileii la Betlehemul Iudeii și-apoi, căutarea unui loc de găzduire pe timpul nopții reci și întunecoase. Ceasul mult așteptat al venirii pe lume a Pruncului prevestit de înger se apropia. Casele de primire și hanurile erau pline cu cei veniți pentru recensământ, de aceea, tânăra familie a trebuit să se adăpostească într-un simplu sălaș pentru animale.

Acolo, lângă Bethleem, în grota sărăcăcioasă a unui adăpost de animale, la lumina pâlpâindă a unei candele, are loc primul și cel mai important eveniment din istoria umanității: întâlnirea dintre Dumnezeu care s-a făcut om și persoana umană, întâlnirea dintre uman și divinul într-omenit.

Acolo s-a întâmplat minunea Nașterii Cuvântului întrupat, acolo s-a dezvăluit puterea cuvântului divin vestit de Arhanghel, acolo Fiul Celui Preaînalt a intrat în istoria omenirii, împlinindu-se astfel cuvintele patriarhilor și ale proorocilor din Sfintele Scripturi. Mulți dintre aceștia L-au prevestit pe Unsul Domnului, Mesia, Hristos, însă cea dintâi care a primit harul de a-L contempla viu, întrupat și într-omenit, a fost Fecioara Maria. Acolo, în grota friguroasă, ea a trăit fericirea celei care a crezut în cuvântul divin, văzându-și răsplătită încrederea pusă în puterea Celui Preaînalt. Preacurata este singura ființa umană care nu doar a ascultat cuvântul despre taina întrupării și a nașterii feciorelnice revelat direct de către mesagerul divin, dar ea însăși a trăit aceste mistere cu credință în trupul ei. Ea a fost unicul martor direct al acestor taine cerești, atât în ceasul Zămislirii prin adumbrirea Spiritului Sfânt, cât și în cel al Nașterii feciorelnice de la Betlehem.

Mama își adoră Pruncul cu o privire neprihănită, pură, smerită, blândă, dulce și delicată. Nu e o privire care ar dori să domine sau să impună, nu e o privire curioasă, care ar vrea să destrame taina și să înțeleagă totul. Maria nu vrea să-și însușească misterul, ci dimpotrivă, vrea să-l ocrotească, să-l păstreze cu încredere și sfințenie, dar și cu modestie, pudoare și smerenie, recunoscând în El un dar primit. Ea înțelege că acest mare Dar este însuși Darul Vieții, pe care numai Dumnezeu îl poate oferi și care trebuie ocrotit și păstrat cu sfințenia unui tezaur divin. Născându-L pe Hristos Viața, Maria devine «Maica vieții» și «Mama tuturor celor vii» (Sf. Epifanie).

Maria nu a căzut pradă curiozității omenești, iar dacă a cerut lămuriri, a făcut-o doar pentru a putea sluji mai bine planului divin. Ea a crezut că la timpul rânduit va putea înțelege mai bine și mai profund aceste minunate mistere din viața ei.

Preacurata Fecioară privea Pruncul mic, neajutorat, care trebuia hrănit, schimbat, legănat, ocrotit și educat. După înfățișare era un simplu copilaș, ca oricare altul, ce se agita neîndemânatic, privind nevinovat spre cei care-i stăteau aproape, zâmbind, plângând sau gângurind. Maria, întărită de cuvântul îngeresc, știa și credea că sub «haina vie» a Pruncului nevinovat se află însuși Cuvântul Tatălui, Cel care s-a întrupat în trupul ei. De aceea, ea își asumă acum pe deplin rolul de Mamă iubitoare, slujitoare și ocrotitoare a Pruncului, dar și cel de păstrătoare a misterului divin.

Preacurata Mamă va rămâne întru totul credincioasă misiunii ei și fidelă în ocrotirea și păstrarea tainelor divine. Ea nu va încerca să rupă vălul misterului, ci dimpotrivă, păstrând distanța dintre creatură și Creator, va împlini tot ceea ce o mamă iubitoare ar face pentru Fiul ei. Putem să ne închipuim, cu «ochii sufletului», cu câtă delicatețe și gingășie maternă se ocupa Mama Fecioară de Fiul ei. Câtă modestie în priviri, câtă tandrețe în gesturi, câtă blândețe în cuvânt și câtă candoare în glas. Dar și ce bucurie ascunsă, ce fericire în a-L putea contempla și adora în fiecare clipă, ce iubire maternă și credincioasă față de Fiul Dumnezeului Celui viu.

Să ne îndreptăm privirea acum spre icoana Nașterii Domnului care se află zugrăvită atât în absida laterală a bisericilor și în rândul icoanelor sărbătorilotr împărătești pe iconostas, cât și deasupra mesei pe care se pregătesc darurile. Fecioara Maria este reprezentată într-o atitudine de meditație, întinsă pe un culcuș de culoare roșu purpuriu, cu privirea întoarsă de la Pruncul așezat în iesle. Din această atitudine transpare grija ei de a păzi misterul și, cu smerenie, de a lăsa ca taina să pătrundă în sufletul și viața ei. Icoana amintește de teofania rugului aprins dar nemistuit de pe muntele Sinai, simbolizat aici de Maria, cea care cu credință a zămislit fără a fi mistuită de Focul dumnezeirii și a născut păstrându-și fecioria.

Fer. Ioan Paul al II-lea ne invită «să cultivăm în noi și la ceilalți o privire contemplativă. Acesta se naște din credința în Dumnezeul vieții. Este privirea aceluia care vede viața în profunzimea ei, percepându-i dimensiunile de gratuitate, de frumusețe, de chemare la libertate și la responsabilitate. Este privirea aceluia care nu pretinde să se facă stăpân pe realitate, ci o primește ca pe un dar, descoperind în fiecare lucru oglindirea creatorului și în fiecare persoană chipul Său viu» (cf. EV 83).

La această privire se referă și Sf. Pavel, întrebând: «Oare nu știți că trupul vostru este templu al Spiritului Sfânt care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?». Astfel, Apostolul Neamurilor ne cere să ocrotim misterele din propria viață și din propriul trup (respectul față de propriul trup, modestia simțurilor, pudoarea, înfrânarea simțurilor), precum și a tainelor din propria viață (acelea pe care le cunosc doar eu și Dumnezeu). De asemenea, este important să știm ocroti misterele aproapelui, (respectul față de ceilalți, modestia simțurilor, pudoarea, etc.), și secretele, tainele, vieții aproapelui.

Misterul Vieții întrupate în sânul Fecioarei din Nazaret, învață familiile creștine de astăzi să primească cu bucurie Darul vieții oferit de Creator. Totodată le responsabilizează în ocrotirea și păstrarea acestui dar prețios, prin asumarea creșterii și educării propriilor fii. Familiile colaborează astfel cu minunata operă a Creatorului devenind un adevărat «leagăn al vieții și al credinței».

În cultura noastră post-modernă, caracterizată de multitudinea idealurilor mărunte, de «societatea lichidă», în continuă mișcare și schimbare, refractară unor principii puternice, stabile și unor idealuri mari de viață, exemplul de perseverență în credință și fidelitate față de alegerea de viață a Fecioarei Maria constituie un model de urmat, ce ne ajută să stabilim o justă scară a valorilor în viața creștină de astăzi.

3. SFÂNTA MARIA, POVĂȚUITOAREA PE CALEA CREDINȚEI

«Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa» (cf. Lc 2,19).

În fața ieslei animalelor, devenită acum culcuș al Pruncului divin, Fecioara Mamă îl adoră în tăcere, privind cu «ochii minții» larg deschiși spre viitor. Ea nu cade pradă unor gesturi de simplu sentimentalism, ci trăiește bucuria spirituală a credinței, rămânând mereu atentă în ascultarea și împlinirea semnelor divine.

Păstorii au venit cu «alaiul» lor, au privit cu bucurie Pruncul, au vestit cuvântul îngeresc primit despre El, iar apoi, s-au întors la ale lor. Au venit mai târziu și regii magi de la răsărit, s-au închinat, L-au adorat, i-au oferit prețioasele daruri și-apoi s-au întors și ei la drumul lor. Au fost și alții care au alergat să vadă sau să contemple Pruncul minunat. Maria îi primește, îi ascultă pe fiecare, îi conduce la Fiul ei și Îl arătă tuturor celor care sunt dornici să-L vadă. Ea însă rămâne mereu în tăcere, smerită și rugătoare alături de Prunc, tocmai pentru ca privirile tuturor să se îndrepte spre Isus. Astfel, Maria devine Călăuzitoarea și Povățuitoarea tuturor spre Fiul ei.

În doar câteva cuvinte evanghelistul Luca prezintă chipul spiritual al Mariei, care păstrează și meditează cu grijă în «inima ei», toate cuvintele și întâmplările minunate privitoare la Fiul ei. Astfel, în liniște, ea încearcă să descopere sensul adevărat al cuvintelor și evenimentelor de neînțeles, care trezesc uimire în sufletul ei, pentru a putea răspunde cu fidelitate misiunii asumate. Este atitudinea înțeleaptă a celui care meditează cuvintele Legii, pentru a putea pătrunde mai adânc în planul lui Dumnezeu și a trăi după cuvântul Său (cf. Sir 50,29-31).

Acesta este exemplul oferit de Maria. Ea ascultă și primește cu credință revelația divină, asumându-și rolul în planul istoriei mântuirii, iar apoi așează cu grijă toate acestea în inima ei, pentru a-și înțelege mai profund misiunea în acest mister pe care îl trăiește. Astfel, treptat, ascultând și păstrând cu credință cuvântul divin, Maria perseverează și înaintează pe drumul credinței, înțelegând mereu mai mult și conformându-se chemării vieții ei de credință. Dar, toate acestea se desfășoară în tăcerea ascultării, în liniștea rugăciunii și în pacea adorației.

Preacurata Fecioară Maria este femeia înțeleaptă care își amintește și actualizează, interpretează și compară cuvinte și fapte; se întreabă asupra înțelesului ascuns al unor cuvinte, primind chiar și tăcerile lui Dumnezeu în liniștea rugăciunii ei.

Acum pare că mesajul prevestit de înger s-a împlinit și misiunea Fecioarei din Nazaret s-a încheiat. De fapt, Maria își va continua misiunea și va aprofunda misterul vieții ei. Atentă la Fiul ei, Isus, ea va găsi noi sensuri ale propriei misiuni, punând împreună cuvintele Scripturilor cu revelațiile personale și cuvintele Fiului, pentru a reface acel «mozaic» al planului divin.

Parcurgând acest drum al vieții de credință, mereu unită cu Isus, colaborând cu harul Spiritului Sfânt, Maria va putea călăuzi și pe alții pe această cale a credinței. Ne amintim cu venerație de icoana Maicii Sfinte de la Nicula care a hrănit și continuă să hrănească spiritualitatea creștină de pe aceste binecuvântate meleaguri ale Eparhiei noastre. În această icoană, Preasfânta Fecioară, «Tronul Împăratului» este zugrăvită susținând pe brațul stâng pe Fiul ei, Isus, iar cu mâna dreaptă arătându-ni-L pe Cel care este Calea, Adevărul și Viața. Maria privește spre noi, povățuindu-ne: «Faceți tot ce vă va spune El!». Isus privește spre Mama Sa, oferindu-i binecuvântarea, care prin mijlocirea ei ajunge la noi. Maria nu ne arată doar Calea, ci ne învață și cum să urmăm această Cale, prin exemplul vieții ei de credință. Ea ne ocrotește cu mijlocirea ei maternă pe acest drum și ne călăuzește să ajungem cu bine la Isus. Astfel, Maria devine Călăuzitoarea noastră pe calea credinței și cea care ne deschide tuturor «Poarta mântuirii». Toată această mijlocire, însă, o face în tăcere, în liniștea rugăciunii și adorației.

Cât de prețioasă este virtutea tăcerii meditative într-o lume în care există o inflație a cuvântului, o concurență în a vorbi mai mult și mai tare; o lume ce adoră «interlocutorul rece», computerul sau mijloacele digitale moderne; o lume subjugată mass-mediei, o lume a «super-comunicării», dar care, paradoxal, dezvoltă izolarea de comunitate, singurătatea, egoismul, primatul propriilor interese și lipsa carității fraterne față de semeni.

Iubiți credincioși,

Fecioara din Nazaret a înaintat treptat pe calea credinței pe măsura aprofundării misterului vieții Fiului ei iar viața ei de credință nu a însemnat altceva decât o întâlnire cu Dumnezeu și o comuniune permanentă cu El.

«Adevăratul chip al credinței creștine nu este numai un ansamblu de afirmații ce trebuie acceptate și ratificate de inteligență. Dimpotrivă, este o cunoaștere trăită a lui Hristos, o memorie vie a poruncilor sale, un adevăr de trăit până la capăt. De altfel, un cuvânt nu este cu adevărat primit decât atunci când este transpus în fapte, atunci când este pus în practică. Credința este o decizie care angajează întreaga existență. Este o întâlnire, un dialog, o comuniune de iubire și de viață a credinciosului cu Isus Hristos, Calea, Adevărul și Viața (cf. In 14,6).» (cf. Fer. Ioan Paul al II-lea, VS 88). Ca urmare, credința creștină are și un conținut moral: este izvorul și exigența unei angajări de a trăi în concordanță cu credința primită prin Botez. Altfel spus: «Credința noastră este viața noastră», așa cum exprima sintetic moto-ul de viață al episcopului mărturisitor al credinței, Iuliu Hossu, cel dintâi purpurat al neamului românesc.

Iubiți credincioși,

«Maria, ca Mamă a lui Isus, este în contact cu adevărul Fiului său numai în credință și prin credință! Este așadar fericită, pentru că „a crezut” și în fiecare zi crede în mijlocul tuturor încercărilor și dificultăților din vremea copilăriei lui Isus și apoi din anii vieții lui» (cf. Fer. Ioan Paul al II-lea, RM 17). A trăi cu credință și a practica viața de credință este într-adevăr un angajament curajos pentru creștinul de astăzi, este un drum, care începe prin Botez, se dezvoltă treptat cu ajutorul familiei și al Bisericii, păstrând fidelitatea credinței, dar și prin fiecare experiență de viață interpretată corect. Pelerinajul vieții noastre de credință are și un obiectiv final, acela de a rămâne veșnic cu Isus, Fiul lui Dumnezeu, dar nu în grota întunecată și friguroasă a Betlehemului, ci în bucuria cerească a fericirii eterne de-a dreapta gloriei Tatălui, învăluiți în harul Spiritului Sfânt, sub privirea iubitoare și ocrotitoare a Preasfintei Fecioare Maria, Mama Bisericii și Mama noastră.

Biserica, meditând cu smerenie și contemplând exemplul Preasfintei Fecioare Maria, în lumina Cuvântului făcut om, pătrunde mai adânc în taina sublimă a întrupării, deoarece Maria reflectă cele mai înalte trăiri ale credinței (cf. LG 65).

Acum, pătrunși de bucuria sărbătorii, să cântăm și noi cu colindătorii: „Sus, la Poarta Raiului/ Paște Turma Tatălui/ Dar la poartă cine sta/ Sta chiar Maica Precista…”.

Fie ca Preasfânta Fecioară Maria, «Poarta mântuirii», să ne călăuzească pe drumul vieții de credință și să ne mijlocească de la Fiul ei, zile sfinte de sărbătoare cu bogate haruri cerești, trăite cu suflete pline de bucuria credinței în Cel ce «pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire» în lume s-a născut!

Cu arhierească binecuvântare și comuniune de rugăciune la ceasul bucuriei sărbătorii Nașterii după trup a Domnului nostru Isus Hristos,

Florentin

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2012, al 312-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 160-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 83-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al optulea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre și în al optulea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al optulea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia, la Blaj, al 16-lea an al episcopatului nostru și al 11-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Colindul «Tu plângi, … zâmbești…»
text: Pr. G. Sălăgeanu, OSBM; muzica: Pr. Gh. Marina, OSBM

Tu plângi zâmbești o Prunc Preasfânt,
când mai întâi pe-acest pământ,
cu ochii Tăi dumnezeiești,
în jur și-n viitor privești,
Tu plângi zâmbești o Prunc Preasfânt.

Zâmbești când scumpă maica Ta,
s-apleacă pentru-a Te-alăpta,
la sânu-i dulce fecioresc,
de-ncântă corul îngeresc,
Tu plângi zâmbești o Prunc Preasfânt.

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 20.12.2012
Publicarea pe acest sit: 20.12.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns