Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbarea felicitărilor de Crăciun
Vatican, 21 decembrie 2012

Domnilor Cardinali,
Venerați Frați întru Episcopat și Prezbiterat,
Iubiți frați și surori!

Cu mare bucurie vă întâlnesc astăzi, dragi membri ai Colegiului Cardinalilor, Reprezentanți ai Curiei Romane și ai Guvernatoratului, pentru acest moment tradițional înainte de Sfântul Crăciu. Adresez fiecăruia un salut cordial, începând de la cardinalul Angelo Sodano, căruia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase și pentru urările fervente pe care mi le-a adresat și în numele vostru. Cardinalul decan ne-a amintit o expresie care revine adesea în aceste zile în liturgia latină: Prope est iam Dominus, venite, adoremus! Domnul este acum aproape, veniți cu toți să ne închinăm! Și noi, ca o unică familie ne dispunem să-l adorăm, în peștera din Betleem, pe acel Prunc care este însuși Dumnezeu devenit așa de apropiat încât a devenit om ca și noi. Transmit și eu cu plăcere urări și mulțumesc din inimă tuturor, inclusiv Reprezentanților pontificali răspândiți în lume, pentru colaborarea generoasă și calificată pe care fiecare dintre voi o prestează Ministeriului meu.

Ne aflăm la sfârșitul unui an care din nou, în Biserică și în lume, a fost caracterizat de multiple situații frământate, de mari probleme și provocări, dar și de semne de speranță. Menționez numai câteva momente importante în cadrul vieții Bisericii și a ministeriului meu petrin. Au fost – așa cum s-a menționat de cardinalul decan – înainte de toate călătoriile în Mexic și Cuba – întâlniri de neuitat cu forța credinței, profund înrădăcinată în inimile oamenilor și cu bucurie pentru viața care provine din credință. Îmi amintesc că, după sosirea în Mexic, pe marginile drumului lung care trebuia parcurs, erau cete interminabile de persoane care salutau, fluturând batiste și stegulețe. Îmi amintesc că în timpul drumului pspre Guanajuato, capitala pitorească a statului omonim, erau tineri îngenuncheați cu evlavie pe marginile drumului pentru a primi binecuvântarea Succesorului lui Petru; îmi amintesc cum marea liturgie în apropiere de statuia lui Cristos Rege a devenit un act care a făcut prezentă regalitatea lui Cristos – pacea sa, dreptatea sa, adevărul său. Toate aceste pe fondul problemelor dintr-o țară care suferă datorită multiplelor forme de violență și datorită dificultăților de dependențe economice. Desigur, sunt probleme care nu pot să fie rezolvate pur și simplu prin religiozitate, dar și mai puțin pot fi rezolvate fără acea purificare interioară a inimilor care provine din forța credinței, din întâlnirea cu Isus Cristos. Apoi a fost experiența din Cuba – și aici marile liturgii, în ale căror cântece, rugăciuni și tăceri s-a putut percepe prezența Celui căruia, mult timp, s-a voit să i se refuze un loc în țară. Căutarea, în acea țară, a unei abordări corecte a raportului dintre obligații și libertăți, cu siguranță nu poate să reușească fără o referință la acele criterii de fond care s-au manifestat omenirii în întâlnirea cu Dumnezeul lui Isus Cristos.

Ca etape ulterioare ale anului care se îndreaptă către sfârșit, aș vrea să menționez marea Sărbătoare a Familiei la Milano, precum și vizita în Liban cu încredințarea Exortației Apostolice Postsinodale, care acum va trebui să constituie, în viața Bisericilor și a societății din Orientul Mijlociu, o orientare pe căile dificile ale unității și păcii. Ultimul eveniment important din acest an care se termină a fost Sinodul despre Noua Evanghelizare care a fost în același timp un început comunitar al Anului Credinței, cu care comemorăm inaugurarea Conciliului al II-lea din Vatican, acum cincizeci de ani, pentru a-l înțelege și a-l asimila din nou în situația schimbată.

Cu toate aceste ocazii s-au atins teme fundamentale ale momentului nostru istoric: familia (Milano), slujirea adusă păcii în lume și dialogul interreligios (Liban), precum și vestirea mesajului lui Isus Cristos în timpul nostru celor care încă nu l-au întâlnit și multora care-l cunosc numai din exterior și, tocmai pentru aceasta nu-l re-cunosc. Dintre aceste mari tematici aș vrea să reflectez un pic mai în detaliu mai ales asupra temei familiei și asupra naturii dialogului, pentru a adăuga apoi încă o scurtă adnotare cu privire la tema noii evanghelizări.

Marea bucurie cu care la Milano s-au întâlnit familii provenind din toată lumea a arătat că, în pofida tuturor impresiilor contrare, familia este puternică și vie și astăzi. Însă este incontestabilă și criza care – îndeosebi în lumea occidentală – o amenință până în temelii. M-a uimit că la Sinod s-a subliniat în mod repetat importanța familiei pentru transmiterea credinței ca loc autentic în care se transmit formele fundamentale ale faptului de a fi persoană umană. Se învață trăindu-le și chiar suferindu-le împreună. Astfel, a devenit clar că în problema familiei nu e vorba numai de o determinată formă socială, ci de problema omului însuși – de problema a ceea ce este omul și a ceea ce trebuie făcut pentru a fi oameni în mod corect. Provocările în acest context sunt complexe. Există înainte de toate problema capacității omului de a se lega sau a lipsei sale de legături. Poate omul să se lege pentru toată viața? Corespunde naturii sale? Oare nu este în contradicție cu libertatea sa și cu lărgimea autorealizării sale? Omul devine el însuși rămânând autonom și intrând în contact cu altul numai prin relații pe care le poate întrerupe în orice moment? O legătură pentru toată viața este în contradicție cu libertatea? Merită legătura chiar și atunci când se suferă din cauza ei? Refuzarea legăturii umane, care se răspândește tot mai mult din cauza unei înțelegeri greșite a libertății și autorealizării, precum și din cauza fugii din fața suportării răbdătoare a suferinței, înseamnă că omul rămâne închis în el însuși și, în ultimă analiză, păstrează propriul „eu” pentru el însuși, nu-l depășește cu adevărat. Însă numai în dăruirea de sine omul ajunge la el însuși și numai deschizându-se altuia, altora, copiilor, familiei, numai lăsându-se plăsmuit în suferință, el descoperă mărimea faptului de a fi persoană umană. Cu refuzarea acestei legături dispar și figurile fundamentale ale existenței umane: tatăl, mama, copilul; cad dimensiunile esențiale ale experienței faptului de a fi persoană umană.

Marele rabin de Franța, Gilles Bernheim, într-un tratat documentat cu acuratețe și profund emoționant, a arătat că atentatul, la care astăzi suntem expuși, la adresa formei autentice a familiei, constituită din tată, mamă și copil, ajunge la o dimensiune și mai profundă. Dacă până acum am văzut drept cauză a crizei familiei o răstălmăcire a esenței libertății umane, acum devine clar că aici este în joc viziunea despre ființa însăși, despre ceea ce înseamnă în realitate faptul de a fi oameni. El citează afirmația, devenită vestită, a lui Simone de Beauvoir: „Femeie nu se naște, se devine” (On ne naît pas femme, on le devient”). În aceste cuvinte este dat fundamentul a ceea ce astăzi, sub titlul „gender„, este prezentat ca nouă filozofie a sexualității. Sexul, conform acestei filozofii, nu mai este o realitate originară a naturii pe care omul trebuie s-o accepte și s-o umple personal de sens, ci un rol social de care se decide în mod autonom, în timp ce până acum societatea era cea care decidea. Caracterul eronat profund al acestei teorii și al revoluției antropologice care se află în ea este evident. Omul contestă că are o natură preconstituită de corporeitatea sa, care caracterizează ființa umană. Neagă propria natură și decide că ea nu i-a fost dată ca fapt preconstituit, ci el însuși e cel care și-o creează. Conform relatării biblice a creației, aparține esenței creaturii umane faptul că a fost creată de Dumnezeu ca bărbat și ca femeie. Această dualitate este esențială pentru ființa umană, așa cum Dumnezeu a dat-o. Tocmai această dualitate ca realitate de pornire este contestată. Nu mai este valabil ceea ce se citește în relatarea creației: „Bărbat și femeia El i-a creat” (Gen 1,27). Nu, acum este valabil că nu El i-a creat bărbat și femeie, ci până acum societatea a fost cea care a determinat asta și acum noi înșine suntem cei care decidem cu privire la asta. Bărbat și femeie ca realitate a creației, ca natură a persoanei umane nu mai există. Omul contestă propria natură. El este de acum numai spirit și voință. Manipularea naturii, pe care astăzi o deplângem în ceea ce privește ambientul, devine aici alegerea de fond a omului față de el însuși. Există de acum numai omul în abstract, care apoi alege pentru sine în mod autonom ceva ca natură a sa. Bărbatul și femeia sunt contestați în exigența lor creațională de forme ale persoanei umane care se integrează reciproc. Însă, dacă nu există dualitatea de bărbat și femeie ca realitate a creației, atunci nu mai există nici familia ca realitate prestabilită de creație. Dar în acest caz, și copiii au pierdut locul care le revenea și demnitatea deosebită care le aparține. Bernheim arată cum ea, din subiect juridic de sine stătător devine acum în mod necesar un obiect, la care se are drept și care, ca obiect al unui drept, se poate procura. Acolo unde libertatea de a face devine libertate de a se face de la sine, se ajunge în mod necesar la negarea Creatorului însuși și cu asta, în sfârșit, și omul drept creatură a lui Dumnezeu, drept imagine a lui Dumnezeu este ciopârțit în esența ființei sale. În lupta pentru familie este în joc omul însuși. Și devine clar că acolo unde Dumnezeu este negat, se dizolvă și demnitatea omului. Cine îl apără pe Dumnezeu, îl apără pe om.

Cu asta aș vrea să ajung la a doua mare temă care, de la Assisi până la Sinodul despre noua evanghelizare, a pătruns întregul an care se îndreaptă către sfârșit: adică problema dialogului și a vestirii. Să vorbim înainte de toate despre dialog. Văd pentru Biserică în timpul nostru mai ales trei domenii de dialog în care ea trebuie să fie prezentă, în lupta pentru om și pentru ce anume înseamnă a fi persoană umană: dialogul cu statele, dialogul cu societatea – în el inclus dialogul cu culturile și cu știința – și, în sfârșit, dialogul cu religiile. În toate aceste dialoguri, Biserica vorbește pornind de la acea lumină pe care i-o oferă credința. Însă ea întrupează în același timp amintirea omenirii care, încă de la începuturi și de-a lungul timpurilor, este amintire a experiențelor și a suferințelor omenirii, înc are Biserica a învățat ceea ce înseamnă a fi oameni, experimentând limita și măreția, posibilitățile și limitările. Cultura umanului, al cărui garant ea devine, s-a născut și s-a dezvoltat din întâlnirea dintre revelația lui Dumnezeu și existența umană. Biserica reprezintă amintirea faptului de a fi oameni în fața unei civilizații a uitării, care de acum se cunoaște numai pe ea însăși și propriul criteriu de măsuri. Însă așa cum o persoană fără amintire a pierdut propria identitate, tot așa și o omenire fără amintire și-ar pierde propria identitate. Ceea ce, în întâlnirea dintre revelație și experiența umană, a fost arătat Bisericii merge, desigur, dincolo de domeniul rațiunii, dar nu constituie o lume deosebită care pentru cel care nu crede ar fi fără nici un interes. Dacă omul cu propria gândire intră în reflecția și în înțelegerea acelor cunoștințe, ele lărgesc orizontul rațiunii și asta se referă și la cei care nu reușesc să împărtășească credința Bisericii. În dialogul cu statul și cu societatea, Biserica nu are desigur soluții pregătite pentru fiecare problemă. Împreună cu celelalte forțe sociale, ea va lupta pentru răspunsurile care corespund mai mult măsurii juste a ființei umane. Ceea ce ea a găsit ca valori fundamentale, constitutive și nenegociabile ale existenței umane trebuie să apere cu maxima claritate. Trebuie să facă tot posibilul pentru a crea o convingere care să se traducă apoi în acțiune politică.

În situația actuală a omenirii, dialogul religiilor este o condiție necesară pentru pacea în lume și de aceea este o obligație pentru creștini ca și pentru celelalte comunități religioase. Acest dialog al religiilor are diferite dimensiuni. El va fi înainte de toate pur și simplu un dialog al vieții, un dialog al împărtășirii practice. În el nu se va vorbi despre marile teme ale credinței – dacă Dumnezeu este trinitar sau cum trebuie înțeleasă inspirația Sfintelor Scripturi etc. Este vorba despre problemele concrete ale conviețuirii și responsabilității comune pentru societate, pentru stat, pentru omenire. În asta trebuie învățat să fie acceptat celălalt în modul său de a fi și de a gândi în mod diferit. În acest scop este necesar să se facă din responsabilitatea comună pentru dreptate și pentru pace criteriul de fond al colocviului. Un dialog în care e vorba de pace și de dreptate devine de la sine, dincolo de ceea ce este pur și simplu pragmatic, o luptă etică în privința adevărului și în privința ființei umane; un dialog în privința evaluărilor care sunt presupuse pentru toate. Astfel, dialogul, într-un prim moment doar practic, devine totuși și o luptă pentru modul corect de a fi persoană umană. Chiar dacă alegerile de fond nu sunt ca atare în discuție, eforturile în jurul unei probleme concrete devin un proces în care, prin ascultarea celuilalt, ambele părți pot găsi purificare și îmbogățire. Astfel aceste eforturi pot să aibă și semnificația de pași comuni spre unicul adevăr, fără ca alegerile de fond să fie schimbate. Dacă ambele părți pornesc de la o hermeneutică de dreptate și de pace, diferența de fond nu va dispare, totuși va crește și o apropiere mai profundă între ele.

Pentru esența dialogului interreligios, astăzi în general se consideră fundamentale două reguli:

1. Dialogul nu are în vizor convertirea, ci înțelegerea. În asta se deosebește de evanghelizare, de misiune.

2. Conform cu asta, în acest dialog ambele părți rămân în mod conștient în identitatea lor, pe care, în dialog, n-o pun în discuție nici pentru sine nici pentru ceilalți.

Aceste reguli sunt corecte. Totuși, cred că în această formă sunt formulate prea superficial. Da, dialogul nu are în vizor convertirea, ci o înțelegere reciprocă mai bună: acest lucru este corect. Însă căutarea de cunoaștere și de înțelegere vrea mereu să fie și o apropiere de adevăr. Astfel, ambele părți, apropiindu-se pas cu pas de adevăr, merg înainte și sunt în drum spre o împărtășire mai mare, care se întemeiază pe unitatea adevărului. Cât privește faptul de a rămâne fideli propriei identități: ar fi prea puțin dacă creștinul cu decizia sa pentru propria identitate ar întrerupe, ca să spunem așa, pe baza voinței sale, calea spre adevăr. Atunci faptul de a fi creștin ar deveni ceva arbitrar, o alegere pur și simplu faptică. Atunci el, desigur, n-ar ține cont de faptul că în religie se are de-a face cu adevărul. În această privință aș spune că creștinul are marea încredere de fond, ba chiar marea certitudine de fond că poate să înainteze liniștit în larg în marea vastă a adevărului, fără a trebui să se teamă pentru identitatea sa de creștin. Desigur, nu noi suntem cei care posedăm adevărul, ci el este cel care ne posedă pe noi: Cristos, care este Adevărul, ne-a luat de mână și pe calea căutării noastre pasionate de cunoaștere știm că mâna sa ne ține cu putere. Faptul de a fi susținuți interior de mâna lui Cristos ne face liberi și în același timp siguri. Liberi: dacă suntem susținuți de El, putem intra în orice dialog în mod deschis și fără frică. Siguri, pentru că El nu ne lasă, dacă nu suntem noi înșine cei care ne dezlipim de El. Uniți cu El, suntem în lumina adevărului.

La sfârșit, mai este necesară o scurtă adnotare cu privire la vestire, cu privire la evanghelizare, despre care, de fapt, ca urmare a propunerilor Părinților sinodali, va vorbi pe larg documentul postsinodal. Cred că elementele esențiale ale procesului de evanghelizare apar în mod foarte elocvent în relatarea sfântului Ioan despre chemarea celor doi discipoli ai Botezătorului, care devin discipoli ai lui Cristos (cf. In 1,35-39). Există înainte de toate actul simplu al vestirii. Ioan Botezătorul îl indică pe Isus și spune: „Iată mielul lui Dumnezeu!”. Puțin mai înainte, evanghelistul relatează un eveniment asemănător. De data aceasta, Andrei e cel care-i spune fratelui său Simon: „L-am găsit pe Mesia” (1,41). Primul și fundamentalul element este simpla vestire, kerigma, care își ia forța sa din convingerea interioară a vestitorului. În relatarea despre cei doi discipoli urmează apoi ascultarea, faptul de a merge după Isus, o urmărire care nu este încă urmare, ci mai degrabă o sfântă curiozitate, o mișcare de căutare. De fapt, ambele persoane sunt în căutare, persoane care, dincolo de viața zilnică, trăiesc în așteptarea lui Dumnezeu – în așteptare pentru El există și deci se va arăta. Atinsă de vestire, căutarea lor devine concretă. Vor să-l cunoască mai bine pe Cel pe care Botezătorul l-a calificat drept Miel al lui Dumnezeu. Apoi, al treilea act demarează datorită faptului că Isus se uită înapoi, se îndreaptă spre ei și-i întreabă: „Ce căutați?”. Răspunsul celor doi este, din nou, o întrebare care indică deschiderea așteptării lor, disponibilitatea de a face noi pași. Întreabă: „Rabbi, unde locuiești?”. Răspunsul lui Isus: „Veniți și vedeți!” este o invitație de a-l însoți și, mergând cu El, de a deveni văzători.

Cuvântul vestirii devine eficace acolo unde în om există disponibilitatea docilă față de apropierea lui Dumnezeu; acolo unde omul este în interior în căutare și astfel pe drum spre Domnul. Atunci, atenția lui Isus față de el îl lovește la inimă și apoi impactul cu vestirea trezește sfânta curiozitate de a-l cunoaște pe Isus mai de aproape. Acest mers împreună cu El conduce la locul unde locuiește Isus, în comunitatea Bisericii, care este Trupul său. Înseamnă a intra în comuniunea itinerantă a catecumenilor, care este o comuniune de aprofundare și, în același timp, de viață, în care mersul cu Isus ne face să devenim văzători.

„Veniți și vedeți!”. Acest cuvânt pe care Isus îl adresează celor doi discipoli în căutare îl adresează și persoanelor de astăzi care sunt în căutare. La sfârșitul anului vrem să-l rugăm pe Domnul pentru ca Biserica, în pofida propriilor sărăcii, să devină tot mai de recunoscut ca locuință a sa. Îl rugăm pentru ca, în drumul spre casa sa, să ne facă și noi tot mai văzători, pentru ca să putem spune tot mai bine și în mod tot mai convingător: L-am găsit pe Acela pe care toată lumea îl așteaptă, pe Isus Cristos, adevărat Fiu al lui Dumnezeu și adevărat om. În acest spirit vă urez vouă tuturor un Sfânt Crăciun și un An Nou fericit. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2012
Publicarea pe acest sit: 22.12.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns