Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

La început a fost Cuvântul…
și Cuvântul s-a întrupat în noi

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, îndurarea și îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor creștinilor credincioși, iubitori și cinstitori de Dumnezeu,

«Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul nostru Isus Hristos. (…) Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. (…) Orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Isus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu-Tatăl» (Col 1,2;3,16.17).

Iubiți credincioși,

Timpul marii sărbători a Nașterii Domnului ne invită în fiecare an la un moment de reflexie asupra evenimentului istoric al întrupării Cuvântului divin și a consecințelor lui asupra întregii omeniri. Vă invit în acest an să ne înălțăm gândul mai sus, spre momentul de început al Cuvântului creator, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă misterul Nașterii lui Dumnezeu în haină umană, la Betlehem, acum peste două milenii.

De fapt, ce a fost la început? Unii adoptă teoria «Bing-bang-ului» (G. Gamov), alții vorbesc despre o evoluție pornită din neant prin «forța întâmplării» (C. Darwin), există și alte numeroase teorii și tradiții mitologice. Dar noi creștinii ce spunem? Sau mai corect ce credem? Ce a fost la început? Ne răspunde foarte limpede și clar Sf. evanghelist Ioan: «La început a fost Cuvântul…», mai înainte de toate cele văzute și nevăzute a fost Cuvântul lui Dumnezeu «prin care toate s-au făcut și fără de care nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut» (cf Io 1,3). Cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi creștinii și astăzi «…viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie ascuțită cu două tăișuri…» (Evr 4,12).

Catehismul catolic (CBCc) ne învață că credința noastră nu este «o religie a cărții», ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este un cuvânt scris și mut, ci Cuvântul întrupat și viu (Sf. Bernard de Clairvaux).

Pentru a pătrunde în tainele dinaintea creației ne vom folosi de Prologul Evangheliei de la Ioan. Este unul dintre primele imnuri creștine, o adevărată simfonie a divinității Cuvântului creator, izvor de viață și lumină pentru toate cele ce s-au făcut. Un imn alcătuit după mentalitatea orientală, într-o spirală ascendentă, precum zborul acvilei ce se înalță spre cer, descriind cercuri mari pe bolta cerească. Să ne înălțăm și noi cugetele spre înalt, primind acest Cuvânt inspirat al evanghelistului Ioan. Să privind cu ochii credinței spre Cuvântul etern al Lui Dumnezeu Tatăl și «ieșind» din axa timpului creat, să încercăm să surprindem Cuvântul, a doua Persoană divină, în trei momente: înainte de întruparea, (întromenirea), Sa, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut», Cuvântul creator; la întruparea Sa «de la Spiritul Sfânt și din Maria fecioara», Cuvântul răscumpărător și la întruparea Sa în noi oamenii, Cuvântul sfințitor.

Timpul sărbătorilor de iarnă ne face să lăsăm pentru câteva zile preocupările cotidiene și să ne îndreptăm atenția spre cei dragi, spre cei pe care îi iubim, care-i considerăm aproape, ai noștri. Ne gândim cum să-i înveselim, cum să-i bucurăm?

Încercăm să căutăm cadouri care le-ar face plăcere, să le adresăm cuvinte și cântări plăcute, urări de bine și de sănătate. Sunt gesturi simbolice care au și o valoare spirituală, luminează viața umană.

Să nu uităm însă că scopul bucuriei acestor zile este în primul rând o mare sărbătoare creștinească: Nașterea Domnului nostru Isus Hristos. O sărbătoare menită să lumineze întreaga noastră viață spirituală, să ne bucure sufletele cu cel mai mare «cadou» pe care noi oamenii îl primim de la Dumnezeu Tatăl-creator, prin Fiul Său, Cuvântul întrupat: Darul vieții veșnice. «Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (Io 3,16).

1. Cuvântul înainte de întrupare – Cuvântul creator

«La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu…» (cfr Io 1,1)

Ioan nu-și începe Evanghelia cu istoria umană a Nașterii Domnului, nu dorește nici să prezinte lungi șiruri de genealogii trupești, el privește mai înainte de toate începutul începuturilor. Pentru el mai importantă este originea divină a Cuvântului întrupat. De aceea el contemplă Cuvântul lui Dumnezeu mai înainte de întrupare, chiar mai înainte de orice «acțiune divină» și pătrunde în misterul raportului Său cu Dumnezeu Tatăl. «Privește» cu ochii minții și afirmă eternitatea și divinitatea Cuvântului, precum și legătura Sa intimă cu Tatăl. Comuniune totală, deplină și constantă cu Tatăl la nivel de natură, dar în același timp diferit de El ca și Persoană divină.

Apoi Ioan se oprește asupra «primei acțiuni» divine: actul creației.

Să recitim împreună din întâia carte a Sfintei Scripturi acest moment solemn și sacru: «La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. (…) și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Și a fost lumină.» (Gen 1,1.3). Primul sunet care străbate neantul haotic, fără formă este Cuvântul lui Dumnezeu, o poruncă divină care prin puterea ei împlinește ceea ce poruncește. Cuvântul este totodată și o chemare la existență, la viață. Dumnezeu creează separând lumina de întuneric și punând totul în ordine. Actul creației divine nu se limitează doar la o poruncă de început, ci urmează o serie de Cuvinte dătătoare de viață, care cheamă la lumină aștri, plante, pești, păsări, animale și într-un mod particular pe omul creat după chipul (icoană) și asemănarea lui Dumnezeu (cf Gen 1,26-27). Tuturor le dă viață, dar și puterea de supraviețuire continuând astfel opera creației în și prin creaturile Sale.

Cuvânt (Logos – în limba greacă), mai are, în traducere, și înțelesul de rațiune, sens, definiție. Preluând acest sens înseamnă că prin Cuvântul lui Dumnezeu toate creaturile au primit rațiunea de a fi. De altfel, deosebirea dintre cuvânt și sunet sau zgomot constă tocmai în faptul că la cuvânt primează sensul, înțelesul său, izvorât dintr-o gândire. Orice cuvânt este o înșiruire de sunete, dar nu orice înșiruire de sunete este un cuvânt. Și animalele pot emite sunete, dar cuvântul rațional este caracteristic numai omului, dotat cu inteligență și rațiune.

Marea tradiție a gândirii creștine a înțeles că există un raport intim între Cuvântul – Rațiune și rațiunea de a fi a creaturilor (Schönborn). Toate creaturile sunt chemate la viață cu un anumit scop, toate au o rațiune de a fi, un sens. Iar dacă întreaga creație are un scop precis înseamnă că undeva a existat o gândire supranaturală care a elaborat un «proiect» în care fiecare element al creației avea deja locul său. Ca urmare, creația nu este rodul unei simple întâmplări sau al evoluției ca șir de coincidențe extraordinare rezultat al «inteligenței materiei», ci presupune un act creator, de viață dătător, cu un scop și o finalitate precisă. Aceasta este puterea Cuvântului împreună lucrător cu Înțelepciunea divină, căci «…cu Tine este Înțelepciunea care știe faptele Tale și care era de față când ai făcut lumea și care știe ce este plăcut înaintea ochilor tăi și ce este drept, potrivit poruncilor Tale» (Înțel 9,9).

Cuvântul, fiind de-o ființă cu Tatăl, cunoaște în profunzime scopul pentru care toate au fost create. Deci Logosul-creator pătrunde în intimitatea fiecărei creaturi, iar inteligența creatoare dă sens lucrurilor, le conferă propria ființare și propriul mod de acțiune.

Spre deosebire de gândirea greacă sau de teoriile evoluționiste, evanghelistul Ioan afirmă limpede că lumea cu toate ale sale, a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Deci toată creația poartă amprenta pozitivă, bună, frumoasă și armonioasă a divinității. Ca urmare, scopul pentru care lumea a fost creată este pentru a manifesta bunătatea, adevărul și frumusețea lui Dumnezeu spre mărirea și gloria Sa, dar și spre fericirea noastră (cf CBCc n.53).

În sinteză, Biserica ne învață, prin Sfânta Scriptură, că lumea nu este produsul unui destin orb, al întâmplării sau doar al evoluției materiei, ci Dumnezeu a creat universul în mod liber, cu înțelepciune și iubire, alcătuind o lume ordonată și bună. El nu s-a mulțumit să dea doar un semnal de început al creației prin Cuvântul Său, ci Tatăl-creator păstrează în existență creația Sa și o susține, conferindu-i capacitatea de a acționa și orientând-o spre împlinirea sa, prin Cuvântul Său și Spiritul Sfânt (cf CBCc n.54).

După cum exemplifică Isaia proorocul: «Precum se coboară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce până nu adapă pământul și-l face de răsare și rodește și dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare, așa va fi și Cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către mine fără să dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui» (Is 55,10-11).

Creația este deci «fundamentul tuturor planurilor divine de mântuire și manifestă iubirea atotputernică și înțeleaptă a lui Dumnezeu, fiind primul pas spre alianța unicului Dumnezeu cu poporul său și începutul istoriei mântuirii care culminează în Hristos…» (CBCc n.51).

Să ieșim în natură, să contemplăm minunata creație care ne-înconjoară și să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru minunatul Său «proiect divin», împlinit prin puterea Cuvântului, și să-i recunoaștem «urmele» în tot ce ne înconjoară chiar și în trupul nostru, așa cum frumos ne invită psalmistul: «Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria» (Ps 18,1) și «Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și n-o pot ajunge. (…) Te voi lăuda că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște…» (Ps 138,6.14).

2. Cuvântul întrupat pentru noi – Cuvântul răscumpărător

«Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi…» (cfr Io 1,14)

La timpul rânduit Cuvântul lui Dumnezeu luând fire omenească, se-ntrupează și se sălășluiește, printre / în noi. Este momentul culminant al imnului. Cuvântul co-etern cu Tatăl, mijlocitor al întregii creații, izvor de viață și lumină pentru oameni, se «smerește pe Sine, luând chipul slujitorului, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om,…» (cf Fil 2,7). Acceptă să fie învăluit în fașa sărăciei umanității noastre, așezat pe paie în ieslea animalelor, supus frigului nopții de iarnă și grijii părintești, ca orice prunc nou-născut. Cuvântul de o ființă cu Tatăl, născut din veșnicie, de necuprins, devine acum trup (ad litteram «carne»), adică «îmbracă» haina simplei creaturi. Devine astfel o persoană umană supusă tuturor constrângerilor, limitelor pământești. Paradoxal, Creatorul pătrunde în istoria propriei creații unindu-se deplin cu tot ceea ce este specific unei persoanei umane.

Apostolul Ioan exprimă foarte concret acest moment al întrupării Cuvântului prin expresia «și-a așezat cortul printre/în noi», care ulterior a fost tradusă cu «s-a sălășluit printre noi». Dumnezeu care își «așează cortul» între oameni, ne-amintește de cortul sfânt al adunării din vremea lui Moise, în care, la timpul rânduit, s-a manifestat prezența divină prin norul care acoperea cortul adunării și locașul se umple de slava Domnului (cf Ex 40,35). Acel cort sfânt al adunării era un cort acoperit, învelit, cu piele (Ex 36,19). Acum Cuvântul lui Dumnezeu, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat», îmbracă haina de piele umană.

Pentru beduinul care trăiește nomad în deșert, cortul este casa pe care în pelerinajul său și-o mută din loc în loc, acolo unde vrea să rămână mai multă vreme. La fel, Cuvântul întrupat, în pelerinajul Său pământesc, își va muta casa din loc în loc pentru a exprima voința Tatălui și a arăta Chipul Tatălui, dar nu va rămâne decât acolo unde ușa sufletului se va deschide, va fi ascultat și primit (cf Apoc 3,20).

Tradiția Bisericii a rezumat acest moment în afirmația de credință: «pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, s-a întrupat de la Spiritul Sfânt, din Maria fecioara și s-a făcut om» (Simbolul credinței). Cuvântul divin Cel de o ființă cu Tatăl, născut mai înainte de toți vecii, îmbracă acum haina de piele a sărăciei noastre umane pentru a ne îmbogăți pe noi cu demnitatea de fii ai lui Dumnezeu (cf 2Cor 8,9).

Întruparea Cuvântului are un scop precis în marele «proiect divin»: pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră, adică pentru a ne împăca pe noi păcătoșii cu Dumnezeu-Tatăl și astfel a ne descoperi iubirea infinită a Tatălui față de noi (cf CBCc n.85). De asemenea pentru a ne oferi un model de sfințenie, pe care urmându-L să putem deveni părtași «firii dumnezeiești scăpând de stricăciunea poftei celei din lume» (2Pt1,4).

Cuvântul se întrupează în primul rând pentru a salva neamul omenesc din «neantul» păcatului, pentru că dimensiunea păcatului pornită de la om atinge întreaga creațiune. Ca urmare, era nevoie de o nouă intervenție divină: întruparea Cuvântului. Rămâne un mister al credinței această minunată unire, fără amestecare, a naturii divine și a celei umane în unica persoană divină a Cuvântului (cf CBCc n.86.89). Este ceea ce confirmă și tradiționalul imn liturgic: «Unule-născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care ești fără de moarte și ai primit pentru mântuirea noastră, a te întrupa din sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria neschimbat întrupându-te și răstignindu-te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat, unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt, mântuiește-ne pe noi» (Sfânta și dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur).

Cuvântul întrupat este perceptibil, are un Chip vizibil. Trupul său învăluie Dumnezeirea așa cum odinioară cortul adunării adăpostea Slava prezenței divine. Umanitatea, Trupul lui Isus este tabernacolul viu în care se găsește prezența reală a divinității, este noul cort, noul templu în care mărirea lui Dumnezeu devine vizibilă.

În Vechiul Testament, poporul lui Israel cunoscuse mărirea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei sale. Mai întâi în vremea sclaviei egiptene, apoi sub diferite forme în timpul pelerinajului prin deșert, în cortul adunării, precum și, la sfințirea templului lui Solomon. Acum, în persoana lui Isus, oamenii vor putea vedea și întâlni Gloria divină, pentru că El, Cuvântul este Fiul unic născut din Tatăl și «întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii» (Col 2,9).

Mărturia lui Ioan Botezătorul (v.15) confirmă marele mister al naturii divine întrupată în haină umană. Proorocul dăruit cu harul cunoașterii dincolo de timp, afirmă inspirat că Acela care în cronologia istoriei umane vine după el (la șase luni – cf Lc 1,36), exista de fapt mai înainte de el, din veșnicie. Cu alte cuvinte Îl contemplăm acum cu ochi umani, dar natura Sa divină exista dintotdeauna în Tatăl. În natura divină veșnică a Cuvântului este plinătatea Dumnezeirii, care prin natura omenească a Domnului nostru Isus Hristos se revarsă asupra tuturor oamenilor, sub forma harului răscumpărător. El nu este doar Mijlocitor, ci este Însuși Izvorul harurilor dătătoare de viață și lumină (Io 5,26). Lumina creatoare va străluci acum în lume prin Isus Hristos, Cuvântul întrupat, revărsând harul divin asupra creației aflată în întuneric și păcat.

«Și din plinătatea Lui noi am luat și har peste har» (Io 1,16). Sf. Ioan teologul vorbește despre două haruri succesive oferite umanității care provin din plinătatea Cuvântului. În cronologia istoriei este mai întâi Legea, cele zece cuvinte primite de Moise pe muntele Sinai, care sigilează alianța cu Dumnezeu, iar apoi urmează desăvârșirea Legii, Noua alianță întemeiată pe credința în Isus Hristos, Cuvântul întrupat, prin care se dobândește harul și adevărul.

El este de-acum Calea, în adevăr spre viață. Iar Apostolul neamurilor afirmă: «…dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred» (Rm 3,22).

Cuvântul divin «îmbrăcat» în haina umană vorbește în limbă omenească pentru a-L revela pe Tatăl Atotținătorul, «Cel ce singur are nemurirea (…) și pe care nu l-a văzut nimeni dintre oameni și nici nu poate să-l vadă…» (1Tim 6,16). Chiar dacă «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (Io 1,18), Cuvântul întrupat poartă icoana Tatălui, El este unicul Chip vizibil al Dumnezeului invizibil mai înainte născut decât toată făptura (Col 1,15).

Întru început, Chipul Tatălui-creator putea fi perceput de om, apoi, după primul păcat omul s-a îndepărtat treptat de Dumnezeu, până când Chipul Său a rămas de nevăzut pentru oameni. Omul, chemat să colaboreze cu Dumnezeu la desăvârșirea creației (cf Gn 2,15), cade sub ispita păcatului și se îndepărtează de Creatorul său. Ca urmare omul pierde «familiaritatea cu Dumnezeu», este alungat din grădina Edenului și trebuie să cheme numele lui Dumnezeu (cf Gn 4,26).

Omul însă exprimă dorința de a privi Chipul Tatălui creator. Moise imploră «Arată-mi slava Ta!». De aceea, Dumnezeu permite lui Moise să perceapă ceva din prezența Sa (Es 33,18-23; 34,5-7), și de asemenea profeților Isaia (6,1-6), Ezechiel (1,1ss) și Daniel (7, 10), în viziune. Acum, prin întruparea Cuvântului intervine o schimbare radicală, Fiul unic-născut aflat în deplină comuniune cu Tatăl, înlătură vălul ce ne separa de Tatăl. De-acum înainte toți oamenii îl pot întâlni pe Tatăl privind Chipul Fiului căci «El este Chipul Dumnezeului Cel nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura» (1,15). Unicul Chip vizibil al Dumnezeului invizibil care privit la lumina Harului Spiritului Sfânt poate să ne dezvăluie bunătatea și iubirea Chipului Arhetipului etern al Tatălui (cf. Sf. Vasile cel Mare). Biserica ne învață că „numai în misterul Cuvântului Întrupat află adevărata lumină misterul omului, predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om…” (cf. CBCc nr. 67).

Să rămânem în rugăciune în fața acestui mare mister și să contemplăm icoana Chipului Cuvântului întrupat. Este Dumnezeu Cuvântul creator care îmbracă haina creaturii și își «așează cortul între noi», pentru mântuirea noastră. Deci Bunul Dumnezeu după ce ne-a chemat la viață sădind în sufletele noastre un suflet nemuritor (CBCc n.70), a rămas alături de noi dar a dorit chiar să locuiască prin Cuvântul Său în noi. Acum trebuie doar să ne deschidem poarta sufletelor și să-L lăsăm să manifeste Voința lui Dumnezeu și să arate Chipul Tatălui prin noi.

3. Cuvântul întrupat în noi – Cuvântul sfințitor

«Și celor care l-au primit, care cred în numele Lui le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu» (cfr Io 1,12)

«Cuvântul era Lumina cea adevărată» (Io 1,9), continuă Ioan în Prologul său. Este lumina primordială creată prin Cuvântul divin ce exprimă Voința Tatălui-creator, dar este și lumina interioară, lumina adevărului, a înțelepciunii, a binelui, a frumosului. Este Lumina spirituală ca și har interior ce luminează orice suflet creat, atunci când un om vine pe lume, după cuvântul profetic al lui Isaia: «Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!» (Is 49,6). Isus Hristos, Cuvântul întrupat, este «Răsăritul cel de sus» care va lumina întregul Ierusalim: «Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine Lumina ta și slava Domnului peste tine a răsărit!» (Is 60,1).

Isus va putea afirma pe drept: «Eu sunt Lumina lumii, Cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieții» (Io 8,12)

Paradoxal însă deși Cuvântul este Cel prin care toate s-au făcut și creația întreagă poartă «amprenta» Lui, lumea, opera Sa, nu L-a cunoscut.

Dar cine ar fi trebuit să-L cunoască? Cine a primit «scânteia divină» nemuritoare și facultățile necesare pentru a putea cunoaște (inteligență, voință, rațiune)? Cine dacă nu omul, «cununa creației», cel plăsmuit după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf Gn 1,26-27), cel care a primit în plămada de lut pământesc suflarea de viață prin care a devenit un suflet viu, o ființă vie (cf Gn 2,7).

Iată deci că aceia care ar fi trebuit să recunoască și să primească cu bucurie Cuvântul întrupat la ceasul venirii Sale pe pământ, nu L-au cunoscut și nici nu au găsit un loc pentru El. Coborât dintru înălțime în minunata Lui creație, pentru a-i aduce Lumina vieții, El nu găsește loc nici în locuințe umane și nici în sufletele oamenilor, toate sunt ocupate cu altceva. Găsește suflete închise, reci, întunecate, iar pentru El nu se găsește decât o grotă de piatră, rece, adăpost al animalelor de povară pe timp de noapte, în frigul iernii de lângă Betlehem.

«Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit» (Io 1,11). Ai Săi, cei pentru care a coborât din gloria cerească a iubirii Tatălui, ca să-i lumineze și să-i elibereze din întunericul păcatului, nu L-au primit. Tocmai cei care aveau mai mare nevoie de harul și adevărul Său, îl resping cu indiferență.

Sunt doar două suflete pline de lumină care ard de iubire și de nerăbdare pentru Cel care va să vină. Două suflete care, primind revelația divină, se deschid larg, precum florile sub soarele de primăvară, pentru a-L primi cu bucurie pe «Împăratul măririi». Maria, tânăra fecioară din Nazaretul Galileii care păstra cu sfințenie în sufletul ei neprihănit bucuria veștii îngerești. Aflase de la Arhanghelul Gabriel că Pruncul ce urma să-L aducă pe lume se va numi Fiul celui Preaînalt, va primi tronul lui David și va împărăți peste casa lui David, iar numele Lui va fi Isus (cf Lc 1,31-33). Împreună cu Maria se află dreptul și blândul Iosif care păstrează și el secretul revelației primite în vis. Știe și crede că Pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei este zămislit de la Spiritul Sfânt, iar numele hotărât încă din veșnicie, pe care mesagerul divin l-a dezvăluit este Isus. Acest nume exprimă identitatea și misiunea pe care Pruncul o va avea: Mântuitorul păcatelor poporului Său (cf Mt 1,20-21). Două suflete, Maria și Iosif, L-au cunoscut, L-au primit și au crezut în numele Lui. Pentru ei Nou-născutul este cu adevărat Isus – Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat pentru mântuirea noastră din păcat. El este pentru ei «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,(…), care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri s-a întrupat de la Spiritul sfânt (…) și s-a făcut om» (Simbolul credinței).

Maria și Iosif vor fi primi oameni care vor pătrunde în «familia divină», nu doar ca părinți și ocrotitori pământești ai Fiului lui Dumnezeu, dar și pe plan spiritual, ei sunt cei dintâi care vor primi puterea de a deveni «fii lui Dumnezeu» prin Fiul, Isus Hristos. Aceasta este calea pe care ne-o deschid Maria și Iosif, cei care au primit Cuvântul întrupat și au crezut în Numele Său: Isus, Mântuitor. Este unicul drum ce poate să lumineze, să transforme din interior viața umană și să conducă la acea renaștere spirituală ca «fii ai lui Dumnezeu», căci «nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte 4,12) , spune Sf. apostol Petru.

Nicodim, fruntașul iudeilor, venit noaptea la Isus dorea să cunoască această renaștere spirituală: «Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?» (Io 3,5). Isus îi răspunde vorbindu-i simbolic de «nașterea de sus»: «De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu» (Io 3,3). Aceasta este renașterea spirituală izvorâtă din bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului, căci El ne-a mântuit prin «baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Spiritului Sfânt» (cf Tit 3,5). Este în mod simbolic Sacramentul Botezului pe care cu toții l-am primit.

De aceea trebuie ca și astăzi să primim Cuvântul lui Dumnezeu, să credem în Numele Său și astfel să-L lăsăm să pătrundă, să dea viață și să lumineze sufletul nostru prin Lumina cea adevărată și să ne dăruiască harul renașterii spirituale, care să se întrupeze în viața noastră. Astfel, să devenim prin Cuvântul întrupat acum în noi lumină pentru cei din jurul nostru, lumină care oricât de slabă și nebăgată în seamă ar fi, va împrăștia întunericul din lume. Slabă și ne băgată în seamă a fost și lumina ce s-a aprins în iesle în Noaptea sfântă din Betlehemul Iudeii, dar ce foc mare a aprins în lume prin sufletele care au primit-o cu credință.

Iubiți credincioși,

Încheiem un an bogat în comemorări și aniversări, evenimente ziditoare pentru Biserică și neam, momente istorice de bucurie sau de pioasă amintire. Am început anul sub mantia protectoare a Psf. Fecioare Maria, aniversând 150 de ani de la aparițiile de la Lourdes (Franța), s-a adăugat apoi Anul paulin, timp de reflecție asupra personalității Apostolului neamurilor, pentru ca în luna octombrie să celebrăm Sinodul Bisericii catolice despre «Cuvântul lui Dumnezeu în viața și misiunea Bisericii». Am comemorat câteva momente istorice din viața Bisericii noastre: – 155 de ani de la promulgarea Bulelor pontificale de întemeiere a Mitropoliei Blajului și ridicarea eparhiilor de Lugoj și Armenopoli (Gherla); – 90 de ani de la împlinirea «ceasului dreptății» la Marea Adunare națională de la Alba-Iulia unde a răsunat glasul Bisericii greco-catolice prin vocea tânărului episcop de Gherla Iuliu Hossu: «De

acum o Românie mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului Său!»; – 60 de ani de la emanarea decretului de «reducere la tăcere» și trecerea «în catacombe» a Bisericii noastre de către Statul comunist și cei împreună cu dânșii; am pomenit cu pioșenie pe cei care s-au jertfit pentru credință și au înțeles că Domnul a permis aceasta pentru a conferi Bisericii noastre «cununa martirilor și mărturisitorilor pentru unitate» (S.D. Ioan Paul al II lea).

Un șir de evenimente de bucurie sau întristare pe care le punem acum în fața Domnului, considerându-le tot atâtea daruri pe drumul sfințirii Bisericii noastre, spunând cu smerenia și înțelepciunea dreptului Iov: «Oare dacă am primit de la Dumnezeu cele bune nu le vom primi oare și pe cele rele?» (Iov 2,10). Toate sunt cadouri trimise sau permise de către Dumnezeu la timpul potrivit. Pentru noi creștinii, cel mai mare cadou al vieții noastre, pe care Dumnezeu la trimis «la plinirea timpurilor», este întruparea Cuvântului pentru mântuirea noastră. Este un dar pe care îl putem primi sau îl putem refuza însă în acest cadou este cuprinsă veșnicia în fericirea bucuriei raiului sau în chinul suferinței iadului. Depinde totul de alegerea noastră. De aceea să alegem bucuria, să alegem adevărata fericire a fiilor lui Dumnezeu, să primim Cuvântul divin ce «a îmbrăcat» haina noastră umană și să-i facem loc să se întrupeze și în viața noastră!

Cuvântul lui Dumnezeu este creator, eficace și mântuitor, este începutul vieții și al istoriei, începutul creației și răscumpărării (cf Mesajul Sinodului episcopilor despre «Cuvântul lui Dumnezeu…», MS n.3).

«La început a fost Cuvântul …și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi» (cf Io 1,1.14). Cuvântul creator a toate, la timpul rânduit de iubirea Tatălui îmbracă haina umanității noastre, devenind Cuvântul întrupat pentru mântuirea noastră din moartea adusă de păcat. Cuvântul este Lumina care luminează și astăzi pe toți cei care îl primesc cu credință. «De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine» (cf Apoc 3,20). Acolo unde ușa sufletului se va deschide Cuvântul sfințitor va rămâne se va sălășlui, va da viață, va lumina și va sfinți. Iar dacă va fi ascultat și păzit cu sfințenie El se va întrupa și în viața noastră, dobândindu-ne fericirea, după cuvântul lui Isus: «…fericiți sunt cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc» (Lc 11,28).

Acum să ne înălțăm privirea cu bucurie spre Cel care vine să ne lumineze și să spunem: «să fie lumină!», să fie lumină în sufletele noastre, să fie lumină în viața noastră, să fim lumină în lumea noastră și să păstrăm mereu aprinsă lumina primită prin Botez. Să ne amintim că am fost creați din iubirea Tatălui prin Cuvântul creator, am fost răscumpărați prin întruparea Fiului, Cuvântul răscumpărător și suntem sfințiți prin Harurile Spiritului Sfânt, prin Cuvântul sfințitor, în Sfintele Taine ale Bisericii.

Să fie acesta Cadoul anului 2008 pe care să-L primim cu bucurie, să-L păstrăm cu sfințenie, să-L medităm cu înțelepciune și să-L trăim cu perseverență, pentru ca astfel să dobândim harul renașterii spirituale «fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin Cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac. Pentru că tot trupul este ca iarba și toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba și floarea a căzut, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac» (1Pt 1,23-25).

Să cântăm cu bucurie vestea minunată a întrupării Cuvântului divin

«O, ce veste minunată în Betlehem ni s-arată / Că a născut Prunc, Prunc din Spirit Sfânt, Fecioara curată (…) Pe Fiul Cel din vecie ce L-a trimis Tatăl mie / Să se nască și să crească, să ne mântuiască» (Kiriac, O, ce veste minunată).

Să încheiem după datina strămoșească c-o urare creștinească:

«În orașul Viflaim / Veniți voi toți să-l vedem / Că astăzi ni s-a născut / Domnul Cel făr’ de-nceput /…/ În sălaș dobitocesc / Culcă-te craiu îngeresc / În sălaș de împărat / Culcă-te pe fân uscat / Și de acum până-n vecie / Mila Domnului să fie / La creștini la toți să fie / Și nouă de bucurie/…/ Amin Doamne, Mărire Ție!» (M. Bocșe, L. Mihaiu, Colinde străvechi de pe Valea Someșului, sec. XIX).

Mulți ani sfinți cu sănătate sufletească și trupească, să aveți Sărbători sfinte cu bucurie creștinească, alese și bogate haruri cerești să vă dobândească, dimpreună cu binecuvântarea noastră arhierească,

+ Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos după trup, în Anul Domnului 2008, al 308-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 156-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 79-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al patrulea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre și în al patrulea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al patrulea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia la Blaj, al 12-lea an al episcopatului nostru și al 7-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 19.12.2008
Publicarea pe acest sit: 12.12.2008
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?