Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Adam și Cristos: de la păcat (strămoșesc) la libertate
miercuri, 3 decembrie 2008

Iubiți frați și surori,

În cateheza de astăzi ne vom opri asupra relațiilor dintre Adam și Cristos, schițate de sfântul Paul în cunoscuta pagină din Scrisoarea către Romani (5,12-21), în care el încredințează Bisericii liniile esențiale ale învățăturii despre păcatul strămoșesc. Pentru a spune adevărul, deja în prima Scrisoare către Corinteni, tratând despre credința în înviere, Paul a introdus confruntarea dintre primul om și Cristos: „Și după cum toți mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toți vor fi readuși la viață… Primul om, Adam, a fost făcut cu suflet viu, cel din urmă Adam, cu Duhul dătător de viață” (1Cor 15,22.45). Cu Rom 5,12-21 confruntarea dintre Cristos și Adam devine mai articulată și luminează: Paul reparcurge istoria mântuirii de la Adam la Lege și de la aceasta la Cristos. În centrul scenei nu se află atât Adam cu consecințele păcatului asupra omenirii, cât mai ales Isus Cristos și harul care, prin el, a fost revărsat din belșug asupra omenirii. Repetarea acelui „mult mai mult” referitor la Cristos subliniază că darul primit în el depășește, foarte mult, păcatul lui Adam și consecințele produse asupra omenirii, așa încât Paul poate să ajungă la concluzia: „Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Rom 5,20). Prin urmare, confruntarea pe care Paul o trasează între Adam și Cristos scoate în evidență inferioritatea primului om față de prevalența celui de-al doilea.

Pe de altă parte, tocmai pentru a scoate în evidență darul incomensurabil al harului, în Cristos, Paul face aluzie la păcatul lui Adam: s-ar spune că dacă n-ar fi fost pentru a demonstra centralitatea harului, el nu ar fi întârziat să trateze despre păcatul care „printr-un singur om a intrat în lume și, prin păcat, moartea” (Rom 5,12). Pentru aceasta dacă, în credința Bisericii, a crescut conștiința dogmei păcatului strămoșesc este pentru că el este unit în mod indisolubil cu altă dogmă, cea a mântuirii și a libertății în Cristos. Consecința este că nu ar trebui niciodată să tratăm despre păcatul lui Adam și despre omenire în mod dezlipit de contextul mântuitor, adică fără a-i cuprinde în orizontul justificării în Cristos.

Dar ca oameni de astăzi trebuie să ne întrebăm: ce este acest păcat strămoșesc? Ce învață sfântul Paul, ce învață Biserica? Mai poate fi susținută astăzi această învățătură? Mulți cred că, în lumina istoriei evoluției, nu ar mai fi loc pentru învățătura despre un prim păcat, care apoi s-ar răspândi în toată istoria omenirii. Și, prin urmare, și chestiunea răscumpărării și a Răscumpărătorului și-ar pierde fundamentul. Așadar, există păcatul strămoșesc sau nu? Pentru a putea răspunde trebuie să distingem două aspecte ale învățăturii despre păcatul strămoșesc. Există un aspect empiric, adică o realitate concretă vizibilă, aș spune tangibilă pentru toți. Și un aspect misteric, referitor la faptul ontologic al acestui fapt. Faptul empiric este că există o contradicție în ființa noastră. Pe de o parte fiecare om știe că trebuie să facă binele și în interiorul său vrea să-l facă. Însă, în același timp, simte și celălalt impuls de a face contrarul, de a urma strada egoismului, a violenței, de a face numai ceea ce-i place chiar știind că astfel acționează împotriva binelui, împotriva lui Dumnezeu și împotriva aproapelui. Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani a exprimat această contradicție în ființa noastră astfel: „Știu că în mine, în trupul meu, nu locuiește nimic bun, pentru că voința este prezentă, dar puterea de a face binele, nu. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau” (7,18-19). Această contradicție interioară a ființei noastre nu este o teorie. Fiecare dintre noi o simte în fiecare zi. Și mai ales vedem mereu în jurul nostru prevalența acestei a doua voințe. E suficient să ne gândim la știrile zilnice cu privire la nedreptăți, violență, minciună, senzualitate. În fiecare zi vedem asta: este un fapt.

Ca o consecință a acestei puteri a răului în sufletele noastre, s-a dezvoltat în istorie un fluviu murdar, care înveninează geografia istoriei umane. Marele gânditor francez Blaise Pascal a vorbit despre o „a doua natură”, care se suprapune naturii noastre originare, bune. Această „a doua natură” face să apară răul ca normal pentru om. Astfel și expresia obișnuită: „este omenesc” are o dublă semnificație. „Este omenesc” poate să însemne: acest om este bun, realmente acționează așa cum ar trebui să acționeze un om. Însă „este omenesc” poate să însemne și falsitate: răul este normal, este omenesc. Răul se pare că a devenit o a doua natură. Această contradicție a ființei umane, a istoriei noastre trebuie să provoace, și provoacă și astăzi, dorința de răscumpărare. Și, în realitate, dorința ca lumea să fie schimbată și promisiunea că va fi creată o lume de dreptate, de pace, de bine, este prezentă pretutindeni: de exemplu, în politică toți vorbesc despre această necesitate de a schimba lumea, de a crea o lume mai dreaptă. Și tocmai aceasta este expresie a dorinței ca să fie o eliberare de contradicția pe care o experimentăm în noi înșine.

Deci faptul puterii răului în inima umană și în istoria umană nu poate fi tăgăduit. Problema este: cum se explică acest rău? În istoria gândirii, făcând abstracție de credința creștină, există un model principal de explicație, cu diferite variațiuni. Acest model spune: ființa însăși este contradictorie, poartă în sine fie binele, fie răul. În antichitate această idee implica opinia că ar exista două principii la fel de originare: un principiu bun și un principiu rău. Acest dualism ar fi de nedepășit; cele două principii stau pe același nivel, de aceea va exista întotdeauna, încă de la originea ființei, această contradicție. Deci contradicția ființei noastre ar reflecta numai contrarietatea celor două principii divine, ca să spunem așa. În versiunea evoluționistă, atee, a lumii revine în mod nou aceeași versiune. Chiar dacă, în această concepție, viziunea ființei este monistă, se presupune că ființa ca atare de la început poartă în sine răul și binele. Ființa însăși nu este pur și simplu bună, ci deschisă spre bine și spre rău. Răul este la fel de originar ca binele. Și istoria umană ar dezvolta numai modelul deja prezent în toată evoluția precedentă. Ceea ce creștinii numesc păcatul strămoșesc ar fi în realitate numai caracterul mixt al ființei, un amestec de bine și de rău care, conform acestei teorii, ar aparține însăși stofei ființei. Este o viziune în fond disperată: dacă este așa, răul este invincibil. La sfârșit contează numai propriul interes. Și orice progres ar trebui în mod necesar să fie plătit cu un fluviu de rău și cel care ar vrea să slujească progresului ar trebui să accepte să plătească acest preț. În fond, politica este stabilită tocmai pe aceste premise: și-i vedem efectele. Această gândire poate, până la urmă, numai să creeze tristețe și cinism.

Și astfel întrebăm din nou: ce spune credința, mărturisită de sfântul Paul? Ca prim punct, ea confirmă faptul competiției dintre cele două naturi, faptul acestui rău a cărui umbră apasă asupra întregii creații. Am auzit capitolul 7 din Scrisoarea către Romani, am putea adăuga capitolul 8. Răul există, pur și simplu. Ca explicație, în contrast cu dualismele și monismele pe care le-am tratat pe scurt și am văzut că sunt dezolante, credința ne spune: există două mistere de lumină și un mister de noapte, care însă este învăluit de misterele de lumină. Primul mister de lumină este acesta: credința ne spune că nu există două principii, unul bun și unul rău, ci există un singur principiu, Dumnezeul creator, și acest principiu este bun, numai bun, fără umbră de rău. Și de aceea și ființa nu este un amestec de bine și rău; ființa ca atare este bună și de aceea este bine a fi, este bine a trăi. Aceasta este vestea cea bună a credinței: există numai un izvor bun, Creatorul. Și de aceea a trăi este un bine, este lucru bun a fi un bărbat, o femeie, este bună viața. Apoi urmează un mister de întuneric, de noapte. Răul nu vine din izvorul ființei însăși, nu este la fel de originar. Răul vine dintr-o libertate creată, dintr-o libertate abuzată.

Cum a fost posibil, cum s-a întâmplat? Acest lucru rămâne neclar. Răul nu este logic. Numai Dumnezeu și binele sunt logici, sunt lumină. Răul rămâne misterios. A fost prezentat în imagini mari, cum face capitolul 3 din Geneză, cu acea viziune a celor doi pomi, a șarpelui, a omului păcătos. O mare imagine care ne face să bănuim, dar nu poate să explice ceea ce este în el însuși ilogic. Putem să bănuim, nu să explicăm; nici nu putem să-l relatăm ca un fapt alături de altul, pentru că este o realitate mai profundă. Rămâne un mister de întuneric, de noapte. Dar se adaugă imediat un mister de lumină. Răul vine dintr-un izvor subordonat. Dumnezeu cu lumina sa este mai puternic. Și de aceea răul poate să fie depășit. De aceea creatura, omul, este vindecabil. Cele două viziuni dualiste, chiar și monismul evoluționismului, nu pot să spună că omul este vindecabil; dar dacă răul vine numai dintr-un izvor subordonat, rămâne adevărat că omul este vindecabil. Și Cartea Înțelepciunii spune: „Ai creat vindecabile națiunile” (1,14 Vulg.). Și în sfârșit, ultimul punct, omul nu este numai vindecabil, este de fapt vindecat. Dumnezeu a introdus vindecare. A intrat personal în istorie. Izvorului permanent al răului i-a opus un izvor de bine pur. Cristos răstignit și înviat, noul Adam, opune fluviului murdar al răului un fluviu de lumină. Și acest fluviu este prezent în istorie: îi vedem pe sfinți, pe marii sfinți dar și pe sfinții umili, pe credincioșii simpli. Vedem că fluviul de lumină care vine din Cristos este prezent, este puternic.

Fraților și surorilor, este timpul Adventului. În limbajul Bisericii cuvântul Advent are două semnificații: prezență și așteptare. Prezență: lumina este prezentă, Cristos este noul Adam, este cu noi și în mijlocul nostru. Deja strălucește lumina și trebuie să deschidem ochii inimii pentru a vedea lumina și pentru a ne introduce în fluviul luminii. Mai ales să fim recunoscători de faptul că Dumnezeu însuși a intrat în istorie ca nou izvor de bine. Însă Adventul înseamnă și așteptare. Noaptea întunecată a răului este încă puternică. Și de aceea ne rugăm în Advent împreună cu vechiul popor al lui Dumnezeu: „Rorate coeli de super„. Și ne rugăm cu insistență: vino, Isuse; vino, dă forță luminii și binelui; vino acolo unde domină minciuna, necunoașterea lui Dumnezeu, violența, nedreptatea; vino, Doamne Isuse, dă forță binelui în lume și ajută-ne să fim purtători ai luminii tale, făcători ai păcii, martori ai adevărului. Vino, Doamne Isuse!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.12.2008
Publicarea pe acest sit: 12.12.2008
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.