Notă despre importanța forului intern și inviolabilitatea sigiliului sacramental

Notă despre importanța forului intern
și inviolabilitatea sigiliului sacramental
Vatican, 1 iulie 2019

„Prin Întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om”[1]; cu gesturile sale și cuvintele sale, i-a luminat demnitatea preaînaltă și inviolabilă; în El însuși, mort și înviat, a restaurat umanitatea decăzută, învingând întunericul păcatului și al morții; celor care cred în el le-a deschis raportul cu Tatăl său; cu revărsarea Duhului Sfânt, a consacrat Biserica, o comunitate a celor care cred, ca adevărat trup al său și a făcut-o părtașă de propria putere profetică, regească și sacerdotală, pentru ca să fie în lume ca prelungirea înseși prezenței și misiunii sale, vestind oamenilor din orice timp adevărul, conducându-i la strălucirea luminii sale, permițând ca viața lor să fie realmente atinsă și transfigurată de ea.

În acest timp al istoriei umane așa de chinuite, progresului tehnico-științific crescând nu pare să-i corespundă o dezvoltare etică și socială adecvată, cât mai degrabă o adevărată „involuție” culturală și morală care, uitând de Dumnezeu – dacă nu chiar ostilă lui – devine incapabilă să recunoască și să respecte în orice domeniu și la orice nivel, coordonatele existențiale ale existenței umane și, cu ele, ale vieții înseși a Bisericii.

„Dacă progresului tehnic nu-i corespunde un progres în formarea etică a omului, în creșterea omului interior…, atunci el nu este un progres, ci o amenințare pentru om și pentru lume”[2]. Și în domeniul comunicațiilor private și mass-mediatice cresc peste măsură „posibilitățile tehnice”, dar nu iubirea față de adevăr, angajarea în căutarea sa, simțul de responsabilitate în fața lui Dumnezeu și a oamenilor; se schițează o disproporție îngrijorătoare între mijloace și etică. Hipertrofia comunicativă pare să se îndrepte împotriva adevărului și, prin urmare, împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului; împotriva lui Isus Cristos, Dumnezeu făcut om, și a Bisericii, prezență a sa istorică și reală.

S-a răspândit în ultimele decenii o anumită „sete” de informații, aproape făcând abstracție de credibilitatea și oportunitatea lor reală, până acolo încât „lumea comunicației” pare că vrea să „ia locul” realității, fie condiționându-i percepția, fie manipulându-i înțelegerea. De această tendință, care poate să asume trăsăturile neliniștitoare ale morbidității, nu este imună, din păcate, însăși comunitatea eclezială, care trăiește în lume și, uneori, asumă caracteristicile sale. Și printre credincioși, frecvent, sunt angajate energii prețioase în căutarea de „știri” – sau de adevărate „scandaluri” – potrivite sensibilității unei anumite opinii publice, cu scopuri și obiective care nu aparține desigur naturii teandrice a Bisericii. Toate acestea în detrimentul grav al vestirii Evangheliei la toată făptura și al exigențelor misiunii. Trebuie recunoscut cu umilință că uneori nici rândurile clerului, până la cele mai înalte ierarhii, nu sunt scutite de această tendință.

Invocând de fapt, ca ultim tribunal, evaluarea opiniei publice, prea des sunt date informații de orice gen, care țin și de sferele cele mai private și rezervate, care ating în mod inevitabil viața eclezială, induc – sau cel puțin favorizează – evaluări temerare, lezează în mod ilegitim și în mod ireparabil buna reputație a altuia, precum și dreptul fiecărei persoane de a apăra propria intimitate (cf. CIC, can. 220). Cuvintele sfântului Paul adresate galatenilor răsună, în acest scenariu, deosebit de actuale: „Voi însă, fraților, ați fost chemați la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru a sluji trupului […]. Dar dacă voi vă mușcați și vă mâncați între voi, aveți grijă să nu vă nimiciți unii pe alții” (Gal 5,13-15).

În acest context, pare să se afirme o anumită „prejudecată negativă” îngrijorătoare față de Biserica catolică, a cărei existență este prezentată cultural și re-înțeleasă social, pe de o parte, în lumina tensiunilor care pot să aibă loc chiar în interiorul ierarhiei și, pe de altă parte, pornind de la recentele scandaluri de abuzuri, săvârșit în mod oribil de unii membri ai clerului. Această prejudecată, care uită de adevărata natură a Bisericii, de istoria sa autentică și de incidența reală, benefică pe care ea a avut-o mereu și o are în viața oamenilor, se traduce uneori în „pretenția” nejustificabilă că Biserica însăși, în unele materii, să ajungă să-și conformeze propria orânduire juridică la orânduirile civile ale statelor în care ajunge să trăiască, drept unica posibilă „garanție de corectitudine și probitate”.

În fața la toate acestea, Penitențiaria Apostolică a considerat că este oportun să intervină, cu această Notă, pentru a reafirma importanța și a favoriza o înțelegere mai bună a acelor concepte, proprii ale comunicării ecleziale și sociale, care astăzi par că au devenit mai străine pentru opinia publică și uneori chiar pentru orânduirile juridice civile: sigiliul sacramental, secretul înnăscut în forul intern extra-sacramental, secretul profesional, criteriile și limitele proprii ale oricărei alte comunicări.

  1. Sigiliul sacramental

Recent, vorbind despre sacramentul Reconcilierii, Sfântul Părinte Francisc a voit să reafirme indispensabilitatea și indisponibilitatea sigiliului sacramental: „Însăși Reconcilierea este un bine pe care înțelepciunea Bisericii l-a salvgardat mereu cu toată forța sa morală și juridică prin sigiliul sacramental. El, chiar dacă nu este întotdeauna înțeles de mentalitatea modernă, este indispensabil pentru sfințenia sacramentului și pentru libertatea de conștiință a penitentului; care trebuie să fie sigur, în orice moment, că acel colocviu sacramental va rămâne în secretul confesionalului, între propria conștiință care se deschide la harul lui Dumnezeu, cu medierea necesară a preotului. Sigiliul sacramental este indispensabil și nicio putere umană nu are jurisdicție, nici nu poate s-o revendice, asupra lui”[3].

Secretul inviolabil al Spovezii provine direct din dreptul divin revelat și își înfige rădăcinile în însăși natura sacramentului, până acolo încât nu poate admite nicio excepție în cadrul eclezial, nici, cu atât mai puțin, în cel civil. În celebrarea sacramentului Reconcilierii este cuprinsă, de fapt, înseși esența creștinismului și a Bisericii: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne mântui și a decis să implice, ca „instrument necesar” în această operă de mântuire, Biserica și, în ea, pe cei pe care El i-a ales, i-a chemat și i-a constituit ca slujitori ai săi.

Pentru a exprima acest adevăr, Biserica a învățat mereu că preoții, în celebrarea sacramentelor, acționează „in persona Christi capitis”, adică în însăși persoana lui Cristos capul: „Cristos ne permite să folosim «eu-l» său, vorbim în «eu-l»” lui Cristos, Cristos ne «trage în el» și ne permite să ne unime, ne unește cu «eu-l» său […] este această unire cu «eu-l» său care se realizează în cuvintele consacrării. Și în acel «eu te dezleg» – pentru că nimeni dintre noi n-ar putea să dezlege de păcate – este «eu-l» lui Cristos, al lui Dumnezeu, care singur poate să dezlege”[4].

Fiecare penitent care merge cu umilință la preot pentru a mărturisi propriile păcate dă mărturie astfel despre marele mister al Întrupării și despre esența supranaturală a Bisericii și a preoției ministeriale, prin intermediul căreia Cristos Înviat vine în întâmpinarea oamenilor, atinge în mod sacramental – adică în mod real – viața lor și îi mântuiește. Pentru acest motiv, apărarea sigiliului sacramental din partea duhovnicului, dacă ar fi necesar usque ad sanguinis effusionem, reprezintă nu numai un act de „sinceritate” cuvenită față de penitent, ci mult mai mult: o mărturie necesară – un „martiriu” – adus direct unicității și universalității mântuitoare a lui Cristos și a Bisericii[5].

Materia sigiliului este actualmente expusă și reglementată de canoanele 983-984 și 1388 § 1 din CIC și de can. 1456 din CCEO, precum și de nr. 1467 din Catehismul Bisericii Catolice, unde în mod semnificativ se citește nu că Biserica „stabilește”, în virtutea propriei autorități, cât mai degrabă că ea „declară” – adică recunoaște ca o realitate incontestabilă, care derivă tocmai din sfințenia sacramentului instituit de Cristos – „că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenții lui”.

Duhovnicului nu-i este permis, niciodată și din niciun motiv, „să-l trădeze pe penitent prin cuvinte sau în orice alt mod” (can. 983 § 1 CIC). După aceea, doctrina a contribuit să specifice ulterior conținutul sigiliului sacramental, care cuprinde „toate păcatele fie ale penitentului cât și ale altora cunoscute din spovada penitentului, atât de moarte cât și veniale, fie oculte fie publice, fiind dezvăluite în vederea dezlegării, deci cunoscute de duhovnic în virtutea cunoașterii sacramentale”[6]. De aceea, sigiliul sacramental se referă la tot ceea ce s-a acuzat penitentul, și în cazul în care duhovnicul nu ar trebui să acorde dezlegarea: în cazul în care spovada ar fi invalidă sau pentru vreun motiv dezlegarea n-ar fi dată, oricum sigiliul trebuie să fie menținut.

De fapt, preotul ajunge să cunoască păcatele penitentului “non ut homo, sed ut Deus – nu ca om, ci ca Dumnezeu”[7], până acolo încât el pur și simplu „nu știe” ceea ce i s-a spus la scaunul de spovadă, pentru că nu l-a ascultat ca om ci, întocmai, în numele lui Dumnezeu. De aceea, duhovnicul chiar ar putea „să jure”, fără nicio prejudecată pentru propria conștiință, că „nu știe” ceea ce știe numai ca slujitor al lui Dumnezeu. Prin natura sa specială, sigiliul sacramental ajunge să-l oblige pe duhovnic și „interior”, până acolo încât îi este interzis să-și amintească în mod voluntar spovada și el este ținut să suprime orice amintire involuntară a ei. La secretul care derivă din sigiliu este ținut și cel care, în orice mod, a aflat despre păcatele de la spovadă: „Obligația de a păstra secretul sacramental o au interpreții, dacă există, precum și toți ceilalți care cunosc în vreun fel oarecare păcatele din spovadă” (can. 983 § 2 CIC).

Interdicția absolută impusă de sigiliul sacramental este de așa natură încât îl împiedică pe preot să vorbească despre conținutul spovezii chiar și cu penitentul, în afara sacramentului, „decât cu consimțământul explicit al penitentului”[8]. De aceea, sigiliul depășește și disponibilitatea penitentului, care, odată celebrat sacramentul, nu are puterea de a-l elibera pe duhovnic de obligația secretului, pentru că această obligație vine direct de la Dumnezeu.

Apărarea sigiliului sacramental și sfințenia spovezii nu vor putea constitui niciodată vreo formă de complicitate cu răul, dimpotrivă reprezintă unicul antidot adevărat la răul care-l amenință pe om și lumea întreagă; sunt posibilitatea reală de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu, de a ne lăsa convertiți și transformați de această iubire, învățând să-i corespundem concret în propria viață. În prezența păcatelor care integrează spețe de delict, nu este permis niciodată să i se impună penitentului, drept condiție pentru dezlegare, obligația de a se preda justiției civile, în virtutea principiului natural, receptat în orice orânduire, conform căruia „nemo tenetur se detegere”. Însă, în același timp, aparține „structurii” însăși a sacramentului Reconcilierii, drept condiție pentru validitatea sa, căința sinceră, împreună cu propunerea fermă de corectare și de a nu repeta răul comis. Când s-ar prezenta un penitent care a fost victimă a răului altuia, va fi de grija duhovnicului să-l instruiască în privința drepturilor sale, precum și cu privire la instrumentele juridice concrete la care să recurgă pentru a denunța faptul în forul civil și/sau ecleziastic și a invoca justiție.

Orice acțiune politică sau inițiativă legislativă menită să „forțeze” inviolabilitatea sigiliului sacramental ar constitui o ofensă inacceptabilă față de libertas Ecclesiae, care nu primește propria legitimare de la fiecare stat, ci de la Dumnezeu; de asemenea ar constitui o încălcare a libertății religioase, care din punct de vedere juridic este la baza oricărei alte libertăți, inclusiv libertatea de conștiință a fiecărui cetățean, fie penitent fie duhovnic. A încălca sigiliul ar echivala cu a încălca pe săracul care este în păcătos.

  1. Forul intern extra-sacramental și direcțiunea spirituală

Aparține de domeniul juridico-moral al forului intern și așa-numitul „for intern extra-sacramental”, tot ocult, dar extern sacramentului Pocăinței. Și în el Biserica exercită propria misiune și putere mântuitoare: nu iertând păcatele, ci acordând haruri, rupând legături juridice (ca de exemplu cenzurile) și ocupându-se de tot ceea ce se referă la sfințirea sufletelor și, de aceea, la sfera proprie, intimă și personală a fiecărui credincios.

Aparține forului intern extra-sacramental în mod deosebit direcțiunea spirituală, în care fiecare credincios încredințează propriul drum de convertire și de sfințire unui anumit preot, consacrat/ă sau laic/ă.

Preotul exercită această slujire în virtutea misiunii pe care o are de a-l reprezenta pe Cristos, conferită lui de sacramentul Preoției și care trebuie exercitată în comuniunea ierarhică a Bisericii, prin intermediul așa-numitelor tria munera: misiunea de a învăța, de a sfinți și de a conduce. Laicii în virtutea preoției ministeriale și a darului Duhului Sfânt.

În direcțiunea spirituală, credinciosul deschide liber secretul propriei conștiințe directorului/însoțitorului spiritual, pentru a fi orientat și susținut în ascultarea și în împlinirea voinței lui Dumnezeu.

De aceea, și acest domeniu cere un anumit secret ad extra, înnăscut în conținutul colocviilor spirituale și care derivă din dreptul fiecărei persoane la respectarea propriei intimități (cf. can. 220 CIC). Deși în mod numai „analog” cu ceea ce se întâmplă în sacramentul spovezii, directorul spiritual este pus în favoarea conștiinței fiecărui credincios în virtutea raportului său „special” cu Cristos, care îi derivă din sfințenia vieții și – dacă este cleric – din însăși Preoția sacră primită.

Ca mărturie a secretului special recunoscut direcțiunii spirituale să se ia în considerare interdicția, stabilită de drept, de a cere nu numai părerea duhovnicului, ci și pe cea a directorului spiritual, cu ocazia admiterii la ordinele sacre sau, viceversa, pentru demiterea din seminar a candidaților la preoție (cf. can. 240 § 2 CIC; can. 339 § 2 CCEO). În același mod, instrucțiunea Sanctorum Materdin 2007, referitoare la desfășurarea investigațiilor diecezane sau eparhiale în cauzele sfinților, interzice să se admită să depună mărturie nu numai duhovnicii, pentru tutelarea sigiliului sacramental, ci și înșiși directorii spirituali ai slujitorului lui Dumnezeu, și pentru tot ceea ce au aflat în forul conștiinței, în afara spovezii sacramentale[9].

Acest secret necesar va fi cu atât mai „natural” pentru directorul spiritual, cu cât el va învăța mai mult să recunoască și să „se înduioșeze” în fața misterului libertății credinciosului care, prin intermediul său, se adresează lui Cristos; directorul spiritual va trebui să conceapă propria misiune în însăși propria viață în fața lui Dumnezeu, în slujba gloriei sale, pentru binele persoanei, al Bisericii și pentru mântuirea lumii întregi.

  1. Secrete și alte limite proprii ale comunicației

De altă natură față de domeniul forului intern, sacramental și extra-sacramental, sunt destăinuirile făcute sub sigiliul secretului, precum și așa-numitele „secrete profesionale”, pe care le posedă categorii speciale de persoane, atât în societatea civilă cât și în comunitatea eclezială, în virtutea unei funcții speciale desfășurate de acestea pentru fiecare om sau pentru colectivitate.

Aceste secrete, în virtutea dreptului natural, trebuie păstrate mereu, „în afară de cazurile excepționale – afirmă Catehismul Bisericii Catolice la nr. 2491 –, în care păstrarea secretului ar produce celui care le încredințează, celui care le primește, sau unei terțe persoane, daune foarte grave și care nu pot fi evitate decât prin divulgarea adevărului”.

Un caz deosebit de secret este cel al „secretului pontifical”, care obligă în virtutea jurământului legat de exercitarea de funcții determinate în slujba Scaunului Apostolic. Dacă jurământul de secret obligă mereu coram Deo pe cel care l-a făcut, jurământul legat de „secretul pontifical” are ca ultima ratiobinele public al Bisericii și salus animarum. El presupune că acest bine și înseși exigențele lui salus animarum, de aceea inclusiv folosirea informațiilor care nu cad sub sigiliu, pot și trebuie să fie interpretate corect numai de Scaunul Apostolic, în persoana Pontifului Roman, pe care Cristos Domnul l-a constituit și l-a pus ca principiu vizibil și fundament al unității credinței și al comuniunii întregii Biserici[10].

Cât privește celelalte domenii ale comunicației, fie publice fie private, în toate formele și expresiile sale, înțelepciunea Bisericii a indicat mereu drept criteriu fundamenta „regula de aur” rostită de Domnul și prezentată în Evanghelia lui Luca: „Așa cum vreți ca oamenii să vă facă vouă, faceți-le la fel!” (Lc 6,31). În acest mod, în comunicarea adevărului ca și în tăcerea cu privire la el, când cel care îl cere n-ar avea dreptul de a-l cunoaște, trebuie conformată mereu propria viață cu preceptul iubirii fraterne, având în fața ochilor binele și siguranța celuilalt, respectarea vieții private și binele comun[11].

Ca obligație deosebită de comunicare a adevărului, dictată de caritatea fraternă, nu se poate să nu se citeze „corectarea fraternă”, în diferitele sale grade, învățată de Domnul. Ea rămâne orizontul de referință, acolo unde este necesară și după cum permit și cer circumstanțele concrete: „Dacă fratele tău greșește împotriva ta, mergi și mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câștigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declarația a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii” (Mt 18,15-17).

Într-un timp de comunicare ce transformă indivizii în masă, în care fiecare informație este „arsă” și cu ea adesea, din păcate, și parte a vieții persoanelor, este necesar să re-învățăm forța cuvântului, puterea sa constructivă, dar și potențialul său distructiv; trebuie să veghem pentru ca sigiliul sacramental să nu fie încălcat niciodată de nimeni și secretul necesar legat de exercitarea slujirii ecleziale să fie mereu păstrat cu gelozie, având ca unic orizont adevărul și binele integral al persoanelor.

Să invocăm de la Duhul Sfânt, pentru toată Biserica, o iubire arzătoare față de adevăr în orice domeniu și circumstanță a vieții; capacitatea de a-l păstra integral în vestirea Evangheliei la toată făptura, disponibilitatea la martiriu pentru a apăra inviolabilitatea sigiliului sacramental, precum și prudența și înțelepciunea necesare pentru a evita orice folosire instrumentală și eronată a acelor informații proprii din viața privată, socială și eclezială, care se pot transforma în ofensare a demnității persoanei și a Adevărului însuși, care este mereu Cristos, Domn și Conducător al Bisericii.

În păzirea geloasă a sigiliului sacramental și a discreției necesare legate de forul intern extra-sacramental și de celelalte acte de slujire strălucește o sinteză deosebită între dimensiunea petrină și mariană în Biserică.

Cu Petru, mireasa lui Cristos păstrează, până la sfârșitul istoriei, slujirea instituțională a „puterii cheilor”; ca Maria Preasfântă, Biserica păstrează „toate aceste cuvinte în inima ei” (Lc 2,51b), știind că în ele se reverberează acea lumină care luminează pe orice om și care, în spațiul sacru dintre conștiința personală și Dumnezeu, trebuie să fie ocrotită, apărată și păstrată.

Suveranul Pontif Francisc, la data de 21 iunie 2019, a aprobat această Notă și a poruncit să fie publicată.

Dat la Roma, din sediul Penitențiariei Apostolice, 29 iunie, anul Domnului 2019, în solemnitatea sfinților apostoli Petru și Paul.

Cardinal Mauro Piacenza
Penitențiar major

Monsenior Krysztof Nykiel
Regent

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965), nr. 22.

[2] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi (30 noiembrie 2007), nr. 22.

[3] Francisc, Discurs adresat participanților la cel de-al XXX-lea Curs despre Forul Intern organizat de Penitențiaria Apostolică (29 martie 2019).

[4] Benedict al XVI-lea, Colocviu cu preoții (10 iunie 2010).

[5] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația Dominus Iesus cu privire la unicitatea și universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos și a Bisericii (6 august 2000).

[6] V. De Paolis – D. Cito, Le sanzioni nella Chiesa. Commento al Codice di Diritto Canonico. Libro VI, Città del Vaticano, Urbaniana University Press, 2000, pag. 345.

[7] Toma de Aquino, Summa TheologiaeSuppl., 11, 1, ad 2.

[8] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică post-sinodală Reconciliatio et Paenitentia (2 decembrie 1984), nr. 31.

[9] Cf. Congregația Cauzelor Sfinților, Sanctorum Mater. Instrucțiunea pentru desfășurarea investigațiilor diecezane sau eparhiale în cauzele sfinților (17 mai 2007), art. 101, § 2.

[10] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium (21 noiembrie 1964), nr. 18.

[11] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2489.

Autor: Cardinal Mauro Piacenza
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.07.2019
Publicarea pe acest sit: 01.07.2019
Etichete:

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.