Misericordia et misera

Scrisoare apostolică a Sfântului Părinte Papa Francisc
la încheierea Jubileului Extraordinar al Milostivirii
20 noiembrie 2016

Francisc
celor care vor citi această scrisoare apostolică
milostivire și pace

Misericordia et misera sunt cele două cuvinte pe care sfântul Augustin le folosește pentru a relata întâlnirea dintre Isus și adulteră (cf. In 8,1-11). Nu putea găsi expresie mai frumoasă și coerentă decât aceasta pentru a face să înțelegem misterul iubirii lui Dumnezeu când vine în întâmpinarea păcătosului: „Au rămas numai ele două: nefericita și milostivirea”[1]. Câtă milă și dreptate divină în această relatare! Învățătura sa vine ca să lumineze încheierea Jubileului Extraordinar al Milostivirii, în timp ce indică drumul pe care suntem chemați să-l parcurgem în viitor.

1. Această pagină din evanghelie poate fi asumată pe bună dreptate ca icoană a ceea ce am celebrat în Anul Sfânt, un timp bogat în milostivire, care cere să fie iarăși celebrată și trăită în comunitățile noastre. De fapt, milostivirea nu poate să fie o paranteză în viața Bisericii, ci constituie însăși existența sa, care face vizibil și tangibil adevărul profund al evangheliei. Totul se revelează în milostivire; totul se rezolvă în iubirea milostivă a Tatălui.

O femeie și Isus s-au întâlnit. Ea, adulteră și, conform Legii, judecată ca pasibilă de a fi ucisă cu pietre; El, care cu predica sa și dăruirea totală de sine, care-l va duce la cruce, a dus din nou legea mozaică la intenția sa originară genuină. În centru nu este legea și dreptatea legală, ci iubirea lui Dumnezeu, care știe să citească în inima fiecărei persoane, pentru a-i înțelege dorința cea mai ascunsă, și care trebuie să aibă primatul asupra a toate. Totuși, în această relatare evanghelică nu se întâlnesc păcatul și judecata în abstract, ci o păcătoasă și Mântuitorul. Isus a privit în ochi femeia aceea și a citit în inima sa: acolo a găsit dorința de a fi înțeleasă, iertată și eliberată. Mizeria păcatului a fost îmbrăcată de milostivirea iubirii. Nicio judecată din partea lui Isus care să nu fie marcată de mila și de compasiunea față de condiția păcătoasei. Celor care voiau s-o judece și s-o condamne la moarte, Isus le răspunde cu o lungă tăcere, care vrea să lase să se evidențieze glasul lui Dumnezeu în conștiințe, fie a femeii fie a acuzatorilor săi. Care lasă să cadă pietrele din mâini și pleacă unul câte unul (cf. In 8,9). Și după acea tăcere, Isus spune: „Femeie unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?… Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuiești” (v. 10-11). În acest mod o ajută să privească la viitor cu speranță și să fie gata să pună din nou în mișcare viața sa; de acum înainte, dacă va vrea, va putea „umbla în iubire” (cf. Ef 5,2). Odată ce suntem îmbrăcați cu milostivire, chiar dacă rămâne condiția de slăbiciune față de păcat, ea este depășită de iubirea care permite să privim dincolo și să trăim diferit.

2. De altfel, Isus învățase asta cu claritate atunci când, invitat la masă de un fariseu, s-a apropiat de el o femeie cunoscută de toți ca o păcătoasă (cf. Lc 7,36-50). Ea a uns cu miresme picioarele lui Isus, le-a udat cu lacrimile sale și le-a șters cu părul său (cf. v. 37-38). La reacția scandalizată a fariseului, Isus a răspuns: „I s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puțin, iubește puțin” (v. 47).

Iertarea este semnul cel mai vizibil al iubirii Tatălui, pe care Isus a voit s-o reveleze în toată viața sa. Nu există pagină din evanghelie care să poată fi sustrasă acestui imperativ al iubirii care ajunge până la iertare. Chiar și în ultimul moment al existenței sale pământești, în timp ce este pironit pe cruce, Isus are cuvinte de iertare: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Lc 23,34).

Nimic din ceea ce un păcătos căit pune în fața milostivirii lui Dumnezeu nu poate rămâne fără îmbrățișarea iertării sale. Pentru acest motiv, nimeni dintre noi nu poate pune condiții milostivirii; ea rămâne mereu un act de gratuitate al Tatălui ceresc, o iubire necondiționată și nemeritată. De aceea, nu putem risca să ne opunem libertății depline a iubirii cu care Dumnezeu intră în viața fiecărei persoane.

Milostivirea este această acțiune concretă a iubirii care, iertând, transformă și schimbă viața. Așa se manifestă misterul său divin. Dumnezeu este milostiv (cf. Ex 34,6), milostivirea sa rămâne în veci (cf. Ps 136), din generație în generație îmbrățișează fiecare persoană care se încrede în el și o transformă, dăruindu-i însăși viața sa.

3. Câtă bucurie a trezit în inima acestor două femei, adultera și păcătoasa! Iertarea le-a făcut să se simtă în sfârșit libere și fericite cum n-au mai fost niciodată înainte. Lacrimile rușinii și ale durerii s-au transformat în zâmbetul celei care știe că este iubită. Milostivirea trezește bucurie, pentru că inima se deschide la speranța unei vieți noi. Bucuria iertării este inexprimabilă, dar transpare în noi de fiecare dată când o experimentăm. La originea ei este iubirea cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare, rupând cercul de egoismul care ne învăluie, pentru a ne face la rândul nostru instrumente de milostivire.

Cât sunt de semnificative și pentru noi cuvintele antice care-i călăuzeau pe primii creștini: „Îmbracă-te în bucurie care este mereu plăcută lui Dumnezeu și este primită de el. În ea se desfată. Fiecare om bucuros acționează bine, gândește bine și disprețuiește tristețea […] Vor trăi în Dumnezeu cei care îndepărtează tristețea și se îmbrăcă în orice bucurie”[2]. A trăi experiența milostivirii dăruiește bucurie. Să n-o lăsăm să ne-o ia diferitele necazuri și preocupări. Fie ca ea să rămână bine înrădăcinată în inima noastră și să ne facă să privim mereu cu seninătate la viața zilnică.

Într-o cultură adesea dominată de tehnică, par să se înmulțească formele de tristețe și singurătate în care cad persoanele, precum și atâția tineri. De fapt, viitorul pare ostatic al incertitudinii care nu permite să se aibă stabilitate. Astfel apar adesea sentimente de melancolie, tristețe și plictiseală, care lent pot duce la disperare. Este nevoie de martori de speranță și de bucurie adevărată, pentru a alunga himerele care promit o fericire ușoară cu paradisuri artificiale. Golul profund din atâția poate să fie umplut de speranța pe care o purtăm în inimă și de bucuria care derivă din ea. Este atâta nevoie să se recunoască bucuria care se revelează în inima atinsă de milostivire. De aceea, să prețuim cuvintele apostolului: „Bucurați-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4; cf. 1Tes 5,16).

4. Am celebrat un An intens, în timpul căruia ne-a fost dăruit din belșug harul milostivirii. Ca un vânt puternic și salutar, bunătatea și milostivirea Domnului s-au revărsat asupra lumii întregi. Și în fața acestei priviri iubitoare a lui Dumnezeu care în manieră așa de prelungită s-a îndreptat spre fiecare dintre noi, nu se poate rămâne indiferenți, pentru că ea schimbă viața.

Înainte de toate, simțim nevoia de a-i mulțumi Domnului și a-i spune: „Doamne, tu ai fost binevoitor cu țara ta […] Ai iertat nelegiuirea poporului tău” (Ps 85,2-3). Chiar așa este: Dumnezeu a călcat în picioare nelegiuirile noastre și a aruncat pe fundul mării păcatele noastre (cf. Mih 7,19); nu le mai amintește, le-a aruncat în urma sa (cf. Is 38,17); cât este de departe răsăritul de apus tot atât de departe sunt păcatele noastre de el (cf. Ps 103,12).

În acest An Sfânt, Biserica a știut să stea în ascultare și a experimentat cu mare intensitate prezența și apropierea Tatălui, care cu lucrarea Duhului Sfânt i-a făcut mai evident darul și mandatul lui Isus Cristos cu privire la iertare. A fost realmente o nouă vizită a Domnului în mijlocul nostru. Am perceput suflul său vital revărsându-se asupra Bisericii și, încă o dată, cuvintele sale au indicat misiunea: „Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20,22-23).

5. Acum, după ce s-a încheiat acest jubileu, este timpul de a privi înainte și de a înțelege cum să continuăm cu fidelitate, bucurie și entuziasm să experimentăm bogăția milostivirii divine. Comunitățile noastre vor putea rămâne vii și dinamice în opera de nouă evanghelizare în măsura în care „convertirea pastorală” pe care suntem chemați s-o trăim[3] va fi plăsmuită zilnic de forța reînnoitoare a milostivirii. Să nu limităm acțiunea sa; să nu-l întristăm pe Duhul care ne indică mereu noi cărări de parcurs pentru a duce tuturor evanghelia care mântuiește.

În primul rând suntem chemați să celebrăm milostivirea. Câtă bogăție este prezentă în rugăciunea Bisericii atunci când îl invocă pe Dumnezeu ca Tată milostiv! În liturgie, milostivirea nu numai că este evocată în mod repetat, ci este realmente primită și trăită. De la începutul până la sfârșitul celebrării euharistice, milostivirea revine de mai multe ori în dialogul dintre adunarea care se roagă și inima Tatălui, care se bucură când poate să reverse iubirea sa milostivă. După cererea de iertare la început cu invocația „Doamne, miluiește-ne”, suntem imediat asigurați: „Să aibă milă de noi atotputernicul Dumnezeu și, iertându-ne păcatele, să ne ducă la viața cea veșnică”. Cu această încredere comunitatea se adună în prezența Domnului, îndeosebi în ziua sfântă a învierii. Multe rugăciuni „ale zilei” (colecta) vor să amintească de marele dar al milostivirii. În perioada Postului Mare, de exemplu, ne rugăm spunând: „Dumnezeule, care ești izvorul a toată bunătatea și îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea și pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; privește spre noi, cei care, apăsați de povara greșelilor, ne recunoaștem vinovăția, și ridică-ne mereu cu îndurarea ta”[4]. Apoi suntem cufundați în marea rugăciune euharistică prin prefața care proclamă: „Tu i-ai iubit așa de mult pe oameni, încât l-ai trimis pe Fiul tău ca Mântuitor al nostru. El a devenit asemenea nouă în toate, în afară de păcat”[5]. În afară de aceasta, a patra rugăciune euharistică este un imn adus milostivirii lui Dumnezeu: „Ai venit în ajutor cu milă, pentru ca toți, căutându-te, să te găsească”. „Ai milă de noi toți”[6], este rugăciunea insistentă pe care preotul o face în rugăciunea euharistică pentru a implora participarea la viața veșnică. După Tatăl nostru, preotul prelungește rugăciunea invocând pacea și eliberarea de păcat, grație „ajutorului milostivirii tale”. Și înainte de semnul de pace, schimbat ca exprimare de fraternitate și de iubire reciprocă în lumina iertării primite, el se roagă din nou: „Nu privi la păcatele noastre, ci la credința Bisericii tale”[7]. Prin aceste cuvinte, cu încredere umilă cerem darul unității și al păcii pentru sfânta maică Biserică. Celebrarea milostivirii divine culminează în jertfa euharistică, memorial al misterului pascal al lui Cristos, din care izvorăște mântuirea pentru orice ființă umană, pentru istorie și pentru întreaga lume. Așadar, fiecare moment al celebrării euharistice face referință la milostivirea lui Dumnezeu.

În toată viața sacramentală, milostivirea ne este dăruită din belșug. Nu este deloc fără semnificație că Biserica a voit să facă referință în mod explicit la milostivire în formula de la cele două sacramente numite „de vindecare”, adică Reconcilierea și Ungerea bolnavilor. Formula de dezlegare spune: „Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea și învierea Fiului său și l-a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea acordată Bisericii să-ți dăruiască iertare și pace”[8] și cea a Ungerii spune: „Prin această ungere sfântă și prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt”[9]. Așadar, în rugăciunea Bisericii referința la milostivire, departe de a fi numai parenetică, este foarte performatoare, adică în timp ce o invocăm cu credință, ne este acordată; în timp ce o mărturisim vie și reală, realmente ne transformă. Acesta este un conținut fundamental al credinței noastre, pe care trebuie să-l păstrăm în toată originalitatea sa: înainte de cea a păcatului, avem revelarea iubirii cu care Dumnezeu a creat lumea și ființele umane. Iubirea este primul act cu care Dumnezeu se face cunoscut și ne vine în întâmpinare. De aceea, să ținem deschisă inima la încrederea că suntem iubiți de Dumnezeu. Iubirea sa ne precedă mereu, ne însoțește și rămâne alături de noi în pofida păcatului nostru.

6. În acest context, asumă o semnificație deosebită și ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. În fiecare duminică, cuvântul lui Dumnezeu este proclamat în comunitatea creștină pentru ca ziua Domnului să fie luminată de lumina care provine din misterul pascal[10]. În celebrarea euharistică pare că asistăm la un adevărat dialog între Dumnezeu și poporul său. De fapt, în proclamarea lecturilor biblice se reparcurge istoria mântuirii noastre prin lucrarea neîncetată de milostivire care este vestită. Dumnezeu vorbește și astăzi cu noi ca unor prieteni, se „întreține” cu noi[11] pentru a ne dărui compania sa și a ne arăta cărarea vieții. Cuvântul său se face interpret al cererilor și preocupărilor noastre și răspuns rodnic pentru ca să putem experimenta concret apropierea sa. Câtă importanță dobândește omilia, unde „adevărul se armonizează cu frumusețea și cu binele”[12], pentru a face să vibreze inima credincioșilor în fața măreției milostivirii! Recomand mult pregătirea omiliei și îngrijirea predicii. Ea va fi cu atât mai rodnică cu cât preotul va fi experimentat asupra sa bunătatea milostivă a Domnului. A comunica certitudinea că Dumnezeu ne iubește nu este un exercițiu retoric, ci condiție de credibilitate a propriei preoții. Așadar, a trăi milostivirea este calea maestră pentru a o face să devină o adevărată vestire de mângâiere și de convertire în viața pastorală. Omilia, precum și cateheza, au nevoie să fie mereu susținute de această inimă pulsantă a vieții creștine.

7. Biblia este marea relatare care povestește minunățiile milostivirii lui Dumnezeu. Fiecare pagină este impregnată de iubirea Tatălui care încă de la creație a voit să imprime în univers semnele iubirii sale. Duhul Sfânt, prin cuvintele profeților și prin scrierile sapiențiale, a plăsmuit istoria lui Israel în recunoașterea duioșiei și a apropierii lui Dumnezeu, în pofida infidelității poporului. Viața lui Isus și predica sa marchează în mod determinant istoria comunității creștine, care a înțeles propria misiune pe baza mandatului lui Cristos de a fi instrument permanent al milostivirii și al iertării sale (cf. In 20,23). Prin Sfânta Scriptură, menținută vie de credința Bisericii, Domnul continuă să vorbească miresei sale și îi arată cărările de parcurs, pentru ca evanghelia mântuirii să ajungă la toți. Este dorința mea vie ca acest cuvânt al lui Dumnezeu să fie tot mai mult celebrat, cunoscut și răspândit, pentru ca prin intermediul lui să se poată înțelege mai bine misterul de iubire care provine din acel izvor de milostivire. Amintește aceasta în mod clar apostolul: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate” (2Tim 3,16).

Ar fi oportun ca fiecare comunitate, într-o duminică din anul liturgic, să poată reînnoi angajamentul pentru răspândirea, cunoașterea și aprofundarea Sfintei Scripturi: o duminică dedicată în întregime cuvântului lui Dumnezeu, pentru a înțelege bogăția inepuizabilă care provine din acel dialog constant al lui Dumnezeu cu poporul său. Nu va lipsi creativitatea pentru a îmbogăți acest moment cu inițiative care să-i stimuleze pe credincioși să fie instrumente vii de transmitere a cuvântului. Desigur, printre aceste inițiative este răspândirea tot mai amplă a lectio divina, pentru ca, prin lectura rugătoare a textului sacru, viața spirituală să găsească sprijin și creștere. Lectio divina despre temele milostivirii va permite să se atingă cu mâna câtă rodnicie vine din textul sacru, citit în lumina întregii tradiții spirituale a Bisericii, care ajunge în mod necesar în gesturi și opere concrete de caritate[13].

8. Celebrarea milostivirii are loc în mod cu totul deosebit cu sacramentul Reconcilierii. Acesta este momentul în care simțim îmbrățișarea Tatălui care ne vine în întâmpinare pentru a ne reda harul de a fi din nou fiii săi. Noi suntem păcătoși și purtăm cu noi povara contradicției între ceea ce am vrea să facem și ceea ce în schimb facem în mod concret (cf. Rom 7,14-21); totuși, harul ne precedă mereu și asumă chipul milostivirii care se face eficace în reconciliere și în iertare. Dumnezeu face să se înțeleagă iubirea sa imensă chiar în fața păcătoșeniei noastre. Harul este mai puternic și depășește orice posibilă rezistență, pentru că iubirea învinge totul (cf. 1Cor 13,7).

În sacramentul Iertării, Dumnezeu arată calea convertirii la el și invită să se experimenteze din nou apropierea sa. Este o iertare care poate să fie obținută începând, înainte de toate, să se trăiască iubirea. Amintește aceasta și apostolul Petru când scrie că „iubirea acoperă o mulțime de păcate” (1Pt 4,8). Numai Dumnezeu iartă păcatele, dar ne cere și nouă să fim gata de iertare față de alții, așa cum el le iartă pe ale noastre: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12). Câtă tristețe când rămânem închiși în noi înșine și incapabili să iertăm! O iau înainte supărarea, mânia, răzbunarea, făcând viața nefericită și zădărnicind angajarea bucuroasă pentru milostivire.

9. O experiență de har pe care Biserica a trăit-o cu atâta eficacitate în Anul Jubiliar a fost, desigur, slujirea misionarilor milostivirii. Acțiunea lor pastorală a voit să facă evident că Dumnezeu nu pune nicio graniță pentru cei care-l caută cu inimă căită, pentru că tuturor le iese în întâmpinare ca un Tată. Am primit atâtea mărturii de bucurie pentru întâlnirea reînnoită cu Domnul în sacramentul Spovezii. Să nu pierdem oportunitatea de a trăi credința și ca experiență de reconciliere. „Împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20) este invitația pe care și în zilele noastre o adresează apostolul pentru a-l face pe fiecare credincios să descopere puterea iubirii care face o „creatură nouă” (2Cor 5,17).

Exprim recunoștința mea fiecărui misionar al milostivirii pentru această slujire prețioasă oferită pentru a face eficace harul iertării. Totuși, această slujire extraordinară nu se încheie cu închiderea porții sfinte. De fapt, doresc să mai rămână, până la o nouă dispoziție, ca semn concret că harul jubileului continuă să fie, în diferitele părți ale lumii, viu și eficace. Se va îngriji Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări să-i însoțească în această perioadă pe misionarii milostivirii, ca expresie directă a grijii și apropierii mele și să găsească formele cele mai coerente pentru exercitarea acestei slujiri prețioase.

10. Reînnoiesc invitația adresată preoților de a se pregăti cu mare grijă pentru slujirea Spovezii, care este o adevărată misiune sacerdotală. Vă mulțumesc sincer pentru slujirea voastră și vă cer să fiți primitori cu toți; martori ai duioșiei paterne în pofida gravității păcatului; atenți în a ajuta să se reflecteze asupra răului comis; clari în prezentarea principiilor morale; disponibili de a-i însoți pe credincioși în parcursul penitențial, menținând pasul lor cu răbdare; clarvăzători în discernământul fiecărui caz; generoși în împărțirea iertării lui Dumnezeu. Așa cum Isus în fața femeii adultere a ales să rămână în tăcere pentru a o salva de la condamnarea la moarte, tot așa și preotul în confesional să fie mărinimos cu inima, știind că fiecare penitent îi amintește de însăși condiția sa personală: păcătos, dar slujitor al milostivirii.

11. Aș vrea ca noi toți să medităm cuvintele apostolului, scrise pe la sfârșitul vieții sale, când lui Timotei îi mărturisește că a fost primul dintre păcătoși, „de aceea am aflat îndurare” (1Tim 1,16). Cuvintele sale au o forță care izbucnește pentru a ne provoca și pe noi să reflectăm asupra existenței noastre și pentru a vedea în acțiune milostivirea lui Dumnezeu în schimbarea, convertirea și transformarea inimii noastre: „Îi mulțumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit pentru că m-a găsit vrednic de încredere, punându-mă în slujirea sa, deși mai întâi am fost un defăimător, un persecutor și un insultător, dar am aflat îndurare” (1Tim 1,12-13).

De aceea, să ne amintim cu pasiune pastorală mereu reînnoită cuvintele apostolului: „Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos și ne-a dăruit slujirea reconcilierii” (2Cor 5,18). Noi cei dintâi am fost iertați în vederea acestei slujiri; făcuți martori personal ai universalității iertării. Nu există lege nici precept care să-l poată împiedica pe Dumnezeu să reîmbrățișeze pe fiul care se întoarce la el recunoscând că a greșit, dar hotărât să reînceapă de la capăt. A ne opri numai la lege echivalează cu a zădărnici credința și milostivirea divină. Există o valoare propedeutică în lege (cf. Gal 3,24) care are ca scop caritatea (cf. 1Tim 1,5). Totuși, creștinul este chemat să trăiască noutatea evangheliei, „legea Duhului, care dă viață în Cristos Isus” (Rom 8,2). Și în cazurile mai complexe, unde suntem tentați să facem să prevaleze o dreptate care derivă numai din norme, trebuie să se creadă în forța care provine din harul divin.

Noi, duhovnicii, avem experiența atâtor convertiri care se manifestă sub ochii noștri. Deci să simțim responsabilitatea de gesturi și cuvinte care să poată ajunge în adâncul inimii penitentului, pentru ca să descopere apropierea și duioșia Tatălui care iartă. Să nu zădărnicim aceste momente cu comportamente care pot contrazice experiența milostivirii care este căutată. Mai degrabă să ajutăm să se lumineze spațiul conștiinței personale cu iubirea infinită a lui Dumnezeu (cf. 1In 3,20).

Sacramentul Reconcilierii are nevoie să regăsească locul său central în viața creștină; pentru aceasta se cere preoți care să pună viața lor în slujba „slujirii reconcilierii” (2Cor 5,18) în așa fel încât, în timp ce nimeni care este căit cu sinceritate nu este împiedicat să aibă acces la iubirea Tatălui care așteaptă întoarcerea sa, tuturor le este oferită posibilitatea de a experimenta forța eliberatoare a iertării.

O ocazie propice poate să fie celebrarea inițiativei 24 de ore pentru Domnul în preajma duminicii a IV-a din Postul Mare, care deja are mult consens în dieceze și care rămâne o chemare pastorală puternică pentru a trăi intens sacramentul Spovezii.

12. În virtutea acestei exigențe, pentru ca niciun obstacol să nu se interpună între cererea de reconciliere și iertarea lui Dumnezeu, acord de acum înainte tuturor preoților, în virtutea slujirii lor, facultatea de a-i dezlega pe cei care au săvârșit păcatul de avort. Ceea ce acordasem în mod limitat la perioada jubiliară[14] este acum extins în timp, în pofida oricărui lucru contrar. Aș vrea să reafirm cu toate forțele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieți nevinovate. Totuși, cu aceeași forță pot și trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă și să distrugă atunci când găsește o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl. De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin și întărire în a-i însoți pe penitenți în acest drum de reconciliere specială.

În Anul Jubileului am acordat credincioșilor care din diferite motive frecventează bisericile în care slujesc preoții din Fraternitatea „Sfântul Pius al X-lea” să primească valid și licit dezlegarea sacramentală a păcatelor lor[15]. Pentru binele pastoral al acestor credincioși, și având încredere în buna voință a preoților lor pentru ca să se poată recupera, cu ajutorul lui Dumnezeu, comuniunea deplină în Biserica Catolică, stabilesc prin propria mea decizie să extind această facultate dincolo de perioada jubiliară, până la noi dispoziții în această privință, pentru ca nimănui să nu-i lipsească semnul sacramental al reconcilierii prin iertarea Bisericii.

13. Milostivirea are și chipul mângâierii. „Mângâiați, mângâiați pe poporul meu” (Is 40,1) sunt cuvintele triste pe care profetul le spune și astăzi, pentru ca să poată ajunge la cei care sunt în suferință și în durere un cuvânt de speranță. Să nu lăsăm niciodată să ni se fure speranța care provine din credința în Domnul înviat. Este adevărat, adesea suntem puși la dură încercare, dar nu trebuie să dispară niciodată certitudinea că Domnul ne iubește. Milostivirea sa se exprimă și în apropierea, în afectul și în sprijinul pe care atâția frați și surori pot să le ofere atunci când vin zilele tristeții și suferinței. A șterge lacrimile este o acțiune concretă care rupe cercul de singurătate în care adesea suntem închiși.

Toți avem nevoie de mângâiere pentru că nimeni nu este imun de suferință, de durere și de neînțelegere. Câtă durere poate să provoace un cuvânt ranchiunos, rod al invidiei, al geloziei și al mâniei! Câtă suferință provoacă experiența trădării, a violenței și a abandonării; câtă amărăciune în fața morții persoanelor dragi! Și totuși, Dumnezeu nu este niciodată departe când se trăiesc aceste drame. Un cuvânt care înviorează, o îmbrățișare care te face să te simți înțeles, o mângâiere care face să se perceapă iubirea, o rugăciunea care permite să fii mai puternic… toate sunt exprimări ale apropierii lui Dumnezeu prin intermediul mângâierii oferite de frați.

Uneori, și tăcerea poate să fie de mare ajutor; pentru că uneori nu există cuvinte pentru a da răspuns la întrebările celui care suferă. Totuși, lipsa cuvântului poate fi suplinită de compasiunea celui care este prezent, apropiat, iubește și întinde mâna. Nu este adevărat că tăcerea este un act de capitulare, dimpotrivă, este un moment de forță și de iubire. Și tăcerea aparține limbajului nostru de mângâiere pentru că se transformă într-o operă concretă de împărtășire și participare la suferința fratelui.

14. Într-un moment deosebit cum este al nostru, care printre atâtea crize vede și criza familiei, este important să ajungă un cuvânt de forță mângâietoare la familiile noastre. Darul căsătoriei este o mare vocație la care, cu harul lui Cristos, trebuie să se corespundă în iubirea generoasă, fidelă și răbdătoare. Frumusețea familiei rămâne neschimbată, în pofida atâtor obscurități și propuneri alternative: „Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilarea Bisericii”[16]. Cărarea vieții, care îi face pe un bărbat și pe o femeie să se întâlnească, să se iubească și, în fața lui Dumnezeu, să-și promită fidelitate pentru totdeauna, este adesea întreruptă de suferință, trădare și singurătate. Bucuria pentru darul copiilor nu este imună de preocupările părinților cu privire la creșterea și formarea lor, cu privire la un viitor demn de a fi trăit intens.

Harul sacramentului Căsătoriei nu numai că fortifică familia pentru ca să fie loc privilegiat să se trăiască milostivirea, ci angajează comunitatea creștină și toată acțiunea pastorală să facă să se evidențieze marea valoare constructivă a familiei. Oricum, acest An Jubiliar nu poate face să se piardă din vedere complexitatea realității familiale actuale. Experiența milostivirii ne face capabili să privim la toate dificultățile umane cu atitudinea iubirii lui Dumnezeu, care nu încetează să primească și să însoțească[17].

Nu putem uita că fiecare poartă cu sine bogăția și povara propriei istorii, care îl distinge de orice altă persoană. Viața noastră, cu bucuriile și durerile sale, este ceva unic și irepetabil, care se scurge sub privirea milostivă a lui Dumnezeu. Aceasta cere, mai ales din partea preotului, un discernământ spiritual atent, profund și clarvăzător pentru ca oricine, fără excepție, orice situație ar trăi, să se poată simți primit în mod concret de Dumnezeu, să poată participa activ la viața comunității și să fie inserat în acel popor al lui Dumnezeu care, în mod neobosit, merge spre plinătatea împărăției lui Dumnezeu, împărăție a dreptății, a iubirii, a iertării și a milostivirii.

15. Relevanță deosebită îmbracă momentul morții. Biserica a trăit mereu această trecere dramatică în lumina învierii lui Isus Cristos, care a deschis drumul pentru certitudinea vieții viitoare. Avem o mare provocare de primit, mai ales în cultura contemporană care adesea tinde să banalizeze moartea până acolo încât o face să devină o simplă ficțiune sau s-o ascundă. În schimb, moartea trebuie înfruntată și pregătită ca trecere dureroasă și inevitabilă, dar încărcată de sens: aceea a actului extrem de iubire față de persoanele care ne părăsesc și față de Dumnezeu spre care ne îndreptăm. În toate religiile, momentul morții, ca și cel al nașterii, este însoțit de o prezență religioasă. Noi trăim experiența înmormântării ca rugăciune încărcată de speranță pentru sufletul răposatului și pentru a da mângâiere celor care suferă despărțire de persoana iubită.

Sunt convins că avem nevoie, în acțiunea pastorală însuflețită de credință vie, să facem să se atingă cu mâna cât de mult semnele liturgice și rugăciunile noastre sunt exprimare a milostivirii Domnului. El însuși este cel care oferă cuvinte de speranță, pentru că nimic și nimeni nu vor putea să ne despartă vreodată de iubirea sa (cf. Rom 8,35). Împărtășirea acestui moment din partea preotului este o însoțire importantă, pentru că permite să se trăiască apropierea de comunitatea creștină în momentul de slăbiciune, singurătate, incertitudine și doliu.

16. Se termină jubileul și se închide poarta sfântă. Însă poarta milostivirii inimii noastre rămâne mereu larg deschisă. Am învățat că Dumnezeu se apleacă asupra noastră (cf. Os 11,4), pentru ca și noi să-l putem imita în a ne apleca asupra fraților. Nostalgia atâtora de a se întoarce la casa Tatălui, care așteaptă venirea lor, este trezită și de martori sinceri și generoși ai duioșiei divine. Poarta sfântă prin care am trecut în acest An Jubiliar ne-a introdus pe calea carității pe care suntem chemați s-o parcurgem în fiecare zi cu fidelitate și bucurie. Drumul milostivirii este cel care permite să întâlnim atâția frați și surori care întind mâna pentru ca unul s-o poată apuca pentru a merge împreună.

A voi să fim aproape de Cristos cere să devenim aproapele față de frați, pentru că nimic nu este mai plăcut Tatălui decât un semn concret de milostivire. Prin însăși natura sa, milostivirea se face vizibilă și tangibilă într-o acțiune concretă și dinamică. Odată ce s-a experimentat în adevărul său, nu ne mai întoarcem înapoi: crește încontinuu și transformă viața. Este o autentică nouă creație care realizează o inimă nouă, capabilă să iubească în mod deplin și purifică ochii pentru ca să recunoască necesitățile cele mai ascunse. Cât de adevărate sunt cuvintele cu care Biserica se roagă în privegherea pascală, după lectura relatării creației: „Dumnezeule, care în chip minunat l-ai creat pe om și în chip și mai minunat l-ai răscumpărat”[18].

Milostivirea reînnoiește și răscumpără, pentru că este întâlnirea a două inimi: cea a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea inimii omului. Aceasta se încălzește și prima o vindecă: inima de piatră este transformată în inimă de carne (cf. Ez 36,26), capabilă să iubească în pofida păcatului nostru. Aici se percepe că suntem cu adevărat o „creatură nouă” (cf. Gal 6,15): sunt iubit, așadar exist; sunt iertat, deci mă renasc la viață nouă; am fost „milostivit”, deci devin instrument de milostivire.

17. În timpul Anului Sfânt, în special în vinerile milostivirii, am putut să ating cu mâna cât bine este prezent în lume. Adesea nu este cunoscut pentru că se realizează zilnic în manieră discretă și tăcută. Deși nu fac zgomot, există totuși atâtea semne concrete de bunătate și de duioșie adresate celor mai mici și lipsiți de apărare, celor mai singuri și abandonați. Există cu adevărat protagoniști ai carității care fac să nu lipsească solidaritatea pentru cei mai săraci și nefericiți. Să mulțumim Domnului pentru aceste daruri prețioase care invită să descoperim bucuria de a deveni aproapele în fața slăbiciunii omenirii rănite. Cu recunoștință mă gândesc la atâția voluntari care în fiecare zi își dedică timpul lor pentru a manifesta prezența și apropierea lui Dumnezeu cu dăruirea lor. Slujirea lor este faptă genuină de milostenie, care ajută atâtea persoane să se apropie de Biserică.

18. Este momentul de a da spațiu fanteziei milostivirii pentru a da viață atâtor opere noi, rod al harului. Biserica are nevoie să relateze astăzi acele „multe alte semne” pe care Isus le-a făcut și care „n-au fost scrise” (In 20,30), pentru ca să fie expresie elocvente ale iubirii lui Cristos și a comunității care trăiește din el. Au trecut peste două mii de ani, și totuși faptele de milostenie continuă să facă vizibilă bunătatea lui Dumnezeu.

Și astăzi întregi populații suferă de foame și de sete, și câtă preocupare trezesc imaginile cu copii care nu au nimic pentru a se hrăni. Mase de persoane continuă să migreze dintr-o țară în alta în căutare de hrană, muncă, locuință și pace. Boala, în diferitele sale forme, este un motiv permanent de suferință care cere ajutor, mângâiere și sprijin. Închisorile sunt locuri în care adesea, la pedeapsa restrictivă, se adaugă suferințe uneori grave, din cauza condițiilor de viață inumane.

Analfabetismul este încă foarte răspândit și împiedică băieții și fetele să se formeze și îi expune la noi forme de sclavie. Cultura individualismului exasperat, mai ales în Occident, duce la pierderea simțului de solidaritate și de responsabilitate față de alții. Dumnezeu însuși rămâne astăzi un necunoscut pentru mulți; asta reprezintă cea mai mare sărăcie și cel mai mare obstacol în calea recunoașterii demnității inviolabile a vieții umane.

Așadar, faptele de milostenie trupească și sufletească, până în zilele noastre, constituie verificarea incidenței mari și pozitive a milostivirii ca valoare socială. De fapt, ea face să se suflece mânecile pentru a reda demnitate milioanelor de persoane care sunt frații și surorile noastre, chemați împreună cu noi să construiască o „cetate credibilă”[19].

19. Atâtea semne concrete de milostivire au fost realizate în timpul acestui An Sfânt. Comunități, familii și credincioși au redescoperit bucuria împărtășirii și frumusețea solidarității. Și totuși nu este suficient. Lumea continuă să genereze noi forme de sărăcie spirituală și materială care atentează la demnitatea persoanelor. Pentru aceasta Biserica trebuie să fie mereu vigilentă și promptă pentru a găsi noi fapte de milostenie și a le realiza cu generozitate și entuziasm.

Așadar, să depunem orice efort pentru a da forme concrete carității și în același timp inteligență faptelor de milostenie. Aceasta din urmă are o acțiune inclusivă, pentru aceasta tinde să se lărgească rapid și uniform și nu are limite. Și în acest sens suntem chemați să dăm chip nou faptelor de milostenie pe care le cunoaștem dintotdeauna. De fapt, milostivirea excede; merge mereu dincolo, este rodnică. Este ca drojdia care face să fermenteze aluatul (cf. Mt 13,33) și ca un grăunte de muștar care devine un copac (cf. Lc 13,19).

Cu titlu exemplificativ, să ne gândim numai la fapta de milostenie trupească a îmbrăca pe cel care este gol (cf. Mt 25,36.38.43.44). Ea ne duce înapoi la începuturi, în grădina Edenului, când Adam și Eva au descoperit că sunt goi și, auzind că se apropie Domnul, le-a fost rușine și s-au ascuns (cf. Gen 3,7-8). Știm că Domnul i-a pedepsit; totuși, el „a făcut omului și femeii sale veșminte de piele și i-a îmbrăcat” (Gen 3,21). Rușinea este depășită și demnitatea restituită.

Să ne îndreptăm privirea și spre Isus la Golgota. Fiul lui Dumnezeu pe cruce este gol; tunica sa a fost trasă la sorți și luată de soldați (cf. In 19,23-24); El nu mai are nimic. Pe cruce se revelează la extrem împărtășirea lui Isus cu aceia care au pierdut demnitatea pentru că sunt privați de cele necesare. Așa cum Biserica este chemată să fie „tunica lui Cristos”[20] pentru a-l îmbrăca pe Domnul său, tot așa este angajată să devină solidară cu cei goi de pe pământ pentru ca să redobândească demnitatea de care au fost despuiați. De aceea, „(am fost) gol și m-ați îmbrăcat” (Mt 25,36) obligă să nu ne întoarcem privirea în fața noilor forme de sărăcie și de marginalizare care împiedică persoanele să trăiască în mod demn.

A nu avea loc de muncă și a nu primi salariul corect; a nu putea avea o casă sau un pământ unde să locuiască; a fi discriminați din cauza credinței, rasei, stării sociale…: acestea și multe altele sunt condiții care atentează la adresa demnității persoanei, în fața cărora acțiunea milostivă a creștinilor răspunde înainte de toate cu vigilența și solidaritatea. Câte sunt astăzi situațiile în care putem să restituim demnitate persoanelor și să permitem o viață umană! Să ne gândim numai la atâția băieți și fete care îndură violențe de diferite feluri, care le fură lor bucuria vieții. Fețele lor triste și dezorientate sunt imprimate în mintea mea; cer ajutorul nostru pentru a fi eliberați de sclaviile din lumea contemporană. Acești copii sunt tinerii de mâine; cum îi pregătim să trăiască cu demnitate și responsabilitate? Cu ce speranță pot să înfrunte prezentul și viitorul lor?

Caracterul social al milostivirii cere să nu rămânem inerți și să alungăm indiferența și ipocrizia, pentru ca planurile și proiectele să nu rămână literă moartă. Duhul Sfânt să ne ajute să fim mereu gata să oferim în manieră eficace și dezinteresată aportul nostru, pentru ca dreptatea și o viață demnă să nu rămână cuvinte de circumstanță, ci să fie angajarea concretă a celui care vrea să mărturisească prezența împărăției lui Dumnezeu.

20. Suntem chemați să facem să crească o cultură a milostivirii, bazată pe redescoperirea întâlnirii cu alții: o cultură în care nimeni nu privește la celălalt cu indiferență, nici nu-și întoarce privirea când vede suferința fraților. Faptele de milostenie sunt „artizanale”: niciuna dintre ele nu este egală cu alta; mâinile noastre pot să le modeleze în mii de moduri, și chiar dacă unic este Dumnezeu care le inspiră și unică este „materia” din care sunt făcute, adică însăși milostivirea, fiecare dobândește o formă diferită.

Faptele de milostenie ating, de fapt, toată viața unei persoane. Pentru aceasta putem da viață unei adevărate revoluții culturale tocmai pornind de la simplitatea gesturilor care știu să ajungă la trup și la spirit, adică la viața persoanelor. Este o angajare pe care comunitatea creștină poate să și-o însușească, având conștiința că întotdeauna cuvântul Domnului o cheamă să iasă din indiferență și din individualism în care suntem tentați să ne închidem pentru a trăi o existență comodă și fără probleme. „Pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi” (In 12,8), le spune Isus ucenicilor săi. Nu există alibiuri care pot să justifice o neimplicare când știm că el s-a identificat cu fiecare dintre ei.

Cultura milostivirii se formează în rugăciunea asiduă, în deschiderea docilă la acțiunea Duhului, în familiaritatea cu viața sfinților și în apropierea concretă de cei săraci. Este o invitație urgentă de a nu răstălmăci unde este determinant să ne angajăm. Tentația de a face „teoria milostivirii” se depășește în măsura în care aceasta devine viață zilnică de participare și împărtășire. Pe de altă parte, n-ar trebui să uităm niciodată cuvintele cu care apostolul Paul, relatând întâlnirea sa cu Petru, Iacob și Ioan, după convertire, scoate în evidență un aspect esențial al misiunii sale și al întregii vieți creștine: „Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am și străduit să fac” (Gal 2,10). Nu putem să uităm de cei săraci: este o invitație mai actuală ca oricând care se impune prin evidența sa evanghelică.

21. Experiența jubileului imprimă în noi cuvintele apostolului Petru: „Voi, care nu aveați parte de îndurare, acum ați obținut îndurare” (1Pt 2,10). Să nu ținem în mod gelos numai pentru noi ceea ce am primit; să știm să împărtășim cu frații suferinzi pentru ca să fie susținuți de forța milostivirii Tatălui. Comunitățile noastre să se deschidă ca să ajungă la cei care trăiesc în teritoriul lor pentru ca să ajungă la toți mângâierea lui Dumnezeu prin mărturia credincioșilor.

Acesta este timpul milostivirii. Fiecare zi a drumului nostru este marcat de prezența lui Dumnezeu care conduce pașii noștri cu forța harului pe care Duhul îl revarsă în inimă pentru a o plăsmui și a o face capabilă să iubească. Este timpul milostivirii pentru toți și pentru fiecare, pentru că nimeni nu poate gândi că este străin de apropierea lui Dumnezeu și de puterea duioșiei sale. Este timpul milostivirii pentru ca aceia care sunt slabi și lipsiți de apărare, departe și singuri să poată percepe prezența fraților și surorilor care-i sprijină în necesități. Este timpul milostivirii pentru ca săracii să simtă asupra lor privirea respectuoasă, dar atentă a celor care, după ce au învins indiferența, descoperă esențialul vieții. Este timpul milostivirii pentru ca orice păcătos să nu înceteze să ceară iertare și să simtă mâna Tatălui care primește mereu și îmbrățișează.

În lumina „jubileului persoanelor excluse social”, în timp ce în toate catedralele și în sanctuarele din lume se închideau porțile milostivirii, am intuit că, drept ulterior semn concret al acestui An Sfânt extraordinar, trebuie să se celebreze în toată Biserica, în duminica a XXXIII-a din timpul de peste an, Ziua Mondială a Săracilor. Va fi cea mai demnă pregătire pentru a trăi solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, care s-a identificat cu cei mici și cei săraci și ne va judeca despre faptele de milostenie (cf. Mt 25,31-46). Va fi o zi care va ajuta comunitățile și pe fiecare botezat să reflecteze despre modul în care sărăcia se află în inima evangheliei și despre faptul că, până când Lazăr zace la ușa casei noastre (cf. Lc 16,19-21), nu va putea să fie dreptate, nici pace socială. Această zi va constitui și o formă genuină de nouă evanghelizare (cf. Mt 11,5), cu care să se reînnoiască fața Bisericii în acțiunea sa perenă de convertire pastorală pentru a fi martoră a milostivirii.

22. Asupra noastră să rămână îndreptați mereu ochii milostivi ai sfintei Mame a lui Dumnezeu. Ea este prima care deschide drumul și ne însoțește în mărturia iubirii. Mama Milostivirii îi adună pe toți sub ocrotirea mantiei sale, așa cum arta a voit adesea s-o reprezinte. Să ne încredem în ajutorul său matern și să urmăm indicația sa perenă de a privi la Isus, chipul strălucitor al milostivirii lui Dumnezeu.

Roma, „Sfântul Petru”, 20 noiembrie
Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului,
din anul Domnului 2016, al patrulea de pontificat.
Francisc

Note:
[1] In Joh. 33,5.2.
[2] Păstorul lui Hermas, XLII, 1‑4.
[3] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 27.
[4] Liturghierul roman, Duminica a III‑a din Postul Mare.
[5] Ibidem, Prefața din duminicile din timpul de peste an VII.
[6] Ibidem, Rugăciunea euharistică II.
[7] Ibidem, Rituri de împărtășanie.
[8] Ritualul Pocăinței, nr. 46.
[9] Sacramentul Ungerii și îngrijirea pastorală a bolnavilor, nr. 76.
[10] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția Sacrosanctum Concilium, 106.
[11] Idem, Constituția dogmatică Dei Verbum, 2.
[12] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 142.
[13] Cf. Benedict al XVI‑lea, Exortația apostolică postsinodală Verbum Domini, 86‑87.
[14] Cf. Scrisoare cu care se acordă indulgența cu ocazia Jubileului Milostivirii, 1 septembrie 2015.
[15] Cf. ibidem.
[16] Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia, 1.
[17] Cf. ibidem, 291‑300.
[18] Liturghierul roman, Privegherea pascală, Rugăciune după prima lectură.
[19] Scrisoarea enciclică Lumen fidei, 50.
[20] Cf. Ciprian, Unitatea Bisericii Catolice, 7.