Exortația apostolică
Gaudete et exsultate
a Sfântului Părinte Francisc
despre chemarea la sfințenie
în lumea contemporană
1. „Bucurați-vă și tresăltați de veselie” (Mt 5,12) le spune Isus celor care sunt persecutați sau umiliți din cauza sa. Domnul cere totul și ceea ce oferă este viața adevărată, fericirea pentru care am fost creați. El ne vrea sfinți și nu se așteaptă să ne mulțumim cu o existență mediocră, diluată, inconsistentă. În realitate, încă din primele pagini ale Bibliei este prezentă, în diferite moduri, chemarea la sfințenie. Așa o propunea Domnul lui Abraham: „Umblă în prezența mea și fii fără prihană” (Gen 17,1).
2. Nu trebuie să se aștepte aici un tratat despre sfințenie, cu atâtea definiții și distincții care ar putea îmbogăți această temă importantă, sau cu analize care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sfințire. Obiectivul meu umil este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările și oportunitățile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4).
Chemarea la sfințenie
Sfinții care ne încurajează și ne însoțesc
3. În Scrisoarea către Evrei se menționează diferiți martori care ne încurajează să „[alergăm] în lupta care ne stă înainte” (12,1). Acolo se vorbește despre Abraham, despre Sara, despre Moise, despre Ghedeon și despre alții (cf. 11,1 – 12,3) și mai ales suntem invitați să recunoaștem că „avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară” (12,1), care ne încurajează să nu ne oprim de-a lungul drumului, ne stimulează să continuăm să mergem spre țintă. Și printre ei poate să fie chiar mama noastră, o bunică sau alte persoane apropiate (cf. 2Tim 1,5). Poate că viața lor n-a fost mereu perfectă, însă, și în mijlocul imperfecțiunilor și căderilor, au continuat să meargă înainte și au fost plăcute Domnului.
4. Sfinții care au ajuns deja în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. Atestă asta cartea Apocalipsului când vorbește despre martirii care mijlocesc: „Am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care o dăduseră, și au strigat cu glas puternic: «Până când, Stăpâne, tu care ești sfânt și vrednic de crezare, nu vei face dreptate?»” (6,9-10). Putem spune că „suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților lui Dumnezeu mă ocrotește, mă susține și mă poartă”[1].
5. În procesele de beatificare și canonizare se iau în considerare semnele de eroism în exercitarea virtuților, jertfirea vieții în martiriu, precum și în cazurile în care a avut loc o oferire a propriei vieți pentru alții, menținută până la moarte. Această dăruire exprimă o imitare exemplară a lui Cristos și este vrednică de admirația credincioșilor[2]. O amintim, de exemplu, pe fericita Maria Gabriella Sagheddu, care și-a oferit viața pentru unitatea creștinilor.
6. Să nu ne gândim numai la cei deja beatificați sau canonizați. Duhul Sfânt revarsă sfințenie pretutindeni în sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, pentru că lui Dumnezeu „i-a plăcut să-i sfințească și să-i mântuiască pe oameni nu individual și fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr și să-l slujească în sfințenie”[3]. În istoria mântuirii, Domnul a mântuit un popor. De aceea, nimeni nu se mântuiește singur, ca individ izolat, ci Dumnezeu ne atrage ținând cont de rețeaua complexă de relații interpersonale care se stabilesc în comunitatea umană: Dumnezeu a voit să intre într-o dinamică populară, în dinamica unui popor.
7. Îmi place să văd sfințenia în poporul lui Dumnezeu răbdător: în părinții care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbații și în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugărițele bătrâne care continuă să zâmbească. În această statornicie pentru a merge înainte zi de zi văd sfințenia Bisericii militante. Aceasta este de atâtea ori sfințenia „de la ușa vecină”, a celor care trăiesc aproape de noi și sunt o reflexie a prezenței lui Dumnezeu, sau, pentru a folosi o altă expresie, „clasa de mijloc a sfințeniei”[4].
8. Să ne lăsăm stimulați de semnele de sfințenie pe care Domnul ni le prezintă prin cei mai umili membri ai acelui popor care „participă și la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viață de credință și iubire”[5]. Să ne gândim, așa cum ne sugerează sfânta Tereza Benedicta a Crucii, că prin mulți dintre ei se construiește istoria adevărată: „În noaptea cea mai întunecată apar cei mai mari profeți și sfinții. Totuși, curentul dătător de viață al vieții mistice rămâne invizibil. Cu siguranță, evenimentele decisive ale istoriei lumii au fost influențate esențial de suflete despre care nu este spus nimic în cărțile de istorie. Și care sunt sufletele cărora trebuie să le mulțumim pentru evenimentele decisive ale vieții noastre personale este ceva ce vom ști numai în ziua în care tot ceea ce este ascuns va fi dezvăluit”[6].
9. Sfințenia este fața cea mai frumoasă a Bisericii. Dar și în afara Bisericii Catolice și în locuri foarte diferite, Duhul trezește „semne ale prezenței sale, care-i ajută pe înșiși ucenicii lui Cristos”[7]. Pe de altă parte, sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a amintit că „mărturia adusă lui Cristos până la vărsarea sângelui a devenit patrimoniu comun al catolicilor, ortodocșilor, anglicanilor și protestanților”[8]. În frumoasa comemorare ecumenică pe care el a voit s-o celebreze la Colosseum în timpul jubileului anului 2000 a susținut că martirii sunt „o moștenire care vorbește cu un glas mai puternic decât factorii de dezbinare”[9].
10. Toate acestea sunt importante. Totuși, ceea ce aș vrea să amintesc cu această exortație este mai ales chemarea la sfințenie pe care Domnul o adrese ază fiecăruia dintre noi, acea chemare pe care ți-o adresează și ție: „Fiți sfinți, pentru că eu sunt sfânt” (Lev 11,44; 1Pt 1,16). Conciliul Vatican II a scos în evidență asta cu putere: „Întăriți cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toți credincioșii, de orice condiție și stare, sunt chemați de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecțiunea sfințeniei Tatălui”[10].
11. „Fiecare pe calea sa”, spune Conciliul. Așadar, nu este cazul să ne descurajăm când contemplăm modele de sfințenie care apar că nu pot fi urmate. Există atâtea mărturii care sunt utile pentru a ne stimula și a ne motiva, dar nu pentru ca să încercăm să le copiem, deoarece asta ar putea chiar să ne îndepărteze de calea unică și specifică pe care Domnul o rezervă pentru noi. Ceea ce contează este ca fiecare credincios să discearnă propriul drum și să facă să se evidențieze ceea ce este mai bun în el, ceea ce Dumnezeu a pus în el așa de personal (cf. 1Cor 12,7) și să nu se epuizeze încercând să imite ceva ce n-a fost gândit pentru el. Toți suntem chemați să fim martori, însă există multe forme existențiale de mărturie[11]. De fapt, când marele mistic sfântul Ioan al Crucii scria Cântarea spirituală, prefera să evite reguli fixe pentru toți și afirma că versurile sale erau scrise pentru ca fiecare să se bucure de ele „în modul său”[12]. Pentru că viața divină se comunică unora într-un mod și altora într-un alt mod[13].
12. Printre diferitele forme, vreau să subliniez că și „geniul feminin” se manifestă în stiluri feminine de sfințenie, indispensabile pentru a reflecta sfințenia lui Dumnezeu în această lume. Și chiar și în epocile în care femeile au fost mai mult excluse, Duhul Sfânt a ridicat sfinte a căror fascinație a provocat noi dinamisme spirituale și reforme importante în Biserică. Putem menționa pe sfânta Hildegard de Bingen, pe sfânta Brigitta, pe sfânta Ecaterina din Siena, pe sfânta Tereza din Avila sau pe sfânta Tereza de Lisieux. Dar vreau să amintesc atâtea femei necunoscute sau uitate care, fiecare în modul ei, au susținut și transformat familii și comunități cu forța mărturiei lor.
13. Asta ar trebui să entuziasmeze și să încurajeze pe fiecare să se dăruiască pe sine în întregime, pentru a crește spre acel proiect unic și irepetabil pe care Dumnezeu l-a voit pentru el sau pentru ea din toată veșnicia: „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoșteam. Mai înainte de a fi ieșit din pântece, te-am consacrat” (Ier 1,5).
14. Pentru a fi sfinți nu este necesar a fi episcopi, preoți, călugărițe sau călugări. De multe ori avem ispita de a crede că sfințenia este rezervată celor care au posibilitatea de a menține distanțele de ocupațiile obișnuite, pentru a dedica mult timp rugăciunii. Nu este așa. Toți suntem chemați să fim sfinți trăind cu iubire și oferind fiecare propria mărturie în ocupațiile de fiecare zi, acolo unde se află. Ești o consacrată sau un consacrat? Fii sfânt trăind cu bucurie dăruirea ta. Ești căsătorit? Fii sfânt iubind și îngrijindu-te de soțul tău sau de soția ta, așa cum a făcut Cristos cu Biserica. Ești un muncitor? Fii sfânt îndeplinind cu onestitate și competență munca ta în slujba fraților. Ești părinte sau bunică sau bunic? Fii sfânt învățându-i cu răbdare pe copii să-l urmeze pe Isus. Ai autoritate? Fii sfânt luptând în favoarea binelui comun și renunțând la interesele tale personale[14].
15. Lasă ca harul Botezului tău să rodească pe un drum de sfințenie. Lasă ca totul să fie deschis lui Dumnezeu și în acest scop alege-l pe el, alege-l pe Dumnezeu mereu din nou. Nu te descuraja, pentru că ai puterea Duhului Sfânt pentru ca să fie posibil, și sfințenia, în fond, este rodul Duhului Sfânt în viața ta (cf. Gal 5,22-23). Când simți ispita de a te încâlci în slăbiciunea ta, ridică ochii spre Răstignit și spune-i: „Doamne, eu sunt un sărman, dar tu poți săvârși minunea de a mă face un pic mai bun”. În Biserică, sfântă și compusă din păcătoși, vei găsi tot ceea ce ai nevoie pentru a crește spre sfințenie. Domnul a umplut-o de daruri cu cuvântul, sacramentele, sanctuarele, viața comunităților, mărturia sfinților, și o frumusețe multiformă care provine din iubirea Domnului, „cum se înfrumusețează mireasa cu podoabele ei” (Is 61,10).
16. Această sfințenie la care Domnul te cheamă va crește prin mici gesturi. De exemplu: o doamnă merge la piață să facă cumpărături, întâlnește o vecină și începe să vorbească și vin criticile. Dar această femeie spune în sinea ei: „Nu, nu voi vorbi de rău pe nimeni”. Acesta este un pas spre sfințenie. După aceea, acasă, copilul său începe să-i vorbească despre visele sale și, chiar dacă este obosită, se așază lângă el și îl ascultă cu răbdare și afect. Iată o altă ofertă care sfințește. Apoi experimentează un moment de angoasă, dar își amintește de iubirea Fecioarei Maria, ia rozariul și se roagă cu credință. Aceasta este o altă cale de sfințenie. Apoi iese pe stradă, întâlnește un sărac și se oprește ca să converseze cu el cu afect. Și acesta este un pas înainte.
17. Uneori viața prezintă provocări mai mari și prin acestea Domnul ne invită la noi convertiri care permit harului său să se manifeste mai bine în existența noastră „ca să avem parte de sfințenia lui” (Evr 12,10). Alteori este vorba numai de a găsi un mod mai perfect de a trăi ceea ce deja facem: „Există inspirații care tind numai la o extraordinară perfecțiune a exercițiilor obișnuite ale vieții creștine”[15]. Când cardinalul Francisc Xaveriu Nguyên Van Thuân era în închisoare, a renunțat să se consume așteptând eliberarea. Alegerea sa a fost: „Trăiesc momentul prezent, umplându-l de iubire”; și modul cu care se concretiza asta era: „Profit de ocaziile care se prezintă în fiecare zi, pentru a îndeplini acțiuni obișnuite într-un mod extraordinar”[16].
18. Astfel, sub impulsul harului divin, cu atâtea gesturi construim acea figură de sfințenie pe care Dumnezeu a voit-o pentru noi, dar nu ca ființe autosuficiente, ci „ca niște buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu” (1Pt 4,10). Bine au învățat episcopii din Noua Zeelandă că este posibil a iubi cu iubirea necondiționată a Domnului pentru că Cel Înviat împărtășește viața sa puternică cu viețile noastre fragile: „Iubirea sa nu are limite și odată dăruită nu s-a dat înapoi niciodată. A fost necondiționată și a rămas fidelă. A iubi astfel nu este ușor pentru că de multe ori suntem atât de slabi. Însă, tocmai pentru că putem iubi așa cum el ne-a iubit, Cristos împărtășește însăși viața sa înviată cu noi. În acest mod, viața noastră demonstrează puterea sa în acțiune, chiar și în mijlocul slăbiciunii umane”[17].
19.. Pentru un creștin nu este posibil să se gândească la propria misiune pe pământ fără a o concepe ca un drum de sfințenie, pentru că, „de fapt, aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră” (1Tes 4,3). Fiecare sfânt este o misiune; este un proiect al Tatălui pentru a reflecta și a întrupa, într-un moment determinat al istoriei, un aspect al evangheliei.
20. Această misiune își are plinătate de sens în Cristos și se poate înțelege numai pornind de la el. În fond, sfințenia înseamnă a trăi în unire cu el misterele vieții sale. Constă în unirea cu moartea și învierea Domnului în mod unic și personal, în a muri și a învia încontinuu cu el. Dar poate implica și a reproduce în propria existență diferite aspecte ale vieții pământești a lui Isus: viața ascunsă, viața comunitară, apropierea de cei din urmă, sărăcia și alte manifestări ale dăruirii sale din iubire. Contemplarea acestor mistere, așa cum propunea sfântul Ignațiu de Loyola, ne orientează să le întrupăm în alegerile și în atitudinile noastre[18]. Pentru că „totul în viața lui Isus este semn al misterului său”[19], „toată viața lui Cristos este revelare a Tatălui”[20], „toată viața lui Cristos este mister de răscumpărare”[21], „toată viața lui Cristos este mister de recapitulare”[22] și „tot ceea ce Cristos a trăit ne face în așa fel încât și noi să putem trăi în el și ca el să trăiască în noi”[23].
21. Planul Tatălui este Cristos, și noi în el. În definitiv, Cristos e cel care iubește în noi, pentru că „sfințenia nu este altceva decât caritatea trăită pe deplin”[24]. De aceea, „măsura sfințeniei este dată de statura la care ajunge Cristos în noi, de cât de mult noi, cu puterea Duhului Sfânt, modelăm toată viața noastră după a sa”[25]. Astfel, fiecare sfânt este un mesaj pe care Duhul Sfânt îl scoate din bogăția lui Isus Cristos și îl dăruiește poporului său.
22. Pentru a recunoaște care este acel cuvânt pe care Domnul vrea să-l spună printr-un sfânt, nu merită să ne oprim asupra amănuntelor, pentru că acolo pot să existe erori și căderi. Nu tot ceea ce spune un sfânt este pe deplin fidel evangheliei, nu tot ceea ce face este autentic și perfect. Ceea ce trebuie contemplat este ansamblul vieții sale, întregul său drum de sfințire, acea figură care reflectă ceva din Isus Cristos și care reiese atunci când reușim să compunem sensul totalității persoanei sale[26].
23. Aceasta este o chemare puternică pentru noi toți. Și tu ai nevoie să concepi totalitatea vieții tale ca pe o misiune. Încearcă să faci asta ascultându-l pe Dumnezeu în rugăciune și recunoscând semnele pe care el ți le oferă. Cere mereu Duhului ce anume așteaptă Isus de la tine în fiecare moment al existenței tale și în fiecare alegere pe care trebuie s-o faci, pentru a discerne locul pe care aceasta îl ocupă în misiunea ta. Și permite-i să plăsmuiască în tine acel mister personal care să-l poată reflecta pe Isus Cristos în lumea de astăzi.
24. Fie ca tu să poți recunoaște care este acel cuvânt, acel mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu dorește să-l spună lumii cu viața ta. Lasă-te transformat, lasă-te reînnoit de Duhul, pentru ca acest lucru să fie posibil și astfel misiunea ta prețioasă nu se va pierde. Domnul o va duce la împlinire și în mijlocul greșelilor și al momentelor tale negative, cu condiția să nu abandonezi calea iubirii și să rămâi mereu deschis la acțiunea sa supranaturală care purifică și luminează.
25. Deoarece nu poate fi înțeles Cristos fără împărăția pe care el a venit s-o aducă, însăși misiunea ta este inseparabilă de construirea împărăției: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui” (Mt 6,33). Identificarea ta cu Cristos și cu dorințele sale implică angajarea de a construi, cu el, această împărăție a iubirii, a dreptății și a păcii pentru toți. Cristos însuși vrea să trăiască asta cu tine, în toate eforturile și renunțările necesare, precum și în bucuriile și în rodnicia pe care ți le va putea oferi. De aceea nu te vei sfinți fără să te încredințezi trup și suflet pentru a da ceea ce este mai bun din tine pentru această angajare.
26. Nu este sănătos a iubi tăcerea și a evita întâlnirea cu celălalt, a dori odihna și a respinge activitatea, a căuta rugăciunea și a subevalua slujirea. Totul poate să fie acceptat și integrat ca parte a propriei existențe în această lume și face parte din drumul de sfințire. Suntem chemați să trăim contemplația și în mijlocul acțiunii și ne sfințim în exercitarea responsabilă și generoasă a misiunii noastre.
27. Poate Duhul Sfânt să ne invite să îndeplinim o misiune și în același timp să ne ceară să fugim de ea, sau să evităm să ne dăruim total pentru a păstra pacea interioară? Totuși, uneori avem ispita de a izola dedicarea pastorală și angajarea în lume într-un loc secundar, ca și cum ar fi „distrageri” pe drumul sfințirii și al păcii interioare. Se uită că „nu viața are o misiune, ci viața este misiune”[27].
28. O angajare mișcată de anxietate, de orgoliu, de necesitatea de a apărea și de a domina, cu siguranță, nu va fi sfințitoare. Provocarea este de a trăi propria dăruire în așa fel încât eforturile să aibă un sens evanghelic și să ne identifice tot mai mult cu Isus Cristos. De aici faptul că se vorbește adesea, de exemplu, despre o spiritualitate a catehetului, despre o spiritualitate a clerului diecezan, despre o spiritualitate a muncii. Pentru același motiv, în Evangelii gaudium am voit să conclud cu o spiritualitate a misiunii, în Laudato si’ cu o spiritualitate ecologică și în Amoris laetitia cu o spiritualitate a vieții familiale.
29. Asta nu implică a disprețui momentele de liniște, singurătate și tăcere în fața lui Dumnezeu. Dimpotrivă. Pentru că noutățile continue ale instrumentelor tehnologice, atracția călătoriilor, nenumăratele oferte de consum, uneori nu lasă spații goale în care să răsune glasul lui Dumnezeu. Totul se umple de cuvinte, de plăceri epidermice și de zgomote la o viteză tot mai mare. Acolo nu domnește bucuria, ci insatisfacția celui care nu știe pentru ce anume trăiește. Așadar, cum să nu recunoaștem că avem nevoie să oprim această cursă febrilă pentru a recupera un spațiu personal, uneori dureros, dar întotdeauna rodnic, în care să stabilim dialogul sincer cu Dumnezeu? În unele momente va trebui să privim în față adevărul despre noi înșine, pentru a-l lăsa să fie invadat de Domnul, și nu întotdeauna se obține asta dacă unul „nu ajunge să se afle pe marginea prăpastiei, a ispitei mai grave, pe bariera abandonării, pe piscul solitar unde avem impresia că rămâne complet singuri”[28]. În acest mod găsim marile motivații care ne determină să trăim până la capăt îndatoririle noastre.
30. Aceleași instrumente de distracție care invadează viața actuală ne fac să absolutizăm și timpul liber, în care putem folosi fără limite acele dispozitive care ne oferă distracție și plăceri efemere[29]. Drept consecință, chiar misiunea are de suferit din asta, angajarea slăbește, slujirea generoasă și disponibilă începe să se reducă. Asta denaturează experiența spirituală. Poate să fie sănătoasă o fervoare spirituală care conviețuiește cu apatia în acțiunea evanghelizatoare sau în slujirea față de alții?
31. Avem nevoie de un spirit de sfințenie care să impregneze atât singurătatea cât și slujirea, atât intimitatea cât și angajarea evanghelizatoare, așa încât fiecare clipă să fie exprimare de iubire dăruită sub privirea Domnului. În acest mod, toate momentele vor fi scări pe calea noastră de sfințire.
32. Să nu-ți fie frică de sfințenie. Nu-ți va lua forțe, viață și bucurie. Total contrariul, pentru că vei ajunge să fii ceea ce Tatăl a gândit atunci când te-a creat și vei fi fidel față de însăși ființa ta. A depinde de el ne eliberează de sclavii și ne face să recunoaștem demnitatea noastră. Această realitate se reflectă în sfânta Iosefina Bakhita care a fost „făcută sclavă și vândută ca atare la frageda vârstă de șapte ani, a suferit mult în mâinile stăpânilor cruzi. Totuși a înțeles adevărul profund că Dumnezeu, și nu omul, este adevăratul stăpân al oricărei ființe umane, al oricărei vieți umane. Această experiență a devenit izvor de mare înțelepciune pentru această umilă fiică a Africii”[30].
33. Fiecare creștin, în măsura în care se sfințește, devine mai rodnic pentru lume. Episcopii din Africa de Vest ne-au învățat: „Suntem chemați, în spiritul noii evanghelizări, să fim evanghelizați și să evanghelizăm prin promovarea tuturor celor botezați, pentru ca să asumați rolurile voastre ca sare a pământului și lumină a lumii oriunde v-ați afla”[31].
34. Nu-ți fie frică să țintești mai sus, să te lași iubit și eliberat de Dumnezeu. Nu-ți fie frică să te lași condus de Duhul Sfânt. Sfințenia nu te face mai puțin uman, pentru că este întâlnirea slăbiciunii tale cu forța harului. În fond, așa cum spunea León Bloy, în viață „nu există decât o tristețe, […] aceea de a nu fi sfinți”[32]
Doi dușmani subtili ai sfințeniei
35. În acest cadru, doresc să atrag atenția asupra a două falsificări ale sfințeniei care ar putea să ne facă să greșim drumul: gnosticismul și pelagianismul. Sunt două erezii apărute în primele secole creștine, dar care continuă să aibă o actualitate alarmantă. Și astăzi inimile multor creștini, probabil fără să fie conștiente de asta, se lasă seduse de aceste propuneri înșelătoare. În ele se exprimă un imanentism antropocentric travestit în adevăr catolic[33]. Să vedem aceste două forme de siguranță doctrinară sau disciplinară care dau loc „la un elitism narcisist și autoritar, unde, în loc de a evangheliza, se analizează și se clasifică ceilalți și, în loc de a facilita accesul la har, se consumă energiile în a controla. În ambele cazuri, nici Isus Cristos, nici ceilalți nu interesează cu adevărat”[34].
36. Gnosticismul presupune „o credință închisă în subiectivism, unde interesează numai o experiență determinată sau o serie de raționamente și cunoștințe care se consideră că pot întări și ilumina, dar unde subiectul în definitiv rămâne închis în imanența propriei rațiuni sau a sentimentelor sale”[35].
O minte fără Dumnezeu și fără trup
37. Mulțumire fie lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei Bisericii a rezultat foarte clar că ceea ce măsoară perfecțiunea persoanelor este gradul lor de caritate, nu cantitatea de date și cunoștințe pe care o pot acumula. „Gnosticii” confundă acest punct și îi judecă pe alții pe baza verificării capacității lor de a înțelege profunzimea anumitor doctrine. Concep o minte fără întrupare, incapabilă să atingă trupul suferind al lui Cristos în ceilalți, înțepenită într-o enciclopedie de abstracții. Până la urmă, dezîncarnând misterul, preferă „un Dumnezeu fără Cristos, un Cristos fără Biserică, o Biserică fără popor”[36].
38. În definitiv, este vorba de o superficialitate vanitoasă: multă mișcare la suprafața minții, însă nu se mișcă și nici nu înduioșează profunzimea gândirii. Totuși, reușește să-i subjuge pe unii cu o fascinație înșelătoare, pentru că echilibrul gnostic este formal și presupune că este aseptic și poate să asume aspectul unei anumite armonii sau a unei ordini care înglobează totul.
39. Însă să fim atenți! Nu mă refer la raționaliștii dușmani ai credinței creștine. Asta se poate întâmpla în cadrul Bisericii, atât între laicii din parohii, cât și între cei care predau filozofie sau teologie în centre de formare. Pentru că este tipic gnosticilor să creadă că pot cu explicațiile lor să facă perfect comprehensibile toată credința și toată evanghelia. Absolutizează propriile teorii și îi obligă pe alții să se supună propriilor raționamente. Una este o folosire sănătoasă și umilă a rațiunii pentru a reflecta asupra învățământului teologic și moral al evangheliei; alta este a pretinde să se reducă învățătura lui Isus la o logică rece și dură care încearcă să domine totul[37].
40. Gnosticismul este una dintre cele mai rele ideologii, pentru că, în timp ce exaltă în mod necuvenit cunoașterea sau o experiență determinată, consideră că propria viziune despre realitate este perfecțiunea. În acest mod, probabil fără să-și dea seama, această ideologie se autoalimentează și devine și mai oarbă. Uneori devine deosebit de înșelătoare când se travestește în spiritualitate dezîncarnată. De fapt, gnosticismul „prin propria sa natură vrea să domesticească misterul”[38], fie misterul lui Dumnezeu și al harului său, fie misterul vieții altora.
41. Atunci când cineva are răspunsuri pentru toate întrebările demonstrează că se află pe un drum care nu este bun și este posibil să fie un profet fals, care folosește religia în propriul folos, în slujba propriilor elucubrații psihologice și mentale. Dumnezeu ne depășește infinit, este mereu o surpriză și nu noi determinăm în ce împrejurare istorică îl găsim, din moment ce nu depind de noi tipul și locul și modalitatea întâlnirii. Cel care vrea ca totul să fie clar și sigur pretinde să domine transcendența lui Dumnezeu.
42. Nici nu se poate pretinde să se definească unde nu se află Dumnezeu, pentru că el este prezent în mod misterios în viața fiecărei persoane, în viața fiecăruia așa cum dorește el și nu putem să-l negăm cu presupusele noastre certitudini. Și atunci când existența vreunuia a fost un dezastru, și atunci când îl vedem distrus de vicii și de dependențe, Dumnezeu este prezent în viața sa. Dacă ne lăsăm conduși mai mult de Duhul Sfânt decât de raționamentele noastre, putem și trebuie să-l căutăm pe Domnul în fiecare viață umană. Acest lucru face parte din misterul pe care mentalitățile gnostice ajung să-l refuze, pentru că nu-l pot controla.
Limitele rațiunii
43. Noi ajungem să înțelegem în manieră foarte săracă adevărul pe care-l primim de la Domnul. Și reușim să-l exprimăm cu dificultate și mai mare. De aceea nu putem pretinde ca modul nostru de a-l înțelege ne autorizează să exercităm un control strict asupra vieții celorlalți. Vreau să amintesc că în Biserică în mod legitim conviețuiesc moduri diferite de a interpreta multe aspecte ale doctrinei și ale vieții creștine care, în varietatea lor, „ajută la explicarea mai bună a comorii foarte bogate a cuvântului”. Desigur, „celor care visează o doctrină monolitică apărată de toți fără nuanțe, acest lucru poate să pară o dispersare imperfectă”[39]. Chiar așa, unele curente gnostice au disprețuit simplitatea așa de concretă a evangheliei și au încercat să-l înlocuiască pe Dumnezeu trinitar și întrupat cu o unitate superioară în care dispărea bogata multiplicitate a istoriei noastre.
44. În realitate, doctrina sau, mai bine zis, înțelegerea și exprimarea noastră a ei, „nu este un sistem închis, lipsit de dinamici capabile să genereze întrebări, îndoieli, interogative” și „întrebările poporului nostru, suferințele sale, bătăliile sale, visele sale, luptele sale, preocupările sale au o valoare hermeneutică pe care n-o putem ignora dacă vrem să luăm în serios principiul întrupării. Întrebările sale ne ajută să ne întrebăm, interogativele sale ne interoghează”[40].
45. Frecvent are loc o dezorientare periculoasă: a crede că, deoarece știm ceva sau putem să explicăm ceva cu o anumită logică, deja suntem sfinți, perfecți, mai buni decât „masa ignorantă”. Sfântul Ioan Paul al II-lea avertiza pe cei care în Biserică au posibilitatea unei formări mai elevate cu privire la ispita de a dezvolta „un anumit sentiment de superioritate față de ceilalți credincioși”[41]. Însă, în realitate, ceea ce credem că știm ar trebui să constituie mereu o motivație pentru a răspunde mai bine la iubirea lui Dumnezeu, pentru că „învățăm pentru a trăi: teologia și sfințenia sunt un binom indisolubil”[42].
46. Când sfântul Francisc din Assisi vedea că unii dintre ucenicii săi predau învățătura, a voit să evite tentația gnosticismului. Deci așa i-a scris sfântului Anton de Padova: „Îmi face plăcere că tu predai sfânta teologie fraților, cu condiția ca, în această ocupație, tu să nu stingi spiritul de rugăciune și de evlavie”[43]. El recunoștea ispita de a transforma experiența creștină într-un ansamblu de elucubrații mentale care ajung să ne îndepărteze de prospețimea evangheliei. Sfântul Bonaventura, la rândul său, avertiza că adevărata înțelepciune creștină nu trebuie să se separe de milostivirea față de aproapele: „Cea mai mare înțelepciune care poate exista constă în a împărți rodnic ceea ce avem și ceea ce s-a primit tocmai pentru ca să fie împărțit. […] Pentru aceasta, așa cum milostivirea este prietenă a înțelepciunii, tot așa avariția îi este dușmană”[44]. „Există activități care, unindu-se cu contemplația, nu o împiedică, ba chiar o favorizează, cum sunt faptele de milostenie și de evlavie”[45].
47. Gnosticismul a dat loc unei alte erezii vechi, prezente și ea astăzi. Cu trecerea timpului, mulți au început să recunoască faptul că nu cunoașterea ne face mai buni sau sfinți, ci viața pe care o trăim. Problema este că asta a degenerat subtil, în așa manieră încât aceeași eroare a gnosticilor pur și simplu s-a transformat, dar n-a fost depășită.
48. De fapt, puterea pe care gnosticii o atribuiau inteligenței unii au început s-o atribuie voinței umane, efortului personal. Astfel au apărut pelagienii și semipelagienii. Nu mai ocupa inteligența locul misterului și al harului, ci voința. Se uita că totul „nu depinde nici de cel care vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu cel îndurător” (Rom 9,16) și că el „ne-a iubit cel dintâi” (1In 4,19).
O voință fără umilință
49. Cei care răspund acestei mentalități pelagiene sau semipelagiene, deși vorbesc despre harul lui Dumnezeu cu discursuri îndulcite, „în definitiv se încred numai în propriile forțe și se simt superiori celorlalți pentru că respectă norme determinate sau pentru că sunt în mod încăpățânat fideli față de un anumit stil catolic”[46]. Când unii dintre ei se adresează celor slabi, spunând că totul este posibil cu harul lui Dumnezeu, în fond obișnuiesc să transmită ideea că totul se poate face cu voința umană, ca și cum ea ar fi ceva curat, perfect, atotputernic, la care se adaugă harul. Se pretinde să se ignore că „nu toți pot totul”[47] și că în această viață fragilitățile umane nu sunt vindecate complet și odată pentru totdeauna de har[48]. În orice caz, așa cum învăța sfântul Augustin, Dumnezeu te invită să faci ceea ce poți și „să ceri ceea ce nu poți”[49]; sau să-i spui cu umilință Domnului: „Dă-mi ceea ce poruncești și poruncește-mi ceea ce vrei”[50].
50. În ultimă analiză, lipsa unei recunoașteri sincere, suferite și rugătoare a limitelor noastre este ceea ce împiedică harul să acționeze mai bine în noi, pentru că nu-i lasă spațiu pentru a provoca acel bine posibil care se integrează într-un drum sincer și real de creștere[51]. Harul, tocmai pentru că presupune natura noastră, nu ne face dintr-o dată superoameni. A pretinde asta ar însemna să ne încredem prea mult în noi înșine. În acest caz, în spatele credinței drepte, atitudinile pot să nu corespundă cu ceea ce afirmăm despre necesitatea harului, iar în fapte ajungem să ne încredem în ea puțin. De fapt, dacă nu recunoaștem realitatea noastră concretă și limitată, nu vom putea să vedem nici pașii reali și posibili pe care Domnul ni-i cere în fiecare moment, după ce ne-a atras și ne-a făcut capabili cu darul său. Harul acționează istoric și, în mod obișnuit, ne ia și ne transformă în mod progresiv[52]. De aceea, dacă refuzăm această modalitate istorică și progresivă, de fapt putem ajunge să-l negăm și să-l blocăm, chiar dacă îl exaltăm prin cuvintele noastre.
51. Când Dumnezeu se adresează lui Abraham, îi spune: „Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic: Umblă în prezența mea și fii neprihănit!” (Gen 17,1). Pentru a putea fi desăvârșiți, așa cum îi place lui, avem nevoie să trăim cu umilință în prezența sa, învăluiți în gloria sa; avem nevoie să mergem în unire cu el recunoscând iubirea sa constantă în viața noastră. Tatăl e cel care ne-a dat viața și ne iubește mult. Odată ce îl acceptăm și încetăm să gândim existența noastră fără el, dispare angoasa singurătății (cf. Ps 139,7). Și dacă nu mai punem distanțe între noi și Dumnezeu și trăim în prezența sa, vom putea să-i permitem să examineze inimile noastre pentru a vedea dacă merg pe calea cea dreaptă (cf. Ps 139,23-24). Astfel vom cunoaște voința vrednică de iubire și perfectă a Domnului (cf. Rom 12,1-2) și vom lăsa ca el să ne plăsmuiască precum un olar (cf. Is 29,16). Am spus de atâtea ori că Dumnezeu locuiește în noi, dar este mai bine să spunem că noi locuim în el, că el ne permite să trăim în lumina sa și în iubirea sa. El este templul nostru: „Un lucru cer de la Domnul și pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să privesc frumusețea Domnului și să vizitez sanctuarul său” (Ps 27,4). „Căci mai bună este o zi în curțile tale, decât o mie în altă parte” (Ps 84,11). În el suntem sfințiți.
O învățătură a Bisericii uitată adesea
52. Biserica a învățat de numeroase ori că nu suntem justificați de faptele noastre sau de eforturile noastre, ci de harul Domnului care ia inițiativa. Părinții Bisericii, chiar înainte de sfântul Augustin, au exprimat cu claritate această convingere primară. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că Dumnezeu varsă în noi însuși izvorul tuturor darurilor „înainte ca noi să fi intrat în luptă”[53]. Sfântul Vasile cel Mare remarca faptul că un credincios se laudă numai în Dumnezeu pentru că „recunoaște că este lipsit de adevărata dreptate și că este justificat numai prin credința în Cristos”[54].
53. Al doilea Sinod din Orange a învățat cu autoritate fermă că nicio ființă umană nu poate să ceară, să merite sau să cumpere darul harului divin, și că tot ceea ce poate să coopereze cu el este în prealabil dar al aceluiași har: „Chiar și dorința de a fi curați se realizează în noi prin infuzarea și lucrarea Duhului Sfânt asupra noastră”[55]. După aceea, Conciliul din Trento, și atunci când a subliniat cooperarea noastră pentru creșterea spirituală, a reafirmat acea învățătură dogmatică: „Se afirmă că suntem justificați gratuit, pentru că nimic din ceea ce precedă justificarea, fie că e credința, fie că sunt faptele, nu merită harul însuși al justificării; pentru că dacă este har, atunci nu este datorită faptelor; altminteri harul n-ar mai fi har (Rom 11,6)”[56].
54. Și Catehismul Bisericii Catolice ne amintește că darul harului „depășește capacitățile inteligenței și forțele voinței omului”[57] și că „în fața lui Dumnezeu nu există, în sens strict juridic, vreun merit din partea omului. Între el și noi inegalitatea este fără măsură, căci noi am primit totul de la el, Creatorul nostru”[58]. Prietenia sa ne depășește infinit, nu poate să fie cumpărată de noi cu faptele noastre și poate doar să fie un dar al inițiativei sale de iubire. Asta ne invită să trăim cu recunoștință bucuroasă pentru acest dar pe care nu l-am merita niciodată, din moment ce „atunci când unul este în har, harul pe care l-a primit deja nu poate să fie meritat”[59]. Sfinții evită să-și pună încrederea în acțiunile lor: „În seara acestei vieți, mă voi prezenta în fața ta cu mâinile goale, pentru că nu-ți cer, Doamne, să numeri faptele mele. Orice dreptate a noastră este imperfectă în ochii tăi”[60].
55. Aceasta este una dintre marile convingeri obținute definitiv de Biserică și este atât de clar exprimată în cuvântul lui Dumnezeu încât rămâne în afara oricărei discuții. La fel ca porunca supremă a iubirii, acest adevăr ar trebui să marcheze stilul nostru de viață, pentru că se inspiră din inima evangheliei și ne cheamă nu numai să-l acceptăm cu mintea, ci să-l transformăm într-o bucurie contagioasă. Însă nu vom putea celebra cu recunoștință darul gratuit al prieteniei cu Domnul, dacă nu recunoaștem că și existența noastră pământească și capacitățile noastre naturale sunt un dar. Avem nevoie să „recunoaștem cu bucurie că realitatea noastră este rod al unui dar și să acceptăm și libertatea noastră ca har. Acesta este lucrul dificil astăzi, într-o lume care crede că posedă ceva de la ea însăși, rod al propriei originalități și libertăți”[61].
56. Numai pornind de la darul lui Dumnezeu, acceptat liber și primit cu umilință, putem coopera cu eforturile noastre pentru a ne lăsa transformați tot mai mult[62]. Primul lucru este a-i aparține lui Dumnezeu. Este vorba de a ne oferi lui care ne anticipă, de a-i oferi capacitățile noastre, angajarea noastră, lupta împotriva răului și creativitatea noastră, pentru ca darul său gratuit să crească și să se dezvolte în noi: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). De altfel, Biserica a învățat mereu că numai iubirea face posibilă creșterea în viața de har pentru că „dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic” (1Cor 13,2).
Noii pelagieni
57. Încă există creștini care se angajează în urmarea unui alt drum: cel al justificării prin propriile forțe, cel al adorării voinței umane și a propriei capacități, care se traduce într-o autocomplăcere egocentrică și elitară lipsită de adevărata iubire. Se manifestă în multe atitudini aparent diferite între ele: obsesia pentru lege, fascinația de a prezenta cuceriri sociale și politice, ostentația în îngrijirea liturgiei, a doctrinei și a prestigiului Bisericii, lauda deșartă legată de gestionarea treburilor practice, atracția față de dinamicile de autoajutor și de realizare autoreferențială. În asta unii creștini își dedică energiile și timpul lor, în loc să se lase conduși de Duhul pe calea iubirii, în loc să se pasioneze pentru a comunica frumusețea și bucuria evangheliei și să-i caute pe cei de departe în mulțimile imense însetate de Cristos[63].
58. De multe ori, împotriva impulsului Duhului, viața Bisericii se transformă într-o piesă de muzeu sau într-o posesie a câtorva. Asta se întâmplă când unele grupuri creștine dau importanță excesivă respectării anumitor norme proprii, obiceiuri sau stiluri. În acest mod, adesea se reduce și se reprimă evanghelia, luându-i simplitatea sa fascinantă și gustul său. Este probabil o formă subtilă de pelagianism, pentru că pare să supună viața harului la anumite structuri umane. Asta se referă la grupuri, mișcări și comunități și este ceea ce explică de ce de atâtea ori încep cu o intensă viață în Duh, dar după aceea termină fosilizați… sau corupți.
59. Fără să ne dăm seama, prin faptul de a crede că totul depinde de efortul uman canalizat prin norme și structuri ecleziale, complicăm evanghelia și devenim sclavi ai unei scheme care lasă puține breșe pentru ca harul să acționeze. Sfântul Toma de Aquino ne amintea că preceptele adăugate la evanghelie din partea Bisericii trebuie să se ceară cu moderație „pentru a nu face apăsătoare credincioșilor viața”, pentru că astfel s-ar transforma religia noastră într-o sclavie[64].
Rezumatul Legii
60. Cu scopul de a evita asta, este bine de amintit adesea că există o ierarhie a virtuților, care ne invită să căutăm esențialul. Primatul aparține virtuților teologale, care îl au pe Dumnezeu ca obiect și motiv. Și în centru este iubirea. Sfântul Paul spune că ceea ce contează cu adevărat este „credința care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Suntem chemați să ne îngrijim cu atenție de iubire: „Cel care îl iubește pe altul a împlinit deja Legea […] plinătatea Legii este iubirea” (Rom 13,8.10). Pentru că „toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Gal 5,14).
61. Spus cu alte cuvinte: în mijlocul pădurii dese de precepte și prescripții, Isus deschide o breșă care permite să se distingă două fețe, cea a Tatălui și cea a fratelui. Nu ne încredințează două formule sau două precepte în plus. Ne încredințează două fețe sau, mai bine spus, una singură, cea a lui Dumnezeu care se reflectă în mulți. Pentru că în fiecare frate, în special în cel mai mic, fragil, lipsit de apărare și nevoiaș, este prezentă însăși imaginea lui Dumnezeu. De fapt, cu rebuturile acestei umanități vulnerabile, la sfârșitul timpului, Domnul va plăsmui ultima sa operă de artă. Pentru că „ce anume rămâne, ce anume are valoare în viață, care bogății nu dispar? Cu siguranță două: Domnul și aproapele. Aceste două bogății nu dispar!”[65].
62. Fie ca Domnul să elibereze Biserica de noile forme de gnosticism și de pelagianism care o complică și o opresc pe drumul său spre sfințenie! Aceste devieri se exprimă în forme diferite, conform propriului temperament și propriilor caracteristici. Pentru aceasta îndemn pe fiecare să se întrebe și să discearnă în fața lui Dumnezeu în ce mod pot deveni vizibile în viața sa.
În lumina Învățătorului
63. Pot exista multe teorii despre ce anume este sfințenia, explicații și distincții abundente. Această reflecție ar putea să fie utilă, dar nimic nu este mai iluminant decât să ne întoarcem la cuvintele lui Isus și să luăm modul său de a transmite adevărul. Isus a explicat cu toată simplitatea ce înseamnă a fi sfinți și a făcut asta atunci când ne-a lăsat fericirile (cf. Mt 5,3-12; Lc 6,20-23). Ele sunt ca o carte de identitate a creștinului. Astfel, dacă vreunul dintre noi își pune întrebarea: „Cum, pot ajunge să fiu un creștin bun?”, răspunsul este simplu: este necesar să facem, fiecare în modul său, ceea ce spune Isus în discursul fericirilor[66]. În ele se schițează fața Învățătorului, pe care suntem chemați s-o facem să transpară în cotidianitatea vieții noastre.
64. Cuvântul „fericit” devine sinonim cu „sfânt”, deoarece exprimă că persoana fidelă față de Dumnezeu și care trăiește cuvântul său ajunge, prin dăruirea de sine, la adevărata fericire.
65. Deși cuvintele lui Isus pot să ni se pară poetice, totuși merg mult împotriva curentului față de ceea ce este obișnuit, față de ceea ce se face în societate; și, chiar dacă acest mesaj al lui Isus ne atrage, în realitate lumea ne duce spre un alt stil de viață. În niciun mod fericirile nu sunt ceva ușor sau superficial; dimpotrivă, putem să le trăim numai dacă Duhul Sfânt ne impregnează cu toată puterea sa și ne eliberează de slăbiciunea egoismului, a lenei, a orgoliului.
66. Să-l ascultăm din nou pe Isus, cu toată iubirea și respectul pe care le merită Învățătorul. Să-i permitem să ne șocheze cu vorbele sale, să ne provoace, să ne cheme la o reală schimbare a vieții. Altminteri sfințenia va fi numai vorbe. Să amintim acum fiecare fericire în versiunea din Evanghelia după Matei (cf. 5,3-12)[67].
„Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor”
67. Evanghelia ne invită să recunoaștem adevărul inimii noastre, pentru a vedea unde ne punem siguranța vieții. În mod normal bogatul se simte sigur cu bogățiile sale și crede că atunci când ele sunt în pericol, tot sensul vieții sale pe pământ se fărâmițează. Isus însuși ne-a spus asta în parabola bogatului nesăbuit, vorbind despre acel om sigur de sine care, ca un nesăbuit, nu se gândea că putea să moară chiar în ziua aceea (cf. Lc 12,16-21).
68. Bogățiile nu-ți asigură nimic. Dimpotrivă, când inima se simte bogată, este așa de satisfăcută de ea însăși încât nu are spațiu pentru cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-i iubi pe frați, nici pentru a se bucura de lucrurile cele mai importante ale vieții. Astfel se privează de bunurile cele mai mari. Pentru aceasta Isus îi numește fericiți pe cei săraci în duh, care au inima săracă, în care poate intra Domnul cu noutatea sa constantă.
69. Această sărăcie în duh este foarte legată cu acea „sfântă indiferență” pe care o propunea sfântul Ignațiu de Loyola, în care ajungem la o frumoasă libertate interioară: „Pentru acest motiv este necesar să devenim indiferenți față de toate lucrurile create (în tot ceea ce este permis libertății liberului nostru arbitru și nu-i este interzis), în așa fel încât să nu dorim din partea noastră mai mult sănătatea decât boala, mai mult bogăția decât sărăcia, mai mult onoarea decât dezonoarea, mai mult viața lungă decât cea scurtă, și așa în toate celelalte”[68].
70. Luca nu vorbește de o sărăcie „în duh”, ci de a fi „săraci” și ajunge (cf. Lc 6,20), și astfel ne invită și la o existență austeră și despuiată. În acest mod, ne cheamă să împărtășim viața celor mai nevoiași, viața pe care au trăit-o apostolii și în definitiv să ne conformăm cu Isus, care, „deși era bogat, s-a făcut sărac” (2Cor 8,9).
A fi săraci în inimă, asta este sfințenie.
„Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul”
71. Este o expresie puternică, în această lume care încă de la început este un loc de dușmănie, unde peste tot se ceartă, unde în toate părțile există ură, unde încontinuu îi clasificăm pe ceilalți după ideile lor, obiceiurile și chiar după modul lor de a vorbi și de a se îmbrăca. Așadar, este împărăția orgoliului și a vanității, unde fiecare crede că are dreptul de a se înălța deasupra altora. Totuși, cu toate că pare imposibil, Isus propune un alt stil: blândețea. Este ceea ce practica el cu ucenicii săi și ceea ce contemplăm în intrarea sa în Ierusalim: „Iată, regele tău vine la tine blând, așezat pe o măgăriță și pe un mânz, puiul unui animal de povară” (Mt 21,5; cf. Zah 9,9).
72. El a spus: „Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi alinare pentru sufletele voastre” (Mt 11,29). Dacă trăim agitați, aroganți în fața celorlalți, ajungem obosiți și epuizați. Dar atunci când vedem limitele și defectele lor cu duioșie și blândețe, fără să ne simțim superiori, putem să le dăm o mână de ajutor și să evităm să irosim energii în plângeri inutile. Pentru sfânta Tereza de Lisieux „iubirea desăvârșită constă în suportarea defectelor celuilalt, în a nu se uimi deloc de slăbiciunile lor”[69].
73. Paul menționează blândețea ca un rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,23). Propune ca, dacă uneori ne preocupă acțiunile rele ale fratelui, să ne apropiem pentru a le corecta, dar „în duhul blândeții” (Gal 6,1) și amintește: „Dar tu fii atent la tine însuți ca să nu fii ispitit și tu” (ibid.). Și atunci când se apără propria credință și propriile convingeri, trebuie făcută asta cu blândețe (cf. 1Pt 3,16) și chiar și adversarii trebuie să fie tratați cu blândețe (cf. 2Tim 2,25). În Biserică de atâtea ori am greșit pentru că n-am primit acest apel al cuvântului divin.
74. Blândețea este o altă exprimare a sărăciei interioare, a celui care-și pune propria încredere numai în Dumnezeu. De fapt, în Biblie se folosește adesea același cuvânt anawim pentru a se referi la săraci și la cei blânzi. Cineva ar putea să obiecteze: „Dacă sunt prea blând, vor crede că sunt un nesăbuit, că sunt prost sau slab”. Poate că va fi așa, dar să lăsăm ca alții să creadă asta. Este mai bine să fim mereu blânzi și se vor realiza cele mai mari aspirații ale noastre: cei blânzi „vor moșteni pământul”, adică vor vedea împlinite în viața lor promisiunile lui Dumnezeu. Pentru că cei blânzi, dincolo de ceea ce spun circumstanțele, speră în Domnul și cei care speră în Domnul vor poseda pământul și se vor bucura de mare pace (cf. Ps 37,9.11). În același timp, Domnul se încrede în ei: „La aceasta mă voi uita: la cel umil și cu sufletul zdrobit și la cel care tremură la cuvântul meu” (Is 66,2).
A reacționa cu blândețe umilă, asta este sfințenie!
„Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi consolați”
75. Lumea ne propune contrariul: distracția, satisfacția, distragerea, recreerea și ne spune că asta e ceea ce face viața bună. Mondenul ignoră, privește în altă parte atunci când există probleme de boală sau de durere în familie sau în jurul lui. Lumea nu vrea să plângă: preferă să ignore situațiile dureroase, să le acopere, să le ascundă. Se dedică multe energii pentru a scăpa din situațiile în care se face prezentă suferința, crezând că este posibil să se disimuleze realitatea, unde niciodată, niciodată nu poate lipsi crucea.
76. Persoana care vede lucrurile așa cum sunt realmente, se lasă străpunsă de durere și plânge în inima sa este capabilă să ajungă la profunzimile vieții și să fie cu adevărat fericită[70]. Acea persoană este mângâiată, dar cu mângâierea lui Isus și nu cu aceea a lumii. Astfel poate să aibă curajul de a împărtăși suferința celuilalt și încetează să fugă de situațiile dureroase. În acest mod descoperă că viața are sens în ajutarea altuia în durerea sa, în înțelegerea angoasei altuia, în a da alinare altora. Această persoană simte că celălalt este carne din carnea sa, nu se teme să se apropie până la atingerea rănii sale, are compasiune până la experimentarea că distanțele se elimină. Așa este posibilă să se primească acel îndemn al sfântului Paul: „Plângeți cu cei care plâng” (Rom 12,15).
A ști să plângem cu alții, asta este sfințenie!
„Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturați”
77. „Foame și sete” sunt experiențe foarte intense, pentru că răspund la nevoi primare și sunt legate de instinctul de supraviețuire. Există persoane care cu această intensitate aspiră la dreptate și o caută cu o dorință foarte puternică. Isus spune că aceștia vor fi săturați, pentru că mai devreme sau mai târziu dreptatea vine și noi putem colabora pentru ca să fie posibilă, chiar dacă nu vedem mereu rezultatele acestei angajări.
78. Însă dreptatea pe care o propune Isus nu este ca aceea pe care o caută lumea, de multe ori pătată de interese meschine, manipulată dintr-o parte sau din alta. Realitatea ne arată cât de ușor este să se intre în camarilele corupției, să se facă parte din acea politică zilnică a lui „dau pentru ca să-mi dea”, în care totul este comerț. Și câți oameni suferă din cauza nedreptăților, câți rămân să privească neputincioși cum alții își împart tortul vieții. Unii renunță să lupte pentru adevărata dreptate și aleg să urce pe carul învingătorului. Asta nu are nimic de-a face cu foamea și setea de dreptate pe care o elogiază Isus.
79. Această dreptate începe să se realizeze în viața fiecăruia atunci când suntem drepți în propriile decizii și apoi se exprimă în căutarea dreptății pentru cei săraci și cei slabi. Desigur, cuvântul „dreptate” poate să fie sinonim cu fidelitate față de voința lui Dumnezeu cu toată viața noastră, dar dacă îi dăm un sens foarte general uităm că se manifestă în special în dreptatea față de cei lipsiți de apărare: „Căutați judecata, îndreptați-l pe opresor, faceți dreptate orfanului și apărați-o pe văduvă!” (Is 1,17).
A căuta dreptatea cu foame și sete, asta este sfințenie!
„Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire”
80. Milostivirea are două aspecte: înseamnă a da, a ajuta, a-i sluji pe alții, dar și a ierta, a înțelege. Matei rezumă asta într-o regulă de aur: „Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei” (7,12). Catehismul ne amintește că această lege trebuie să se aplice „în fiecare caz”[71], în mod special când cineva „se confruntă uneori cu situații care fac judecata morală mai puțin sigură”[72].
81. A da și a ierta înseamnă a încerca să reproducem în viața noastră o mică reflexie a perfecțiunii lui Dumnezeu, care dăruiește și iartă în mod supraabundent. Pentru acest motiv în Evanghelia după Luca nu găsim: „Fiți desăvârșiți” (Mt 5,48), ci „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv. Nu judecați și nu veți fi judecați; nu condamnați și nu veți fi condamnați, iertați și veți fi iertați; dați și vi se va da” (6,36-38). Și după aceea Luca adaugă ceva ce nu ar trebui să neglijăm: „Cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura și vouă” (6,38). Măsura pe care o folosim pentru a înțelege și a ierta va fi aplicată și nouă pentru a ne ierta. Măsura pe care o aplicăm pentru a da va fi aplicată și nouă în cer pentru a ne răsplăti. Nu ne convine să uităm asta.
82. Isus nu spune: „Fericiți cei care programează răzbunare”, ci îi numește fericiți pe cei care iartă și fac asta „de șaptezeci de ori șapte” (Mt 18,22). Trebuie să ne gândim că noi toți suntem o armată de iertați. Noi toți am fost priviți cu compasiune divină. Dacă ne apropiem cu sinceritate de Domnul și ne ascuțim auzul, probabil că vom auzi vreodată acest reproș: „Nu trebuia să te înduri și tu de cel care este servitor ca și tine așa cum eu m-am îndurat de tine?” (Mt 18,33).
A privi și a acționa cu milostivire, asta este sfințenie!
„Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”
83. Această fericire se referă la cel care are o inimă simplă, curată, fără murdărie, pentru că o inimă care știe să iubească nu lasă să intre în propria viață niciun lucru care să amenințe acea iubire, care s-o slăbească sau care s-o pună în pericol. În Biblie, inima sunt adevăratele noastre intenții, ceea ce căutăm și dorim realmente, dincolo de ceea ce manifestăm: „Omul se uită la ochi, Domnul însă se uită la inimă” (1Sam 16,7). El încearcă să ne vorbească în inimă (cf. Os 2,16) și acolo dorește să scrie Legea sa (cf. Ier 31,33). În definitiv, vrea să ne dea o inimă nouă (cf. Ez 36,26).
84. „Mai mult decât tot ce păzești, ocrotește-ți inima” (Prov 4,23). Nimic pătat de falsitate nu are valoare reală pentru Domnul. El „fuge de înșelăciune, stă departe de gândurile neînțelepte” (Înț 1,5). Tatăl, care „vede în ascuns” (Mt 6,6), recunoaște ceea ce nu este curățat, adică ceea ce nu este sincer, ci numai scoarță și aparență, așa cum și Fiul știe „ceea ce este în om” (In 2,25).
85. Este adevărat că nu există iubire fără fapte de iubire, însă această fericire ne amintește că Domnul așteaptă o dedicare fratelui care să provină din inimă, pentru că: „Și dacă toată averea mea aș da-o ca hrană săracilor, și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic” (1Cor 13,3). În Evanghelia după Matei vedem și că tot ceea ce vine din inimă este ceea ce îl face necurat pe om (cf. 15,18), pentru că de acolo provin uciderile, furturile, mărturiile false și așa mai departe (cf. 15,19). În intențiile inimii au origine dorințele și deciziile cele mai profunde care ne stimulează realmente.
86. Când inima îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele (cf. Mt 22,36-40), când aceasta este adevărata sa intenție și nu vorbe goale, atunci acea inimă este curată și poate să-l vadă pe Dumnezeu. Sfântul Paul, în imnul său adus iubirii, amintește că „acum vedem ca în oglindă, neclar” (1Cor 13,12), dar, în măsura în care domnește cu adevărat iubirea, vom deveni capabili să vedem „față în față” (ibid.). Isus promite că aceia care au o inimă curată „îl vor vedea pe Dumnezeu”.
A menține inima curată de tot ceea ce murdărește iubirea, asta este sfințenie!
„Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu”
87. Această fericire ne face să ne gândim la numeroasele situații de război care se repetă. Pentru noi este foarte obișnuit a fi motiv de conflicte sau cel puțin de neînțelegeri. De exemplu, când aud ceva despre cineva și merg la altul și îi spun; și eventual fac o altă versiune un pic mai largă și o răspândesc. Și dacă reușesc să fac mai multă daună, se pare că îmi aduce mai multă satisfacție. Lumea bârfelor, formată din oameni care se dedică să critice și să distrugă, nu construiește pacea. Acești oameni sunt mai degrabă dușmani ai păcii și în niciun mod fericiți[73].
88. Făcătorii de pace sunt izvor de pace, construiesc pace și prietenie socială. Celor care se angajează să semene pace pretutindeni Isus le face o promisiune minunată: „Ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9). El le cerea ucenicilor ca atunci când ajungeau într-o casă să spună: „Pace acestei case!” (Lc 10,5). Cuvântul lui Dumnezeu solicită pe fiecare credincios să caute pacea împreună cu alții (cf. 2Tim 2,22), pentru că „rodul dreptății este semănat în pace pentru cei care fac pace” (Iac 3,18). Și dacă în vreun caz în comunitatea noastră avem îndoieli despre ce anume trebuie făcut, „să urmărim ceea ce este spre pace” (Rom 14,19), pentru că unitatea este superioară conflictului[74].
89. Nu este ușor de construit această pace evanghelică ce nu exclude pe nimeni, ci care integrează și pe cei care sunt un pic stranii, persoanele dificile și complicate, cei care cer atenție, cei care sunt diferiți, cel care este foarte lovit de viață, cel care are alte interese. Este dur și cere o mare deschidere a minții și a inimii, pentru că nu este vorba despre „un consens la masa verde sau [despre] o pace efemeră pentru o minoritate fericită”[75], nici despre un proiect „al câtorva adresat câtorva”[76]. Nici nu încearcă să ignore sau să disimuleze conflictele, ci „a accepta să se suporte conflictul, să se rezolve și să se transforme într-un inel de legătură al unui nou proces”[77]. Este vorba de a fi artizani ai păcii, pentru că a construi pacea este o artă care cere seninătate, creativitate, sensibilitate și dibăcie.
A semăna pacea în jurul nostru, asta este sfințenie!
„Fericiți cei persecutați pentru dreptate, pentru că a lor este împărăția cerurilor”
90. Isus însuși subliniază că acest drum merge împotriva curentului până acolo încât ne face să devenim persoane care cu propria viață pun în discuție societatea, persoane care deranjează. Isus amintește câți oameni sunt persecutați și au fost persecutați pur și simplu pentru că au luptat pentru dreptate, pentru că au trăit propriile angajamente față de Dumnezeu și față de ceilalți. Dacă nu vrem să ne prăbușim într-o mediocritate întunecată, să nu pretindem o viață comodă, pentru că „cine vrea să-și salveze viața o va pierde” (Mt 16,25).
91. Nu se poate aștepta, pentru a trăi evanghelia, ca totul în jurul nostru să fie favorabil, pentru că de multe ori ambițiile puterii și interesele lumești joacă împotriva noastră. Sfântul Ioan Paul al II-lea spunea că „o societate este alienată atunci când, în formele sale de organizare socială, de producție și de consum, îngreunează realizarea acestei dăruiri și constituirea acestei solidarități între oameni”[78]. Într-o astfel de societate alienată, prinsă într-o capcană politică, mediatică, economică, culturală și chiar religioasă care împiedică dezvoltarea umană și socială autentică, a trăi fericirile devine dificil și poate să fie chiar un lucru rău văzut, suspect, ridiculizat.
92. Crucea, mai ales trudele și pătimirile pe care le suportăm pentru a trăi porunca iubirii și drumul dreptății, este izvor de maturizare și de sfințire. Să ne amintim că, atunci când Noul Testament vorbește despre suferințele care trebuie suportate pentru evanghelie se referă exact la persecuții (cf. Fap 5,41; Fil 1,29; Col 1,24; 2Tim 1,12; 1Pt 2,20; 4,14-16; Ap 2,10).
93. Însă vorbim despre persecuții inevitabile, nu despre cele care ni le-am putea procura noi înșine cu un mod greșit de a-i trata pe ceilalți. Un sfânt nu este o persoană excentrică, dezlipită, care devine insuportabilă prin vanitatea sa, negativitatea și resentimentele sale. Nu erau așa apostolii lui Cristos. Cartea Faptele Apostolilor relatează cu insistență că ei se bucurau de simpatia „întregului popor” (2,47; cf. 4,21.33; 5,13), în timp ce unele autorități îi căutau și îi persecutau (cf. 4,1-3; 5,17-18).
94. Persecuțiile nu sunt o realitate din trecut, pentru că și astăzi le îndurăm, fie în manieră sângeroasă, ca atâția martiri contemporani, fie într-un mod mai subtil, prin calomnii și falsități. Isus spune că va fi fericire când „mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea” (Mt 5,11). Alte dăți este vorba despre batjocuri care încearcă să desfigureze credința noastră și să ne facă să părem persoane ridicole.
A accepta în fiecare zi calea evangheliei cu toate că ne procură probleme, asta este sfințenie!
95. În capitolul 25 din Evanghelia după Matei (v. 31-46), Isus se oprește din nou asupra uneia dintre aceste fericiri, aceea care îi declară fericiți pe cei milostivi. Dacă noi căutăm acea sfințenie care este plăcută în ochii lui Dumnezeu, în acest text găsim tocmai o regulă de comportament pe baza căreia vom fi judecați: „Căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (25,35-36).
Din fidelitate față de Învățător
96. Prin urmare, a fi sfinți nu înseamnă a ne străluci ochii într-un presupus extaz. Spunea sfântul Ioan Paul al II-lea că „dacă într-adevăr am pornit din nou de la contemplarea chipului lui Cristos, trebuie să știm să-l descoperim mai ales în chipul celor cu care el însuși a dorit să se identifice”[79]. Textul din Mt 25,35-36 „nu este o simplă invitație la iubire; este o pagină de cristologie, care proiectează o rază de lumină asupra misterului lui Cristos”[80]. În această chemare de a-l recunoaște în cei săraci și în cei suferinzi se revelează însăși inima lui Cristos, sentimentele și alegerile sale cele mai profunde, cu care fiecare sfânt încearcă să se conformeze.
97. În fața forței acestor cereri ale lui Isus este datoria mea să-i rog pe creștini de a le accepta și de a le primi cu deschidere sinceră, „sine glossa”, adică fără comentarii, fără elucubrații și scuze care le ia forța. Domnul ne-a lăsat foarte clar că sfințenia nu se poate înțelege și nici trăi făcând abstracție de aceste exigențe ale sale, pentru că milostivirea este „inima pulsantă a evangheliei”[81].
98. Când întâlnesc o persoană care doarme sub intemperii, într-o noapte rece, pot simți că acest om rău îmbrăcat este ceva neprevăzut care mă încurcă, un delincvent leneș, o piedică pe drumul meu, un imbold deranjant pentru conștiința mea, o problemă pe care trebuie s-o rezolve politicienii și probabil și o murdărie care murdărește spațiul public. Sau pot să reacționez să pornesc de la credință și de la iubire și să recunosc în el o ființă umană cu aceeași demnitate ca a mea, o creatură iubită infinit de Tatăl, o imagine a lui Dumnezeu, un frate răscumpărat de Cristos. Asta înseamnă a fi creștini! Sau se poate oare înțelege sfințenia făcând abstracție de această recunoaștere vie a demnității fiecărei ființe umane[82]?
99. Asta implică pentru creștini o insatisfacție sănătoasă și permanentă. Chiar dacă a da alinare unei singure persoane ar justifica deja toate eforturile noastre, asta n-ar fi îndeajuns. Episcopii din Canada au afirmat asta clar arătând că, de exemplu, în învățăturile biblice referitoare la jubileu, nu este vorba numai de a realiza câteva acțiuni bune, ci de a căuta o schimbare socială: „Pentru ca generațiile viitoare să fie eliberate, desigur obiectivul trebuia să fie restabilirea de sisteme sociale și economice corecte pentru ca să nu mai poată exista excludere”[83].
Ideologiile care mutilează inima evangheliei
100. Din păcate, uneori ideologiile ne duc la două erori nocive. Pe de o parte, cea a creștinilor care separă aceste exigențe ale evangheliei de propria relație personală cu Domnul, de unirea interioară cu el, de har. Așa se transformă creștinismul într-un soi de ONG, privându-l de acea spiritualitate pe care a trăit-o și a manifestat-o sfântul Francisc din Assisi, sfântul Vincențiu de Paul, sfânta Tereza de Calcutta și mulți alții. Acestor mari sfinți nici rugăciunea, nici iubirea lui Dumnezeu, nici lectura evangheliei n-au diminuat pasiunea și eficacitatea dăruirii lor pentru aproapele, ci contrariul.
101. Nocivă și ideologică este și eroarea celor care trăiesc fără să aibă încredere în angajarea socială a altora, considerând-o ceva superficial, lumesc, secularizat, imanentist, comunist, populist. Sau o relativizează, ca și cum ar exista alte lucruri mai importante sau ca și cum ar interesa numai o etică determinată sau o motivație pe care ei o apără. De exemplu, apărarea celui nevinovat care nu s-a născut trebuie să fie clară, fermă și pasionată, pentru că acolo este în joc demnitatea vieții umane, mereu sacră, și asta o cere iubirea față de orice persoană dincolo de dezvoltarea sa. Dar la fel de sacră este viața săracilor care deja sunt născuți, care se zbuciumă în mizerie, în abandonare, în excludere, în traficul de persoane, în eutanasia ascunsă a bolnavilor și bătrânilor privați de îngrijire, în noile forme de sclavie și în orice formă de rebutare[84]. Nu putem să ne propunem un ideal de sfințenie care să ignore nedreptatea din această lume, unde unii sărbătoresc, cheltuiesc cu veselie și reduc propria viață la noutățile consumului, în timp ce alții privesc numai din afară și între timp viața lor trece și se termină în mod mizerabil.
102. Adesea se aude spunându-se că, în fața relativismului și a limitelor din lumea actuală, ar fi o temă marginală, de exemplu, situația migranților. Unii catolici afirmă că este o temă secundară față de temele „serioase” ale bioeticii. Faptul că ar spune asta un politician preocupat pentru succesele sale se poate înțelege, dar nu un creștin, căruia i se cuvine numai atitudinea de a se pune în pielea acelui frate care-și riscă viața pentru a da un viitor copiilor săi. Putem să recunoaștem că este exact ceea ce ne cere Isus când ne spune că îl primim pe el însuși în fiecare străin (cf. Mt 25,35)? Sfântul Benedict a acceptat asta fără rezerve și, chiar dacă ar fi putut „să complice” viața călugărilor, a stabilit ca toți oaspeții care se vor prezenta la mănăstire să fie primiți „ca și Cristos”[85], exprimând asta chiar cu gesturi de adorație[86] și ca pelerinii săraci să fie tratați „cu cea mai mare grijă și atenție”[87].
103. Ceva asemănător prospectează Vechiul Testament când spune: „Să nu faci rău celui străin și să nu-l asuprești, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” (Ex 22,20). „Când vine un străin în țara voastră, să nu-l asupriți. Pe străin să-l considerați ca pe un băștinaș dintre voi; să-l iubești ca pe tine însuți, căci străini ați fost în țara Egiptului” (Lev 19,33-34). Prin urmare, nu este vorba de invenția unui papă sau de un delir trecător. Și noi, în contextul actual, suntem chemați să trăim drumul de iluminare spirituală pe care ni-l prezenta profetul Isaia când se întreba ce anume îi este plăcut lui Dumnezeu: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l și nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău! Atunci, lumina ta va răsări ca zorile” (58,7-8).
Cultul care-i este mai plăcut lui
104. Am putea crede că îi dăm gloria lui Dumnezeu numai cu cultul și rugăciunea, sau numai respectând unele norme etice – este adevărat că primatul îi revine relației cu Dumnezeu -, și uităm că criteriul pentru a evalua viața noastră este înainte de toate ceea ce am făcut altora. Rugăciunea este prețioasă dacă alimentează o dăruire zilnică de iubire. Cultul nostru este plăcut lui Dumnezeu când purtăm în el propunerile de a trăi cu generozitate și când lăsăm ca darul lui Dumnezeu pe care-l primim în el să se manifeste în dedicarea pentru frați.
105. Pentru același motiv, modul cel mai bun pentru a discerne dacă drumul nostru de rugăciune este autentic va fi să observăm în ce măsură viața noastră se transformă în lumina milostivirii. Pentru că „milostivirea nu este numai acțiunea Tatălui, ci devine criteriul pentru a înțelege cine sunt adevărații săi fii”[88]. Ea este „arhitrava care susține viața Bisericii”[89]. Doresc să subliniez încă o dată că, deși milostivirea nu exclude dreptatea și adevărul, „înainte de toate trebuie să spunem că milostivirea este plinătatea dreptății și manifestarea cea mai luminoasă a adevărului lui Dumnezeu”[90]. Ea este „cheia cerului”[91].
106. Nu pot să nu amintesc acea întrebare pe care și-o punea sfântul Toma de Aquino când se întreba care sunt acțiunile noastre cele mai mari, care sunt faptele externe care manifestă mai bine iubirea noastră față de Dumnezeu. El a răspuns fără a se îndoi că sunt faptele de milostenie față de aproapele[92] mai mult decât actele de cult: „Noi nu exercităm cultul față de Dumnezeu cu jertfe și cu ofrande exterioare în folosul său, ci în folosul nostru și al aproapelui: de fapt, el nu are nevoie de jertfele noastre, ci vrea ca ele să-i fie oferite pentru devoțiunea noastră și în folosul aproapelui. De aceea, milostivirea cu care se ajută mizeria altuia este o jertfă mai plăcută lui, asigurând mai de aproape binele aproapelui”[93].
107. Cine dorește cu adevărat să dea glorie lui Dumnezeu cu propria viață, cine tânjește realmente să se sfințească pentru ca existența sa să-l glorifice pe Cel Sfânt, este chemat să se lupte, să se dedice și să trudească încercând să trăiască faptele de milostenie. Este ceea ce a înțeles foarte bine sfânta Tereza de Calcutta: „Da, am multe slăbiciuni umane, multe mizerii umane. […] Dar el se înjosește și se folosește de noi, de tine și de mine, pentru a fi iubirea și compasiunea sa în lume, în pofida păcatelor noastre, în pofida mizeriilor și a defectelor noastre. El depinde de noi pentru a iubi lumea și a-i demonstra cât de mult o iubește. Dacă ne ocupăm prea mult de noi înșine, nu ne va rămâne timp pentru alții”[94].
108. Consumismul hedonist ne poate juca o lovitură urâtă, pentru că în obsesia de a ne distra ajungem să fim concentrați excesiv asupra noastră, asupra drepturilor noastre și în exasperarea de a avea timp pentru a ne bucura de viață. Va fi greu ca să ne angajăm și să dedicăm energii pentru a da o mână de ajutor celui care se simte rău dacă nu cultivăm o anumită austeritate, dacă nu luptăm împotriva acestei febre pe care ne-o impune societatea consumurilor pentru a ne vinde lucruri și care la sfârșit ne transformă în săraci nesatisfăcuți care vor să aibă totul și să încerce totul. Și consumul de informație superficială și formele de comunicare rapidă și virtuală pot să fie un factor de buimăceală care ne ia tot timpul și ne îndepărtează de trupul suferind al fraților. În mijlocul acestui vârtej actual, evanghelia răsună din nou pentru a ne oferi o viață diferită, mai sănătoasă și mai fericită.
* * *
109. Forța mărturiei sfinților stă în trăirea fericirilor și în regula de comportament a judecății finale. Sunt puține cuvinte, simple, dar practice și valabile pentru toți, deoarece creștinismul este făcut mai ales pentru a fi practicat și dacă este și obiect de reflecție, asta are valoare numai atunci când ne ajută să trăim evanghelia în viața zilnică. Recomand cu putere să se recitească adesea aceste mari texte biblice, să se reamintească, să se facă rugăciuni cu ele și să se încerce întruparea lor. Ne vor face bine, ne vor face în mod genuin fericiți.
Câteva caracteristici ale sfințeniei în lumea actuală
110. În cadrul marelui tablou al sfințeniei pe care ni-l propun fericirile și Mt 25,31-46, aș vrea să culeg câteva caracteristici sau exprimări spirituale care, după părerea mea, sunt indispensabile pentru a înțelege stilul de viață la care ne cheamă Domnul. Nu mă voi opri să explic mijloacele de sfințire pe care deja le cunoaștem: diferitele metode de rugăciune, sacramentele prețioase ale Euharistiei și Reconcilierii, oferirea jertfelor, diferitele forme de devoțiune, direcțiunea spirituală și atâtea altele. Mă voi referi numai la unele aspecte ale chemării la sfințenie care sper să răsune în manieră specială.
111. Aceste caracteristici pe care vreau să le evidențiez nu sunt toate acelea care pot să constituie un model de sfințenie, ci sunt cinci mari manifestări ale iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele pe care le consider de importanță deosebită din cauza unor riscuri și limite ale culturii de astăzi. În ea se manifestă: anxietatea nervoasă și violentă care ne risipește și ne slăbește; negativitatea și tristețea; inactivitatea comodă, consumistă și egoistă; individualismul și atâtea forme de spiritualitate falsă, care domină în piața religioasă actuală, fără întâlnire cu Dumnezeu.
Suportarea, răbdarea și blândețea
112. Prima dintre aceste mari caracteristici este de a rămâne centrați, trainici în Dumnezeu care iubește și susține. Pornind de la această fermitate interioară este posibil să se suporte, să se susțină contrarietățile, vicisitudinile vieții și chiar agresiunile altora, infidelitățile și defectele lor: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom 8,31). Acesta este izvor de pace care se exprimă în atitudinile unui sfânt. Pe baza acestei solidități interioare, mărturia de sfințenie, în lumea noastră accelerată, volubilă și agresivă, este formată din răbdare și statornicie în bine. Este fidelitatea iubirii, pentru că acela care se sprijină pe Dumnezeu (pistis) poate să fie fidel și în fața fraților (pistós), nu-i abandonează în momentele dificile, nu se lasă târât de anxietate și rămâne alături de ceilalți și atunci când asta nu-i aduce satisfacții imediate.
113. Sfântul Paul îi invita pe creștinii din Roma să nu întoarcă „nimănui răul pentru rău” (Rom 12,17), să nu voiască să-și facă singuri dreptate (cf. v. 19) și să nu se lase învinși de rău, ci să învingă răul cu binele (cf. v. 21). Această atitudine nu este semn de slăbiciune, ci de adevărată forță, pentru că însuși Dumnezeu „este încet la mânie și mare în putere” (Nah 1,3). Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează: „Să fie stârpite dintre voi orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie și orice răutate” (Ef 4,31).
114. Este necesar să luptăm și să fim în gardă în fața înclinațiilor noastre agresive și egocentrice pentru a nu permite să-și înfigă rădăcini: „De vă mâniați, să nu păcătuiți. Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Ef 4,26). Când există circumstanțe care ne oprimă, putem să recurgem mereu la ancora rugăciunii, care ne conduce să fim din nou în mâinile lui Dumnezeu și aproape de izvorul păcii: „Nu vă îngrijorați pentru nimic și, în orice împrejurare, cerând cu insistență prin rugăciune, cu mulțumire, să fie prezentate cererile voastre lui Dumnezeu. Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile și gândurile voastre în Cristos Isus” (Fil 4,6-7).
115. Și creștinii pot să participe la rețele de violență verbală prin internet și diferitele domenii sau spații de interschimb digital. Chiar și în media catolice se pot depăși limitele, se tolerează defăimarea și calomnia și par excluse orice etică și orice respect față de bunul nume al celuilalt. Astfel are loc un dualism periculos, pentru că în aceste rețele se spun lucruri care n-ar fi tolerabile în viața publică și se încearcă să se compenseze propriile insatisfacții descărcând cu furie dorințele de răzbunare. Este semnificativ că uneori, pretinzând să se apere alte porunci, se trece complet peste porunca a opta: „Să nu mărturisești strâmb” și se distruge imaginea celuilalt fără milă. Acolo se manifestă fără niciun control că limba este „lumea răului” și „aprinde cursul existenței după ce a fost aprinsă de Gheenă” (Iac 3,6).
116. Fermitatea interioară, care este lucrare a harului, ne ferește să ne lăsăm târâți de violența care invadează viața socială, pentru că harul stinge vanitatea și face posibilă blândețea inimii. Sfântul nu irosește energiile sale plângându-se de greșelile altuia, este capabil să facă tăcere în fața defectelor fraților și evită violența verbală care distruge și maltratează, pentru că nu se consideră vrednic să fie dur cu alții, ci mai degrabă îi consideră „mai presus de sine” (Fil 2,3).
117. Nu ne face bine să privim de sus în jos, să asumăm rolul de judecători nemiloși, să-i considerăm pe alții ca nevrednici și să pretindem încontinuu să dăm lecții. Aceasta este o formă subtilă de violență[95]. Sfântul Ioan al Crucii propunea un alt lucru: „Fii mai înclinat să fii învățat de toți decât să vrei să-l înveți pe cel care este inferior tuturor”[96]. Și adăuga un sfat pentru a-l ține departe pe diavol: „Bucurându-te de binele celorlalți ca și cum ar fi al tău și căutând cu sinceritate ca aceștia să fie preferați ție în toate lucrurile. În acest mod vei învinge răul cu binele, vei alunga departe de tine pe diavol și vei scoate bucuria duhului. Încearcă să faci asta în special cu aceia care îți sunt mai puțin simpatici. Să știi că dacă nu te vei strădui în acest domeniu, nu vei ajunge la adevărata iubire și nici nu vei face profit în ea”[97].
118. Umilința se poate înrădăcina în inimă numai prin umiliri. Fără ele nu există umilință și nici sfințenie. Dacă nu ești capabil să suporți și să oferi unele umiliri nu ești umil și nu ești pe calea sfințeniei. Sfințenia pe care Dumnezeu o dăruiește Bisericii sale vine prin umilirea Fiului său: aceasta este calea. Umilirea te face să te asemeni cu Isus, este parte inevitabilă a imitării lui Cristos: „Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeți pe urmele lui” (1Pt 2,21). El la rândul său manifestă umilința Tatălui, care se umilește pentru a merge cu poporul său, care suportă infidelitățile și murmurările sale (cf. Ex 34,6-9; Înț 11,23-12,2; Lc 6,36). Pentru acest motiv apostolii, după umilire, erau „bucuroși pentru că au fost învredniciți să îndure batjocură pentru numele lui” (Fap 5,41).
119. Nu mă refer numai la situațiile violente de martiriu, ci la umilirile zilnice ale celor care le suportă pentru a salva propria familie, sau evită să vorbească bine despre ei înșiși și preferă să-i laude pe alții în loc să se preamărească, aleg funcțiile mai puțin strălucitoare și uneori preferă chiar să suporte ceva nedrept pentru a-i oferi Domnului: „Dar dacă suportați suferința, deși faceți binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu” (1Pt 2,20). Nu înseamnă a merge cu capul plecat, a vorbi puțin sau a fugi din societate. Uneori, tocmai pentru că este liber de egocentrism, cineva poate avea curajul de a discuta amabil, de a reclama dreptatea sau de a-i apăra pe cei slabi în fața celor puternici, deși asta îi aduce consecințe negative pentru imaginea sa.
120. Nu spun că umilirea este ceva plăcut, pentru că asta ar fi masochism, ci că este vorba despre o cale pentru a-l imita pe Isus și a crește în unirea cu el. Acest lucru nu este comprehensibil pe plan natural și lumea ridiculizează o asemenea propunere. Este un har pe care avem nevoie să-l implorăm: „Doamne, când vin umilirile, ajută-mă să simt că mă aflu în urma ta, pe calea ta”.
121. Această atitudine presupune o inimă în pace cu Cristos, liberă de acea agresivitate care provine dintr-un eu prea mare. Aceeași pace, realizată de har, ne permite să menținem o siguranță interioară și să rezistăm, să perseverăm în bine „chiar dacă umblu printr-o vale întunecată” (Ps 23,4) sau și „dacă năvălește o armată împotriva mea” (Ps 27,3). Tari în Domnul, Stânca, putem să cântăm: „Eu mă culc în pace și adorm îndată, căci numai tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranță” (Ps 4,9). În definitiv, Cristos „este pacea noastră” (Ef 2,14) și a venit să „conducă pașii noștri pe calea păcii” (Lc 1,79). El i-a comunicat sfintei Faustina Kowalska: „Omenirea nu va găsi pace, până când nu se va adresa cu încredere milostivirii mele”[98]. Așadar, să nu cădem în ispita de a căuta siguranța interioară în succese, în plăceri goale, în a poseda, în dominarea asupra altora sau în imaginea socială: „Pacea mea v-o dau vouă”, dar „nu așa cum o dă lumea” (In 14,27).
122. Ceea ce s-a spus până acum nu implică un spirit inhibat, trist, acid, melancolic, sau un profil scăzut fără energie. Sfântul este capabil să trăiască cu bucurie și simț al umorului. Fără a pierde realismul, îi luminează pe alții cu un spirit pozitiv și bogat în speranță. A fi creștini este „bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17), pentru că „după iubirea de caritate urmează în mod necesar bucuria. Pentru că acela care iubește se bucură mereu de unirea cu cel iubit […]. Motiv pentru care după caritate urmează bucuria”[99]. Am primit frumusețea cuvântului său și o primim „în multe necazuri cu bucuria Duhului Sfânt” (1Tes 1,6). Dacă lăsăm ca Domnul să ne scoată din găoacea noastră și să ne schimbe viața, atunci vom putea realiza ceea ce cerea sfântul Paul: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4).
123. Profeții vesteau timpul lui Isus, pe care noi îl trăim, ca o revelare a bucuriei: „Strigă și chiuie!” (Is 12,6); „Suie-te pe un munte înalt, mesageră a Sionului; ridică-ți cu putere glasul, mesageră a Ierusalimului” (Is 40,9); „Tresăltați de bucurie, munților, pentru că Domnul îl mângâie pe poporul său și se îndură de sărmanii lui” (Is 49,13); „Veselește-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și victorios” (Zah 9,9). Și să nu uităm îndemnul lui Nehemia: „Nu fiți triști, pentru că bucuria Domnului este forța voastră” (8,10).
124. Maria, care a știut să descopere noutatea adusă de Isus, cânta: „Sufletul meu tresaltă de bucurie” (Lc 1,47) și Isus însuși „a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt” (Lc 10,21). Când el trecea, „tot poporul se bucura” (Lc 13,17). După învierea sa, unde ajungeau ucenicii se întâlnea „o mare bucurie” (Fap 8,8). Nouă Isus ne dă o siguranță: „Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie. […] Vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,20.22). „V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11).
125. Există momente dure, timpuri de cruce, dar nimic nu poate distruge bucuria supranaturală, care „se adaptează, se transformă și rămâne mereu cel puțin ca o rază de lumină care se naște din certitudinea personală că sunt iubit în mod infinit, dincolo de orice”[100]. Este o siguranță interioară, o seninătate plină de speranță care oferă o satisfacție spirituală de neînțeles conform criteriilor lumești.
126. În mod obișnuit, bucuria creștină este însoțită de simțul umorului, așa de evident, de exemplu, în sfântul Toma Morus, în sfântul Vincențiu de Paul sau în sfântul Filip Neri. Indispoziția nu este un semn de sfințenie: „Îndepărtează indignarea din inima ta” (Qoh 11,10). Este așa de mult ceea ce primim de la Domnul „ca să ne bucurăm” (1Tim 6,17), încât uneori tristețea este legată cu nerecunoștința, cu faptul de a sta așa de închiși în noi înșine încât nu mai suntem capabili de a recunoaște darurile lui Dumnezeu[101].
127. Iubirea sa paternă ne invită: „Fiule, […] fă-ți bine ție însuți […]. Nu te abține de la o zi bună” (Sir 14,11.14). Ne vrea pozitivi, recunoscători și nu prea complicați: „În ziua cea bună fii bun […]. Dumnezeu l-a făcut pe om drept, dar mulți dintre ei caută complicațiile” (Qoh 7,14.29). În orice situație trebuie să menținem un spirit flexibil și să facem ca sfântul Paul: „Eu am învățat să fiu mulțumit în orice împrejurare aș fi” (Fil 4,11). Este ceea ce trăia sfântul Francisc din Assisi, capabil să se înduioșeze de recunoștință în fața unei bucăți de pâine tare sau să-l laude fericit pe Dumnezeu pentru briza care mângâia fața sa.
128. Nu vorbesc despre bucuria consumistă și individualistă așa de prezentă în unele experiențe culturale de astăzi. De fapt, consumismul nu face decât să îngreuneze inima; poate să ofere plăceri ocazionale și trecătoare, dar nu bucurie. Mă refer mai degrabă la acea bucurie care se trăiește în comuniune, care se împărtășește și se participă, pentru că „este mai mare fericire în a da decât în a primi” (Fap 20,35) și „Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7). Iubirea fraternă înmulțește capacitatea noastră de bucurie, pentru că ne face capabili să ne bucurăm de binele altora: „Bucurați-vă cu cei care se bucură” (Rom 12,15). „Ne bucurăm când suntem slabi, iar voi sunteți puternici” (2Cor 13,9). În schimb, dacă „ne concentrăm mai ales asupra necesităților noastre, ne condamnăm să trăim cu bucurie puțină”[102].
129. În același timp, sfințenia este parresia: este îndrăzneală, este elan evanghelizator care lasă un semn în această lume. Pentru ca acest lucru să fie posibil, Isus însuși ne vine în întâmpinare și ne repetă cu seninătate și fermitate: „Nu vă temeți” (Mc 6,50). „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Aceste cuvinte ne permit să mergem și să slujim cu acea atitudine plină de curaj pe care Duhul Sfânt o provoca în apostoli determinându-i să-l vestească pe Isus Cristos. Îndrăzneală, entuziasm, a vorbi cu libertate, fervoare apostolică, toate acestea sunt cuprinse în cuvântul parresia, cuvânt cu care Biblia exprimă și libertatea unei existențe care este deschisă pentru că se află disponibilă pentru Dumnezeu și pentru frați (cf. Fap 4,29; 9,28; 28,31; 2Cor 3,12; Ef 3,12; Evr 3,6; 10,19).
130. Fericitul Paul al VI-lea menționa printre piedicile evanghelizării tocmai lipsa de parresia: „Lipsa de fervoare, cu atât mai gravă pentru să se naște dinăuntru”[103]. De câte ori ne simțim smunciți pentru a ne opri pe malul comod! Însă Domnul ne cheamă să navigăm în larg și să aruncăm năvoadele în ape mai adânci (cf. Lc 5,4). Ne invită să ne punem viața noastră în slujba sa. Agățați de el avem curajul să punem toate carismele noastre în slujba celorlalți. De-am putea să ne simțim împinși de iubirea sa (cf. 2Cor 5,14) și să spunem cu sfântul Paul: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16).
131. Să privim la Isus: compasiunea sa profundă nu era ceva ce-l concentra asupra sa, nu era o compasiune paralizantă, timidă sau plină de rușine așa cum ni se întâmplă nouă de multe ori, ci complet contrariul. Era o compasiune care-l făcea să iasă din sine cu forță pentru a vesti, pentru a trimite în misiune, pentru a trimite să vindece și să elibereze. Să recunoaștem fragilitatea noastră, dar să lăsăm ca Isus s-o ia în mâinile sale și să ne lanseze în misiune. Suntem fragili, dar purtători ai unei comori care ne face mari și care poate să-i facă mai buni și fericiți pe cei care o primesc. Îndrăzneala și curajul apostolic sunt constitutive ale misiunii.
132. Parresia este sigiliu al Duhului, mărturie a autenticității vestirii. Este siguranță fericită care ne face să ne lăudăm cu evanghelia pe care o vestim, este încredere de neclintit în fidelitatea martorului fidel, care ne dă certitudinea că nimic „nu ne va putea despărți vreodată de iubirea lui Dumnezeu” (Rom 8,39).
133. Avem nevoie de impulsul Duhului pentru a nu fi paralizați de frică și de calcul, pentru a nu ne obișnui să mergem numai în cadrul granițelor sigure. Să ne amintim că ceea ce rămâne închis, la sfârșit are miros de umiditate și ne face să ne îmbolnăvim. Când apostolii au simțit ispita de a se lăsa paralizați de temeri și de pericole, au început să se roage împreună cerând parresia: „Și acum, Doamne, privește de sus la amenințările lor și îngăduie servitorilor tăi să vestească cuvântul tău cu toată îndrăzneala” (Fap 4,29). Și răspunsul a fost că „pe când se rugau, s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fap 4,31).
134. Ca profetul Iona, mereu purtăm latentă în noi ispita de a fugi într-un loc sigur care poate să aibă multe nume: individualism, spiritualism, închidere în lumi mici, dependență, aranjare, repetare de scheme prefixate, dogmatism, nostalgie, pesimism, refugiere în norme. Uneori cu greu ieșim dintr-un teritoriu care ne era cunoscut și la îndemână. Totuși, dificultățile pot să fie ca furtuna, balena, viermele care face să se usuce ricinul lui Iona, sau vântul și soarele care i-au înfierbântat capul; și cum a fost pentru el, pot să aibă funcția de a ne face să ne întoarcem la acel Dumnezeu care este duioșie și care vrea să ne conducă la o călătorie constantă și renovatoare.
135. Dumnezeu este mereu noutate, care ne determină încontinuu să plecăm din nou și să schimbăm locul pentru a merge dincolo de cunoscut, spre periferii și frontiere. Ne conduce acolo unde se află umanitatea cea mai rănită și unde ființele umane, dedesubtul aparenței superficialității și conformismului, continuă să caute răspunsul la întrebarea cu privire la sensul vieții. Lui Dumnezeu nu-i este frică! Nu-i este frică! Merge mereu dincolo de schemele noastre și nu se teme de periferii. El însuși s-a făcut periferie (cf. Fil 2,6-8; In 1,14). Pentru aceasta, dacă vom îndrăzni să mergem în periferii, acolo îl vom găsi: El va fi deja acolo. Isus ne precedă în inima acelui frate, în trupul său rănit, în viața sa oprimată, în sufletul său întunecat. El este deja acolo.
136. Este adevărat că trebuie deschisă ușa pentru Isus Cristos, deoarece el bate și cheamă (cf. Ap 3,20). Însă uneori mă întreb dacă, din cauza aerului irespirabil al autoreferențialității noastre, Isus nu va bate înlăuntrul nostru pentru a-l lăsa să iasă. În evanghelie vedem cum Isus „trecea prin cetăți și sate, predicând și ducând vestea cea bună a împărăției lui Dumnezeu” (Lc 8,1). Și după înviere, când ucenicii au plecat în toate direcțiile, „Domnul lucra cu ei” (Mc 16,20). Aceasta este dinamica ce provine din adevărata întâlnire.
137. Obișnuința ne seduce și ne spune că nu are sens să încercăm să schimbăm lucrurile, că nu putem să facem nimic în fața acestei situații, că mereu a fost așa și că totuși am mers înainte. Din obișnuință nu mai înfruntăm răul și permitem ca lucrurile „să meargă așa cum merg”, sau așa cum au decis unii că trebuie să meargă. Dar să lăsăm ca Domnul să vină ca să ne trezească! Să facă o zdruncinare ațipelii noastre, să ne elibereze de inerție! Să sfidăm obișnuința, să deschidem bine ochii și urechile și mai ales inima, pentru a ne lăsa mișcați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și de strigătul cuvântului viu și eficace al Celui Înviat.
138. Ne pune în mișcare exemplul atâtor preoți, călugărițe, călugări și laici care se dedică să vestească și să slujească cu mare fidelitate, de multe ori riscându-și viața și, desigur, cu prețul comodității lor. Mărturia lor ne amintește că Biserica nu are nevoie de atâția birocrați și funcționari, ci de misionari pasionați, devorați de entuziasmul de a comunica viața adevărată. Sfinții surprind, dezorientează, pentru că viața lor ne cheamă să ieșim din mediocritatea liniștită și anesteziantă.
139. Să-i cerem Domnului harul de a nu ezita când Duhul cere de la noi să facem un pas înainte; să cerem curajul apostolic de a comunica altora evanghelia și de a renunța să facem din viața noastră un muzeu de amintiri. În orice situație, să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne facă să contemplăm istoria în perspectiva lui Isus înviat. În acest mod Biserica, în loc să obosească, va putea să meargă înainte primind surprizele Domnului.
140. Este foarte greu de luptat împotriva propriei concupiscențe și împotriva curselor și ispitelor diavolului și ale lumii egoiste dacă suntem izolați. Este așa de mare bombardamentul care ne seduce încât, dacă suntem singuri, cu ușurință pierdem sensul realității, claritatea interioară, și pierim.
141. Sfințirea este un drum comunitar, care trebuie parcurs doi câte doi. Așa o oglindesc unele comunități sfinte. În diferite ocazii, Biserica a canonizat întregi comunități care au trăit eroic evanghelia sau care au oferit lui Dumnezeu viața tuturor membrilor lor. Să ne gândim, de exemplu, la cei șapte sfinți fondatori ai Ordinului Slujitorilor Mariei, la cele șapte fericite călugărițe din prima mănăstire a Vizitațiunii din Madrid, la sfântul Paul Miki și însoțitorii martiri din Japonia, la sfântul Andrei Taegon și însoțitorii martiri din Coreea, la sfinții Rocco Gonzáles și Alfonso Rodríguez și însoțitorii martiri din America de Sud. Amintim și mărturia recentă a călugărilor trapiști din Tibhirine (Algeria), care s-au pregătit împreună pentru martiriu. În același mod există multe cupluri sfinte de soți, în care fiecare dintre ei a fost instrument pentru sfințirea celuilalt. Sfântul Ioan al Crucii spunea unui ucenic: trăiești cu alții „pentru ca să te lucreze și să te exercite în virtute”[104].
142. Comunitatea este chemată să creeze acel „spațiu teologal în care se poate experimenta prezența mistică a Domnului înviat”[105]. A împărtăși cuvântul și a celebra împreună Euharistia ne face mai mult frați și ne transformă treptat în comunitate sfântă și misionară. Aceasta dă loc și la experiențe mistice autentice trăite în comunitate, cum a fost cazul sfântului Benedict și sfintei Scolastica sau al acelei întâlniri spirituale sublime pe care au trăit-o împreună sfântul Augustin și mama sa, sfânta Monica: „Apropiindu-se ziua când trebuia să iasă din această viață, zi pe care tu o cunoșteai, Doamne, deși noi nu o știam, s-a întâmplat ca – după cum cred, potrivit unor tainice planuri ale tale – să ne aflăm singuri amândoi, ea și cu mine, aplecați la o fereastră, de unde se vedea în grădina casei în care locuiam […]. Deschideam însă cu nesaț gura inimii către revărsarea cerească a izvorului tău, a izvorului vieții, care se află la tine […]. Și, pe când vorbeam despre înțelepciune și o sorbeam cu răsuflările noastre, am atins-o pentru o clipă într-un avânt suprem al inimii [… așa încât] viața veșnică să semene cu această clipită de înțelegere fulgerătoare, după care am suspinat”[106].
143. Însă aceste experiențe nu sunt lucrul cel mai frecvent, nici cel mai important. Viața comunitară, în familie, în parohie, în comunitatea călugărească sau în oricare alta, este formată din atâtea mici detalii zilnice. Asta se întâmpla în comunitatea sfântă pe care au format-o Isus, Maria și Iosif, unde s-a oglindit în mod paradigmatic frumusețea comuniunii trinitare. Și este și ceea ce se întâmpla în viața comunitară pe care Isus a trăit-o cu ucenicii săi și cu oamenii simpli din popor.
144. Ne amintim cum îi invita Isus pe ucenicii săi să fie atenți la detalii.
Micul detaliu că se termina vinul la o sărbătoare.
Micul detaliu că lipsea o oaie.
Micul detaliu al văduvei care a oferit cele două monede ale sale.
Micul detaliu de a avea untdelemn de rezervă pentru candele, dacă mirele întârzie.
Micul detaliu de a cere ucenicilor să vadă câte pâini aveau.
Micul detaliu de a avea un focușor pregătit și pește pe grătar în timp ce îi aștepta pe ucenici în zori.
145. Comunitatea care păstrează micile detalii ale iubirii[107], unde membrii se îngrijesc unii de alții și constituie un spațiu deschis și evanghelizator, este loc al prezenței Celui Înviat care o sfințește după proiectul Tatălui. Uneori, printr-un dar al iubirii Domnului, în mijlocul acestor mici detalii ne sunt dăruite experiențe mângâietoare ale lui Dumnezeu: „Într-o seară de iarnă îmi făceam ca de obicei mica mea slujire, […] la un moment dat am auzit în depărtare sunetul armonios al unui instrument muzical: atunci mi-am imaginat un salon bine luminat strălucind de obiecte de aur, fete îmbrăcate elegant care își făceau felicitări și onoruri reciproc; apoi privirea mea a căzut asupra sărmanei bolnave pe care o susțineam; în loc de o melodie auzeam din când în când gemetele sale plângătoare […]. Nu pot să exprim ceea ce s-a întâmplat în sufletul meu, ceea ce știu este că Domnul l-a luminat cu razele adevărului care depășesc așa de mult strălucirea întunecată a sărbătorilor de pe pământ încât nu puteam să cred în fericirea mea”[108].
146. Împotriva tendinței la individualismul consumist care ajunge să ne izoleze în căutarea bunăstării puse deoparte de alții, drumul nostru de sfințire nu poate înceta să ne identifice cu acea dorință a lui Isus: „ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine” (In 17,21).
147. În sfârșit, cu toate că pare clar, să ne amintim că sfințenia este făcută din deschidere obișnuită la transcendență, care se exprimă în rugăciune și în adorație. Sfântul este o persoană cu spirit de rugăciune, care are nevoie să comunice cu Dumnezeu. Este unul care nu suportă să se sufoce în imanența închisă din această lume și în mijlocul eforturilor și dăruirii sale suspină pentru Dumnezeu, iese din sine în rugă și lărgește propriile granițe în contemplarea Domnului. Nu cred în sfințenia fără rugăciune, chiar dacă nu este vorba în mod necesar de momente lungi sau de sentimente intense.
148. Sfântul Ioan al Crucii recomanda „să se caute a sta mereu în prezența lui Dumnezeu, fie ea reală sau imaginară sau de unire, cât ar permite activitatea”[109]. În fond este dorința lui Dumnezeu care nu poate să nu se manifeste în vreun mod prin viața noastră zilnică: „Să fie asiduu la rugăciune fără a o neglija nici măcar în mijlocul ocupațiilor exterioare. Fie că mănâncă sau bea, fie că vorbește sau tratează cu secularii sau face altceva, să-l dorească mereu pe Dumnezeu ținând afectul inimii în el”[110].
149. Cu toate acestea, pentru ca să fie posibil acest lucru, sunt necesare și unele momente dedicate numai lui Dumnezeu, în singurătate cu el. Pentru sfânta Tereza din Avila rugăciunea este „un intim raport de prietenie, o frecventă întreținere față în față cu acela de care știm că suntem iubiți”[111]. Aș vrea să insist asupra faptului că acest lucru nu este numai pentru câțiva privilegiați, ci pentru toți, pentru că „toți avem nevoie de această tăcere încărcată de prezență adorată”[112]. Rugăciunea încrezătoare este un răspuns al inimii care se deschide la Dumnezeu față în față, unde se reduc la tăcere toate glasurile pentru a asculta glasul suav al Domnului care răsună în tăcere.
150. În această tăcere este posibil să se discearnă, în lumina Duhului, căile de sfințenie pe care ni le propune Domnul. Altminteri, toate deciziile noastre vor putea să fie numai „decorațiuni” care, în loc să exalte evanghelia în viața noastră, o vor acoperi și o vor sufoca. Pentru fiecare ucenic este indispensabil să stea cu Învățătorul, să-l asculte, să învețe de la el, să învețe mereu. Dacă nu ascultăm, toate cuvintele noastre vor fi numai zgomote care nu folosesc la nimic.
151. Să ne amintim că tocmai „contemplarea feței lui Isus mort și înviat reface umanitatea noastră, și pe cea fragmentată din cauza trudelor vieții, sau marcată de păcat. Nu trebuie să domesticim puterea feței lui Cristos”[113]. Așadar, îmi permit să te întreb: există momente în care te pui în prezența sa în tăcere, rămâi cu el fără grabă și te lași privit de el? Lași ca focul său să înflăcăreze inima ta? Dacă nu permiți ca el să alimenteze în ea căldura iubirii și a duioșiei, nu vei avea foc și astfel cum vei putea înflăcăra inima celorlalți cu mărturia ta și prin cuvintele tale? Și dacă în fața chipului lui Cristos încă nu reușești să te lași vindecat și transformat, atunci pătrunde în măruntaiele Domnului, intră în rănile sale, pentru că acolo are sediu milostivirea divină[114].
152. Rog, totuși, să nu înțelegem tăcerea de rugăciune ca o evadare care neagă lumea din jurul nostru. „Pelerinul rus”, care mergea în rugăciune continuă, povestește că rugăciunea aceea nu-l despărțea de realitatea externă: „Dacă mi se întâmpla să întâlnesc pe cineva, toate acele persoane fără deosebire mi se păreau la fel de vrednice de iubire ca și cum ar fi fost din familia mea. […] Nu numai că simțeam această lumină înlăuntrul sufletului meu, dar și lumea exterioară îmi apărea foarte frumoasă și încântătoare”[115].
153. Nici istoria nu dispare. Rugăciunea, tocmai pentru că se hrănește din darul lui Dumnezeu care se revarsă în viața noastră, ar trebui să fie mereu bogată în amintire. Amintirea lucrărilor lui Dumnezeu este la baza experienței alianței dintre Dumnezeu și poporul său. Dacă Dumnezeu a voit să intre în istorie, rugăciunea este țesută din amintiri. Nu numai din amintirea Cuvântului revelat, ci și a propriei vieți, a vieții altora, a ceea ce Domnul a făcut în Biserica sa. Este amintirea recunoscătoare despre care vorbește și sfântul Ignațiu de Loyola în „Contemplația pentru a ajunge la iubire”[116], când ne cere să readucem în amintire toate binefacerile pe care le-am primit de la Domnul. Privește istoria ta când te rogi și în ea vei găsi atâta milostivire. În același timp, acest lucru va alimenta conștiința faptului că Domnul te ține în amintirea sa și nu te uită niciodată. Prin urmare, are sens a-i cere să lumineze chiar și micile detalii ale existenței tale, care lui nu-i scapă.
154. Implorarea este expresie a inimii care se încrede în Dumnezeu, care știe că nu poate reuși singură. În viața poporului credincios al lui Dumnezeu găsim multe implorări pline de duioșie credincioasă și de încredere profundă. Să nu ne bazăm doar pe rugăciunea de cerere, care de atâtea ori ne înseninează inima și ne ajută să mergem înainte luptând cu speranță. Rugăciunea de mijlocire are o valoare deosebită, pentru că este un act de încredere în Dumnezeu și în același timp o expresie de iubire față de aproapele. Unii, din prejudecăți spiritualiste, cred că rugăciunea ar trebui să fie o pură contemplare a lui Dumnezeu, fără distrageri, ca și cum numele și fețele fraților ar fi un deranj care trebuie evitat. Dimpotrivă, realitatea este că rugăciunea va fi mai plăcută lui Dumnezeu și mai sfințitoare dacă în ea, cu mijlocirea, încercăm să trăim dubla poruncă pe care ne-a lăsat-o Isus. Mijlocirea exprimă angajarea fraternă cu alții când în ea suntem capabili să includem viața celorlalți, angoasele lor cele mai tulburătoare și visele lor cele mai frumoase. Despre cel care se dedică generos să mijlocească se poate spune prin cuvintele biblice: „Acesta este cel care-și iubește frații, cel care se roagă mult pentru poporul său” (2Mac 15,14).
155. Dacă într-adevăr recunoaștem că Dumnezeu există, nu putem să nu-l adorăm, uneori într-o tăcere plină de admirație sau să-i cântăm lui cu rugă sărbătorească. Astfel exprimăm ceea ce trăia fericitul Charles de Foucauld când a spus: „Imediat ce am crezut că exista un Dumnezeu, am înțeles că nu puteam face altfel decât să trăiesc numai pentru el”[117]. Și în viața poporului peregrin există multe gesturi simple de adorație pură, ca de exemplu atunci când „privirea pelerinului se îndreaptă spre o imagine care simbolizează duioșia și apropierea lui Dumnezeu. Iubirea se oprește, contemplă misterul, îl gustă în tăcere”[118].
156. Lectura în rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu, mai dulce decât mierea (cf. Ps 119,103) și „sabie cu două tăișuri” (Evr 4,12), ne permite să rămânem în ascultarea Învățătorului pentru ca să fie făclie pentru pașii noștri, lumină pe cărarea noastră (cf. Ps 119,105). Așa cum ne-au amintit bine episcopii din India, „devoțiunea față de cuvântul lui Dumnezeu nu este numai una dintre multele devoțiuni, un lucru frumos, dar facultativ. Aparține inimii și identității înseși a vieții creștine. Cuvântul are în sine forța pentru a transforma viața”[119].
157. Întâlnirea cu Isus în Scripturi ne conduce la Euharistie, unde același cuvânt ajunge la eficacitatea sa maximă, pentru că este prezență reală a celui care este Cuvânt viu. Acolo unicul absolut primește cea mai mare adorație care i se poate da în această lume, pentru că însuși Cristos se oferă. Și atunci când îl primim în împărtășanie, reînnoim alianța noastră cu el și îi permitem să realizeze tot mai mult acțiunea transformatoare.
Lupta, vigilența și discernământul
158. Viața creștină este o luptă permanentă. Se cer forță și curaj pentru a rezista ispitelor diavolului și a vesti evanghelia. Această luptă este foarte frumoasă, pentru că ne permite să facem sărbătoare ori de câte ori Domnul învinge în viața noastră.
159. Nu este vorba numai de o luptă împotriva lumii și a mentalității lumești, care ne înșală, ne zăpăcește și ne face mediocri, fără angajare și fără bucurie. Nici nu se reduce la o luptă împotriva propriei fragilități și a propriilor înclinații (fiecare o are pe a sa: lenea, senzualitatea, invidia, geloziile, și așa mai departe). Este și o luptă constantă împotriva diavolului, care este principele răului. Isus însuși sărbătorește victoriile noastre. Se bucura când ucenicii săi reușeau să înainteze în vestirea evangheliei, depășind opoziția Celui Rău, și tresălta de bucurie: „L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger” (Lc 10,18).
Ceva mai mult de un mit
160. Nu vom admite existența diavolului dacă ne încăpățânăm să privim viața numai cu criterii empirice și fără o perspectivă supranaturală. Tocmai convingerea că această putere rea este în mijlocul nostru este ceea ce ne permite să înțelegem de ce uneori răul are atâta forță distructivă. Este adevărat că autorii biblici aveau un bagaj conceptual limitat pentru a exprima unele realități și că în timpurile lui Isus se putea confunda, de exemplu, o epilepsie cu o posedare diabolică. Totuși, asta nu trebuie să ne facă să simplificăm prea mult realitatea afirmând că toate cazurile relatate în evanghelii erau boli psihice și că în definitiv diavolul nu există sau nu acționează. Prezența sa se află în prima pagină a Scripturilor, care se termină cu victoria lui Dumnezeu asupra diavolului[120]. De fapt, când Isus ne-a lăsat „Tatăl nostru” a voit ca să terminăm cerând Tatălui ca să ne elibereze de Cel Rău. Expresia care se folosește acolo nu se referă la răul în abstract și traducerea sa cea mai precisă este „Cel Rău”. Indică o ființă personală care ne chinuiește. Isus ne-a învățat să cerem în fiecare zi această eliberare pentru ca puterea sa să nu ne domine.
161. Așadar, să nu credem că este un mit, o reprezentare, un simbol, o figură sau o idee[121]. Această înșelătorie ne face să coborâm garda, să ne neglijăm și să rămânem mai expuși. El nu are nevoie să ne posede. Ne otrăvește cu ura, cu tristețea, cu invidia, cu viciile. Și astfel, în timp ce reducem apărările, el profită de asta pentru a distruge viața noastră, familiile și comunitățile noastre, pentru că el „ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită” (1Pt 5,8).
Treji și încrezători
162. Cuvântul lui Dumnezeu ne invită explicit să „stăm în picioare în fața înșelătoriilor diavolului” (Ef 6,11) și să oprim „săgețile aprinse ale Celui Rău” (Ef 6,16). Nu sunt cuvinte poetice, pentru că și drumul nostru spre sfințenie este o luptă constantă. Cine nu vrea să recunoască asta se va vedea expus eșecului sau mediocrității. Pentru luptă avem armele puternice pe care ni le dă Domnul: credința care se exprimă în rugăciune, meditarea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea Liturghiei, adorația euharistică, Reconcilierea sacramentală, faptele de caritate, viața comunitară, angajarea misionară. Dacă ne neglijăm ne vor seduce cu ușurință promisiunile false ale răului, pentru că, așa cum spunea sfântul preot Brochero: „Ce contează ca Lucifer să promită că vă eliberează și chiar să vă arunce în mijlocul tuturor bunurilor sale, dacă sunt bunuri înșelătoare, dacă sunt bunuri otrăvite?”[122].
163. Pe acest drum, dezvoltarea binelui, maturizarea spirituală și creșterea iubirii sunt cea mai bună contragreutate față de rău. Nimeni nu rezistă dacă alege să întârzie într-un punct mort, dacă se mulțumește cu puțin, dacă încetează să viseze să-i ofere Domnului o dăruire mai frumoasă. Și mai rău dacă el cade într-un sentiment de înfrângere, pentru că „cine începe fără încredere a pierdut cu anticipație ținta bătăliei și îngroapă propriile talente. […] Triumful creștin este mereu o cruce, dar o cruce care este în același timp stindard de victorie, care se poartă cu o duioșie luptătoare împotriva asalturilor răului”[123].
Corupția spirituală
164. Drumul sfințeniei este un izvor de pace și de bucurie pe care Duhul ni-l dăruiește, dar în același timp cere să fim cu „candelele aprinse” (cf. Lc 12,35) și să rămânem atenți: „Fiți departe de orice fel de rău” (1Tes 5,22); „vegheați” (cf. Mc 13,35; Mt 24,42); să nu adormim (cf. 1Tes 5,6). Pentru că aceia care nu-și dau seama că săvârșesc lipsuri grave împotriva Legii lui Dumnezeu pot să se lase duși la un soi de buimăceală sau ațipire. Dat fiind că nu găsesc nimic grav să-și reproșeze, nu simt acea lâncezeală care puțin câte puțin ia în stăpânire viața lor spirituală și ajung să se uzeze și să se corupă.
165. Corupția spirituală este mai rea decât căderea unui păcătos, pentru că este vorba despre o orbire comodă și autosuficientă unde până la urmă totul pare permis: înșelarea, calomnia, egoismul și atâtea forme subtile de autoreferențialitate, pentru că „și Satana însuși se preface că este un înger al luminii” (2Cor 11,14). Așa și-a terminat zilele sale Solomon, în timp ce marele păcătos David a știut să depășească mizeria sa. Într-un text Isus ne-a avertizat cu privire la această ispită vicleană care ne face să alunecăm spre corupție: vorbește despre o persoană eliberată de diavol care, crezând că viața sa era de acum curățată, a ajuns să fie posedată de alte șapte duhuri rele (cf. Lc 11,24-26). Un alt text biblic folosește o imagine tare: „Câinele s-a întors la ceea ce a vomat” (2Pt 2,22; cf. Prov 26,11).
166. Cum știm dacă un lucru vine de la Duhul Sfânt sau dacă derivă de la duhul lumii sau de la duhul diavolului? Unicul mod este discernământul, care nu cere numai o bună capacitate de a raționa și de simț comun, ci este și un dar care trebuie cerut. Dacă cerem asta cu încredere de la Duhul Sfânt și în același timp ne străduim să cultivăm asta cu rugăciunea, reflecția, lectura și sfatul bun, cu siguranță vom putea crește în această capacitate spirituală.
O nevoie urgentă
167. În ziua de azi aptitudinea la discernământ a devenit deosebit de necesară. De fapt, viața actuală oferă enorme posibilități de acțiune și de distragere și lumea le prezintă ca și cum toate ar fi valabile și bune. Toți, dar în special tinerii, sunt expuși unui zapping constant. Este posibil să se navigheze pe două sau trei ecrane în același timp și să se interacționeze în același timp în diferite scenarii virtuale. Fără înțelepciunea discernământului putem să ne transformăm cu ușurință în păpuși la bunul plac al tendințelor momentului.
168. Asta rezultă deosebit de important atunci când apare o noutate în propria viață, așadar, trebuie să se discearnă dacă este vinul nou care vine de la Dumnezeu sau o noutate înșelătoare a duhului lumii sau a duhului diavolului. În alte ocazii se întâmplă contrariul, pentru că forțele răului ne induc să nu schimbăm, să lăsăm lucrurile așa cum sunt, să alegem imobilismul și rigiditatea și atunci împiedicăm să acționeze suflul Duhului. Suntem liberi, cu libertatea lui Isus, dar el ne cheamă să examinăm ceea ce este înlăuntrul nostru – dorințe, neliniști, temeri, așteptări – și ceea ce se întâmplă în afara noastră – „semnele timpurilor” – pentru a recunoaște căile libertății depline: „Cercetați toate: păstrați ceea ce este bun” (1Tes 5,21).
Mereu în lumina Domnului
169. Discernământul este necesar nu numai în momente extraordinare, sau când trebuie rezolvate probleme grave, sau când trebuie să se ia o decizie crucială. Este un instrument de luptă pentru a-l urma mai bine pe Domnul. Ne este de folos mereu: pentru a fi capabili să recunoaștem timpii lui Dumnezeu și harul său, pentru a nu irosi inspirațiile Domnului, pentru a nu lăsa să cadă invitația sa de a crește. De multe ori asta se joacă în lucrurile mici, în ceea ce pare irelevant, pentru că mărinimia se revelează în lucrurile simple și zilnice[124]. Este vorba de a nu avea limite pentru măreție, pentru ceea ce este cel mai bun și cel mai frumos, dar în același timp a ne concentra asupra a ceea ce este mic, asupra angajării de astăzi. De aceea, le cer tuturor creștinilor să nu neglijeze să facă în fiecare zi, în dialog cu Domnul care ne iubește, o sinceră cercetare a cugetului. În același timp, discernământul ne conduce la recunoașterea mijloacelor concrete pe care Domnul le predispune în misteriosul său plan de iubire, pentru ca să nu ne oprim numai la intențiile bune.
Un dar supranatural
170. Este adevărat că discernământul spiritual nu exclude aporturile înțelepciunilor umane, existențiale, psihologice, sociologice sau morale. Însă le transcende. Și nici nu-i sunt suficiente normele înțelepte ale Bisericii. Să ne amintim mereu că discernământul este un har. Chiar dacă include rațiunea și prudența, le depășește, pentru că este vorba de a întrevedea misterul proiectului unic și irepetabil pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare și care se realizează în mijlocul celor mai variate contexte și limite. Nu este în joc numai o bunăstare temporală, nici satisfacția de a face ceva util și nici dorința de a avea conștiința liniștită. Este în joc sensul vieții mele în fața Tatălui care mă cunoaște și mă iubește, cel adevărat, pentru care eu pot să-mi dau existența, și pe care nimeni nu-l cunoaște mai bine decât el. Așadar, discernământul conduce la însuși izvorul vieții care nu moare, adică „să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3). Nu cere capacități speciale, nici nu este rezervat celor mai inteligenți și instruiți, și Tatăl se manifestă cu plăcere celor umili (cf. Mt 11,25).
171. Chiar dacă Domnul ne vorbește în moduri foarte diferite în timpul muncii noastre, prin alții și în fiecare moment, nu este posibil să facem abstracție de tăcerea rugăciunii prelungite pentru a percepe mai bine acel limbaj, pentru a interpreta semnificația reală a inspirațiilor pe care credem că le-am primit, pentru a calma neliniștile și a reface ansamblul propriei existențe în lumina lui Dumnezeu. Astfel putem permite nașterea acelei noi sinteze care provine din viața luminată de Duhul Sfânt.
Vorbește, Doamne
172. Totuși s-ar putea întâmpla ca în rugăciunea înseși să evităm să ne dispunem la confruntarea cu libertatea Duhului, care acționează așa cum vrea. Trebuie să ne amintim că discernământul în rugăciune cere să se pornească de la o dispoziție de a asculta: Domnul, ceilalți, însăși realitatea care mereu ne interpelează în noi moduri. Numai cel care este dispus să asculte are libertatea de a renunța la propriul punct de vedere parțial și insuficient, la propriile obișnuințe, la propriile scheme. Astfel este realmente disponibil să primească o chemare care strică siguranțele sale, dar care-l duc la o viață mai bună, pentru că nu este suficient ca totul să meargă bine, ca totul să fie liniștit. Se poate întâmpla ca Dumnezeu să ne ofere ceva mai mult și în distragerea noastră leneșă să nu recunoaștem asta.
173. Această atitudine de ascultare implică, desigur, ascultare față de evanghelie ca ultim criteriu, dar și față de magisteriu care o păzește, încercând să se găsească în comoara Bisericii ceea ce poate să fie mai rodnic pentru mântuire în ziua de azi. Nu este vorba de a aplica rețete sau de a repeta trecutul, pentru că aceleași soluții nu sunt valabile în toate circumstanțele și ceea ce era util într-un context poate să nu fie util în alt context. Discernământul spiritelor ne eliberează de rigiditate, care nu are spațiu în fața prezentului peren al Celui Înviat. Numai Duhul știe să pătrundă în pliurile cele mai întunecate ale realității și să țină cont de toate nuanțele, pentru ca să se evidențieze cu altă lumină noutatea evangheliei.
Logica darului și a crucii
174. O condiție esențială pentru progresul în discernământ este educarea la răbdarea lui Dumnezeu și la timpii săi, care nu sunt niciodată ai noștri. El nu face „să coboare foc peste cei necredincioși” (cf. Lc 9,54), nici nu permite celor zeloși „să adune neghina” care crește împreună cu grâul (cf. Mt 13,29). În afară de asta, se cere generozitate, pentru că „este mai mare fericire în a da decât în a primi” (Fap 20,35). Nu se face discernământ pentru a descoperi ce altceva putem scoate din această viață, ci pentru a recunoaște cum putem să îndeplinim mai bine misiunea care ne-a fost încredințată la Botez, și asta implică să fim dispuși la renunțări până la a da totul. De fapt, fericirea este paradoxală și ne dăruiește cele mai bune experiențe când acceptăm acea logică misterioasă care nu este din această lume. Așa cum spunea sfântul Bonaventura referindu-se la cruce: „Aceasta este logica noastră”[125]. Dacă unul își asumă această dinamică, atunci nu lasă să se anestezieze propria conștiință și se deschide generos la discernământ.
175. Când scrutăm în fața lui Dumnezeu drumurile vieții, nu există spații care să rămână excluse. În toate aspectele existenței putem continua să creștem și să-i oferim lui Dumnezeu ceva în plus, chiar și în acelea în care experimentăm dificultățile cele mai puternice. Dar trebuie să cerem Duhului Sfânt să ne elibereze și să alunge acea teamă care ne face să-i interzicem intrarea în unele aspecte ale vieții noastre. Cel care cere totul dă totul și nu vrea să intre în noi pentru a mutila sau a slăbi, ci pentru a da plinătate. Asta ne face să vedem că discernământul nu este o autoanaliză îngâmfată, o introspecție egoistă, ci o adevărată ieșire din noi înșine spre misterul lui Dumnezeu, care ne ajută să trăim misiunea la care ne-a chemat pentru binele fraților.
* * *
176. Doresc ca Maria să încoroneze aceste reflecții, pentru că ea a trăit ca nimeni altul fericirile lui Isus. Ea este cea care tresălta de bucurie în prezența lui Dumnezeu, cea care păstra toate în inima sa și care s-a lăsat străpunsă de sabie. Este sfânta printre sfinți, cea mai binecuvântată, cea care ne arată calea sfințeniei și ne însoțește. Ea nu acceptă ca atunci când cădem să rămânem la pământ și uneori ne poartă în brațe fără a ne judeca. A conversa cu ea ne mângâie, ne eliberează și ne sfințește. Mama nu are nevoie de atâtea cuvinte, nu are nevoie să depunem efort mare pentru a-i explica tot ceea ce ni se întâmplă. E suficient să șoptim iar și iar: „Bucură-te, Marie…”.
177. Sper ca aceste pagini să fie utile pentru ca toată Biserica să se dedice pentru a promova dorința sfințeniei. Să cerem ca Duhul Sfânt să reverse în noi o dorință intensă de a fi sfinți pentru cea mai mare glorie a lui Dumnezeu și să ne încurajăm reciproc în această propunere. Astfel vom împărtăși o fericire pe care lumea nu ne-o va putea lua.
Roma, „Sfântul Petru”, 19 martie, solemnitatea Sfântul Iosif,
din anul 2018, al șaselea al pontificatului meu.
Franciscus
Note:
[1] Benedict al XVI-lea, Omilie pentru începerea solemnă a slujirii petrine (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 708.
[2] În orice caz presupune ca să existe faimă de sfințenie și o exercitare a virtuților creștine, cel puțin în grad obișnuit: cf. Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio Maiorem hac dilectionem (11 iulie 2017), art. 2c: L’Osservatore romano, 12 iulie 2017, p. 8.
[3] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Lumen gentium, 9.
[4] Cf. Joseph Malègue, Pierres noires. Les classes moyennes du Salut, Paris, 1958.
[5] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Lumen gentium, 12.
[6] Verborgenes Leben und Epiphanie: GW XI, 145.
[7] Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 56: AAS 93 (2001), 307.
[8] Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 37: AAS 87 (1995), 29.
[9] Omilia la Comemorarea ecumenică a martorilor credinței din secolul al XX-lea (7 mai 2000), 5: AAS 92 (2000), 680-681.
[10] Constituția dogmatică Lumen gentium, 11.
[11] Cf. Hans U. Von Balthasar, „Teología y santidad”, Communio VI/87, 489.
[12] Cântarea spirituală B, Prolog, 2: Opere, Roma, 1979, p. 490.
[13] Cf. ibidem, 14, 2: p. 575.
[14] Cf. Cateheza la Audiența generală din 19 noiembrie 2014: Insegnamenti II, 2 (2014), 555.
[15] Sf. Francisc de Sales, Tratat despre iubirea lui Dumnezeu, VIII, 11: Opere complete di Francesco di Sales, IV, Roma, 2011, p. 468.
[16] Cinque pani e due pesci. Dalla sofferenza del carcere una gioiosa testimonianza di fede, Milano, 2014, p. 20.
[17] Conferința Episcopilor Catolici din Noua Zeelandă, Healing love, 1 ianuarie 1988.
[18] Cf. Exerciții spirituale, 102-312.
[19] Catehismul Bisericii Catolice, 515.
[20] Ibidem, 516.
[21] Ibidem, 517.
[22] Ibidem, 518.
[23] Ibidem, 521.
[24] Benedict al XVI-lea, Cateheză la Audiența generală din 13 aprilie 2011: Insegnamenti VII (2011), 451.
[25] Ibidem: 450.
[26] Cf. Hans U. Von Balthasar, „Teología y santidad”, Communio VI/87, 486-493.
[27] Xavier Zubiri, Naturaleza, historia, Dios, Madrid, 19993, 427.
[28] Carlo M. Martini, Le confessioni di Pietro, Cinisello Balsamo, 2017, 69.
[29] Trebuie să se distingă această distracție superficială de o cultură sănătoasă a inactivității, care ne deschide spre celălalt și spre realitate cu un spirit disponibil și contemplativ.
[30] Sf. Ioan Paul al II-lea, Omilia de la Liturghia de canonizare (1 octombrie 2000), 5: AAS 92 (2000), 852.
[31] Conferința Episcopală Regională a Africii de Vest, Mesaj pastoral la sfârșitul celei de-a II-a Adunări plenare, 29 februarie 2016, 2.
[32] La donna povera, Reggio Emilia, 1978, 375.
[33] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoarea Placuit Deo adresată episcopilor din Biserica Catolică despre unele aspecte ale mântuirii creștine (22 februarie 2018), 4: L’Osservatore romano, 2 martie 2018, p. 4-5: «Atât individualismul neopelagian cât și disprețul neognostic al trupului desfigurează mărturisirea de credință în Cristos». În acest document se găsesc bazele doctrinare pentru înțelegerea mântuirii creștine cu referință la devierile neognostice și neopelagiene de astăzi.
[34] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 94: AAS 105 (2013), 1060.
[35] Ibidem: AAS 105 (2013), 1059.
[36] Omilia la Liturghia de la Casa „Sfânta Marta”, 11 noiembrie 2016: L’Osservatore romano, 12 noiembrie 2016, p. 8.
[37] Așa cum învață sfântul Bonaventura, «este necesar ca să se abandoneze toate operațiunile intelectului și ca apogeul afectului să fie în întregime transportat și transformat în Dumnezeu. […] De vreme ce pentru a obține asta, natura nu poate nimic, iar știința poate puțin, trebuie dată puțină importanță investigației și multă importanță ungerii spirituale; puțină importanță limbii și foarte multă importanță bucuriei interioare; puțină importanță cuvintelor și cărților și toată importanța darului lui Dumnezeu, adică Duhului Sfânt; puțină sau nicio importanță creaturii și toată importanța esenței creatoare, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh» (Itinerarul minții în Dumnezeu, VII, 4-5).
[38] Scrisoare către marele cancelar al Universității Catolice Pontificale Argentina pentru centenarul Facultății de Teologie (3 martie 2015): L’Osservatore romano, 9-10 martie 2015, p. 6.
[39] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 40: AAS 105 (2013), 1037.
[40] Video-mesaj adresat congresului internațional de teologie de la Universitatea Catolică Pontificală Argentina (1-3 septembrie 2015): AAS 107 (2015), 980.
[41] Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 38: AAS 88 (1996), 412.
[42] Scrisoare către marele cancelar al Universității Catolice Pontificale Argentina pentru centenarul Facultății de Teologie (3 martie 2015): L’Osservatore romano, 9-10 martie 2015, p. 6.
[43] Scrisoare către fratele Anton, 2: FF 251.
[44] Despre cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, 9, 15.
[45] Idem, Comentariu la Cartea a IV-a a Sentințelor, 37, 1, 3, ad 6.
[46] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 94: AAS 105 (2013), 1059.
[47] Cf. Sf. Bonaventura, Cele șase aripi ale serafimilor, 3, 8: «Non omnes omnia possunt». Trebuie înțeles în linia Catehismului Bisericii Catolice, 1735.
[48] Cf. Sf. Toma de Aquino, Summa theologiae, I-II, 109, 9, ad 1: «Acum, totuși, harul este într-un anumit mod imperfect pentru că – așa cum s-a spus – nu-l vindecă pe om total».
[49] Natura și harul, 43, 50: PL 44, 271.
[50] Confesiuni, 10, 29, 40: PL 32, 796.
[51] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 44: AAS 105 (2013), 1038.
[52] În înțelegerea credinței creștine harul este prevenitor, concomitent și subsecvent față de orice acțiune a noastră (cf. Conciliul Ecumenic din Trento, Sesiunea a VI-a, Decr. de iustificatione, cap. 5: DH, 1525).
[53] Omilii despre Scrisoarea către Romani, 9, 11: PG 60, 470.
[54] Omilie despre umilință: PG 31, 530.
[55] Canonul 4: DH 374.
[56] Sesiunea a VI-a, Decretum de iustificatione, cap. 8: DH 1532.
[57] Nr. 1998.
[58] Ibidem, nr. 2007.
[59] Sf. Toma de Aquino, Summa theologiae, I-II, 114, 5.
[60] Sf. Tereza a Pruncului Isus, „Oferirea de mine însămi ca victimă de ardere de tot iubirii milostive a bunului Dumnezeu” (Rugăciuni, 6): Opere complete, Roma, 1997, 943.
[61] Lucio Gera, „Sobre el misterio del pobre”, în P. Grelot – L. Gera – A. Dumas, El Pobre, Buenos Aires, 1962, 103.
[62] Aceasta este, în definitiv, învățătura catolică în privința „meritului” succesiv justificării: este vorba de cooperarea celui justificat pentru creșterea vieții de har (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2010). Însă această cooperare în niciun mod nu face în așa fel încât justificarea însăși și prietenia cu Dumnezeu să devină obiect al unui merit uman.
[63] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 95: AAS 105 (2013), 1060.
[64] Cf. Summa theologiae, I-II, q. 107, art. 4.
[65] Omilia la Liturghia cu ocazia jubileului persoanelor excluse social, 13 noiembrie 2016: L’Osservatore romano, 14-15 noiembrie 2016, p. 8.
[66] Cf. Omilia la Liturghia în Casa „Sfântul Marta”, 9 iunie 2014: L’Osservatore romano, 10 iunie 2014, p. 8.
[67] Ordinea între a doua și a treia fericire variază în diferitele tradiții textuale.
[68] Esercizi spirituali, 23d: Roma, 19846, 58-59.
[69] Manuscris C, 12r: Opere complete, Roma, 1997, 247.
[70] Din timpurile patristice Biserica apreciază darul lacrimilor, așa cum se găsește și în frumoasa rugăciune „Ad petendam compunctionem cordis”: «O, Dumnezeule atotputernic și preablând, care ai făcut să țâșnească din stâncă un izvor de apă vie pentru poporul însetat, fă să țâșnească din împietrirea inimii noastre lacrimi de căință, pentru ca să ne putem plânge păcatele noastre și să merităm, prin milostivirea ta, iertarea lor» (Missale romanum, ed. typ. 1962, p. [110]).
[71] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1789; cf. nr. 1970.
[72] Ibidem, nr. 1787.
[73] Defăimarea și calomnia sunt ca un act terorist: se lansează bomba, se distruge și atentatorul pleacă fericit și liniștit. Acest lucru este foarte diferit de noblețea celui care se apropie pentru a vorbi față în față, cu sinceritate senină, gândindu-se la binele celuilalt.
[74] În anumite ocazii poate să fie necesar să se vorbească despre dificultățile vreunui frate. În aceste cazuri se poate întâmpla ca să se transmită o interpretare în locul unui fapt obiectiv. Pasiunea deformează realitatea concretă a faptului, o transformă în interpretare și până la urmă o transmite încărcată cu subiectivitate. Astfel se distruge realitatea și nu se respectă adevărul celuilalt.
[75] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 218: AAS 105 (2013), 1110.
[76] Ibidem, 239: 1116.
[77] Ibidem, 227: 1112.
[78] Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 41c: AAS 83 (1991), 844-845.
[79] Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 49: AAS 93 (2001), 302.
[80] Ibidem
[81] Bula misericordiae vultus (11 aprilie 2015), 12: AAS 107 (2015), 407.
[82] Amintim reacția bunului samaritean în fața omului pe care hoții l-au lăsat pe jumătate mor pe marginea srăzii (cf. Lc 10,30-37).
[83] Conferința Canadiană a Episcopilor Catolici – Comisia pentru Problemele Sociale, Scrisoare deschisă adresată membrilor Parlamentului, The Common Good or Exclusion: A Choice for Canadians (1 februarie 2001), 9.
[84] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, conform magisteriului constant al Bisericii, a învățat că ființa umană «este mereu sacră, de la zămislirea sa, în toate fazele existenței sale, până la moartea sa naturală și după moarte», și că viața sa trebuie să fie ocrotită «de la zămislirea sa, în toate fazele sale, până la moartea naturală» (Documentul de la Aparecida, 29 iunie 2007, 388; 464).
[85] Regula, 53, 1: PL 66, 749.
[86] Cf. ibidem, 53, 7: PL 66, 750.
[87] Ibidem, 53, 15: PL 66, 751.
[88] Bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015), 9: AAS 107 (2015), 405.
[89] Ibidem, 10: AAS 107 (2015), 406.
[90] Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia (19 martie 2016), 311: AAS 108 (2016), 439.
[91] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 197: AAS 105 (2013), 1103.
[92] Cf. Summa theologiae, II-II, q. 30, a. 4.
[93] Ibidem, ad 1.
[94] Cristo en los Pobres, Madrid, 1981, 37-38.
[95] Există multe forme de aroganță care, deși apar elegante și respectuoase și chiar foarte spirituale, provoacă atâta suferință în autostima celorlalți.
[96] Precauții, 13: Opere, Roma, 19794, 1070.
[97] Ibidem.
[98] La Misericordia divina nella mia anima. Diario della beata Suor Faustina Kowalska, Città del Vaticano, 1996, 132.
[99] Sf. Toma de Aquino, Summa theologiae, I-II, q. 70, a. 3.
[100] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 6: AAS 105 (2013), 1221.
[101] Recomand să se recite rugăciunea atribuită sfântului Toma Morus: „Dă-mi, Doamne, o bună digestie precum și ceva de digerat. Dă-mi sănătatea trupului, cu buna dispoziție necesară pentru a o menține. Dă-mi, Doamne, un suflet sfânt care să știe să prețuiască ceea ce este bun și curat și nu se înspăimântă în fața păcatului, ci mai degrabă să găsească modalitatea de a repune lucrurile în ordine. Dă-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, bombănelile, suspinele și plângerile și nu permite să mă chinui excesiv pentru acel lucru atât de deranjant care se numește «eu». Dă-mi, Doamne, simțul umorului. Dă-mi harul de a înțelege glumele, ca să am în viață un pic de bucurie și s-o pot comunica altora. Așa să fie”.
[102] Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia (19 martie 2016), 110: AAS 108 (2016), 354.
[103] Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 80: AAS 68 (1976), 73. Este interesant de observat că în acest text fericitul Paul al VI-lea leagă intim bucuria cu parresia. Așa cum deplânge „lipsa de bucurie și de speranță”, exaltă „bucuria dulce și încurajatoare de a evangheliza” care este unită cu un „elan interior pe care nimeni, niciun lucru nu-l va putea stinge”, pentru ca lumea să nu primească evanghelia „de la evanghelizatori triști și descurajați”. În timpul anului sfânt 1975, același Paul al VI-lea a dedicat bucuriei exortația apostolică Gaudete in Domino (9 mai 1975): AAS 67 (1975), 289-322.
[104] Precauții, 15: Opere, Roma, 19794, 1072.
[105] Sf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 42: AAS 88 (1996), 416.
[106] Confesiuni, IX, 10, 23-25: PL 32, 773-775.
[107] Amintesc în mod special cele trei cuvinte-cheie „te rog, mulțumesc, scuze”, deoarece „cuvintele potrivite, spuse la momentul just, protejează și alimentează iubirea zi după zi” (Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia, 19 martie 2016, 133: AAS 108 [2016], 363).
[108] Sf. Tereza a Pruncului Isus, Manuscris C, 29v-30r: Opere complete, Roma, 1997, 269.
[109] Grade de perfecțiune, 2: Opere, Roma, 19794, 1079.
[110] Id., Sfaturi pentru a ajunge la perfecțiune, 9: Opere, cit., 1078.
[111] Viața sfintei Tereza a lui Isus scrisă de ea însăși, 8, 5: Opere, Roma, 1981, 95.
[112] Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Orientale lumen (2 mai 1995), 16: AAS 87 (1995), 762.
[113] Discurs la a V-a Întâlnire națională a Bisericii italiene, Firenze, 10 noiembrie 2015: AAS 107 (2015), 1284.
[114] Cf. Sf. Bernard, Discursuri despre Cântarea Cântărilor 61, 3-5: PL 183, 1071-1073.
[115] Racconti di un pellegrino russo, Milano, 19793, 41; 129.
[116] Cf. Exerciții spirituale, 230-237.
[117] Scrisoare către Henric de Castries, 14 august 1901: Charles de Foucauld, Opere spirituali. Antologia, Roma, 19835, 623.
[118] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 259.
[119] Conferința Episcopilor Catolici din India, Declarația finală a celei de-a XXI-a Adunări plenare (18 februarie 2009), 3.2.
[120] Cf. Omilia la Liturghia de la Casa „Sfânta Marta”, 11 octombrie 2013: L’Osservatore romano, 12 octombrie 2013, p. 12.
[121] Cf. fericitul Paul al VI-lea, Cateheză la Audiența generală din 15 noiembrie 1972: Insegnamenti X [1972], 1168-1170: „Una dintre nevoile majore este apărarea de acel rău, pe care-l numim Diavolul. […] Răul nu mai este numai o deficiență, ci o eficiență, o ființă vie, spirituală, pervertită și pervertitoare. Teribilă realitate. Misterioasă și înfricoșătoare. Iese din cadrul învățăturii biblice și ecleziastice a celui care refuză s-o recunoască existentă; adică acela care face din ea un principiu de sine stătător, care nu are nici ea, ca orice creatură, origine de la Dumnezeu; sau o explică precum o pseudorealitate, o personificare conceptuală și fantastică a cauzelor necunoscute ale nenorocirilor noastre”.
[122] Sf. José Gabriel del Rosario Brochero, Predica drapelelor, în Conferința Episcopală Argentiniană, El Cura Brochero. Cartas y sermones, Buenos Aires, 1999, 71.
[123] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 85: AAS 105 (2013), 1056.
[124] Pe mormântul sfântului Ignațiu de Loyola se găsește acest epitaf înțelept: „Non coerceri a maximo, contineri tamen a minimo divinum est” (A nu avea nimic mai mare care să te limiteze și totuși a fi înăuntrul a ceea ce este mai mic: acest lucru este divin).
[125] Despre Hexaemeron, 1, 30.